… ȘI UN CUVÂNT AL EDITORULUI
Acum, la sfârșitul acestei cărți bogate — a cărei tipărire a însemnat una din cele mai neașteptate bucurii din câte mi-a dăruit tinerețea — îmi este foarte greu să scriu așa cum se cuvine despre gândirea și fapta învățătorului meu, profesorul Nae Ionescu, despre intervenția sa hotărâtoare în cultura și viața civilă a României de după războiu. Nădăjduiesc s-o fac într-o zi — cât de curând — și pe îndelete. Prezența lui Nae Ionescu a fost, și continuă să fie, atât de copleșitoare, încât numele său s-a întins de-a lungul țării transfigurat de mit sau însângerat de veninul magnific al urii. Pretutindeni unde se vorbește de Nae Ionescu, e prezentă legenda sau ura; și una și alta mărturisind, cu aceeași prisosință, tăria de poveste a acestui om care de cincisprezece ani preface și clădește o țară. Puțini bărbați se pot mândri că au fost cinstiți cu atâta ură, câtă a adunat gândul și fapta profesorului Nae Ionescu. Dar, de asemenea, nici un cărturar — de la Nicolae Iorga încoace — n-a mai întâlnit aderența masselor și a intelectualilor deopotrivă, în măsura în care ea s-a dovedit a fi avută de Nae Ionescu.
Noi, care trăim astăzi în preajma lui Nae Ionescu, anevoie ne putem da seama de statura spirituală și de măreția destinului acestui îndrumător frățesc al tineretului. Opera sa scrisă, ca și gândirea și fapta sa, s-au topit atât de firesc în plămada istoriei vii a timpului nostru — încât cercetătorul de mai târziu va fi nevoit să le judece laolaltă. Rareori o epocă a împrumutat cu mai multă bucurie, și mai firesc, idei, sugestii, formule și lozinci — de la un singur om, care măcar nici nu s-a ostenit să țină socoteală de ele. Ar fi un admirabil exercițiu de critică istorică, pentru cineva care s-ar hotărî să noteze — nu influențele exercitate de Nae Ionescu în spiritualitalea și politica românească din ultimii cinciprezece ani, ci împrumuturile, niciodată mărturisite, de metodă, de idei și soluții izolate, sau chiar de terminologie. Niciodată nu s-a vorbit atât de mult în presa și viața politică românească de „realități”, de „revoluție”, de „linia destinului istoric al neamului nostru”— ca în ultimii ani. Și dacă stă undeva scris ca neamul românesc să mai îndure un al doilea pașoptism, apoi de la această pripită împrumutare de termeni va porni el. Căci, după cum pașoptiștii veacului trecut se grăbeau să introducă fraze, idei și gesturi împrumutate luminilor din Apus — tot așa întârziații de astăzi, ca să fie în pasul vremii, vor împrumuta formulele „destinului istoric”. Cu același rezultat; căci nu cuvintele și preocupările exterioare, împrumutate peste noapte, consumă faptul revoluționar și deschid drumul destinului.
Într-un timp când mințile românești se răsucesc încă pe trunchiuri streine — e firesc ca o mare inteligență, care încearcă să judece de-a dreptul realitățile și să le înțeleagă cu puterile sale, să pară „stranie”, „paradoxală” și „singuratecă”. Mulți oameni nu înțeleg nici astăzi de ce Nae Ionescu „vrea să singularizeze”. Fără să bage de seamă un amănunt esențial: că Nae Ionescu se „singularizează” într-o ceată care judecă după tipic sau care refuză să judece — și că, dimpotrivă, „ideile” lui aproape că nu mai sunt „ale lui”, într-atât sunt de impersonale, de obiective. Aici stă lămurirea sentimentului de neconfortabilă mirare, pe care îl dovedesc anumiți oameni citind articolele lui Nae Ionescu; articole atât de contrarii „opiniei curente”, atât de „paradoxale”, și scrise totuși cu liniștea unui om care observă un lucru evident, cu siguranța modestă și sfioasă a cuiva care își dă seama că nu spune decât lucruri la mintea omului. Adevărul este că niciodată Nae Ionescu n-a avut timp să fie paradoxal. De când scrie, a întâmpinat atâta uluită stupoare — e drept, răscumpărată de bucuria comuniunii cu un întreg tineret — încât va mai trece multă vreme până să depășească stadiul „adevărurilor simple, elementare”. Marea revoluție adusă de Nae Ionescu în scrisul cotidian românesc — a fost tocmai această familiaritate cu adevărurile elementare, cu faptele simple, această excesivă modestie a lui de a nu vorbi decât despre lucrurile la mintea oricărui om sănătos; modestie care i-a creiat, într-o cultură „complicată” ca a noastră, celebritatea „gazetarului paradoxal”. Este drept că pentru mulți oameni vioi celebritatea aceasta le-a oferit o agreabilă clasificare: Nae Ionescu este un „filozof” în gazetărie — și un „gazetar” în filozofie. Într-adevăr, judecată mai de aproape, clasificarea această lămurește o sumă de lucruri încurcate. Lămurește mai întâi „singularizarea” lui Nae Ionescu în toată activitatea sa publică. În al doilea rând, explică „simplitatea” aproape indiscretă a lecțiilor sale universitare…
Aparține poate destinului lui Nae Ionescu această permanentă obligație a lui de a învăța pe oameni lucrurile simple și metodele elementare. Acest mare învățător al neamului său își merită cu drept cuvânt titlul; căci este într-adevăr un „învățător”, care îți amintește necontenit că ai deprins anapoda alfabetul, că nu știi tabla înmulțirii și că privești prost o hartă. Nimic mai surprinzător pentru un om cult — cum este deobiceiu românul — să fie întrerupt într-o erudită discuție geografică și politică, amintindu-i-se — de către paradoxalul Nae Ionescu, firește!, că nu știe cum curg apele într-o țară și cum șe-ntinde o graniță. Acest bărbat care a străbătut atâtea culturi și s-a luptat cu atâtea filozofii, n-a găsit încă timpul să ne întrețină asupra lor — ocupat fiind și-acum să îndrepte greșelile de tabla înmulțirii cu care voiau să pornească la drum și la discuție academică unii dintre contemporanii săi.
Firește, lucrând cu metode simple, cu adevăruri elementare, cu realități — Nae Ionescu a fost continuu acuzat de „sofisme”. Pentru structura lui socratică, acesta este încă un titlu de glorie. Cineva ar putea studia într-o zi cu ce tragică precizie s-au împlinit, spre pedeapsa noastră, toate „sofismele” lui Nae Ionescu. Lista tuturor dezastrelor prevăzute și împlinite nu i-ar face, în nici un caz, plăcere; ea ne-ar putea folosi numai nouă — și unora dintre contimporanii lui. Dar cercetarea întregei opere scrise a lui Nae Ionescu — din care noi n-am publicat, între copertele cărții de față, decât o infimă parte — ar putea folosi oricărui tânăr doritor de a cunoaște temeinic metoda de gândire și de lucru a profesorului. Vorbesc, firește, de acei dintre tineri care n-au urmărit cursurile universitare ale lui Nae Ionescu. De aceia care n-au luat contact cu gândirea lui Nae Ionescu decât prin articole — admirabile, așa cum nu s-au mai scris în presa românească dela Hașdeu și Eminescu — dar totuși numai fragmente din vasta operă de gând și faptă spirituală a profesorului. E ciudat că influența lui Nae Ionescu s-a exercitat în medii diferite, mai ales prin coloanele ziarului Cuvântul, dar că adevărata sa „învățătură” a rodit mai repede și mai bogat la Universitate. Deși Nae Ionescu este unul dintre foarte rarii gânditori pe care scrisul — chiar scrisul de gazetă — nu-i trădează, opera sa a crescut totuși în fața celor câteva mii de studenți care i-au audiat cursurile în ultimii cinsprezece ani. Aici „învățătorul” a fost întotdeauna ascultat…
* * *
…Începând din anul 1922, studențimea bucureșteană trăiește sub influența spirituală a profesorului Nae Ionescu. Influență care se exercită și dincolo de zidurile Facultății de Litere — la început prin cursurile la care participau foarte mulți studenți dela Teologie și Științe, apoi prin A.S.C.R., mai târziu prin articolele din ziarul Cuvântul, iar acum în urmă prin cursul de logica colectivelor. Nu avem a ne ocupa aici de răsunetul pe care l-a avut și de rezistențele pe care le-a întâmpinat gândirea și acțiunea profesorului Nae Ionescu, în viața civilă a României moderne. Paginile de față sunt închinate numai profesorului, omului care a condus de pe catedră, timp de cincisprezece ani, orientarea spirituală a tineretului. Este însă ușor de ghicit — și tot așa de ușor de verificat — cât de mult datorește profilul actual al României, prezenței profesorului Nae Ionescu. Critica anumitor forme economice și politice românești intrate în descompunere — critică exercitată de profesorul Nae Ionescu zece ani în urmă, este astăzi verificată de o serie întreagă de fapte, și acceptată de un număr impresionant de tehnicieni și oameni politici. Formele noi, de viață economică și civilă, pentru care militează profesorul Nae Ionescu — încep a fi presimțite și dorite de masse compacte, dinamice, românești. Fără a fi popular, Nae Ionescu a câștigat întotdeauna de partea sa elementele dinamice, creiatoare, eroice. Structura influenței sale se recunoaște în toate planurile în care s-a exercitat, oricât ar fi ele de diverse.
În viața universitară, profesorul Nae Ionescu se situiază dela început ca un urmaș direct a lui Nicolae Iorga, și se recunoaște unul din elevii săi cei mai „puri”; crescuți adică în realismul istoric, fenomen românesc dinamizat de N. Iorga. Cronologic, Nae Ionescu apare totuși ca un „moștenitor” al lui Vasile Pârvan. Căci — dela 1926 încoace — el are în fața sa o massă de studenți care crescuseră sub magia lui Pârvan și care nu-și mai găseau acum nici un sprijin viu, nici un maestru spiritual. O generație de studenți nu se apropie întotdeauna de profesorul cel mai erudit sau de pedagogul cel mai eficace. Studenții nu caută la Universitate numai o precisă și bună învățătură. Caută, mai ales, o metodă de viață și de gândire; un maestru spiritual, adică un om destul de sincer ca să nu șovăie lămurindu-le zădărnicia științelor omenești, și destul de viu ca să nu piară el însuși, copleșit de conștiința acestei zădărnicii. Nu este deloc întâmplător că cei trei profesori care au condus generațiile de studenți dela 1900 încoace — Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu — au mărturisit toți trei o conștiință tragică a existenței, și au găsit totuși un sens eroic acestei existențe, care trebuie acceptată și rodită. Nu este întâmplător că tocmai în jurul acestor trei dascăli s-au adunat tinerii. Fiecare din ei a mărturisit un aspect al conștiinței tragice. Nicolae Iorga, el, muncitorul — a vorbit despre blestemul muncii, despre durerea nesfârșită a omului, silit să lucreze neîncetat, ca să țină lumea vie și rodnică. Pasile Pârvan, el, solitarul — a vorbit despre blestemul singurătății. Nae Ionescu n-a tăinuit ascultătorilor nici unul dintre paradoxele, blestemele și dramele condiției umane. Și cu toate acestea, în lecțiile și conferințele acestor trei mari învățători ai neamului nostru, — au aflat generații întregi de studenți adevărata lor hrană spirituală, și fundamentarea teoretică a unei vieți autentice și creiatoare. Este una din caracteristicile culturii românești moderne această conștiință tragică a existenții (Eminescu, Hajdeu-Iorga—Pârvan—Nae Ionescu), conștiință care nu se neagă pe sine, totuși, în desperare sau scepticism. Toți acești creiatori de valori românești au acceptat condiția umană, au muncit, și au intervenit în istoria neamului românesc, aducând prin scrisul și vorba lor o extraordinară capacitate de nădejde. Nimeni n-a văzut mai glorioasă soarta neamului românesc decât acești „tragici”.
Situarea lui Nae Ionescu, în viața Universității bucureștene, ca elev al lui Nicolae Iorga și ca moștenitor spiritual al lui Vasile Pârvan — nu e lipsită de o anumită semnificație istorică. După momentul profetic și dionisiac al lui Nicolaie Iorga, și după momentul metafizic și apolinic al lui Vasile Pârvan — funcțiunea socratică pe care o exercită profesorul Nae Ionescu încă din primele sale cursuri, își capătă o valoare foarte precisă în evoluția culturii românești. Într-adevăr, Nae Ionescu se mărturisește dela început ca un tip socratic: împotriva oratoriei, împotriva profetismului, impotriva unei metafizice exterioare. El readuce metafizica la punctul ei inițial: cunoașterea de sine. Dela prima sa lecție de metafizică — problema ființei va rămâne centrul de preocupări teoretice al profesorului Nae Ionescu. Structură anti-oratorică, el introduce în Universitate tehnica socratică a lecțiilor familiare, calde, dramatice. Creiază repede un stil, pe care îl imită studenții: vorbire directă, fraze scurte, exemple frivole. Elev al lui N. Iorga și continuator al lui Pârvan — profesorul Nae Ionescu se deosebește totuși hotărât de acești doi mari învățători. Ironic în loc să fie profetic, familiar în loc să fie solemn — Nae Ionescu nu domină ca un oracol, nici nu emoționează ca o Pythie. Vorba lui cucerește — și gândirea lui turbură.
Cea dintâi etapă, și cea mai fascinantă, din influența pe care profesorul Nae Ionescu a exercitat-o asupra studențimii — a fost această tehnică a neliniștirii. Unii au și văzut în ea o mare „primejdie teoretică”. Serii întregi de studenți au fost învățați sistematic cum să nu creadă în cărți, în teorii generale, în dogme. Dimpotrivă, paradoxul și aventura era încurajată; deznădejdea și exasperarea erau privite cu simpatie; sinceritatea era promovată pretutindeni. La Universitate, pe stradă, în redacția „Cuvântului” profesorul Nae Ionescu păstra totdeauna ochiul viu asupra tânărului care se apropia de el, nelămurit, neliniștit, desperat. Nu respingea decât două categorii de tineri — pe cei nesinceri, și pe cei înțelepți. A manifestat întotdeauna panică sau prudență față de tinerii care își aveau sistemul lor de filozofie la 19 ani. O vorbă pe care o spunea adesea, era aceasta: „Ca să poți nădăjdui că vei înțelege ceva în viață, trebuie să-ți dai seama 7 ani că nu înțelegi nimic”.
Momentul spiritual pe care l-a formulat, dacă nu chiar l-a creiat Nae lonescu — cerea o ieșire din formule, din cărți, din lucruri învățate. Războiul pusese din nou problema omului — a libertății și mântuirii lui. În România întregită, această problemă se încadra în acea gravă și surdă luptă de regăsire a sufletului românesc, autentic. Nicolaie Iorga luminase, cel dintâi, această intuiție fundamentală a unor virtuți românești, prin care există istoria neamului nostru, și fără de care creația e mincinoasă și viața zădărnicie. Vasile Pârvan căutase mai departe, în protoistoria thracă, izvorul unor virtuți mai eroice și mai universale. Momentul spiritual pe care îl alimentează necontenit lecțiile și articolele profesorului Nae Ionescu — aparține unui alt ciclu. Se cere, înainte de toate, o totală sinceritate față de sine și față de ai tăi. Nu știi decât ceiace trăiești tu; nu rodești decât în măsura în care te descoperi pe tine. Orice drum e bun, dacă duce în inima ființei tale, dar mai ales drumurile subterane, marile experiențe organice, riscurile, aventura. Un singur lucru e esențial: să rămâi tu, să fii autentic, să nu-ți trădezi ființa spirituală.
Socratismul profesorului Nae Ionescu se integrează, astfel, de minune momentului spiritual 1922-1930. Tot ce a dezbătut „generația tânără” în acea vreme — „experiența”, „aventura”, „ortodoxia”, „autenticitatea”, „trăirea” — își găsește rădăcinile în ideile profesorului Nae Ionescu. Sufletul românesc nu se putea găsi pe sine fără drame, fără eșuări, fără „experiențe”. Nu te puteai întâlni cu tine prin cărți, prin metode, prin ideile altuia. Ca să poți ajunge undeva, oriunde, trebuie înainte de toate să fii tu însuți, să fii autentic. În această dramatică și necesară luptă pentru autenticitate — fără de care nimic nu se poate creia — profesorul Nae Ionescu a jucat rolul de frunte. În timp ce alți cărturari și scriitori se grăbeau să „sistematizeze” — el își continua conversațiile, lecțiile, fragmentele.
Pe Nae Ionescu nu-l interesa decât un singur lucru: să fii tu însuți. Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică. Deaceia în lecțiile pe care le-a făcut studențimii — profesorul Nae Ionescu a stăruit 12 ani asupra problemei ființei ca să poată trece, deabia în ultimul timp, la problema ființei românești. Nu putem vorbi despre ceiace nu suntem încă. Nu putem desbate realitățile românești — până ce nu întâlnim realul. Drumul către real — a fost ținta tuturor cursurilor profesorului Nae Ionescu. Și pentru că ținta aceasta fusese atacată profetic și „mistic” de către N. Iorga și Pârvan — Nae Ionescu și-a ales o altă metodă, metoda personală, socratică.
Nae Ionescu a refuzat multă vreme să publice cărți de filozofie, și e foarte probabil că va refuza și de aici înainte. S-au adus felurite și istețe explicații acestor ciudate singuralizări. S-a spus bunăoară, că lecțiile profesorului Nae Ionescu nu sunt „originale”, și ca atare nu îndrăznește să le dea la tipar. Într-o cultură filozofică atât de „originală” ca a noastră, unde oricine poate face o carte de filozofie cu alte zece cărți înainte — refuzul acesta de a publica pare într-adevăr ciudat. Cursurile profesorului Nae Ionescu sunt totuși litografiate în 16 mari volume, și nimeni nu e împiedicat să caute „influențe” și „lipsă de originalitate” în această rodnică activitate universitară. După câte știm, nimeni n-a făcut totuși până acum un asemenea examen. Profesorul Nae Ionescu a răspuns anticipat oricăror bănueli, publicând stenograma cursurilor sale. Dar continuă să refuze publicarea lor în volum.
Este oare atât de greu de înțeles de ce? Tip socratic, Nae Ionescu nu crede într-o filozofie făcută de departe, prin cărți. Cursurile sale sunt litografiate numai pentru folosul acelora care l-au auzit, care au stat de vorbă cu el: sunt scheme mnemonice, pentru orientarea într-o lungă conversație avută acum un an, sau acum cinci ani. Studenții care îi urmăresc lecțiile alcătuiesc laolaltă o mare comunitate de dragoste și gândire, și numai pentru această comunitate folosesc la ceva cursurile. Nae Ionescu, prin tot ce este și ce gândește el, nu poate invita lumea să dezbată problemele ființei și ale gândirii, departe de el; și-ar trăda, altminteri, însă-și structura sa socratică. Departe de el, departe adică de „gândirea care se naște”, cetitorul e în primejdia să creadă prea repede, să accepte prea repede, să devină dogmatic, primind un adevăr din afară, întorcându-se, deci, la „pre-socratici”…
Dacă influența lui Nae Ionescu este atât de fertilă, dacă în loc de a face „elevi” el și-a făcut prieteni și colaboratori de toate vârstele — miracolul se datorește tocmai acestei tehnice socratice, care nu influențează automat, din afară, prin cuvânt scris, prin maieutică. De aceia se și explică de ce foștii „elevi” ai lui Nae Ionescu sunt atât de personali, atât de rotunjiți sufletește, chiar atât de deosebiți între ei. Toți au câteva note comune: realiști, anti-oratorici, anti-democratici. Dar ce deosebire între un Mircea Vulcănescu, bunăoară, și un Emil Cioran — între un G. Racoveanu și Mihail Sebastian!..
În istoria culturii românești moderne, o singură mare personalitate a avut o influență asemănătaare asupra contemporanilor mai tineri. A fost Mihai Eminescu. În timp ce, însă, Eminescu a creiat un curent de simțire și gândire eminesciană prin opera sa scrisă — Nae Ionescu exercită o influență socratică, de la om la om, dela suflet la suflet. Deaceia, nu se mai repetă rigiditatea și idolatria vulgară a eminescienilor și eminescolzilor. Influența prin operă, prin cărți, are marile ei primejdii — mai ales într-o cultură tânără, ca a noastră, lipsită de influențe paralele. Cartea, cât ar fi ea de bună, e numai o gândire moartă; ea exprimă un lucru care fost viu într-un anumit ceas, față de anumite probleme, alături de anumiți oameni. O influență exercitată prin cărți riscă să creeze tipuri în serie; riscă mai ales, să se exercite la întâmplare. Poți înțelege cum vrei tu cartea unui om; dar dacă omul acela este permanent alături de tine, corectarea se face necontenit și nesimțit. Nae Ionescu este un autor foarte ciudat pentru țara românească: opera lui e vie, e alături de el, s-ar putea spune chiar că nu e încă desprinsă de el. Destinul său socratic îi domină și justifică toate gesturile; venit să învețe pe tineri drumul către ei înșiși, să-i învețe dragostea pentru trăirea interioară — Nae Ionescu nu se putea contrazice „publicând” cărți de filozofie, texte moarte pe care ei să gândească și pe care să și le însușească.
Nu se putea contrazice — adică nu acceptă să moară. Într-o celebră lecție de deschidere a sa, Nae Ionescu a vorbit despre „sistemul” filozofic ca despre piatra de mormânt a filozofului. Omul care a înțeles și a justificat tot, care a izbutit să se împace cu lumea și cu Dumnezeu — nu mai are nimic de învățat de la viață. Viața nu-i mai poate aduce nici o surpriză, nici un risc; nu mai e nici dramă, nici îndoială. El a intrat în moarte, fiind încă în viață. Căci viața este continuă rodire, continuă prefacere. Nu e vorba de o „evoluție” nesfârșită, și nici de bergsoniana curgere în lume. Prefacerea și ordinea în viață înseamnă înainte de toate, certitudinea suferinții. Trăiesc, deci sufăr; sufăr, deci nădăjduiesc în mântuire, în odihna cerească. Drama omului are un rost: mântuirea lui. Și experiența suferinții îngăduie omului să nădăjduiască în mântuire. Numai moartea are dreptul să oprească pe loc necontenita curgere a durerii, experiența umană. Numai murind omul își găsește liniștea. Dar e o liniște plină de nădejdi, această trecere dincolo. Liniștea de aici, împăcarea cu totul și cu Dumnezeu fiind încă în viață — împăcarea aceia supremă pe care o aduce sistemul de filozofie — poate fi primejdioasă. Poate fi o ispitire a lui Dumnezeu. pentru că omul nu are dreptul, atât timp cât rămâne în condiția lui umană, să se liniștească pe deplin, să ajungă asemenea lui Dumnezeu.
Verweile doch! „Oprește-te!” — aceasta este cea mai statornică poruncă, pe care Mephistopheles o adresează de mai multe ori lui Faust. Liniștirea filozofică, împăcarea cu lumea, este o ispită împotriva lui Dumnezeu. Oprirea pe loc, este o ispită împotriva vieții. Atât timp cât ești încă în viață, cât ești viu — nimic nu este pierdut. Orice rigiditate, orice împietrire, poate fi însă fatală. Deaceia, groaza pe care o mărturisește Nae Ionescu față de orice fenomen de „moarte în viață”, de oprire pe loc; fie el fenomen individual, trădat prin sterilitate fizică și spirituală, fie fenomen social, trădat prin descompunerea formelor de viață civilă care i se subsumează. Nimeni, în afară de Eminescu n-a scris cu atâta emoție și atâta severitate despre „moartea în viață”, despre blestemul nerodirii, ca Nae Ionescu. În lecțiile sale universitare, în articolele sale dela „Cavântul”, fenomenul de sterilizare, de împietrire, apare întotdeauna ca un destin tragic, care nu lovește întotdeauna la nemereală. Cel care stă de partea vieții împotriva morții, de partea istoriei împotriva visului, își are rădăcinile ființei sale adânc înfipte în realitate, și trăiește sub semnul rodirei. „Organicul” înseamnă, pentru Nae Ionescu nu numai a fi viu și creiator — ci a fi integrat istoriei, comunității de dragoste din care faci parte, și prin aceasta, de a putea nădăjdui în mântuire. Problema mântuirii este o întrebare gravă, la care creștinul poate răspunde după multă gândire și experiență. Dar un lucru este sigur: că problema mântuirii începe dela viață, și se pune numai oamenilor vii…
Vorbind de mântuire după ce am vorbit de „istorie”, am rămas tot în cadrul problematicei profesorului Nae Ionescu. Două sunt chemările între care se zbate sufletul omului: sympathia și soteria; „simpatia”, apropierea, contopirea cu oamenii — și „mântuirea”, distanța de oameni, căutarea lui Dumnezeu, contopirea în Ființa divină. Pe deoparte, dragostea, istoria, drama; căci omul zadarnic se apropie de alt om, singur: zadarnic nădăjduește că se va putea pierde pe sine și va putea trece în celalt, prin actul dragostei. O dragoste între oameni, în numele lor, oprește viața pe loc — și în cele din urmă, viața se răzbună. (Deaici, taina căsătoriei — care unește sufletele în absolut, căci în viață faptele se consumă, oamenii se prefac necontenit). Pe de altă parte soteria, adică ieșirea din istorie, umilirea vieții (valorile ei trec pe un plan secundar), încercarea omului de a deveni centrul preocupărilor sale, neglijând orice alt instinct în afară de instinctul perfectei supraviețuiri, în viața mântuită de după moarte. (Au fost oameni care au osândit soteria, ca o preocupare „egoistă”: în India buddhistă, așa numiți boddhisattva, nu voiau să fie „mântuiți”, ca să nu părăsească lumea aceasta de durere și ignoranță, ca să poată ajuta mai departe pe oameni).
S-ar putea reduce toate eforturile de viață și de gândire ale profesorului Nae Ionescu, la aceste două fundamentale chemări: sympathia și soteria. Problematica aceasta, care e veche de când lumea, dar care a fost dramatic pusă pentru creștinătatea răsăriteană de către Origenes, și pentru lumea laică occidentală de către Goethe, în Faust — profesorul Nae Ionescu a făcut-o vie în conștiința generației al cărei învățător spiritual este. În anii când domina problema ființei, în aceiași ani Nae Ionescu desbătea în fața studenților drama mântuirii. Ontologie-soteria — primat al spiritualului. Era momentul căutării cu orice preț al ființei, al realului, al vieții spirituale autentice. Problema mântuirei, adică autonomia și plinătatea ființei umane — trebuia să urmeze cu necesitate problemei ontologice. Ca să ajungi la ființă, Nae Ionescu te învăța să te întorci la marile tale sincerități organice, să accepți aventura, să nu fugi de deznădejde și neliniște. Ce început arzător și dramatic pentru o inteligență tânără, pentru un suflet nedesfăcut! Și cu toate acestea, adevăratele paradoxe și neliniști, nu se iveau în calea tânărului decât când își punea și cealaltă problemă, a mântuirii. Aici se vedea și mai bine profunda creștinătate a gândirii profesorului Nae Ionescu.
Să vorbești despre creștinism și filozofie creștină în Universitate, era, prin 1921, o adevărată revoluție.
Să vorbești despre „mântuire”, „sfințenie”, „ortodoxism”, „erezie” — în cursuri de metafizică Și logică, însemna să te abați dela o tradiție bine stabilită de idealism și pozitivism. Problemele de metafizică și filozofie religioasă fuseseră de mult excluse din preocupările universitare. Profesorul Nae Ionescu a pus cel dintâi — cu competență și originalitate — aceste probleme în centrul lecțiilor sale. Religia mai fusese menționată de pe catedra de Filozofie, fără îndoială. Dar fusese menționată ca o etapă de mult trecută a cunoașterii omenești, ca o „falsă sau imperfectă filosofie”. Vasile Pârvan, singur, a vorbit despre istoria religiilor cu simpatie, căldură și înțelegere. Ca un adevărat precursor, profesorul Nae Ionescu nu s-a sfiit, însă, să-și deschidă cel dintâi curs universitar cu o lecție asupra dragostei. Au urmat, apoi, cursurile de Filozofia Catolicismului, de Filozofia Protestantismului, despre „Faust și problema mântuirii”, etc. Mult mai târziu au aflat profesorii și gânditorii noștri că problemele religioase se puneau din nou omului, că pozitivismul și idealismul sunt poziții de mult depășite, că nu e deloc compromițător să crezi în Dumnezeu, că filozofia creștină domină din nou veacul al XX-lea. Când se va scrie istoria problemelor filozofiei românești, se va vedea că vreme de 15 ani de zile, noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu.
Este drept, numai profesorul Nae Ionescu își putea permite libertatea de a vorbi despre religie, creștinism, mistică și dogmatică de pe catedra de metafizică. Pentrucă, era în acelaș timp un temut logician, și făcea cursuri de filozofia științei, și își trecuse teza de doctorat cu o problemă matematică. Solida sa pregătire științifică nu i-o putea contesta nimeni. Nu putea fi bănuit de patetism, de „misticism”, de diletantism. Așa că lecțiile sale de filozofie a religiilor au fost privite cu neîncredere — dar în acelaș timp cu timiditate.
Apărut în Universitate ca un revoluționar, Nae Ionescu nu și-a trădat misiunea, obligația pe care o avea față de elevii săi de a nu măslui realitatea, de a nu evita dificultățile, de a nu șovăi în fața adevărului. Revoluționar a fost, și a rămas profesorul Nae Ionescu, chiar prin turburătoarea lui sinceritate. Rareori un profesor își mărturisește în fața studenților săi limita înțelegerii și a cunoștințelor sale. Când e atât de ușor să trișezi, când e atât de încântător să improvizezi — Nae Ionescu își mărturisește cu tristețe tot ceiace încă nu înțelege. Zarea acestei cunoașteri nelămurite încă — obsedează și farmecă pe studenți. Gândul care se rotunjește în fața lor, omul care se zbate în luptă cu un adevăr — invită mai mult la gândire decât orice filozofie complectă și perfectă. Deși permanent nemulțumit de sine — profesorul Nae Ionescu a izbutit totuși să clădească cea dintâi filozofie originală românească.
Nu un sistem de filozofie — ci o filozofie; adică o metodă de a cunoaște realitatea și o tehnică de a formula această cunoaștere.
Preocupat zece ani mai ales de soteria — Nae Ionescu simte din nou încotro se îndreaptă istoria, și în ultimii ani acordă o mai mare importanță sympathiei, omului în lume. De fapt, niciodată nu uitase această chemare a sufletului către comuniune, către „pierderea în altul”. În cursurile sale de metafizică, a vorbit adesea despre dragoste ca instrument de cunoaștere. Ori, ce este altceva dragostea decât cea mai perfectă formă a sympathiei?
Iar în activitatea depusă la A.S.C.R., a dovedit că ortodoxia încearcă să unească aceste două mari drumuri spirituale — căci mântuirea, în concepția creștinătății răsăritene, se cucerește înlăuntrul comunității de dragoste, laolaltă cu ceilați oameni. Atât de mult a fost pătruns profesorul Nae Ionescu de acest adevăr, încât uneori a vorbit de apokathastasis, de acea infiorată nădejde a lui Origen, că oamenii nu se pot mântui decât toți odată…
Prin ortodoxie, prin viața creștină — cu marile și ascunsele ei îndoeli — a ajuns din nou Nae Ionescu la istorie, la această mare comuniune de dragoste și destin care este neamul. Când spun „a ajuns din nou”, înțeleg: a stăruit, i-a acordat întâietatea preocupărilor sale. Pentrucă, întotdeauna a fost viu în conștiința profesorului Nae Ionescu sentimentul tragic al existenții istorice, al participării la o anumită structură etnică și spirituală. În ultimii ani, însă, a fost preocupat mai ales de problemele istorice, adică de destinul neamului românesc, de marile sale linii de desfășurare și rodire. A fi viu, și a rodi — aceleași criterii care orientau problematica omului, domină și istoria unui neam. Omul se verifică prin viața și capacitatea sa de rodire — și poate nădăjdui mântuirea prin sinceritatea sa față de sine. Tot așa, un neam supraviețuiește prin sinceritatea față de sine, prin curajul său de a se cunoaște așa cam este; prin autenticitate. Dominantele gândirii lui Nae Ionescu sunt ușor de regăsit, în orice problemă pe care o dezbate. El rămâne, întotdeauna, realist, organicist, „fatalist”. (Ceiace se numește „fatalismul” său este numai un excepțional instinct ontologic. Nae Ionescu știe că ceiace este nu poate fi contestat prin dialectică, nici suprimat prin decrete). Deaceia, atunci când își pune problema neamului românesc, el știe că acest neam nu există prin legi și tratate, ci prin sinceritatea lui față de propriul său destin, și prin capacitatea sa de rodire. Nu poți opri un neam din drumul firesc al istoriei sale: poți, cel mult, întârzia etapele de creștere, și această întârziere se plătește întotdeauna. Ceiace se numește „politica” profesorului Nae Ionescu este numai un exercițiu practic al eternei probleme ontologice: a vedea ceiace este, a prevedea destinul formelor istorice, care se nasc, a formula legile realității în termeni accesibili tuturora, a da o mână de ajutor celor care nu văd. Omul nu creiază nimic în istorie — această deznădăjduită și eroică lege o repetă necontenit profesorul Nae Ionescu. Omul nu e creiator, în afară de limitele ființei sale. Un om poate face copii — și încă, în măsura în care participă la viață, adică la o realitate care îl precede și îl stăpânește. Dar un om nu poate face legi — legile există, în afara lui, în realitate, și el doar le vede și le formulează. Un om nu poate face istorie — căci istoria se face, sub semnul lui Dumnezeu sau al destinului, dar se face laolaltă de toți oamenii, cu morții care i-au precedat și cu vii care vor veni.
Este o lege deznădăjduită, aceasta. Dar este, înainte de toate, o lege creștină, antieuropeană (dacă ne referim la Europa care s-a organizat după Renaștere și Reformă). Nicăiri nu întâlnim atâta umilință a omului singur, a omului izolat, rupt din comunitatea de dragoste; nicăiri orgoliul — care a dus pe om în păcatul luciferic, al ispitirii lui Dumnezeu, al asemănării cu Dumnezeu, — nu e mai definitiv înfrânt ca în această concepție creștină.
Drumul către ființă începe printr-o mare căutare de sine, dar sfârșește dincolo de sine, în Dumnezeu (soteria) sau în istorie (sympathia). Autenticitatea, fără de care nimic nu e valabil, îți cere să fii tu însuți — dar realizând-o, te recunoști dincolo de tine (dragostea, mistica, istoria). Caută-te pe tine însuți — cu sinceritate, cu îndrăzneală — și vei vedea că tu ești în altă parte decât în tine; te vei găsi sub umbra lui Dumnezeu, sau adânc îngropat alături de morții tăi. Fii sincer până la urmă, fii bărbat, nu te lăsa păcălit de iluzii, nu te lăsa — mai ales! — dus în ispită, și vei vedea că în puținătatea omului stă marea lui vrednicie, că în umilirea orgoliului lui se află nădejdea mântuirii sale. Viața omului e deznădăjduită, plină de primejdii, surpată de erori și întâmplări — dar atât timp cât e viu și sincer, omul se poate apropia de centrul ființei sale. Și dacă în viața individuală libertatea omului este numai libertatea lui de a păcătui, există încă un fel de libertate, spirituală: aceia de a te integra legilor, de a alege istoria (comuniunea de dragoste) în loc de a alege moartea (oprirea pe loc, împietrirea; luxuria)…
