Perspectiva istorică și cealaltă perspectivă

Întâmplările din Germania sunt pretutindeni întâmpinate cu dușmănie. Dacă dușmănia aceasta ar isvorâ dintr-o judecare obiectivă a situațiilor, nu ar fi nimic de obiectat. Fie care ins, fie care popor, fie care stat are dreptul să examineze un eveniment, și, după împrejurări, să-l accepte sau să-l condamne. Impresia noastră este însă că, față de frământările din Germania, dușmănia aceasta pleacă dintr-o lipsă de înțelegere istorică. Și asta e grav. pentru că lipsa unei asemenea înțelegeri ne ridică posibilitățile de orientare. Nu vreau să spun, Doamne ferește!, că noi trebuie să adoptăm o atitudine prietenească față de regimul Hitler. Vreau să spun însă, și asta categoric, că oricare ar fi hotărârea noastră, ea nu poate fi luată decât după o examinare a situației făcută oarecum sub specie istoriae.

Din toate părțile lumii curg proteste împotriva celor ce se petrec în Germania. (Până și dela noi. Unde P. E. N-Clubul a hotărât să se asocieze unei acțiuni de „înfierare”). Tema pe care se protestează e dublă: persecuțiile împotriva Evreilor pe deoparte; arderea cărților pe de alta. Deci: sălbăticie și stupiditate.

Că va fi sălbăticie și stupiditate nu mă îndoiesc. Este. Sigur. Dar asta să fie perspectiva sub care trebue să judecăm noi situația? Sălbătăcii și stupidități a mai cunoscut omenirea. A fost isgonirea evreilor din Spania; gravele mișcări antisemite din Anglia la începutul erei capitaliste; izgonirea hughenoților din Franța. Și pe urmă: sălbăticia dementă a ghilotinărilor franceze; stupiditatea isgonirii lui Dumnezeu din biserici și instituirea cultului Rațiunii. A fost ars „Capitalul” lui Karl Marx? Stupid, de sigur. Dar numai aproape așa de stupid ca arderea Evangheliilor și cărților bisericești din Rusia. Și sunt isgoniți Evreii din Germania? Sălbatec, de sigur. Dar numai aproape așa de sălbatec, ca isgonirea Rușilor din Rusia!

Să stabilim deci că Germanii — fie și numai Germanii lui Hitler — nu au inventat nimic. Sălbăticia și stupiditatea fiind permanentă în omenire. Că noi protestăm astăzi în potrivă? Da. Dar nici noi nu am inventat nimic. pentru că și înaintașii noștri au protestat. Și împotriva urmăririlor din Spania, Anglia sau Franța, și împotriva sălbăticiilor sau stupidităților din Franța sau Rusia.

Și acum, iată faptul în adevăr surprinzător: noi protestăm, după cum au protestat și înaintașii noștri în împrejurări analoage. Avem noi dreptul să protestăm? Da. Și dreptul să protestăm. Exact ca și înaintașii noștri. Și cu toate astea, protestele perfect justificate ale acestora, nu au schimbat nimic din cursul lucrurilor: revoluția franceză de pildă și-a urmat cursul; exact cum și-a urmat cursul revoluția rusească.

Cum e asta? Dacă înțeleg eu bine, protestele sunt justificate atunci când se fac împotriva unor fapte ce înfrâng mersul firesc al lucrurilor. Dacă Europa protestatară dela 1789 avea dreptate, atunci revoluția franceză trebuia să fie nefirească; dar nefirească fiind, ea trebuia să eșueze; ca toate întreprinderile nefirești. Cum se face, atunci că totuș revoluția franceză a isbutit? Mă rog, — cine a avut dreptate — Europa protestatară, sau revoluția franceză?

Iată problema. Care nu e nici paradox, nici sofismă. Ci o problemă cu o soluție foarte clară, și foarte simplă: dreptate au avut ambele părți; și, protestatarii și revoluționarii; numai că, din puncte de vedere deosebite. Protestatarii acționau în numele ordinei stabilite; revoluționarii în numele stărilor ce stăteau să se facă.

Mi se va obiecta însă că nu e vorba de asta; că nu e vorba de lume veche și lume nouă; că într-o lume veche sau nouă uciderea sau isgonirea oamenilor tot sălbăticie e, iar arderea cărților — biblie, talmud sau „Capital” — tot stupiditate. De sigur. Numai că, vedeți, de câte ori a fost revoluție, au fost și sălbătăcii sau stupidități. Și atunci: nu cumva nu se poate trece de la o stare a istoriei la alta decât numai prin sălbăticie și stupiditate? Sau chiar dacă nu ar fi așa, nu e totuș clar că sălbăticia și stupiditatea sunt inofensive față de soarta unei revoluții? Ba da.

Așa fiind însă, trebue să recunoaștem că începe a fi ridicul spiritul de critică exercitat împotriva sălbăticiilor și stupidităților unei revoluții. Hitler isgonește dreptul roman din universitate? Să spunem că e o copilărie (deși: între noi fie zis, dreptul roman este dreptul regimului capitalist). Hitler dă afară pe Evrei din funcțiunile publice. Să spunem că e o aberație. Hitler arde cărțile lui Karl Marx. Să spunem că e o stupiditate. Ei și? Copilării, aberații sau stupidități, toate aceste acte nu sunt decât gesturile prin cari o revoluție lichidează trecutul. Francezii aveau ghilotina. Rușii — revolverul. De ce vă supărați? Pentru că Hitler nu are decât rugul pentra cărți și decretul de expulzare pentru oameni?

Haide, să fim serioși. Căci dacă e admisibil unei revoluții să procedeze sălbatec sau caraghios, dat fiind că întotdeauna așa au procedat revoluțiile, — fără ca pentru asta să reușească mai puțin —, apoi nouă individual nu ne e îngăduit să fim ridiculi, pentru că pentru individ ridiculul e moarte.

A fi în contra lui Hitler pe tema sălbătăciilor, aberațiilor și stupidităților lui, e inoperant. Fiți, dacă credeți că se poate — și dacă vă țin curelele — împotriva revoluției germane. Asta ar fi ceva.

18 Mai 1933.