TRISTIA

…Apoi au venit la un loc împrejmuit al cărui nume este Ghetsemane și acolo a zis către ucenicii săi: ședeți aci până ce mă voiu ruga.

Și a luat cu el pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, și a început să se înspăimânte și să se sbuciume.

Și le-a zis lor: Prea întristat este sufletul meu până la moarte. Rămâneți aici și priveghiați.

Apoi mergând puțin mai înainte a căzut la pământ și se rugă că de este cu putință să treacă dela el ceasul acela.

Și zicea: Abba, toate sunt ție cu putință; depărtează dela mine paharul acesta. Însă nu ce voiesc eu, dar ceeace tu voiești.

Și a venit la ucenici și i-a găsit dormind, și a grăit către Petru: Simone, dormi? N-ai avut tărie să veghezi un ceas?

Fiți treji și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită. Căci duhul este nepregetător, dar trupul — neputincios.

Și iarăș s-a dus de s-a rugat, spunând aceleași vorbe.

Dar întorcându-se, i-a găsit pe ei din nou dormind, căci ochii lor erau îngreuiați de somn, și nu știau ce să-i răspundă.

Așa Marcu (14, 32-40). „A început să se înspăimânte și să se sbuciume, și le-a zis lor: prea întristat e sufletul meu până la moarte”. Iar Luca (22, 44): „Și fiind în sbuciumul durerii cu mai mare stăruință se ruga. Iar sudoarea lui, ca picături mari de sânge, picura pe pământ”.

Așa dar, a suferit. A suferit însă Christos-omul sau Christos-Dumnezeu? A suferit pentru că mergea spre împlinirea soartei lui — spânzurarea pe cruce —, sau pentru că se făcea gol în jurul lui, pentru că Iuda îl trădase, pentru că Simon-Petru era să se lapede de el, pentru că ai lui n-au avut tărie să vegheze nici măcar un ceas, ci au adormit în chiar vremea agoniei lui? Teamă mi-e că a suferit Dumnezeu și nu omul, că suferința e chiar în Dumnezeu, că prin aceasta tragedia existenței e mai adâncă și mai cutremurătoare.

De ce nu? Căci Dumnezeu a creat cerul și pământul, — și asta însemnează că Dumnezeu însuș era în lipsă. În lipsă de ceva, pe care a căutat să-l împlinească prin ceea ce a creat. Să se împlinească. Să se împlinească — prin actul de creație, sau prin creatură, asta e deocamdată indiferent. Fapt e că se afla în lipsă, în dezechilibru. Căci unde este echilibru, nu e creație; pentru că unde e echilibru nu e nimic; e nemișcare. Dumnezeu s-a mișcat însă când a creat lumea — a eșit din el însuș; și creând ceva, a făcut un efort; iar efortul e suferință; și instituind existența a ceva, a instituit existența efortului, existența fiind întotdeauna un efort asupra neființei.

Din lipsa și din suferința lui a ieșit deci lumea; și trăiește numai ca suferință. Atât cât trăiește în ea. Deosebită de el. Să tindă însă din nou către el, să se destrame în el, să renunțe în el la ființa ei, și totul intră din nou în echilibru, în plenitudine. Și omul la fel.

Dumnezeu are deci nevoie de creațiune. Are nevoie de iubirea ei. De actul de iubire prin care creațiunea se dorește cătră isvorul ei. Căci dacă, odată creată, lumea devine de sine stătătoare, atunci actul de creație a mers în sec, Dumnezeu tot neîmplinit a rămas, iar actul trebue să se repete în infinitum — cât ar dura, de altfel, și suferința lui Dumnezeu.

Pentru om e încă mai ușor. El nu are nevoie decât de el însuș, pentru a ajunge din nou în Dumnezeu. Plato cunoștea deja funcțiunea erosului, ascensiunea fericitoare înspre Dumnezeu, la capătul căreia stă pacea și împăcarea — storghè ziceau grecii —.

Pentru Dumnezeu însă — nu. Căci Dumnezeu are nevoie de actul liber de iubire al omului, pentru ca toate să se întoarcă în El. Astfel încât tragediei omului dela care Dumnezeu și-a întors fața, îi răspunde, mai înfricoșătoare încă, tragedia lui Dumnezeu dela care își va fi întors fața omul. Am amintit-o și altă dată, Léon Bloy a avut o prăpăstios de adâncă intuiție, atunci când a vorbit de suferința lui Dumnezeu, cel singur și părăsit de oameni.

„Simone, dormi?” De trei ori s-a întors Iisus cătră ucenicii lui, cei mai de aproape ai lui, și le-a cerut să vegheze cu el. Și de trei ori ei l-au părasit — adormind întru osteneala lor: și nu știau ce să răspundă, că erau ochii lor îngreuiați de somn.

De ce le-a cerut să vegheze? Ca să-l păzească? Să-l păzească — contra cui? Contra slugilor mai marilor bisericii? De aceștia s-ar fi putut feri ieșind din Ierusalim. Nu a făcut-o. pentru că el mergea la moarte — voia să meargă. În ceasul în care însă soarta lui se împlinea, el le cerea să privegheze — să fie cu el. Iar ei au adormit. Nu au fost. Deși iubirea lui pentru ei avea să sfarâme și porțile iadului.

Simon Petru doarme. Și noi toți — ca el. Și de aceea până și iubirea e suferință. Lumea se răsucește în durere ca o râmă pusă pe jăratec. — Și Dumnezeu odată cu ea.

…„Iar sudoarea lui, ca picături de sânge, picură pe pământ”.

16 Aprilie 1933