SUB SOARELE LUI SATAN

Prima serie de exemplare din romanul lui Bernanos trimise la București e deja epuizată. Se dovedește încă odată cât suntem de la curent cu mișcările de opinie din Paris. Căci să nu ne îndoim, celebritatea pariziană a autorului a fost cea mai bună recomandare pentru publicul de la noi. (Dacă ne gândin însă că prima informație autorizată ne-a venit prin articolul lui Leon Daudet din „Action Française”, va trebui să tragem anumite încheieri și asupra prestigiului pe care aceste două nume — om și foaie — îl au pe malurile Dâmboviții).

Informația noastră literară nu a luat încă atitudine. E natural, între altele, și pentru că romanul trece așa zisa pregătire „aperceptivă” a cronicarilor români. Se repetă cazul lui Ramuz, pentru care lumea noastră activ literară nu are suficientă înțelegere. Nu dintr-o insuficiență estetică; ci dintr-una metafizică; insuficiență care nu se făcea simțită înainte de războiu; dar se demască în chip flagrant astăzi.

Să observăm că publicul trece peste indicațiile criticei și informației literare; că aceasta este numai după ce a devenit cunoscută și cerută adesea în postura falsă de a se ocupa de o lucrare stăruitor în librării; și vom înțelege că criteriile pur estetice, singurele de care se conduc — au fost îndreptățiți să o facă — cronicarii literari, nu mai ajung pentru orientarea publicului. Publicul vede astăzi în opera de artă ceva mai mult decât o operă de artă. Absolutul estetic și-a pierdut autonomia. El se încadrează într-o viziune metafizică a realității, și trebue judecat ca atare. Dacă e bine sau e rău? Întrebare ceva cam oțioasă, care în orice caz nu poate schimba realitățile.

„Sous le soleil de Satan” este un mare roman descriptiv. Aceasta îl și face așa de puțin abordabil pentru critica estetizantă. O viață de sfânt, înfățișată în amănunte adesea excedante care nu sunt totuș o analiză explicativă. Propriu zis, nici nu înțelegem prea mult din acest roman; adică nu suntem în stare să urmărim desfășurarea logică (ah, logica!) a vieții interioare a abatelui Donissan; care este probabil un sfânt; dar un sfânt în felul lui. Mai întâiu un sfânt fără perspectivă istorică; el trăește între noi, viața noastră de la 192… și atâtea. Mai apoi, un sfânt care conviețuiește permanent cu Diavolul. Și aci, ne pare, întregul nod și întreaga originalitate a tragicului. Ori ce sfânt are în viata lui o criză în care e ispitit de puterile întunericului; dar el scapă și se iluminează. Tocmai în virtutea acestei iluminări el poate continua viața care se împodobește cu atributele sanctității; căci „harul” nu e numai putința de a aduce împăcare în sufletele altora, ci e în primul rând liniște și seninătate — echilibru absolut — pentru sine. Bernanos, autorul, renunță pentru eroul lui la acest de al doilea element. Și de aci drama. Care nu este expusă într-o „acțiune”, și nu are „motivare”; ci e pur și simplu o dramă — fără acțiune și motivare.

Cine cetește de două ori romanul, va trebui să se oprească la pagină 139. Abatele Donissan, înfrânt în nădejdile lui, stă în fața Crucii; „Orice bucurie vine dela diavol…; Nu mă mai înșela, nu mă mai chema… Nu mai vreau slavă, nu mai vreau bucurie. Nu mai vreau nici măcar nădejdea. Ce am de dat? Ce mai am? Singură doară această nădejde. Ridică-mi-o! Ia-o. Dacă s-ar putea, fără să te urăsc, — ți-aș jertfi mântuirea mea, m-aș pierde, pentru sufletele pe cari, în batjocură, mi le-ai încredințat mie, păcătosul”.

O rugăciune gemută într-o grozavă înfrângere sufletească. Acest capitol al romanului poartă titlul: „La tentation du désespoir”. Eu cred, pentru scena pe care am reprodus-o, și pe care o socotesc centrală întregei cărți.

Căci rugăciunea îi e ascultată. De aci înainte el va trăi condamnat, cu diavolul în el, cu diavolul cu care se întâlnește într-o noapte pe drum; va aduce liniște și alinare în sufletele păstoriților lui — și va fi pentru ei,un sfânt — dar va trebui să se frământe în chinuri grozave. Cronica acestor chinuri; o cronică fără șir și fără sens, cum sunt toate cronicele adevărate, este romanul.

Drama este simplă: orice faptă la capătul căreia ar luci pentru el nădejdea împăcării, sau nu e dusă până la sfârșit, de frică de a nu cădea victimă ispitii diavolului, sau eșuează lamentabil. Așa minunea învierii unui copil; așa istoria cu convertirea Mouchette-i.

În asemenea împrejurări însă, evident că o acțiune nu mai are sens. Problema e pusă și rezolvată în momentul în care noi ne încredințăm că Dumnezeu a hotărît a împlini dorința abatelui Donissan. Iar romanul nu face decât să amănunțească prin întâmplări reale, sensul acestei rugăciuni.

Cartea se cetește într-o chinuitoare și bolnăvicioasă încordare. Aș zice că nici nu se poate ceti numai odată; ea închide atâtea elemente de elevație mistică, încât poate ușor deveni o carte de căpătâiu; căci deși tonalitatea ei tainic-aridă înfrânge, interesul obiectiv e de aceiaș natură cu cartea vieții Sfintei Tereza scrisă de ea însăș.

Scene mari? Tot romanul e o scenă mare. Se pot indica totuș ca proeminente: întâlnirea cu diavolul (în partea a doua a cărții); minunea învierii copilului (în partea treia), scene ținute în acelaș stil mistic, și total deosebite de prima parte (Histoire de Mouchette) sau de amuzanta prezentare a unui Anatole France către sfârșitul cărții.

Însemnătatea acestei lucrări trebue subliniată, căci ea izbutește, pentru prima oară în epoca noastră, să scoată mistica din domeniul romanticei sau al apocalipsului. În această privință Bernanos cată a fi socotit dincolo de Claudel și de Ramuz.

29 Mai 1926