Cumpăna dreaptă

Nu cred în utilitatea acțiunii antirevizioniste. Și o spun deschis, cu toate că îmi dau seamă de calitatea replicei care va urma unei asemenea afirmațiuni: insulte — ad personam. Insulte. Ei și? Parcă va fi pentru prima oară; și parcă asta schimbă ceva în situația de fapt.

Nu cred în utilitatea acțiunii antirevizioniste, — și nici nu o înțeleg. Există, desigur, peste graniță o acțiune revizionistă. Răspunsul la o asemenea acțiune nu e însă, nu poate fi cel care se încearcă a se da aci la noi.

Vezi, un om ți-a furat căciula. Și s-a bucurat de ea o bucată de vreme. Până când, într-o zi, ți-ai prins omul la strâmtoare, și ți-ai luat căciula înapoi. Omul, — ce să facă? A pornit-o prin vecini: că, uite, că mi-a luat căciula pe care eu o purtam de zece ani; că eu fără căciulă nu pot să trăiesc — capăt guturaiu; că o fi ea căciula lui, dar vezi că nu-i șade bine, și pe capul meu era mai chipoasă; și așa mai departe. Asta face el. Dar tu ce faci? Ai de făcut ceva? Ce? Vrei să pleci și tu pe la vecini? Ce să spui? Că e căciula ta? Asta o știe toată lumea!! Că nu vrei să o dai înapoi? E ca și cum ți-ai închipui că te crede cineva în stare de așa prostie. Tu, deci, nu faci nimic. Nu ai nimic de făcut. Cel mult, dacă îți îndeși mai bine căciula pe cap; și ridici din umeri; lasă-l, nene, să spue! Iar în buzunar, îți faci mâna pumn. Pentru o întâmplare ca aceea. Dar să ți-o faci!

Țipă unii împotriva granițelor noastre? Țipă. Am țipat și noi pe vremuri împotriva granițelor lor. Și încă cu mai mult cuvânt. Ei fac deci, astăzi, ceea ce într-o formă mai cuviincioasă — poate și pentru că aveam mai multă dreptate — am făcut noi eri. Asta este însă relevant pentru întreaga problemă. Căci o problemă există. Dar precum înainte de războiu această problemă a fost rău pusă, — așa și astăzi.

Înainte de răsboiu vecinii noștri stăpâneau, în stăpânire națională, neamuri și ținuturi cari întreceau cu mult neamul și ținutul lor. Asta crea o situație labilă. Așa de labilă, încât noi nici nu prea aveam interesul să ne mișcăm. Complexul acela lipsit de orice fel de omogenitate trebuia să se desfacă. Și desfăcându-se, trebuia să ne arunce în brațe partea noastră de firească moștenire. Precum s-a și întâmplat.

Astăzi vecinii noștri umblă pe la toate porțile plângându-se. Plângându-se împotriva a ce și cui? Împotriva istoriei și a așezării lui Dumnezeu? A! dacă ar fi fost la mijloc un act arbitrar, de violență! Dacă am fi cucerit noi cu armele Ardealul sau mai știu eu ce! Dar nu. N-am cucerit nimic. S-a desfăcut, după încheieturile prost lipite vechea monarhie, și s-au tras toate neamurile la matca lor. Ostașul nostru? Nu a creat istorie. El numai a murit, ca un mărturisitor, cu jertfa trupului lui, în fața lui Dumnezeu. Mărturisind pentru neamul lui și drepturile acestui neam. Iar când a trecut dincolo de munți, la sărbătoarea unirii, el nu a fost decât portărelul lui Dumnezeu. Care Acesta dăduse hotărârea.

Și acum, ce vor vecinii noștri? Să ne întoarcem la cum a fost? Absurd. Căci dacă cum a fost era bine, ceea ce a fost nu s-ar fi desfăcut. Nu s-ar fi desfăcut așa de firesc. Și totuș, e incontestabil, vecinii noștri suferă. Și nu e numai treaba lor. E și a noastră. Căci suferința la granițele noastre nu poate să nu fie, într-un fel sau în altul, suferință și pentru noi. Problema există. Nu în forma în care o pun vecinii noștri. Și am văzut de ce nu. Dar există. Ea se formulează așa: cum se poate ajunge aci, în valea Dunării, la o formulă de conviețuire pacinică; sau cu alte cuvinte: care e formula de echilibru stabil a Europei centrale.

Să nu ne îndreptăm, pentru aflarea unei soluțiuni la vecinii noștri cari agită formule revizioniste. Nu vom găsi nimic. Ei sunt fericiții posesori de ieri, cari se consideră nefericiții deposedați de astăzi. Că au stăpânit pe nedrept, că stăpânirea lor era stearpă și crudă, asta să nu le-o spui. Să nu le-o spui, pentru că e zadarnic. Nu o vor înțelege. Dacă ar fi putut-o înțelege, ar fi făcut altă politică și nu ar fi ajuns aci.

Soluția să o căutam la noi, în noi. Iar puterea noastră, în generozitatea noastră. Nu în generozitatea noastră față de vecini. Asta să o evităm. pentru că asta jignește. Nimeni nu are nevoie de pomana nimănui. Și mai ales un popor — nu. În generozitatea noastră, adică în felul nostru larg de a înțelege realitățile și de a trata problemele. Singurul care poate duce la soluții trainice și rodnice.

Pe scurt? Iată: Revizionismul este o atitudine care nu duce la nimic. Ar duce, cel mult, principial, la vechea stare de dezechilibru dinainte de răsboiu. Condamnabilă. Și condamnată prin desfășurarea istoriei. Dar tocmai de aceea „antirevizionismul” nostru de astăzi nu poate duce nici el la nimic. Pentru că nu e decât aceeaș mentalitate revizionistă, transpusă dincoace la noi, în termeni așa zicând românești.

Să mergem deci la aniversarea dela 1 Decembrie. Ca la prăznuirea împlinirii unei dreptăți istorice. Dar să lăsăm adunările antirevizioniste. Cari nu fac decât să învenineze o situație; pe care noi suntem destul de tari ca să o stăpânim și fără aceste adunări.

Cu aceste adunări însă, starea de spirit necesară unei largi soluții a problemei, care nu se poate să știrbească drepturile noastre nu pentru că sunt ale noastre, ci pentru că sunt firești, după așezarea lui Dumnezeu — starea nouă de spirit e bătută în coastă, și asta e păcat.

…Pentrucă totuș problema există.

1 Decembrie 1932.