FEMEI ȘI FEMINISTE

„D-ra Văcărescu a ținut
un mare discurs”
(Ziarele)

Acum de curând — doi ani de la catastrofa aeronavei engleze R-101, în care și-au găsit moarte năpraznică Lordul Thomson, fost atașat militar englez la București, și în urmă ministru al aerului. Răsfoiesc din nou, la acest prilej de reculegere, magnificul panegiric scris de Principesa Marta Bibescu, Le destin de Lord Thomson of Cardinton, și recetesc Smaranda, acele simple și mișcătoare pagini de jurnal, în cari colonelul de pe atunci Thomson „își mărturisește — după discreta indicație a lui Mac Donald — dragostea lui pentru România”. His love for Roumania! Da — da, iată, eu îl cred pe Mac Donald, pentru că îl înțeleg pe colonelul Thomson.

…Căci sunt sigur — Smaranda nu a rostit nici un discurs. Cel mult dacă va deschis ochi mari, peste cari va fi lăsat, apoi, să cadă gene lungi și negre, „crengi de salcie atârnând peste fața unui lac”; cel mult dacă se va fi mișcat în nobilă euritmie; ea un exemplar omenesc, rezumativ în înfrățirea lui cu văzduhurile și cu pământul nostru; cel mult dacă va fi lăsat să curgă isvorul glasului nostalgic — tânguitor, ca acel cântec al Smarandei în cadență picardiană, pe care l-am auzit, pe vremuri, cântat de o fată la un seceriș în Muscel.

Și încă „cel mult” nu e bine zis. Mai ales față de un discurs. Căci când e vorba de cunoaștere a unei realități care nu se dă ochilor minții tale decât sintetic, simbolic, așa cum e o țară și un neam de pildă, amănunte ca cele pe cari le-am indicat mai sus sunt totul — iar un discurs nu e nimic.

Eu am văzut multe feministe în viața mea. Și mi-a fost dat să surprind și resortul intim al mișcării acesteia: feminismul decurge din lipsa de feminitate. Încercarea — ridiculă în pretențiile ei și generatoare de milă în lipsa ei de mijloace — de a expropria pe bărbat din funcțiunile lui politic-sociale, în beneficiul femeilor, nu a fost nici odată întreprinsă de femei propriu zise; ci, în chip normal, de biete ființe aruncate, printr-o lipsă sau alta, în afară de putința acțiunilor lor firești, scoase, printr-o deformațiune sau alta, de sub raza de valabilitate a legilor lor firești.

Veleitățile de stăpânire ale femeilor? Nimeni nu ar avea, la urma-urmelor, dreptul să le nege sau să le dușmănească. Căci nu ar însemna decât să ne facem iluzii. Stăpânirea aceasta a fost întotdeauna un fapt. Ea e mai slabă astăzi, decând femeile au încercat să o exercite direct, la egalitate cu bărbații, după aceleași norme și poziții ca și bărbații — și, evident, au fost înfrânte. Ceia ce și explică, de altfel, lipsa oricărei femei ca element hotărîtor de declanșare a acțiunii, în toate marile prefaceri actuale. Dar întâmplările istorice au stat prea întotdeauna și prea mult sub stăpânirea — adesea dură și tiranică — a femeilor, pentru a se putea nega acesteia drepturile la existență.

A fost o stăpânire deci, — însă s-a exercitat altfel. După legile firești ale femeii. Care, orice ar spune feministele, este totuș altceva decât un bărbat. Altceva, nu numai ca organism și sensibilitate; ci altceva ca structură spirituală. Mai aproape de realități, — în contact mai nemijlocit cu viața. Mai identificate cu ea. Nedepășind-o cu gândul; dar fiind această viață. Și redând-o. Într-un gest sau într-o vorbă. Încercarea noastră conceptual-analitică de a despica realitățile după liniile lor firești, de a le grupa și sistematiza pentru a le cunoaște, se dovedește a fi o penibilă trudă pe lângă îndemânarea instinctivă, de animal aproape, cu care o femeie, mai mult jucându-se, fixează elementele esențiale ale unei situații, precizează punctele nevralgice, ignorează într-o problemă tot ce e lipsit de revelanță.

Pe această linie, deci, a vieții și mai departe a resfrângerii vieții, a reprezintării ei simbolice, și nu pe cea a cunoașterii acțiunii analitic-discursive trebue să se miște activitatea feminină — dacă vrea să fie rodnică. Pe linia feminității adică, și nu a feminismului.

„În cartea aceasta — Smaranda — Brigadierul General Lord Thomson și-a mărturisit dragostea lui pentru România”. Dragostea lui pentru România; pe care a iubit-o pentru că a înțeles-o, și pe care a înțeles-o pentru că a cunoscut-o în Smaranda. A, dacă filozofii ar fi mai aproape de realități — toată știința barbară și lemnoasă a așa-zisei teorii a cunoașterii ar trebui refăcută. Și s-ar așeza atunci, poate, în centrul acestui nou efort de înțelegere al procesului cunoașterei omenești, ca un stâlp de sprijin, axă a întregei clădiri, marele adevăr întrevăzut de unii odată, că nimic nu cunoaștem cu adevărat prin referire directă la obiect. Căci fapt e, cunoaștem întotdeauna o realitate ÎN ceva. Prin mijlocirea, adică, a altceva decât această realitate însăș; a ceva, însă, care odată e rost, resort și justificare, iar altă dată rezumat sintetic, esențial — nu abstracție analitică deci — a acestei realități.

Lordul Thomson ne-a cunoscut pe noi toți, cu toate cele ale noastre, în Smaranda;

…poate așa cum, în alte vremi, marii inspirați cunoșteau și trăiau cosmosul ÎN Dumnezeu.

 E poate cea mai însemnată din marile funcțiuni metafizice ale iubirii.

Dar cu asta procesul între femei și feministe e închis.

19 Octombrie 1932.