Alianțele noastre Lichidarea romantismului 48-ist

Nu știm cum se va desfășura până la sfârșit încordarea sentimentală franco-română; căci încordare este, dacă presa de acolo și de aci răsfrâng în adevăr realități. Nu știm, și nici nu avem propriu zis vreo dorință în această privire. Singura noastră dorință, mărturisită și altfel, fiind să se asigure țării noastre o politică de alianțe cu adevărat rodnică.

Un ziar francez vorbea în ultimul timp, în legătură cu noi, de o politică franceză a Europei. Mărturisim că problema e rău pusă. Pentru noi nu poate fi vorba nici de una, nici de cealaltă; ci numai de o politică românească în cadrul european; și anume, în cadrul european — DACĂ E NEVOIE. A urma o politică franceză sau germană a Europei însemnează a fi francezi sau germani. Nu suntem, însă, nici una nici alta; suntem numai români. Mici, neputincioși, păcătoși, bicisnici, — dacă vreți d-vs. — dar Români.

Știu, ni se vorbește de un fel de identitate între noi și francezi. Într-un fel ne-am și ocupat de ea, când am subliniat legătura de dragoste dintre noi și ei. Dar ce fel de identitate e asta? Stă etosul franțuzesc în plămada sufletului și culturii noastre? Sau s-a constituit, poate, noul stat românesc prin gând și faptă franceză? Vedeți, problema e vastă; și complicată. Nu o voiu ataca pe latura spirituală; ea ar fi de altfel, în ocurență, irevelantă. Mă gândesc însă la laturea cealaltă, a constituirii statului nostru. Ce este — deci — francez în organizarea statului modern românesc?

Evenimentele cari au dus la închegarea României de astăzi au urmat două linii deosebite: una, a faptelor mărunte, cotidiene, întâmplate în chip firesc, fără un plan propriu zis, — aceea a desvoltării economice a țărilor române; alta, a intențiunilor reformatorii, a faptelor de voință urmând un plan și un gând conștient, — aceea a desvoltării noastre politice propriu zise. Cea dintâi începe la 1828 cu pacea dela Adrianopole; cea de a doua la 1848, cu revoluția munteană. Unde sunt Francezii?

Cu sigurantă, nu în primul domeniu de activitate. Intrarea noastră în lumea comercială a Europei s-a făcut prin Englezi. Englezii sunt în adevăr, cei dintâi negustori cari ne-au cumpărat grânele, anume imediat după 1828. Stăpânirea lor asupra piețelor românești de grâne s-a întins de-alungul întregului veac al 19-lea; în așa măsură, încât îmi aduc aminte că acum vre-o 40 de ani, în copilăria mea, sterlingul englez circula încă în mod curent pe piața Brăilei.

Cât despre industrializarea țării și despre comerțul de bani, aceste două activități au luat naștere la noi, sub un impuls precumpănitor german. Afirmațiile mele sunt așa de evidente, încât Francezii abandonaseră înainte de războiu țara noastră ca făcând parte cu totul în această privință din zona de acțiune germană. Așa se explică de altfel dificultățile pe cari le-a întâmpinat prin 1915 Marghiloman, când a voit să încheie un împrumut de stat la Paris.

Dar dacă așa numita revoluție burgheză s-a născut și s-a desfășurat la noi fără nici un fel de participare a Franței, — apoi cu siguranță că aportul acesteia a fost precumpănitor, aproape exclusiv aș spune în domeniul revoluției și constituirii statului românesc politic. Nu direct, desigur. Istoria rolului lui Napoleon III în nașterea României moderne ar trebui probabil fundamental revăzută (lucrările d-lor Iorga și Al. Dem. Marcu au făcut-o de altfel). Indirect însă, da. Toți revoluționarii munteni dela 48 din Franța vin. Atmosfera publică în care aceștia au putut lucra este tot de importațiune franceză. Veți spune că fiecare țară și-a avut 48-ul ei. De sigur. Dar al nostru nu e, pentru asta, mai puțin francez. Și, pe urmă, să nu uităm că, după revoluție, constituția noastră în fond franceză a fost, ca și așezarea noastră juridică sau cea școlară. Este neîndoios deci că dacă Franța a lipsit dela nașterea sau constituirea economiei noastre naționale publice, și private, apoi ei îi revine, în schimb, ca influență partea leului în așezarea politică a țării.

Asta e adevărat. Numai că, o desvoltare așa de ciudată ca cea a statului nostru impune o cercetare mai amănunțită; iar în acest cadru apar alte întrebări; ca de pildă: a mers la noi viața economică pe aceeaș linie cu cea politică? Răspunsul e, — nu. Și mai departe: dintre cele două serii de fapte, economice și politice, care a fost mai în acord cu condițiile noastre specifice și deci care a atârnat mai greu în cumpăna desvoltării noastre? Și aci răspunsul e clar: cea dintâi. Cea dintâi, adică tocmai cea în care influența franceză a lipsit cu desăvârșire.

Și iată, atunci, încheierile. Viața statului nostru a fost dominată la suprafață de o clasă de oameni politici, care forma oarecum opinia publică văzută, și care, compusă în cea mai mare parte din avocați — oameni de concepții și cultură franceze - a dat aparatului nostru formal de stat și vieții publice a orașelor o înfățișare precumpănitor franceză. Sub această aparență pulsa însă cotidianul viu, gestul mărunt și sănătos de creație al negustorului mare sau mic, al meseriașului și al plugarului, care nu aveau nimic de aface cu revoluția de la 48, cu parlamentarismul și democrația și care-și găsea îndestularea în munca și ostenelile lui proprii. Iată adevărul.

Care ne îngăduie, deci, să spunem că influența franceză la noi nu s-a manifestat decât în regiunile păturei suprapuse, și nu a însuflețit decât activități ale căror legături cu realitățile românești sunt mai degrabă îndoielnice. Afirmație care înfruntă multe obicinuințe de gândire, de sigur, dar care nu înfruntă adevărul. Și principalul asta e.

Așa fiind, ne e greu să admitem că gând și faptă franceză intră în plămada așezării noastre de stat; iar necesitatea de a face o politică franceză a Europei, încetează pentru noi de a fi un lucru de la sine înțeles. Nici politică franceză, — nici germană; ci, așa cum e normal, o politică românească. Încotro ne duce ea, asta e o altă chestiune. Pe care statul nostru va trebui să o discute. Recunoaștem, după răsboi datoria noastră e ca întâiu să o discutăm cu Francezii. Dar numai atât. Căci există cel mult un drept de preempțiune al Francezilor asupra noastră; o opțiune însă, nu.

Nădăjduim că asta o vor concede și Francezii, și ne vor înlesni calea unei înțelegeri. Cu ei.

19 Iunie 1931.