„Revizuirea tratatelor”

Articolul meu din 20 Aprilie asupra frământărilor în jurul „directoratului” european, a fost comentat de presa italiană. Este o plăcere de care, de data aceasta cel puțin, m-aș fi lipsit bucuros. Căci să vedeți cum a fost rezumat în ziarele italienești articolul meu. Citez: „Cuvântul” publică un articol asupra revizuirii tratatelor. După ce relevă că deplina adesiune britanică la proiectul directoratului este un puternic indiciu că ideile d-lui Mussolini nu ascund un pericol grav, adaugă că în actuala situație este primejdios a nu fi de partea cui cere revizuirea, rămânând de partea celor ce se opun oricărei modificări. Actuala situațiune este imposibilă, și modificarea trebue realizată printr-o colaborare generală. România nu poate rămâne de partea celor ce nu admit modificări.

Rezumatul acesta este fals. Și sunt cu atât mai surprins cu cât nu mă știu scriind confuz sau întortochiat. Ce să răspund? Și cu ce să încep?

„Deplina” adesiune britanică? N-am scris așa ceva. Nu știu dacă adesiunea britanică a fost deplină. Și chiar dacă va fi fost — ceeace eu nu… știu, — nu am scris așa ceva.

Că „ideile d-lui Mussolini nu ascund nici un pericol grav”? Nici asta nu am scris. Nu am scris, și nici nu reiese din cele ce am scris; nici din text, nici din context. Nici despre pericol; nici despre pericol „grav”.

Revizuirea tratatelor? Aș vrea să știu unde a cetit onorabilul rezumator asta! Dacă revizuirea tratatelor înseamnă revizuirea granițelor, — apoi am spus-o categoric: ar fi ridicol să se creadă că prin revizuiri și „rectificări” de graniță se poate rezolva ceva din dificultățile situației de astăzi. Că revizuirea tratatelor poate să însemne și altceva decât revizuirea statutului teritorial? Atunci, da, putem sta de vorbă. Dar numai să stăm de vorbă; căci de înțeles, până la sfârșit, tot nu ne vom înțelege cu rezumatorul nostru. Nu, nici în acest sens nu am vorbit de revizuirea tratatelor. Și nu am făcut-o, pentru că după părerea mea, pe care nu o singură dată am exprimat-o, nu prin revizuire de tratate se poate ajunge la schimbarea la care cred eu că trebue să se ajungă în lume, și la care se va și ajunge. Să mi se ierte expresia tare, dar eu am impresia că a se vorbi de revizuirea tratatelor e o prostie; tot așa de mare și de lipsită de viață, ca și hipocrizia celor cari vorbesc de respectarea tratatelor. Ce e, oare, un tratat? Un pact? Nu. Ci constatarea unor stări de fapt și a unui raport de forțe. Adică, cum? Își închipue cineva că Ardealul face parte din Statul Român în virtutea și grație tratatului dela St. Germain? Nu. Ci în virtutea faptului că în chip firescel trebue să facă parte din Statul Român, și că am avut putința să realizăm această intrare în normalitate. Nu putem, deci, vedea soluții la situația de azi în revizuirea tratatelor — orice ar însemna aceasta, — pentru simplu motiv că nu sunt obicinuit a căuta soluții la problemele vieții în rafturile prăfuite ale arhivelor diplomatice unde mucezesc tratatele.

Și tot astfel, nu am spus, nu puteam spune că „modificarea trebue căutată prin colaborarea generală”. Nu cred în colaborarea generală, pentru că nu cred în iluminism, în 1789, în Umanitate (cu U mare), în contractualism, în Liga națiunilor și așa mai departe. Socotesc, în domeniul politic, națiunile ca unități colective ireductibile, și nu sunt atât de „jurist” (ca să nu zic altfel) ca să nu-mi dau seamă de permanența ireductibilă a conflictelor tari între colectivele politice.

Nu. Onoratul corespondent al agenției italiene nu a înțeles nimic din articolul meu. Poate pentru că nu a putut. Fapt e însă că nu a înțeles nimic. Nici după literă. Nici după duh. Mai ales.

Eu am spus alt ceva. Am spus că situația e peste tot turbure. Turbure și grea. Lumea se frământă în durerile facerii. Căci toate semnele sunt aci pentru a ne vorbi de lumea nouă ce stă să vină. Asta spuneam eu când vorbeam de schimbările necesare. Și ceream, așa cum e logic, să nu ne dăm de partea celor ce vor să nu se schimbe nimic, pentru că ăștia stau în lotul prăpădului și al morții. Iar eu nu înțeleg pentru neamul nostru decât un drum, — cel al vieții.

Cum se traduce asta în termeni concreți? Nu e chiar așa de greu de spus: să căutăm linii noui de acțiune; în spre locurile unde încolțește viața, unde noi ne încadrăm normal. Am făcut un pas în ultimul timp; înspre Europa centrală. Dacă aș cunoaște și spiritul în care acest pas s-a făcut — până acum nu înțeleg încă nimic — aș putea spune dacă e bine sau rău. Principial se poate să fie în aceeaș măsură și bine după cum poate fi și rău.

Este însă un drum care e al nostru; fără nici un fel de îndoială; e cel al sud-estului european. Drumul cel mai firesc al nostru, și cel pe care ar fi trebuit să-l călcăm mai întâiu. Nu o spun acum pentru prima oară; și nu o spun nici cel dintâiu. A spus-o înaintea mea, cu mult, Neculai Iorga, acest vizionar al destinelor și al politicei noastre, atunci când a înființat la București Institutul Sud-Est-European. Drumul acesta, politica noastră de stat nu l-a umblat totuș. Va trebui deci să mergem la Belgrad în acest spirit; la Belgrad ca și la Sofia; la Sofia și la Atena. Dar mai ales va trebui să mergem — mai ales astăzi — la Angora; unde se leagă multe din firele vieții în care noi ne încadrăm.

Vedeți, — așa se pune problema. Și asta am spus. „Revizuirea tratatelor”? „Modificarea situației prin colaborarea generală”? Naivitate sau ipocrizie de neputincioși. Sau — poate — pur și simplu fleacuri!

27 Aprilie 1933.