Înspre realitățile noastre

N-am mai auzit nimic, în ultimul timp, despre o acțiune a Europei în legătură cu uniunea vamală austro-germană. A fost, la început, o agitație prin presă, cu întrebări cominatorii cu amenințări mai mult sau mai puțin deschis formulate, și pe urmă — tăcere. Pe undeva, la Geneva, una din numeroasele comisii ale Ligii Națiunilor studiază chestiunea. Atât. Iar austro-germanii își văd de treabă.

Lucrurile se întâmplă deci exact așa cum am prevăzut noi din capul locului, — și cu toate acestea nu avem nici un merit. Nu avem nici un merit, pentru că era elementar să se întâmple așa. Au putut și judeca și crede altfel, numai cei cari și-au închipuit că există o Europă și o solidaritate europeană eficace. Și s-au înșelat.

Europa nu există. Nu există unitate spirituală. Ceeace numim noi astăzi spirit european este o atitudine precumpănitor anglo-saxonă, aș zice specific anglo-saxonă, care nu isbutește a încadra decât nord-vestul Europei, lăsând în afara acestei structuri spirituale într-o bună măsură sudul și întru totul sud-estul și estul continentului. De altfel această structură nici nu definește spiritul european ca atare; ci însemnează pur și simplu, o preponderență istorică, pe o anumită perioadă: cea care începe ca renașterea. Dacă mâine sub spirit european se va înțelege acelaș lucru, e cu totul îndoielnic. Căci astăzi spiritul european se definește prin structura anglo-saxonă cam în acelaș fel în care acum două mii cinci sute de ani el se definea prin cea greacă, acum două mii prin cea romană și așa mai departe. Dacă însă „spiritul european” nu e o realitate unitară, ci numai unul din aspectele (și anume cel mai prestigios într-un moment dat) ale unui conglomerat de spiritualități, — impenetrabile, ca toate formele de cultură, — nu se mai poate vorbi, din acest punct de vedere cel puțin, de solidaritate europeană.

Dar Europa nu e nici o unitate economică. Înlăuntrul continentului există sau se pot constitui, probabil, asemenea unități. Ele se pot constitui și cu depășirea granițelor continentului, așa cum de pildă a urmărit-o politica colonială. Dar o unitate economică formată din totalitatea statelor Europei, — asta nici nu există, și nici nu se poate constitui.

Ce însemnează atunci Europa? O unitate geografică? Nici asta. Rusia întoarce fața mai degrabă înspre răsărit, iar primele culturi și state europene nu s-au clădit pe baza unității geografice a Europei, ci pe cea a Mediteranei. Atunci?

Atunci — Europa nu există ca o realitate, ci numai ca o ficțiune, iar luarea ei în considerare nu e numai lipsită de eficacitate, ci deadreptul primejdioasă. Rusia de astăzi e cea mai vorbitoare pildă. În Rusia revoluția există virtual de 200 de ani. Adică de pe vremea lui Petru cel Mare, care și-a închipuit că poate să radă bărbile rușilor și să transforme toată țara, așa lipsită de unitate, inconsistentă pentru ochiul logic, dar reală, cum era ea, într-un stat european. Două sute de ani realitățile rusești s-au sbătut în cămașa de forță a împăratului Petru, — și pe urmă au plesnit legăturile. Era natural. Dar iată, de mai bine de doisprezece ani revoluția își caută drumurile, și nu le găsește. De ce? Nu pentru că e vremea prea scurtă dela isbucnirea revoluției până astăzi! Ci pentru că revoluția rusească a fost și în bună parte este încă, în mâna unor „Europeni”; căci totul s-a redus, o bucată de vreme, la înlocuirea „europenismului” țarului Petru prin „europenismul” lui Karl Marx. Greșală fundamentală, — căci revoluția rusească nu era de natură economică, ci politică etică; pe deoparte. Iar pe dealta, pentru că formula economică a Rusiei, pe care marxismul trebuia să o „asaneze”, nu era cea „europeană” a capitalismului, împotriva căruia — și pentru înlăturarea mizeriei decurgând din ea — pășește la acțiune marxismul.

Iată, în adevăr, unde pot duce confuziunile născute dintr-o înțelegere redusă a realităților. Să mai adăugăm că ceeace se petrece cu Rusia s-a petrecut și se petrece încă și cu noi? Este un adevăr trivial. Cam dela 1840 până astăzi noi nu am făcut decât să ne întrebăm ce zice „Europa” și ne-am forțat să ne potrivim pasul după „ea”. Aproape un veac, în care un popor tânăr și sănătos, face politica eroilor lui Caragiale. Fără să se întrebe un singur moment ce este această Europă și dacă în adevăr ea există.

Este evident că astăzi stăm la o răscruce. Frământările prin care trecem nu sunt semn numai de neputință și inconsistență; ci, mai degrabă, vânzolelile chaosului în proces de diferențiare și de precizare. Și iată tocmai când trecem prin aceste dureri, din lagărul țărănist, adică de acolo unde ar fi trebuit să ne așteptăm mai puțin, ni se servește teoria crizei „europene”, și necesitatea de a ne solidariza cu ea !

Este fals. Politica se face cu realitate. Cine vrea în adevăr să rezolve ceva în așezarea noastră, trebue să se lămurească odată că activitatea noastră politică trebue să porneaseă dela realitățile românești.

Este, de altfel, — oricât de paradoxal s-ar părea — singura cale pe care se poate, eventual, ajunge la sprijinul „Europei”!

16 Aprilie 1931.