Alianțele noastre Solidaritatea vechilor aliați

Ziarele românești continuă a reproduce extrase din presa franceză, unde suntem admonestați în forme mai mult sau mai puțin acceptabile și unde — în sfârșit! — a început să ni se vorbească și de necesitatea păstrării vechilor alianțe ale răsboiului. Mărturisim repetat că am fi preferit din capul locului această metodă; pentru că e cea a bunei-credințe și a demnității omenești, și ar fi evitat confraților noștri parizieni penibilele falsificări și nedelicatele imixtiuni în chestii ce nu-i privesc, la care s-au dedat, spre paguba legăturiior sufletești dintre ei și noi. Dar pentru că, chiar așa tardiv și neîndemânatec cum problema se pune, nu noi ne vom refuza unei discuțiuni.

Ni se cere, și se cere mai ales de către Francezi, să nu rupem solidaritatea vechilor aliați, — a țărilor și popoarelor cari au făcut umăr la umăr răsboiul. Frontul acesta comun formează oarecum unul din postulatele politicei învingătorilor continentali. Care sunt însă fundamentele și îndreptățirile lui?

Vom observa, mai întâiu, că o obligațiune morală în acest sens nu există: a) pentru că solidaritatea aceasta a fost ruptă de mult prin atitudinea Angliei și Italiei; ceea ce însemnează că dacă noi am avea de gând să ne schimbăm în adevăr orientarea — ceea ce nu este zis — nu am face decât să urmăm pe unii din foștii noștri mari aliați cari au înțeles de mult să-și aleagă drumuri proprii;

b) pentrucă, după cum am dovedit-o mai ieri, nu am intrat în răsboiu numai pentru folosul nostru, — contractând deci anumite obligațiuni de recunoștință sau altfel —, ci în virtutea unei învoieli cu foloase de ambele părți. Cum ar fi fost, în adevăr, beneficiile numai de partea noastră, când noi a trebuit să intrăm în răsboiu în momentul în care era mai amenințat Verdun-ul, și când Rușii se învoiseră deja cu puterile centrale asupra împărțirii țărilor românești?

Așa fiind, va trebui să ni se conceadă că menținerea vechilor alianțe — a celor din vremea răsboiului — nu se fundează pe trecut, ci pe viitor; adică pe avantagiile ce aceste alianțe ni-ar asigura de aci înainte. Acest adevăr elementar are însă darul de a schimba fața problemei. Căci greutatea nu mai cade acum pe menținerea vechilor alianțe — desiderat lipsit de sens — ci pe interesele noastre de stat și naționale. Este adevărat, de pildă, că unul din aceste interese e pentru noi formulat în principiul intangibilității granițelor noastre; și că, PRINCIPIAL, cei cari au făcut alături răsboiul, au câștigat isbânda și au dictat pacea, sunt interesați la menținerea acestor granițe; dar numai principial; pentru că de fapt s-ar putea ca pentru unii din foștii aliați o graniță să fi fost necesară așa cum s-a stabilit ea în 1919, — dar să fie astăzi necesară în altfel, mai ales când nu e a lor. (În privința aceasta aliații și prietenii noștri Polonezi au o experiență prea dureroasă, pentru ca noi să putem trece cu ușurință peste asemenea eventualități). Dar dacă solidaritatea care exista între aliați în momentul încheierii păcii, nu mai există astăzi, sau s-ar putea să nu mai existe, atacată cum e uneori de interese divergente, atunci e de la sine înțeles că solidaritatea vechilor aliați nu poate fi un îndreptar și o țintă pentru politica noastră externă. Cine crede și scrie altfel — și sunt și din aceștia — greșește; pentru că ia în brațe o problemă fals pusă. Căci solidaritatea vechilor aliați nu este un scop, ci un mijloc. Scopul este: păstrarea țării în granițele ei actuale și promovarea unei vieți ordonate și cât mai îmbelșugat posibile înlăuntrul acestor granițe. Pot să ne asigure vechile alianțe împlinirea acestui scop, imperativ absolut al vieții noastre naționale și de stat? Vom fi cei dintâi bucuroși să păstrăm aceste alianțe. Nu înțeleg, nu vor sau nu pot să o facă, vom fi siliți să ne orientăm altfel. Nu pentru că am voit-o noi, ci pentru că am fost împinși să o facem.

Asupra nouilor alianțe pot plana, de sigur, îndoieli. (Planează în orice caz regrete sufletești în legătură cu cele vechi). Dar nici așa de sceptici nu trebue să fim. Franța s-a apărat acum 15 ani și cu ajutorul Italiei căreia îi luase totuș Nizza și Savoia, iar pe frontul de Vest au luptat alături Germanii și Austriacii, cari avuseseră nu chiar așa de demult ceva de descurcat la Sadowa.

Nu e vorba să fim brutali. Cinismul, chiar în politica statelor, e de prost gust; și până la urmă, păgubitor. E însă, de sigur, vorba să nu înfruntăm realitățile. Iar realitățile dictează: nu se fac alianțe pe ce a fost, mai ales când în ceea ce a fost soldurile s-au balanțat. Politica oricărei țări stă sub imperiul necesităților de azi și de mâine. Dar așa fiind, solidaritatea vechilor aliați, nu poate forma obiectul unei politici de stat decât: 1) dacă această solidaritate există efectiv, 2) dacă ea continuă să fie eficace în cadrul nouilor probleme cari se pun unei țări. Iată punctul de vedere real și sănătos.

Veți spune însă că peste toate interesele unei politici de stat, există totuș între Francezi și noi, o legătură sufletească ce nu se poate nega. Incontestabil. Nu poate să fie, și nici nu trebue negată sau slăbită. Dar despre asta, — cu alt prilej.

14 Iunie 1931.