Problema beneficiilor

Suntem de o bucată de vreme în bătaia presei franceze. În bătaia întregii prese; de stânga și de dreapta; de opoziție și de guvern. Oficioasele ministerului din Quai d'Orsay, cel puțin, țin fruntea. De ce? Deocamdată nu ni se spune precis. Ne aflăm în perioada de preparare. Suntem deci atacați pe chestiuni lăturalnice și gingașe. Cu falsuri și perfidii desigur. Dar chestiunile nu sunt mai puțin gingașe. Asta, în sincer limbaj găzetăresc se numește șantaj. Fac o presiune într-un punct pe care eu ți-l socotesc vulnerabil, pentru a te sili să cedezi pe o chestiune, alta, în care nu am asupra ta nici un mijloc de constrângere. Trudă zadarnică, cinstiți confrați de pe malurile Senei, noi la șantagii nu cedăm.

Așa fiind, eu socotesc că e pentru ambele părți mai practic să spunem lucrurile pe nume, punând în discuție adevăratele puncte litigioase. Metoda aceasta a sincerității fiind în actualele împrejurări singura care poate duce la o înțelegere sau cel puțin la o prietenească lămurire. Presa franceză (în fond, guvernul francez), e îngrijorată de eventualitatea unei schimbări de front pe cale de a se opera în politica noastră externă. A existat, se spune, o alianță de pe urma căreia România s-a ales cu întregirea hotarelor ei etnice. Se pare însă că acum România ar intenționa să renunțe la această alianță. Frumos e?

Frumos sau nu, — nu știm. Deocamdată avem însă impresia că problema este rău pusă. Ce vor, anume, să spună aliații și frații noștri Francezi? Că noi am fost beneficiarii unei alianțe, — și că, prin urmare, există pentru noi obligația de a rămâne mai departe în cadrul ei, ca să ne plătim oarecum pentru beneficiile pe cari le-am tras? Asta nu poate fi chiar așa de exact.

Noi credem că dacă alianță a fost, apoi de sigur că beneficiile au căzut de ambele părți; căci nu ne închipuim alianțe leonine între Francezi și noi, în cari partea leului să nu revină tocmai nouă. În adevăr: noi am avut o alianță pentru purtarea răsboiului. Ea s-a făcut nu pentru că aveam noi nevoie de ea, ci pentru că le era de nevoie Francezilor. Afirmația, oricât de paradoxală s-ar părea, nu e mai puțin perfect valabilă. Pentru ce a fost purtat oare răsboiul? Pentru mai multă libertate, și pentru a face posibilă exercitarea dreptului de autodeterminare a națiunilor. Și ce am căpătat de pe urma răsboiului? Teritorii? Da, dar nu teritorii cucerite prin arme. Mai exact, noi nici nu am căpătat teritorii; ci am cooperat ca să isbândească un principiu. Căci nu suntem un stat mărit prin victoria armelor, ci prin isbânda unui principiu. Nu ne-am cucerit frații, ci le-am înlesnit putința de a hotărî ei asupra destinelor lor. Proba? Tratatele de pace nu au făcut decât să consfințească stări de lucruri care se înfăptuiseră deja; unirea Ardealului cu Vechiul Regat, unirea Bucovinei și a Basarabiei cu vechiul regat. Am avut, e drept, un tratat de alianță cu puterile alături de cari am purtat răsboiul; dar nu s-a ținut seamă de el. De aci și revolta lui Ion Brătianu; care nu înțelesese că pacea nu se discută pe baza tratatelor de alianță, ci pe baza drepturilor decurgând din principiul autodeterminării; ceea ce ne scurta, e drept, de câțiva chilometri pătrați, dar ne dispensa în schimb de orice solidaritate morală, în viitor față de aliați.

Căci, în adevăr, cui datorăm noi unitatea națională? Voinței fraților noștri de peste Carpați și Prut, cari au hotărât că vor să fie una cu noi. De sigur, această voință a fost eficace între altele și pentru că există putința exercitării drepturilor decurgând din principiul autodeterminării. Era însă, pentru asta, nevoie ca noi să intrăm în răsboiu? Să presupunem, un moment, că noi am fi stat neutri, și că totuș răsboiul s-ar fi câștigat, — adică ar fi învins principiul dreptului de autodeterminare. Li s-ar fi putut refuza Ardelenilor sau Basarabenilor dreptul de a se uni cu noi? Evident, nu. Prin urmare: dacă am intrat în răsboiu, e pentru că aliatii noștri de mai târziu aveau nevoie de sprijinul nostru întru câștigarea partidei începute. Aveau nevoie, sau cel puțin așa credeau ei.

Așa fiind însă, noi nu suntem în nici un fel beneficiarii bunăvoinței aliaților, ci acei ai unui principiu pentru isbânda căruia am luptat și noi — după puterile noastre. Cum ni s-a dat oare mai mult decât ni se cuvenea? Mai întâiu nu ni s-a dat nimic; Ardelenii și Basarabenii au venit ei la noi. Dar, presupunând că ni dat. Ni s-a dat mai mult de cât ne revenea? Atunci aliații au încheiat o pace nedreaptă și artificială. Nu ni s-a dat mai mult? Atunci ce obligații mai avem față de aliați, — după încheerea păcii?

Să nu ni se mai vorbească deci de anumite îndatoriri de recunoștință. Pentru că asemenea îndatoriri nu avem. Iar după ce am lămurit acest prim punct, să punem problema pe adevăratele ei date.

12 Iunie 1931.