Acordul austro-german

Să nu ne fie luat în nume de rău dacă vom spune că larma care s-a iscat în jurul uniunii vamale austro-germane are în ea un element de nesinceritate. Cum adică? Să fi venit faptul așa, pe neașteptate, — și marile cancelarii europene să nu fi știut, în adevăr, nimic? Iată ce ne e peste putință să credem. Căci evenimentele din ultima vreme — mai precis: din ultimele trei săptămâni — indicau că hotărâri însemnate se desbat între Viena și Berlin. Și nu evenimente asupra cărora s-ar fi păstrat, Doamne ferește, taină, ci publice! Brusca manifestare a îngrijorării și atitudinile protivnic categorice numai în formă, adoptate de presa și oficialitatea marilor aliați, apar deci, mai degrabă ca un fel de fișă de consolație pentru cehoslovaci, jugoslavi sau români, aliați sau foști aliați, dragă Doamne, cari — se crede în apus — ar avea ceva de zis în potriva acestei uniuni vamale. Așa fiind, e mai potrivit, credem, ca evitând orice diversiuni „de atmosferă”, să judecăm lucrurile și puțin pe socoteala noastră.

După interesele pe cari ni le bănuiesc unii și ni le bănuim chiar unii din noi, țara românească ar trebui să ia categoric atitudine împotriva uniunii vamale austro-germane, aceasta amenințând tratatele și creând în Europa centrală — la al cărei statut noi suntem direct interesați — o nouă stare de lucruri, oarecum peste capul nostru și, cine știe, poate chiar în potriva noastră. Așa pusă problema, se prea poate ca punctul acesta de vedere să fie îndreptățit. Numai că, după impresia noastră, s-ar putea ca problema să se pună și altfel; și anume nu din punctul nostru de vedere, ci din cel al realităților. Să ne întrebăm, cu alte cuvinte, nu dacă amintita uniune ne-ar fi de pagubă sau de folos, ci dacă, considerată în ea însăși, ea se încadrează în chip firesc în condițiunile realităților, sau nu este, eventual, decât o creațiune arbitrară.

Se afirmă, de pildă, că această uniune vamală nu ar fi decât preludiul unei uniuni politice, — în acelaș fel în care „Zollverein”-ul din veacul XIX a dus la Germania federativă a lui Bismarck. Să ne opunem deci! Da? Mi-e teamă că chestiunea nu e așa de simplă. Îmi aduc aminte, de pildă, că acum câteva luni câțiva oameni politici dela noi, e adevărat nu destul de serioși, anunțau o uniune vamală jugoslavo-română. Intenția era, evident, prematură; dar nu aberativă. De ce însă în legătură cu noi și vecinii noștri sârbi nu s-a vorbit, cu acest prilej, și de o uniune politică, dar se vorbește în schimb de un asemenea lucru în legătură cu acordul dela Viena? Pentrucă, probabil, acolo sunt anumite elemente în plus, cari își așteaptă o firească îndestulare. Iată deci, o indicație pentru cadrul în care, obiectiv și istoric trebue discutată problema. Și mai sunt și altele.

General vorbind, trebue să recunoaștem că dacă există o problemă a Europei centrale, ea nu a fost rezolvată de răsboiu decât în parte, pe laturea națională; dar politic și economic, nu. Era, într-un fel în această parte a pământului, o stare de desechilibru înainte de răsboiu, — această stare a continuat și după, chiar dacă din cu totul alte motive. Lucrurile acestea trebuiesc spuse odată răspicat. Din nefericire — o recunoaștem — e greu. Sunt unii cari cred că de câte ori vorbești de o soluție pentru Europa centrală, au dreptul să te socotească partizan al… vechei monarhii. Vecinii noștri Unguri, de pildă, nu concep o schimbare, decât… revenind la vechile granițe; — sau dacă nu se poate asta, se mulțumesc deocamdată cu o rectificare de frontieră. Evident că așa, nu se poate discuta. Nu pentru că, Doamne ferește!, ar fi puse în discuție granițele noastre — că doară știut e că aceste granițe nu pot fi puse în discuție de nimeni —; ci pentru că aceasta dovedește o totală lipsă de înțelegere a nouilor realități. Problema de azi a Europei centrale depășește în toate direcțiile vechea mentalitate, în care naționalul, politicul și economicul se amestecau într-o oribilă confuziune; și atacarea ei trebue deci făcută pe alte baze.

Încercarea dela Viena este, teoretic vorbind, o asemenea încercare, și anume probabil numai un început. Puternice afinități de rassă și de cultură, cari merg uneori până la identitate, au pledat pentru începutul în această direcție. Principial însă, ea se putea începe și altfel.

Față de acest eveniment deci, întrebările pe cari trebue să ni le punem sunt nu dacă asta ne convine sau nu; să ne însemnăm acest adevăr fundamental că interesele noastre nu pot să meargă nici odată împotriva așezărilor firești.

Va trebui, ca atare, să știm:

este acordul dela Viena o problemă a rassei germane, sau una a Europei centrale?

există în adevăr o Europă centrală?

poate fi considerată uniunea vamală austro-germană ca un început de soluție a problemei Europei centrale, sau nu?

Și mai ales:

se întâmplă lucrurile acestea la timp, — sau prea târziu? Nu cumva, adică, avem de aface cu vechea „Mitteleuropa” a lui Naumann, perimată astăzi? Sau mai precis, deși mai puțin clar: înțeleg austro-germanii această uniune vamală ca o soluție, ori ca o metodă?

Iată adevăratele chestiuni pe cari le ridică acordul dela Viena. Ele trebuesc cumpănite, — și rezolvate în consecință.

26 Martie 1931.