I.

Pe o rădăcină de zid stă încovoiat, cu barba pe genunchi, un oştean înfăşurat în mantia aruncată pe umeri. La câţiva paşi alţi doi luptători cu lănci în mâna dreaptă, cu scuturi în cealaltă mână. De-abia se ţin pe picioare. Deşi sunt vlăguiţi, simt nevoia să vorbească. De teamă. De urât. Se agaţă de vorbe, se sprijină şi se reazemă în ele.

Dar proptelele acestea încropite din cuvinte sunt atât de fragile şi atât de iluzorii, încât se topesc şi se risipesc, uneori chiar mai înainte de a le fi rostit gândul până la capăt. Atunci te trezeşti dezechilibrat, te înclini într-o parte sau în cealaltă, gata să aluneci, să te răstorni. Câte o dată chiar ajungi pe jos, în coate, în genunchi, pe o rână. Şi atunci iar cauţi o cârjă de vorbe în care să te ridici, de care să te agăţi.

— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să ajungă până la El.

Era ceva de mult ştiut, chiar de asta este pus ostaşul de pază ca să nu lase pe nimeni nici măcar să se apropie. Dar soldatului i se repetă mereu şi mereu, aşa făcuse şi centurionul aseară şi ei îi luaseră vorbele din gură: „Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să se apropie, răspundem cu viaţa”. Nu se apropia nimeni, nu se întâmpla nimic. Ştiau prea bine ce au de făcut, dar trebuie să spui ceva, mereu să spui câte ceva, altfel cum te-ai mai putea ţine pe picioare când îţi cad grele pleoapele şi îţi simţi până şi oasele moi? Ce altceva ţi-ar putea veni în minte, dintre toate vorbele pe care le ştii, când faci de strajă la miezul nopţii şi ce altceva te-ar putea ţine mai bine treaz decât gândul că nu trebuie să laşi pe nimeni să se apropie de omul pe care îl ai în pază?

— Nu trebuie să lăsăm pe nimeni…

Şi al doilea soldat nu-şi mai duse gândul până la capăt, dar o luă de la început: „să nu lăsăm, să nu lăsam”. Totuşi, simţea că se clatină, pe toţi zeii, trebuie să te reazimi de ceva, să te sprijini în ceva. Cât de amăgitor este toiagul pe care ţi-l faci din cuvinte, parcă ar fi, parcă n-ar fi…

Mereu şi mereu aceleaşi vorbe: de unde să iei altele? De la o vreme ele nu mai spun nimic, nu mai au nici un înţeles, se rostesc de la sine şi tot aşa se destramă. Când părea că nu mai este nimic de făcut unul dintre soldaţi, putu în sfârşit, să articuleze altceva:

— Singur…

Celălalt ostaş ar fi vrut să întrebe despre cine sau despre ce este vorba. Dar se simţea atât de vlăguit că nici nu mai încercă să-şi deslipească vorbele una de alta. Până la urmă chiar uită să mai pună întrebarea. Poate că şi tovarăşul său, dacă nu s-ar fi înclinat într-o parte, ar fi gata să cadă, aşa că tot zise:

— Soldaţii care au rămas vii…

Era într-adevăr ceva nou, care îi făcu pe amândoi să se scuture ca de frig.

— Soldaţii care au rămas vii se îngrămădesc unii în alţii, ca să nu se simtă singuri.

— Când nu sunt puşi să stea de veghe…

— Noi doi suntem cei mai destoinici. Cei mai curajoşi. Cei mai de încredere.

— Şi ne-au pus de pază să nu lăsăm pe nimeni…:

— Tocmai de aceea ne-au pus chiar pe noi…

Nu mai trecu mult şi se treziră rezemaţi unul de altul, cap în cap, ca doi berbeci vlăguiţi.

Vânturătoarea de vorbe se porni din nou, veche şi neunsă.

— Cei mai destoinici şi mai de încredere…”

— Să nu ajungă nimeni până la el…

Şi iar prinse unul din ei un crâmpei de idee:

— Soldaţii morţi nu au nevoie să se îngrămădească. Ei sunt de mult prăvăliţi unii peste alţii.

Se legănau împreună, rezemaţi unul de altul, spate în spate.

— Morţii cu morţii, viii cu viii, îşi făcu aşa, deodată, curaj, unul dintre ei.

— Morţii cu viii, viii cu morţii, pe legea mea, totul nu e decât harababură pe aici.

Morţii cu morţii viii cu viii, ar fi trebuit să se desprindă viii de morţi.

Dar sunt atâţia morţi că nu ai cum să te scapi de ei şi cei vii sunt atât de vlăguiţi, că trebuie să închidă şi ei puţin ochii în noaptea asta.

— În afară de noi, care trebuie să-l veghem, să nu ajungă nimeni până la El.

— Dar de ce nu pune şi El capul jos, că om e şi El, de n-o fi zeu. N-a închis ochii de atâtea nopţi…

— Treaba lui. De aia este El ce este, să nu dea seamă nimănui de ce face.

— Decât senatului din Roma…

— Hei, senatul… Iar Roma e atât de departe… Şi în nici un caz nu ar interesa-o de ce stă treaz. Poate că Roma chiar crede că El nu doarme niciodată. Pe vremea lui Augustus scriau toţi poeţii că principele stă, veşnic treaz pentru fericirea Cetăţii Eterne.

— Tu eşti un om citit… Eu nu mi-am stricat niciodată ochii cu aşa ceva.

— Un motiv în plus ca să-i ţii deschişi, de ce îţi cad pleoapele peste ei?

— A fost doar aşa, un moment de slăbiciune.

— Să nu se mai repete, prietene. Nu ştiu dacă viaţa lui depinde de acest lucru. Dar viaţa noastră, în mod sigur… Dacă ne găseşte cineva adormiţi, ne vom odihni într-una din grămezile acelea de morţi.

Se înfiorară amândoi. Şi se treziră de-a binelea. Erau atât de trezi că simţeau cenuşa cum îi înglodeşte sub pleoape. Şi fumul care îi făcea să lăcrimeze.

Se pomeniră că tac din nou. Că au terminat toate vorbele. Că nu mai au ce să spună. Că nu mai au de ce să se agaţe, de ce să se rezeme.

Dar nu se poate să stai treaz, să te ţii în viaţă fără să te sprijini pe ceva. Şi ei nu aveau la îndemână decât nişte sărmane cuvinte.

— Să nu ajungă nimeni până la el…

— Cu preţul vieţii noastre…

Parcă mai auzise, într-adevăr, cuvintele acestea, dar cine ştie unde, cine ştie când?

— Nenorocită victorie…

— Tu ai spus asta?

— Credeam că ai spus-o tu.

— Am auzit foarte bine: „nenorocită victorie”.

— Putea s-o spună oricare dintre noi. Nici nu s-ar fi putut închipui una mai nenorocită.

— Să cucereşti o cetate în care nu poţi să pui foc la nici o casă pentru că totul se afla în flăcări la sosirea ta.

— În care să nu găseşti nici un om viu.

— Numai soldaţi plini de răni care şi-au dat viaţa cu arma în mână.

— Nici podoabe, nici vin, nici femei.

— Nici măcar o picătură de apă.

— Am alergat şi eu cu buzele uscate spre cazanul acela mare din mijlocul cetăţii. Era gol.

— Poate că a fost plin cu otravă din care ei au băut ca să nu cadă vii în mâinile noastre.

— Sau poate a fost cu apă şi apa s-a terminat…

— Bine că, deocamdată, noi suntem vii şi nevătămaţi.

După toate vorbele acestea parcă se mai scuturaseră de amorţeală. Erau foarte hotărâţi să vegheze ca să nu se apropie nimeni de omul pe care îl aveau în pază. Şi erau chiar convinşi că nimeni nu poate să ajungă până la El.

Dar nu văzu niciunul cum se crapă pământul ca să facă loc la lumina lunii unui bărbat tânăr călare pe un cal cu corn în frunte.

— Nenorocită victorie”, rosti cu voce tare omul acela care sta ghemuit pe o rădăcină de zid a cetăţii ruinate.

Dar de fapt cum îşi închipuise el ceasul acesta ca bucurie a celui care a învins? Îşi dădu seama că nu şi-l închipuise în nici un fel. Adică nu se gândise deloc la plăcerea din momentul acela. Gândul lui era cum să facă să învingă. Cum să conducă lupta. Cum să cucerească ţara. Şi, bineînţeles, cetatea aceasta, care era inima ei. Ştiuse că n-are să dea voie soldaţilor să jefuiască. Să dea foc la case. să siluiască femei. Iar pe rege îl voia viu.

Dar când au căzut ultimele ziduri, nu a găsit decât cetatea moartă.

Se bătuseră până la ultima clipă. Şi păreau fără de număr.

Ştia că nu a învins definitiv. Şi aceasta nu pentru că mai era un colţ de ţară de cucerit, nu pentru că nişte grupuri răzleţe de daci se mai băteau cu înverşunare, mai ales prin munţi. Victoria va fi de partea lui şi nimeni nu i-o mai poate lua din mână. Era mai sigur decât oricând de aceasta. Dar totodată simte teama că acest popor nu va putea fi învins pe deplin. În ce stă tăria lui, când nu mai are oaste şi arme, cetăţi şi rege, libertatea şi neatârnarea?

Se înghesuie atâtea şi atâtea întrebări care s-au îngrămădit de-a lungul secolelor şi au rămas fără răspuns: De ce imperiul roman şi-a întins hotarele până pe ţărmul oceanului cel fără de sfârşit şi până dincolo de Rin şi până în înceţoşatele insule britanice şi până pe celălalt mal al mării de la Cartagina în Egipt şi până în înfierbântatele deşerturi asiatice – lăsând în fiinţă Dacia aceasta care este atât de aproape şi despre care se spune că este atât de bogată în grâne, în vite, în aur şi argint? De ce Cezar, cel mai mare general pe care l-au avut romanii, s-a pornit să cucerească mai întâi Galia? De ce ambiţiosul Octavian nu a îndrăznit să treacă Danubiul, ba chiar pusese la cale o înrudire cu unul din regii dacilor, căruia să i-o dea, nici mai mult nici mai puţin, pe sora sa în căsătorie, iar el să aducă la Roma, ca mamă a copiilor săi, pe fiica acestuia, un lucru cu adevărat nemaipomenit? Stă scris că generalul roman Marcus Licinius Crassus a cucerit regatele regilor daci Dapyx şi Zyraxes. Stă scris că împăratul Domiţian i-a învins pe daci în mai multe bătălii şi le-a cucerit ţara. Dar de ce şi-a întors legiunile şi l-a recunoscut pe Decebal ca rege al dacilor, punând chiar cu mâna lui coroana pe capul solului acestuia, fratele său Diegis? Ce fel de cuceritor este împăratul dacă se obligă să plătească regelui „învins” mari sume de bani anual, să-i trimită arme şi maşini de război, meşteri şi ingineri ca să-şi întărească cetăţile şi să construiască altele noi? Sunt multe seminţii în lumea aceasta care se ridică de pe vetrele lor să dea năvală peste popoarele aşezate. Sunt multe seminţii care ştiu să se bată, să dea foc, să alunge, să jefuiască, să cotropească pământ, dar nici unii nu ştiu să pună stăpânire pe ce au cucerit, cum fac romanii. Când pun ei piciorul pe un pământ nou, acolo rămân. Colonizează, construiesc castre şi drumuri, valuri de pământ şi cetăţi, teatre, temple şi terme, prind rădăcini. Tot imperiul roman a fost cucerit cu sabia şi construit cu dalta şi cu mistria. Soldatul roman este şi zidar, comandantul fiind şi arhitect. Asta o ştie bine Ulpiu Traian, o viaţă întreagă şi-a petrecut-o printre ostaşi.

Şi tocmai de aceea nu poate să înţeleagă de ce oştile romane, care au pătruns în Dacia şi au câştigat bătălie după bătălie, s-au întors victorioase, ba chiar au fost primite cu triumf la Roma, dar Dacia a rămas, de fapt, necucerită şi neînvinsă?

Aşezat pe un colţ de zid care a mai rămas din Cetatea Sarmizegetusei, Ulpiu Traian vrea să afle în noaptea aceasta ce se ascunde dincolo de ce este scris, de ce se cunoaşte, de ce a vrut cineva să se ştie, de ce a avut interes sau nu a avut interes să ajungă la urechile oamenilor. Se spun atâtea lucruri care se bat cap în cap. Chiar martorii întâmplărilor, chiar cei care le-au făcut, nu le povestesc cu toţii la fel. Ba se întâmplă ca acelaşi om să infirme ceea ce a spus chiar el mai înainte. Iar împăratul, în acest moment al clarificărilor, vrea să meargă până la rădăcina adevărului, dezgolind faptele de tot ce s-a aşternut peste ele. Ca să ştie ce are de făcut mâine şi în zilele următoare.

Stă scris că tânărul şi ambiţiosul rege Alexandru Macedon, în primul său an de domnie, cel mai înflăcărat şi cel mai nerăbdător de mărire dintre toţi, a trecut Istrul, i-a pus pe fugă pe geţi, a dărâmat din temelii o cetate, a încărcat prada şi a făcut cale întoarsă. Nu trebuie să fii neapărat Alexandru cel Mare ca să-ţi iei măsuri de a nu avea primejdii din această parte a lumii, fie făcându-ţi din daci un popor aliat şi prieten, fie cucerindu-le ţara ca să-ţi laşi în ea o armată de nădejde. Chiar aşa a făcut Alexandru mai târziu: a ras din temelii cetăţile care i s-au împotrivit, a cruţat şi ocrotit pe cele care i s-au supus. De ce i-a lăsat pe daci necuceriţi şi doar întărâtaţi, el care avea să cucerească tot restul lumii cunoscute la vremea aceea? Ştia doar bine că numai cu câţiva ani mai înainte tatăl său, Filip al II-lea, a avut mari necazuri tocmai din această parte. Iar greşeala tânărului rege, dacă greşeală a fost, va fi plătită atunci când îl trimite peste fluviu pe generalul Zopyrion, guvernator al Traciei, a cărui armată este zdrobită şi chiar el cade pe pământul pe care a vrut să-l cucerească.

Toate acestea vrea să le afle Ulpiu Traian.

— Acolo se întâmplă ceva care pe mine mă pune pe gânduri, spune unul dintre soldaţi. Ceva de neînţeles. Nu văd pe nimeni şi nu văd nimic, dar aş putea să jur că un nu ştiu cine, un nu ştiu ce, a ajuns până la el.

— Linişteşte-te, datoria noastră este să-l apărăm da ce se vede şi de ce se aude, de orice făptură de pe pământ

— Să-l cerceteze oare un zeu, pentru care lumina ochilor noştri este oarbă şi urechile noastre rămân surde?

— Nu ştiu, de unde să ştiu, dar parcă împăratul chiar ar sta de vorbă cu cineva.

— Eşti un soldat mai înţelept decât mine, tu ai citit câte ceva, ai adunat câte ceva de prin cărţi, spune, bănuieşti măcar ce se petrece cu împăratul nostru în noaptea aceasta?

— Părintele nostru Eneas a coborât în lumea lui Hades ca să stea de vorbă cu umbrele strămoşilor. La fel a făcut iscusitul Ulise, iar Orfeu a trecut Stixul ca să-şi caută iubita pierdută pentru vecie.

— Pe Jupiter tunătorul, crezi că împăratul încearcă şi el? …

— Nu cred nimic, treaba mea este să stau de veghe, treaz şi cu toate simţurile la pândă!

Calul avea, într-adevăr, un corn în frunte. O minte sănătoasă şi aşezată nu poate să accepte aşa ceva. Soldatul roman trebuie să fie un bărbat cu mintea sănătoasă şi aşezată. Tot ce se află dincolo de ce se poate explica, e născocire sau închipuire care se potriveşte minţilor primitive ale barbarilor din nordul înceţoşat sau ale celor care lenevesc şi visează sub soarele fierbinte al Orientului. Iar el străbătuse drumul lung de la soldat la împărat tocmai pentru că avea cea mai aşezată şi mai sănătoasă minte. Au trecut pe lângă el atâtea ispite dar nu a lăsat-o pe niciuna să-l tulbure. Nici o pornire ţâşnită din adânc nu-l putuse clinti. Rămânea străin în faţa măgulirilor, nu l-a încovoiat nici o durere, victoriile şi înfrângerile au trecut peste el ca valurile mării peste o stâncă puternică.

Totuşi, calul acesta avea un corn în frunte. Poate că îi trebuise cornul din frunte ca să străpungă cu el hotarul dintre lumea de dincolo şi lumea de aici. Ca să-şi facă loc prin coaja pământului, în cazul că lumea cealaltă s-ar fi aflat undeva, în adânc, sub tălpile oamenilor şi sub rădăcinile ierbii. Oricum, calul şi călăreţul răsăriseră chiar aşa, ca din iarbă.

„Adevărul stă în lumina ochilor şi în buricul degetelor noastre”, îl învăţa o dată unul din dascălii săi. Ce nu vezi şi ce nu poţi pipăi, nu există. Ulpiu Traian vede un cal cu corn. Totul era atât de tulbure în noaptea asta şi atât de neînţeles iar el, împăratul, avea atâta nevoie de limpezire.

Apăruse ca o umbră. Fruntea palidă ca de ceară, faţa pământie, buzele vinete, ochii adânciţi în orbite şi parcă stinşi.

Încetul cu încetul se învioră. I se îmbujorau obrajii, i se aprindea lumina în ochi, buzele îi deveniseră trandafirii. Un bărbat tânăr, de-abia trecut de 30 de ani. Şi frumos ca un zeu. Calul se însufleţise şi el, fremăta sub călăreţ, muşca zăbala şi scurma cu copita în pământ. Aşa cum fac mulţi cai nu numai de regi şi de împăraţi. Doar că acesta avea un corn în frunte.

Nu înţelege de ce i s-au aninat privirile tocmai de cornul acela din fruntea calului. Face un efort să se smulgă din această vrajă. Important este că în faţa lui se afla Alexandru cel care a cucerit Misia, Lidia, Caria, Lycia, Pisidia, Frigia, Gordionul, Cappadocia, l-a învins chiar pe marele rege Darius al IlI-lea la Issos, în poarta Siriei, unde i-a căzut în mână tabăra şi familia regală, a cucerit Tirul şi Gaza şi i s-au supus Sidonul şi Egiptul, a luat Palestina şi Siria, a mai învins încă o dată la Gaugamela, a ocupat Babilonul şi Susa, Persepolisul şi Ecbatana, Bactria, Media, Pârtia şi Hircania şi a câştigat în lupta cu regele indian Poros…

Acelaşi Alexandru care, înainte de toate, a trecut Istrul. Ca să se smulgă din fascinaţia cornului din fruntea calului şi ca să fie limpede ce are de întrebat şi cum trebuie să întrebe, Ulpiu Traian caută să-şi rememoreze tot ce ştie în legătură cu această expediţie.

Stă scris că: „Alexandru hotărî să-i atace pe geţi pentru că geţii erau gata să curme orice încercare de debarcare”. O spune chiar Ptolemeu, fiul lui Lagos, viitor rege şi întemeietor de dinastie în Egipt. Dar ce să înţelegi de aici. Cum să te hotărăşti să ataci pe cineva tocmai pentru că nu te lasă să debarci? Iar Ptolemeu nu era un fanfaron. Şi nu era un necunoscător al faptelor. Ca unul dintre cei mai apropiaţi generali ai tânărului rege, nu putea să fie străin de intenţiile acestuia şi de felul cum îşi motiva el hotărârile.

Cu toate că era obosit, lui Ulpiu Traian îi veni să zâmbească. Pui în mişcare o întreagă armată, te aşezi cu fală în fruntea ei şi faci atâta drum numai ca să afli dacă poporul acela spre care te-ai îndreptat te lasă sau nu te lasă să debarci…

Dar stă scris că mai întâi şi întâi tânărul rege, de-abia urcat pe tron, aflase că tribalii aveau de gând să se răscoale. Cum tribalii erau o seminţie tracică neadusă la supunere încă de pe vremea lui Filip al II-lea, acesta ar fi un motiv.

Dar fluviul de ce l-a trecut? Ce se ascunde sub acele cuvinte ale cronicarului care s-a aflat la faţa locului şi în mijlocul evenimentelor? De altfel, văzând că se încurcă în propriile-i cuvinte, Ptolemeu adăugă: „Iar în al doilea rând pentru că îi venise poftă să ajungă pe celălalt mal!” Ceea ce, de fapt, nu lămureşte nimic. Cel puţin pentru Ulpiu Traian, care în noaptea aceasta vrea să ajungă până la rădăcina adevărului.

— Cine eşti tu, întrebă tânărul rege, stând falnic pe cal, cu o mână în şold şi cu-capul plecat puţin pe umărul stâng.

— Ulpiu Traian, împăratul romanilor!

— Nu mai mă mir de nimic, Dacă am întâlnit un filosof care să locuiască într-un butoi, de ce n-aş găsi şi un împărat care să stea ghemuit pe un colţ de zid în ruină? Aş vrea să te întreb dacă pot să fac ceva pentru tine. Dar Diogene cinicul mi-a spus că tot ce pot să fac pentru el, eu, Alexandru, care cucerisem atâtea cetăţi, era să mă dau la o parte din dreptul soarelui. Şi a rămas mai departe în butoiul acela hodorogit. Tu nu poţi să-mi ceri aşa ceva la miezul nopţii… Dar ia spune-mi, pe unde este imperiul ăsta al vostru, că încă n-am auzit de el…

— Cetatea de pe cele şapte coline exista de peste 400 de ani când te-ai născut tu. Poate că la data aceea nici nu se vorbea în lume despre o ţară cu numele de Macedonia.

— Dar se vorbeşte acum şi mie asta îmi este de ajuns, pentru că eu i-am dus pe macedoneni până la marginile lumii… De la o vreme, mă caută tot felul de prinţi şi de regi să-i iau sub ocrotirea mea şi eu mi-am făcut un obicei, să nu cuceresc cu sabia nici o cetate şi nici o ţară care mi se supune de bună voie.

Tânărul rege îşi ridică fruntea cu semeţie şi de-abia atunci văzu ruinele cetăţii care mai fumega încă, ostaşii care se odihneau după multe zile de luptă şi morţii care încă nu fuseseră ridicaţi.

— Pe toţi zeii, aici e vorba de o bătălie! zise macedoneanul, strunind frâul şi punând mâna pe mânerul spadei.

— Bătălia aceasta s-a şi isprăvit!

— Şi tu eşti învingătorul, sau cel învins?

— Tocmai asta aş vrea să ştiu…

— Şi ai vrut să afli de la mine?

— Am înaintat în ţara aceasta pas cu pas, unde toţi s-au bătut pentru fiecare palmă de pământ. Le-am luat cetăţile, nu mai au cu ce să lupte, n-au mai rămas decât câteva grupuri răzleţe şi câteva căpetenii.

— Şi ce-ţi mai trebuie ca să fii învingător?

— Nimic altceva decât să recunoască şi ei victoria. Să se considere învinşi şi să se convingă de acest lucru.

— Ca să spun drept, nici mie nu mi-a fost indiferent dacă sunt sau nu sunt recunoscut ca învingător şi stăpân. Ba chiar îmi făcea plăcere să fiu adulat, să mi se închine întreaga curte a lui Darius, toţi marii lui dregători, iar regina să mă numească fiul său. Curtea regelui pe care l-ai bătut nu ţi se ploconeşte? Căpeteniile regatului nu îngenunche la picioarele tale şi nu îţi sărută poalele? Prinţesele nu-ţi oferă graţia lor? Nu ţi se aştern covoare în drum şi nu ţi se presară flori pe unde treci?

— Ei să se ploconească, să îngenuncheze, să sărute poalele, să presare flori în cale?

— Fii aspru şi neîndurător cu cei îndărătnici, recunoaşte meritele în luptă a celor care s-au bătut cu vitejie pentru regele lor, fă-le cinstea să-i lei în slujba ta, taie capetele care nu se pleacă, răsplăteşte supunerea şi devotamentul, nu e prea greu, doar îl faci de dragul lor, pedepseşte-i, aşa de ochii lumii, pe cei care şi-au trădat sau şi-au ucis regele, asta face impresie în rândurile poporului.

— Dar de unde să-i iau? Nu numai căpeteniile, dar şi soldaţii de rând se bat până cad ucişi. Iar cei care nu reuşesc acest lucru, nu aşteaptă nici ca să li se recunoască vitejia, nici să fie răsplătiţi, nici să intre în serviciul meu. Cu ultimele puteri îşi înfig pumnalul în piept sau sorb otravă. Ar fi în stare să piară cu toţii decât sa strige măcar unul singur şi măcar o singură dată: „Trăiască împăratul învingător, glorie lui!”

— Dar ce fel de oameni sunt ei, unde ne aflăm? întrebă tânărul rege care văzuse cea mai mare parte a lumii dar încă nu întâlnise aşa ceva.

— Ei se cred nemuritori. Ne aflăm pe pământul Daciei.

Ulpiu Traian văzu cum regele cade pe gânduri şi se întunecă. Şi, ca să nu-i lase timp să se închidă în el, îi spuse:

— Şi tu ţi-ai îndreptat oastea spre această ţară. Ba ai trecut şi fluviul. Cum a fost?

— Cronica expediţiei a fost ţinută de Eumenes din Cardia şi Diodotos din Eritrea…

— Dar eu aş vrea să ştiu chiar de la tine ce a rămas nespus, ce a rămas nescris.

Tânărul rege se aprinse. Necunoscutul acesta, fie el chiar un mare general, fie chiar un împărat, mergea cu îndrăzneala prea departe. Vru să smucească frâul şi să-şi înfigă pintenii în coastele calului. Dar nu se putea mişca.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că trebuie să spui adevărul.

— Şi dacă nu vreau să mai spun nimic?

— Te tin aşa, înţepenit, până te hotărăşti să vorbeşti.

Alexandru încercă să se smulgă din această stare dar nu-şi putea clinti nici măcar un muşchi.

— Ai tu atâta putere?

— Am răbdare cu tine, să te convingi singur.

— Eşti oare un zeu?

— Zeii nu prea mai obişnuiesc să coboare din Olimp.

— Un biet om?

— Nici atât măcar. Nu sunt decât un general care şi-a condus oastea la victorie şi un împărat care s-a obligat faţă de poporul său să cucerească această ţară. Şi care vrea să-şi ducă misiunea până la capăt.

— Dar asta e treaba ta, de ce mă amesteci pe mine?

— Îţi repet, nu pleci de aici până nu aflu de la tine de ce ai pornit asupra Daciei şi de ce nu ai supus această ţară?

Tânărul rege căută încă o dată să se urnească din loc. Numai buzele putea să şi le mişte.

— Poţi să începi, te ascult.

— Cum am ajuns eu la dacii care se cred nemuritori? Este o poveste foarte lungă… Este, de fapt, toată povestea vieţii mele din momentul când am deschis ochii asupra lumii şi până am trecut Istrul. Întreaga mea copilărie şi prima tinereţe au fost stăpânite de dorinţa de a afla dacă este posibilă nemurirea, unde se află, cine o deţine, cine poate să o dea, cum se poate cuceri, cum se poate păstra.

Cred că nu a existat pe lume un alt băiat care să-şi iubească şi să-şi urască, în acelaşi timp, tatăl, cum am făcut eu. Eram beat de admiraţie şi ros de invidie când îl vedeam că porneşte în fruntea oştirii sau când se întorcea de la bătălie. Când chema generalii la sfat, când primea solii, când se aşeza în capul mesei, la ospeţe, când sta pe tron alături de mama mea, o femeie tulburător de frumoasă, când se retrăgea în iatacul ei. El nu mă privea decât ca pe un copil şi asta mă scotea din sărite. Ba chiar când a început să mă privească puţin mai altfel, tot nu s-a schimbat situaţia în bine. Dimpotrivă…

Îmi aduc aminte de o întâmplare, care a fost, de fapt, prima noastră ciocnire. Se întorcea dintr-o luptă obosit şi plin de praf, poate chiar rănit. Dar învingător, ca de obicei. Sunau trâmbiţele şi băteau tobele, s-a deschis larg poarta cea mare a cetăţii, lumea îl aclama de pe creasta zidurilor şi de-a lungul drumului. A intrat triumfal în cetate, şi până seara, în urma lui, s-au scurs convoaiele de sclavi şi carele de pradă.

Îi ieşisem înainte, la scara palatului, împreună cu regina şi dregătorii. El a descălecat, m-a luat pe umeri, m-a ridicat de subsuori şi m-a aşezat în locul său, pe spinarea calului. Toată lumea a izbucnit în urale. Era un fel de învestitură, un semn că eu îl voi urma la cârma ţării şi că el are încredere în mine. Numai că eu, în loc să mă las pătruns de solemnitatea clipei, nu mă arătam deloc mulţumit şi nu stam deloc cuminte.

— Ce e cu tine? m-a întrebat el, stăpânindu-se şi zâmbind.

— Nu-mi convine să mă sui în spinarea unui cal obosit.

— Dar calul ăsta m-a purtat din victorie în victorie.

— Tocmai de aceea… Eu vreau altul.

— Este cel mai bun cal din câţi se află în această parte a lumii.

— Pentru mine vreau unul care să-l întreacă.

Regele m-a ridicat din nou de subsuori şi m-a lăsat cu picioarele pe pământ. Se cam întunecase. A încercat, totuşi, să zâmbească. Dar mie mi s-a părut că, de fapt, rânjeşte strepezit.

— N-ai vrea unul cu coarne? mi-a zis cam în bătaie de joc.

— De ce nu? Măcar cu un singur corn. Dar în frunte.

A trecut un an, învăţasem filosofia şi alte ştiinţe cu cei mai mari dascăli aduşi din Elada, printre care şi vestitul Aristotel, dar, mai ales, mă pregăteam cu o ambiţie nemaipomenită în arta armelor.

Într-o zi domoală de toamnă, regele se întorcea, tot aşa, în fruntea oastei, de la o bătălie pe care o câştigase. Trâmbiţe şi tobe, ca de obicei, lume care aclama de pe metereze şi înşiruită de-a lungul drumului, convoaie de sclavi şi de care încărcate cu pradă, noi, la scara palatului.

A descălecat, a venit la mine, şi-a pus mâinile pe umerii mei.

— Acuma, că te-ai făcut băiat mare, poţi să înţelegi câte ceva. Am mai cucerit o ţară.

Nu am rostit nici un cuvânt. Simţeam că ameţesc şi că încep să tremur.

— Ce e cu tine? Nu te bucuri? Doar tu ai s-o stăpâneşti! Tot ce cuceresc, va fi al tău!

— Dacă tu cucereşti toată lumea, mie ce-mi mai rămâne?

A râs şi m-a bătut cu palma între omoplaţi.

— Lumea este încă foarte largă, mai rămâne destul de cucerit.

La ospăţul de seară am văzut cum generalii îi laudă faptele de vitejie, cum dregătorii îi elogiază înţelepciunea, cum prinţi din alte ţări îi aduc omagii, cum poeţii îi închină ode. N-am mai putut să mai rabd, am fugit din sală şi m-am ascuns în cel mai îndepărtat şi întunecat ungher al palatului, unde am început să plâng şi să bat cu pumnii în pereţi. Acolo m-a găsit regina. S-a apropiat de mine şi mi-a pus mâna pe creştet. Ţi-am spus că era o femeie nespus de frumoasă. Şi avea, pe atunci, o voce care părea plină de taine.

— Ce s-a întâmplat, copilul meu?

— Nu s-a întâmplat nimic. Tocmai asta e, că nu se mai întâmplă nimic altceva, am spus eu printre sughiţuri, cu fruntea lipită de zid şi continuând să bat cu pumnii în pereţi.

— Ce să se întâmple? m-a întrebat cu glas de zeiţă.

— Nu ştiu, dar ar trebui să se întâmple ceva.

— Un viitor rege trebuie să ştie să se stăpânească.

— Până când? Până la bătrâneţe?

În clipa aceea mi-am dat seama de un lucru foarte ciudat. Desigur că tot ce cucerea regele avea să-mi rămână mie. Dar moştenirea aceasta îmi revenea în viitor. Iar eu aveam impresia că de fapt el mă fură în prezent. Că tot ce aduce, chipurile, în folosul meu, este răpit din ce mi se cuvine mie. Ca şi cum întreaga lume era a mea şi el tăia din ea câte o bucată, spunând: „Asta e pentru tine. băiete!” Nu puteam să nu fiu mândru pentru victoriile lui. Dar era un motiv să-l urăsc şi mai mult.

Deodată m-am trezit că strig:

— Aş vrea să nu mai fie!

După care am fost cutremurat de cuvintele mele şi am căzut în genunchi.

Regina s-a aplecat asupra mea şi m-a mângâiat din nou pe creştet. M-am smuls îngrozit de sub mâna ei.

— N-ai auzit ce-am spus?

— Linişteşte-te, nu ne aude nimeni.

Eram copleşit de ruşine şi cuprins de revoltă împotriva propriei mele persoane. Cum putusem să rostesc o asemenea ticăloşie? Ce bine ar fi fost să se deschidă pământul sub picioarele mele şi să mă înghită de viu!

— Nu ne aude nimeni, a repetat mama.

— Am dorit moartea tatălui meu…

— Nu te măi frământa. E timpul să-ţi spun. Tatăl tău e un zeu!

Nu am avut nici o îndoială că spune adevărul. Mama mea era pentru mine o adevărată vrăjitoare, care îmi strecura cuvintele de-a dreptul în suflet. Pe atunci nu-i treceam vorbele prin judecata mea, nu le atingeam cu întrebările mele.

Mai întâi m-a cuprins o bucurie fără margini, la gândul că dorinţa mea nesăbuită nu poate să-l atingă în nici un fel pe rege; doar zeii, cine nu ştia, erau nemuritori. Apoi o spaimă foarte mare şi adâncă: Dacă este un zeu şi dacă este nemuritor, şi regina chiar aşa a spus, şi vorbele mamei nu le pun la îndoială, înseamnă că are destul timp să cucerească lumea, că are destul timp să mă lase sărac…

Şi mă trezii că strig, parcă fără voia mea:

— Este adevărat?

— Da, copile, un zeu îţi este părinte!

Nu mai era nimic de aşteptat. Nu mai era nimic de sperat. Mă cuprindea disperarea.

De ce să nu fiu eu fiul unui rege obişnuit? De ce să nu fiu eu fiul unui rege muritor de rând? O, zei, de ce aţi făcut să fiu eu fiul regelui Filip?

Ne căutau oamenii regelui. Mama mi-a şters ochii şi mi-a şoptit.

— Să nu uiţi nici o clipă că eşti fiu de zeu. Şi să nu ai îndoieli. Îţi jur că aşa este!

Ne-am reîntors în sală. Regele se cam cherchelise. M-a luat lângă el. Un poet tocmai îi cânta din lăută că va rămâne în amintirea oamenilor până la sfârşitul lumii. Ba chiar îl punea în rând cu stăpânii Olimpului.

— Să calci pe urmele mele, băiete. Şi să ţii bine în mâini acest sceptru.

Tocmai asta era, că nu voiam să calc pe urmele nimănui. Chiar dacă era vorba de un rege viteaz şi de un zeu fără moarte.

— Nu că mă laud, dar eu am făcut câte ceva în viaţa asta, se cam umflă regele în pene.

— Ba te lauzi, îl înfruntai, spre mirarea tuturor.

— Hei, cum aşa, vru el să ştie.

— Eşti curajos şi eşti viteaz şi câştigi toate bătăliile, pentru că eşti zeu şi pentru că eşti nemuritor. Ce mare lucru să dobori la pământ nişte duşmani, dacă eşti nemuritor şi dacă ai puteri de zeu?

— Ce spui tu, băiete? Toţi regii Macedoniei, de la Amyntas I la Amyntas al III-lea, toţi strămoşii mei din dinastia Argeazilor au fost aleşi de căpeteniile ţării şi aprobaţi de adunarea armatei. Niciunul nu a coborât pe tron din înălţimea Olimpului. Au fost cu toţii sănătoşi la trup şi la minte şi s-a stins fiecare când i-a venit rândul, ca orice om, fie de boală, fie de bătrâneţe, fie de luptă, aşa cum s-a întâmplat cu fratele meu mai mare, de la care am moştenit coroana.

— Ba aşa este, dar nu vrei să recunoşti.

— Nu te lua după un cântăreţ flecar. El aşa îşi câştigă pâinea şi ţine să mănânce o pâine cât mai bună. Să nu te miri dacă îl auzi că şi câinele meu este nemuritor. Şi motanul mamei tale. Ba şi măgăriţele care sunt mulse pentru baia reginei.

Dar poetul acesta nu era unul de rând. Îşi frânse lira pe genunchi şi spuse cu demnitate.

— Eu, rege, nu cânt pentru o coajă de pâine. Eu spun adevărul. Nici un om nu este nemuritor prin trupul lui, dar poate să intre în eternitate prin faptele pe care le să vârşeşte. Tu ai făcut destule fapte mari care să-ţi dea dreptul să intri în eternitate. Iar dacă vrei să faci şi una mârşavă, pune să mă ucidă!

— Umpleţi-i punga cu aur, porunci regele şi daţi-l pe uşă afară!

Peste câteva zile trebuia să ieşim împreună la vânătoare. Calul pe care l-am adus avea un corn în frunte.

— Nu te-ai lăsat! a zis regele.

— Şi nici n-am să mă las.

— Mă bucură că eşti ambiţios.

— Îţi place, nu-ţi place, calul meu are un corn în frunte!

— Da, treaba este bine meşteşugită, însă nu era nevoie. Ai un armăsar foarte bun.

Toată ziua am vrut să i-o iau înainte. Ba, o dată, chiar am reuşit să ţâşnesc pe lângă el şi să prind, din goană, un iepure de ceafă.

— Puteai să-ţi frângi gâtul! m-a certat regele.

— Eu nu sunt decât un muritor de rând.

— Dar te aşteaptă coroana unui regat.

— În schimb tu o ai.

— Eu mi-am cam pus-o singur pe cap. Mai era o mulţime de pretendenţi, a trebuit să fac gol în jurul meu, dacă altul s-ar fi arătat mai iute şi mai viclean în toate astea, peste trupul meu ar creşte acum iarba şi nimeni n-ar mai pomeni de mine. Am plătit prea scump această coroană ca s-o ţin numai de podoabă.

— Mie îmi vine de-a gata, nu am de ce să mă grăbesc, ce e al meu e pus de o parte…

— Lasă prostiile. Un viitor rege n-are voie să-şi pună capul în primejdie. Pentru nici un fel de iepure, adăugă el cu subînţeles.

— Am stat numai cu ochii pe tine. Cât eşti de zeu şi cât eşti de nemuritor, nu faci nici un lucru care să fie primejdios chiar pentru un om care este trecător pe lumea asta. Care dintre noi este mai curajos?.

— Asta vrei să dovedeşti? Ţine minte, băiete, curajul nu înseamnă nesăbuinţă. Numai proştii şi nebunii sunt lipsiţi de măsura lucrurilor. Orice om normal trebuie să fie curajos doar când este nevoie. Cu atât mai mult un rege. El nu a venit pe lume ca să cadă de pe cal pentru o coadă de iepure. În ceea ce mă priveşte, nu sunt deloc un zeu şi nu sunt deloc nemuritor. Bun, rău, mulţumeşte-te cu mine aşa cum sunt. Alt tată nu ai de unde să iei!

Ca să spun drept, aş fi fost foarte dezamăgit să fie cum spunea el. Cred că chiar fără mărturisirea reginei şi chiar fără jurământul ei, l-aş fi făcut pe tatăl meu un zeu, aşa cum aş fi putut. Poate că toţi băieţii încearcă acest lucru la o anumită vârstă.

Da, m-am străduit cât am putut ca să fac din tatăl meu un zeu. Ce n-aş fi dat să cadă puţin de pe cal. Să văd dacă se ţine cu mâinile de şale. Dacă se vaită. Dacă înjură. L-aş fi simţit mai aproape de mine. Poate că nu l-aş fi iertat de tot că nu este zeu. Poate că nu mi-aş fi iertat de tot că n-am reuşit. Dar, lucru sigur, l-aş fi iubit mai mult.

În ceea ce mă priveşte, regina m-a crescut în credinţa că sunt semizeu. Cred că nu poate să fie nenorocire mai mare decât aceea de a nu fi nici pământean şi nici zeu în întregime. Aş fi vrut să ştiu ce este în mine etern şi ce este trecător, ce este în mine profan şi ce este sacru. Exemplul lui Ahile nu putea să-mi fie de prea mult folos. El era fiul unei zeiţe şi al unui rege pământean. Eu eram fiul unei regine pământene cu un zeu. Când s-a născut Ahile, mama lui, zeiţa Tetis, l-a luat de un călcâi şi l-a vârât în apele Stixului. Mama mea, regina Olimpia, nu a făcut nimic de felul ăsta, nici nu avea cum, era o femeie ca toate celelalte în această privinţă. Ea lăsa să se creadă că tatăl meu, zeul, a avut el grijă să nu lase lucrurile la voia întâmplării. Numai că nu ştiam în ce măsură a reuşit. Mi-am luat, nu o dată, tot trupul la cercetat. Mă durea oriunde mă ciupeam. Mă dureau oasele unde mă loveam. Simţeam frigul, foamea, setea, oboseala. Am vrut chiar să-mi deschid o venă. Dar a fost destul să-mi crestez pielea. Sânge roşu, ca oricare. L-am iscodit pe învăţătorul meu, pe strălucitul înţelept Aristotel, în privinţa nemuririi. De câte ori se ivea prilejul. Şi dacă nu se ivea prilejul, îl cream eu. „În privinţa zeilor nu trebuie să mai aibă loc nici o discuţie.”„Dar pământenii?” „Se ştie că dincolo de fluviul Istru există nişte oameni, pe numele lor geţi sau daci, care se cred nemuritori.” Şi asta era tot.

Ce n-aş fi dat să cred şi eu că sunt nemuritor! Sau că sunt muritor. Să nu am nici o îndoială.

Ahile avea un călcâi vulnerabil. Aş fi vrut să ştiu şi eu care este locul de pe trupul meu unde pot să fiu ucis. Sau care este locul de pe trupul meu pe unde nu poate să mă ajungă moartea. Să ştiu locul acesta şi să-l las descoperit. Să-l las neapărat. Să-şi îndrepte duşmanii loviturile acolo, astfel ca restul trupului meu să nu fie pus în primejdie. Şi, nefiind silit să mă apăr, să pot să dau lovitură după lovitură celor cu care mă lupt şi să-i dobor până la unul.

De aici şi îndrăzneala mea nebunească. Atunci când m-am aruncat în spinarea unui cal sălbatic, care dăduse de pământ atâţia încercaţi călăreţi, a fost numai şi numai ca să aflu cât sunt şi cât nu sunt muritor sau nemuritor. N-am aflat nimic. Mânzocul sălbatic n-a mai avut chef să se zbenguie şi mi s-a supus cu blândeţe.

Regele şi-a pus în cap să facă din mine un moştenitor foarte înţelept şi foarte luminat. A adus tot ce se putea aduce din Elada, eram înconjurat de învăţaţi, nu mai puteam să fac un pas fără ei, să respir fără ei, să gândesc fără ei. La început jocul acesta îmi plăcea. Nu numai că aflam atâtea lucruri pe care nu le ştiam, dar şi pentru că puteam să pun fel de fel de întrebări, iscodindu-i în fel şi chip. Dar se întâmplau două lucruri. Mai întâi că regina nu putea să mai mă prindă liber, ca să mă mângâie, să stea de vorbă cu mine, să susţină că noi macedonenii, suntem la urma urmei încă nişte barbari, că nici civilizaţia Eladei nu este cine ştie ce, că adevărata înălţare a omului vine de undeva, din Egipt. În al doilea rând, nu mai ştiam aproape nimic din ce se petrece în afară de palat, nu aveam nici un fel de legături cu oastea şi nu-mi mai vedeam decât foarte rar calul cel cu corn în frunte.

Într-o zi eram în sala tronului cu învăţaţii mei, care ţinuseră să adune toată curtea regală ca să admire progresele pe care le-am făcut. N-a existat întrebare la care să nu răspund. Apoi am început să-i înghesui eu cu tot felul de întrebări. Dregătorii şi sfetnicii, care se amestecaseră şi ei în discuţie, chiar nu mai ştiau cum să iasă din încurcătură, ba unii s-au făcut de-a dreptul de râs. Nu l-am cruţat nici pe un mare preot, favorit al mamei, spre hazul şi plăcerea tuturor. Regele era foarte bucuros de această întâmplare, pe când regina îl sfredelea cu pumnalele ochilor.

Învăţaţi au fost răsplătiţi regeşte şi au primit poruncă să continue cu râvnă sporită. Am cerut să vorbesc. S-a făcut tăcere. Erau toţi numai urechi. Eu nu puteam să spun decât lucruri nemaipomenite şi nimeni nu voia să piardă prilejul.

— Fiul nostru are o dorinţă? Nimic din ce se poate nu-ţi va fi refuzat.

— Regele poate orice.

— Nu chiar. De pildă, dacă mi-ai cere luna de pe cer, ţi-aş spune că nu am cum să ţi-o aduc.

— Dacă mi-aş dori luna de pe cer, nu ţi-aş cere decât să-mi dai îngăduinţa să mă duc singur după ea.

— Prea bine. Să auzim acum ce ni se cere.

— Să trimiţi oamenii aceştia la casele lor. Atâta lucru poţi să faci pentru mine. Nu mai am ce învăţa de la ei.

— Bine, fătul meu. Dacă aşa vrei tu, îi schimbăm. Căutăm şi aducem alţii.

M-a chemat la ea regina. Se îmbrăcase în nişte veşminte ciudate, aşa cum nu se purtau pe la noi. Nu ne mai văzusem de multă vreme între patru ochi. În talere de argint ardeau pe îndelete plante aromate. Nu ştiu de unde venea o muzică dulce şi ciudată. Şi nu ştiu de unde cădea pe ea un snop de raze, ba pe mâini, ba pe gură, ba pe ochi, ba pe frunte, pentru că tot restul camerei era învăluit în umbră. Mă simţeam tulburat. M-a luat de mână şi m-a dus la un trepied pe care mi-a cerut să mă aşez. Ea stătea în faţa mea, în picioare, uşor aplecată spre mine, în veşmintele acelea ciudate, cu miros de parfumuri necunoscute. Diadema ei de aur, lăsată pe frunte, avea deasupra ochilor o piatră cum nu mai văzusem. Din nestemata aceasta pornea ceva ca un fel de privire, nepământeană. Şi-a pus mâna cu inele multe pe creştetul meu.

— Regele ne ţine departe unul de altul.

— Dreptul regelui nu trebuie pus la îndoială, am încercat a mă împotrivi…

— Dar l-ai înfruntat chiar în sala tronului.

— În faţă… Când cineva îşi vorbeşte de rău regele pe la colţuri, se face vinovat…

— Locul în care ne aflăm este regatul mamei tale. Atâta libertate am putu să-mi păstrez şi eu. Regele nu intră pe uşa aceea. Şi nici un alt bărbat.

A turnat ceva într-o cupă, după care a băut jumătate. Cealaltă jumătate era pentru mine. Nu mai gustasem niciodată ceva asemănător. Poate că aşa arăta ambrozia pentru zei.

— Regele te ţine departe de mine şi te ţine departe de coroană.

— O coroană am să găsesc eu să-mi pun pe cap, în altă parte a lumii.

Zeii au hotărât ca sub coroana Macedoniei să cucereşti lumea toată.

Nu pot eu să aştept până atunci. Dacă Filip este un zeu…

— Filip nu e zeu.

— Dar tu ai spus…

— Filip este tot atât de muritor ca oricare om zămislit de un bărbat şi o femeie.

— Nu mai înţeleg nimic.

— Fiul meu, e timpul să afli. Tatăl tău este cel mai mare şi mai puternic dintre toţi zeii care au fost cunoscuţi vreodată.

— Zeus?

Mi-a pus degetele pe buze.

— Sâât… Nu trebuie să-i rostim numele!

Filip nu era decât un pământean. Filip nu era părintele meu. Filip poate să moară. De bătrâneţe. De boală. Dintr-o întâmplare. Să lase coroana din mână. Şi totuşi, niciodată nu l-am simţit atât de aproape. Am prins-o pe regină de mână şi am strâns-o sălbatic.

— De ce l-ai înşelat?

Şi-a trecut palma mâinii libere peste obrazul meu.

— Nu l-am înşelat cu ştiinţă. Zeul a hotărât aşa. El m-a adormit. Totul s-a petrecut în vis. Nu l-am văzut decât dimineaţa, când se îndrepta spre uşă. Ca să nu fie recunoscut, luase chip de şarpe.

Regele chemase pentru a doua zi dregătorii, sfetnicii, generalii, prinţii din provincii şi mult popor, care şi începuse să se adune pe câmpul din faţa cetăţii. Simţeam cu toţii că se pune la cale ceva cu totul deosebit, dar nimeni nu ştia ce anume.

A trimis după mine.

— Aş vrea să-ţi spun un lucru foarte important.

— Te ascult.

— Ce-ai zice să ieşim puţin la plimbare…

Ştiam că nu pentru asta mă chemase.

— Călări, am întrebat.

— De ce nu?

Mergeam la pas, cal lângă cal, de-a lungul unui pârâu, pe sub o dumbravă de măslini.

— În palat toate zidurile au urechi.

— Asta înseamnă că ceea ce am să aud acum nu trebuie să mai afle nimeni.

— Doar până mâine. Când au să afle toţi din gura mea.

— Te ascult, regele meu.

Îţi vorbesc aşa, simplu. Cum vorbeau străbunii noştri la stână. Şi am să fac şi eu cu tine şi cu regatul meu ce făcea fiecare cioban cu fiul şi cu turma sa când sosea timpul. Vreau să te iau părtaş la conducerea ţarii cât sunt încă în viaţă.

— De ce faci asta?

— De ce o făceau păstorii de pe munte? La ei nu trebuie să aştepte fiul până când crăpa ăl bătrân. Sau să-i dea brânci. Trudeau amândoi, cot la cot, şi, pe măsură ce bă trânul scădea în putere, îi lua locul cel tânăr. Aşa că, de mâine, ne împărţim coroana.

— Nu primesc!

De ce? O vrei pe toată?

— Fiecare lucru la timpul lui.

— Dar chiar a sosit timpul acela.

— Eşti un om încă în puterea vârstei şi un rege viteaz şi înţelept. Dacă am împărţi coroana, s-ar crede că te lasă puterile.

— O dată şi o dată tot trebuie să se întâmple.

— Până atunci am să te sprijin cât pot. Rămâi pe tron iar eu am să-ţi fiu cel mai devotat supus.

— Nu trebuie să-ţi ascund că mulţi râvnesc această coroană. Dacă, de pildă, aş cădea într-o bătălie sau dacă şi-ar înfige cineva pumnalul în mine la o petrecere, coroana ar putea să încapă pe alte mâini. Iar pe tine treaba asta te-ar costa viaţa, pentru că cine ar ajunge pe tron ar avea grijă să facă mai întâi curăţenie în jurul lui. De pe acum umblă vorbe că n-ai fi chiar fiul meu, deci n-ai avea dreptul la moştenire. Pentru asta aş vrea să te asociez de pe acum. Tu eşti singurul care trebuie să se urce pe tronul meu!

— Nu-ţi face griji. Nu las eu pe nimeni altcineva să se caţere până acolo.

Aşa te vreau. Semeni din ce în ce mai mult cu mine. Os din os, sânge din sângele meu.

— Dar ce e cu zvonurile care umblă?

— Poate că cineva are interes să te îndepărteze de moştenirea care ţi se cuvine. Oamenii mei au auzit vorbe de felul ăsta. Dar încă nu le-am poruncit să-mi spună de unde au pornit.

M-am simţit deodată vinovat. Şi am simţit încă o dată că-mi este foarte drag omul acesta.

— Regina mi-a spus şi mie că sunt fiul unui zeu.

Am îngheţat după rostirea ultimului cuvânt. Ce-am făcut? Mi-am pierdut minţile? Mi-am vândut mama? … Regele ştia acum unde s-au scornit vorbele acelea. Aşa ceva se plăteşte cu capul. Poate că tocmai asta a urmărit bătrânul, să mă tragă de limbă…

— Sărmana! zise regele cu tristeţe. Ea chiar crede asta.

— Şi este ceva adevărat?

— Da, într-o dimineaţă oamenii fugăreau un şarpe prin palat. Se distrau aruncând după el cu ce le cădea în mână. Până când un grăjdar i-a prins capul sub călcâi. Pe urmă l-a jupuit şi i-a întins pielea pe un băţ. Poţi s-o vezi şi acum înfiptă acolo, la streaşină, cum s-a scorojit şi a năpârlit şi cum au ciuruit-o moliile.

— Dar regina? …

— Mama ta, trebuie să-ţi spun, trăieşte mai mult în vis şi în închipuire. A căzut de mult în ispita unor mistere strecurate încoace de pe undeva din Egipt. Iar frunzele, petalele, florile şi rădăcinile arse în talere o ţin din ameţeală în ameţeală…

Am plecat de acasă. Rătăceam pe drumuri cu un nume de împrumut şi necunoscut de nimeni.

Am intrat cu simbrie la un om care făcea cărăuşie cu catârii. Stăpânul meu era un muntean tăcut şi întunecat, nu l-am auzit strigând niciodată, chiar când se înfuria nu făcea altceva decât să scrâşnească din dinţi şi să-şi strângă pumnii. Îşi bătea animalele pe înfundate şi mă bătea şi pe mine, dar avea grijă să ne asigure hrana, şi mie şi lor, pe săturate. Mi-a fost dat să aud atâtea lucruri noaptea, în jurul focurilor, şi la popasurile de la fântâni, atâtea şi atâtea lucruri despre care habar nu aveam. Nu făceam altceva decât să ascult, iar faptul că eram catârgiul unui om care îşi ţinea mereu fălcile încleştate, nu dădea de bănuit nimănui. Numai o dată era să mă dau de gol, când un stăpân de cămile a vorbit foarte urât despre regină. Nu puteam să sar la bătaie, dar am trecut pe lângă el, ca din întâmplare m-am împiedicat cu dinadinsul de picioarele lui, l-am acuzat că mi-a pus piedică şi i-am înmuiat oasele, să mă ţină minte până la adânci bătrâneţi.

Habar n-aveam ce transportă stăpânul meu pe spinarea catârilor săi. Nici despre el nu ştiam nimic. Şi eram mulţumit că nici mie nu mi se puneau întrebări.

În apropierea unui oraş am fost atacaţi de o ceata de hoţi ziua chiar la drumul mare. Erau mai mulţi ca noi şi nu s-au aşteptat să le opunem rezistenţă, ceea ce ne-a prins bine, fiindcă i-am luat prin surprindere şi pe nepregătite. De altfel nici nu prea ştiau să se bată, am pus vreo doi la pământ, iar ceilalţi au luat-o la fugă.

Stăpânul, care se alesese cu capul crăpat din încăierare, de-abia a mai rezistat până în cetate, unde a povestit ce s-a întâmplat, lăudându-mă că nu l-am părăsit, că m-am bătut pentru el şi lucrurile lui, lăsându-mi moştenire mica sa caravană.

Până seara s-a şi sfârşit. Aşa că iată-l pe Alexandru, fiul regelui, stăpân de catâri. Din şase baloţi de pânză, trei i-am vândut şi unul l-am dăruit mai marelui cetăţii. Mi s-a îngăduit să-l înmormântez pe fostul meu stăpân chiar în cimitirul principal al oraşului. Toată lumea mă lăuda şi toate uşile îmi erau deschise. Cel mai de seamă negustor din cetate m-a rugat să rămân cu el. Era bogat în caravane, ba chiar şi în corăbii, îmbătrânise, nu avea decât o singură fată şi ar fi dorit să-şi lase averea pe mâini bune.

Îţi povestesc toate astea ca să-ţi dai seama că nimeni nu avea habar că sub această înfăţişare se ascunde fiul regelui Filip al Macedoniei, că nici oamenii Oracolului nu puteau, nu aveau cum să bănuiască aşa ceva. Am dăruit marelui preot al templului catârul pe care-l păstrasem şi un balot de pânză. Apoi m-am amestecat printre ceilalţi pelerini, care îşi aşteptau rândul.

În vremea asta am făcut de toate ca să-mi câştig bucata de pâine şi să fac rost şi de cei doi bănuţi care trebuiau daţi obol pentru profeţie: am adăpat cămile şi catâri, am cărat surcele pentru foc, ba chiar am dus un olog în cârcă.

Ştiam cum merge treaba: spălaţi, unşi cu ulei şi îmbracaţi în nişte cămăşi lungi, date de oamenii de la templu, toate la fel, ca să nu se deosebească prin nimic unul de altul, cei care voiau să afle câte ceva din tainele destinului treceau în şir prin faţa unei preotese aşezată pe un fel de jilţ de piatră, săpat în stâncă. Nu trebuia să te opreşti ci numai să asculţi din mers ce ţi se spune. Fecioara ţinea ochii închişi, poate că era chiar oarbă, dar îşi întindea mâinile în faţă, cu palmele desfăcute spre tine, de parcă ar fi vrut să pipăie aerul. Alături stătea un preot bătrân care repeta întotdeauna cuvintele ei, ca să-ţi fie mai pe înţeles.

Mă aflam în convoiul de după-amiază.

Când am ajuns în dreptul preotesei, ea, care până atunci păruse aproape adormită, a început să dea semne de nelinişte, ba chiar să tremure, de parcă era zguduită de friguri. Şi, lucru cu totul neobişnuit, s-a ridicat din jilţ.

— Eu nu pot să văd decât soarta oamenilor de rând, a rostit cât se poate de limpede…

— Oracolul nu poate să ghicească şi nu poate să dea sfaturi decât pentru pământeni, a repetat preotul. Zeii şi semizeii sunt mai presus de puterea mea…

Trecusem prin faţa oracolului. Mi s-a luat cămaşa dată de templu, m-am vârât în straiele mele de băiat care mână catâri şi m-am trezit amestecat în lumea pestriţă. Eram de-a dreptul buimac.

Regele se lăuda cu mine de câte ori avea prilejul şi spunea că este mândru şi mulţumit că lasă în urma lui un regat cum nu s-a mai văzut până atunci, dar, mai ales, că lasă la cârma ţării un moştenitor care îi va da o strălucire şi mai mare.

Dar şi-a luat încă o soţie. Meda sau Medopa, adusă curând după cucerirea Traciei, fiică de rege şi ea, care s-a grăbit să-l bucure cu un copil, încă un fiu, pe care l-au numit, de asemenea, Alexandru. Filip era foarte mândru de acest nou vlăstar al mădularelor sale bătrâne. Îşi petrecea mult timp cu el, lăsând uneori la o parte treburi care nu aşteptau amânare. Îl aducea în sala tronului, îl ţinea pe genunchi, chiar când lua hotărâri foarte importante şi-i punea şi coroana pe cap, aşa, în joacă. În rest, spunea tot ca aşa ca mai înainte, că este mândru şi mulţumit că lasă în urma lui un regat cum nu s-a mai văzut până atunci, dar, mai ales, că lasă la cârma ţării un moştenitor care îi va da o strălucire şi mai mare!

Ardeau ierburi în talere de argint. Mama era o femeie încă tânără şi nespus de frumoasă. Cât umblasem eu încoace şi încolo, prin lume, nu văzusem o alta care să se apropie cât de cât de frumuseţea ei.

— Mă ocoleşti, Alexandre!

— Nu e adevărat… Te ştiam cu ale tale… Am şi eu o mulţime de treburi…

M-a luat de mână şi m-a aşezat pe trepied. Şi a rămas în picioare, în faţa mea, înfăşurată în veşmintele acelea ciudate care nu erau de pe la noi. A turnat într-o cupă pe care a băut-o pe jumătate. Jumătatea cealaltă am golit-o eu. Era o băutură dulce, răcoroasă şi parfumată. Poate un elixir.

— Ce face frăţiorul tău?

— Gungureşte. Dar a început să rupă primele cuvinte şi învaţă să meargă.

— Şi care au fost primele lui cuvinte?

— Tata, mama… Ca orice copil.

— Dar primii lui paşi încotro s-au îndreptat?

— A, da, primii paşi… Îmi aduc aminte… Regele se afla pe tron şi copilul se juca pe jos, la picioarele lui. Filip a bătut din palme: „Hai sus, hai la mine”! Pruncul a început să râdă şi da să se ridice, dar cădea în fund, ca un boboc de raţă.

Filip şi-a întins mâinile spre el, băiatul s-a încleştat de degetele lui, s-a înălţat pe picioare şi s-a apropiat de rege, care l-a ridicat pe genunchi.

— Deci, primii lui paşi au fost făcuţi spre tron.

Venea de undeva, de nu ştiu unde, o muzică dulce şi ciudată. Venea de undeva, de nu ştiu unde, o lumină difuză care pogora pe fruntea mamei, pe ochii ei, pe gât, pe mâini…

— Spune, e frumoasă femeia aceea?

— Destul de frumoasă.

— Mai frumoasă decât mine?

— Pe toţi zeii, cine poate să te întreacă pe tine? Dacă ar şti Afrodita că exişti pe lume, nu şi-ar mai găsi liniştea în Olimp.

— Crezi, într-adevăr, că mai sunt încă o femeie frumoasă?

— Mai frumoasă nu se mai poate.

— Sigur, tu mă vezi cu ochi de copil. Pentru nici un copil nu există pe lume o femeie mai frumoasă decât mama lui.

Umple din nou cupa, după care, de data aceasta, beau mai întâi eu, lăsându-i jumătatea cealaltă.

— Am auzit că băieţelul îşi pune şi coroana pe cap.

— E prea grea pentru capul lui…

Stăteam în cameră la mine întins pe pat, cu mâinile sub ceafă. Îmi vâjâia capul. Şi nu ştiu cum de mi-am reamintit oracolul de care şi uitasem. Poate pentru că regina ţinuse să mă convingă din nou că sunt fiu de zeu…

Mă apropiam de preoteasă având pe trupul gol numai cămaşa aceea din păr de capră pe care o primeşte fiecare înainte de a pune piciorul pe pragul oracolului. Lucru cu totul neobişnuit, preoteasa s-a ridicat în picioare şi a spus; că ea nu poate să vadă decât soarta omului de rând, ceea, ce a repetat şi bătrânul preot care stătea alături. Apoi a adăugat că, dacă un zeu sau un semizeu se strecoară printre pământeni ca să-şi ispitească destinul, oracolul nu are putere să le îndeplinească această dorinţă. De ce se întâmplau toate acestea? Şi de ce se întâmplau tocmai în prezenţa mea? De ce mie nu mi s-a spus nimic, nici despre trecut, nici despre viitor? Nu cumva? Asta ar însemna că regina are dreptate. Că sunt cu adevărat un fiu de zeu. Mărturisesc că începusem să mă obişnuiesc cu acest gând. Ba chiar că-mi convenea.

Dacă trebuie să fiu neapărat fiul unui zeu, zeul acela trebuie să fie Filip. Chiar dacă n-ar fi să mă urc niciodată pe tron. Chiar dacă n-ar fi, nu-mi pun niciodată coroana pe cap. Mai bine să fie mama mea o femeie cu mintea rătăcită, care scorneşte întâmplări ce nu puteau să fie aievea.

Fie ce-o fi. Poate că avea să cheme garda. Poate că avea să scoată sabia. Dreptul lui. Cunosc interdicţia. Pragul acesta nu trebuie să-l treacă alt bărbat în afară de el. Cine îndrăznea, plătea cu capul.

Speram să-mi rămână capul pe umeri. Chiar aşa, înfierbântat cum este, poate să mai fie bun la ceva. Credeam că-l găsesc aici. Nu era.

Femeia îşi alăpta copilul. Dacă ar fi intrat o gâză, i-ar fi simţit prezenţa. Pe mine nu mă vedea. Nu vrea să mă vadă.

Îşi mută pruncul la celălalt sân.

Sânul la care a supt el mai înainte rămăsese descoperit: Parcă n-ar fi nimeni acolo. Parcă n-ar fi nimeni, de care să se ferească. Parcă n-ar fi nimeni de care să se tulbure.

Putusem să jur că nu exista pe lume o femeie atât de frumoasă ca mama mea, regina. De fapt, pe cea de a doua soţie a tatălui meu nu o zărisem decât de câteva ori şi nu o privisem niciodată cu luare aminte.

Acum îmi dau seama de diferenţa dintre ele. Regina era de o frumuseţe făcută. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea cu aşa ceva, de la baia în lapte cald de măgăriţă şi până la alifiile aduse tocmai din ţara Faraonilor. Femeia din faţa mea părea a nu se sinchisi de propria ei frumuseţe. Ea era frumoasă pentru că aşa era. Ca o poiană cu flori, ca un pârâu limpede. Ca un golf de mare, ca cerul de deasupra. Nu făcea nimic pentru asta. Exista şi atât.

Îşi luă copilul de la piept şi îl aşază alături, ca să-i schimbe scutecele.

Nu chema pe nimeni să facă treaba asta. Singură îl alăpta, sigură îl spăla, singură îl primenea. De copilul acesta nu s-au atins alte mâini în afară de mâinile mamei lui şi de mâinile regelui.

„Îl căutam pe tatăl meu!”

Ar putea să-mi răspundă că regele nu este acolo. Că regelui nu i-ar face plăcere acest lucru. Că îmi cere să părăsesc imediat locuinţa ei. Să mă întrebe cum de am îndrăznit. Să mă ameninţe cu ceva în vreun fel. Nimic din toate acestea. Parcă nici n-aş exista.

Lasă copilul gol pe scutecele albe.

El gungureşte, cu mâânile şi cu picioarele pe sus. Mama îl dezmiardă, şoptindu-i cuvinte într-o limbă pe care eu n-o cunoşteam.

O femeie din miazănoapte. Se spunea că este de viţă nobilă. Altceva nu se mai ştia despre ea.

— De ce te-ai însoţit cu regele?

E atât de tânără. La fel de tânără ca mine.

— Regele m-a cerut, îmi răspunde de data aceasta, dar, fără să mă privească.

— Puteai să-ţi găseşti un băiat pe măsura ta, acolo, pe la voi, o provoc, cu o voce destul de iritată.

— Puteam, zice ea, fără nici-o umbră de reproş sau de nemulţumire.

N-am cum să-i descriu ochii. Nici albaştri, nici verzi, nici cenuşii, nici căprui. Câte ceva din toate culorile, câte ceva din toate nuanţele. Nu m-a privit decât o singură dată. Poate preţ de o singură clipă. Dar am simţit cum mă pierd pe mine. Am simţit că nu mai sunt acolo. Că nu mai sunt în nici o parte, că nu mai sunt în nici un fel.

Îşi dezmiardă şi îşi dădăceşte copilul. Şi el se răsfaţă…

Fratele meu, Alexandru. Celălalt Alexandru, încă un fiu al regelui.

Şi femeia aceasta din miazănoapte aplecată asupra lui. I se zăreşte trupul zvelt prin veşmântul alb şi străveziu. Trupul pe care nu avea voie să-l vadă decât un singur bărbat. Sau, daca îndrăzneşte şi altul, trebuie să ştie dinainte că asta se plăteşte cu o viaţă de om.

Nu trebuie să am decât cele mai curate sentimente. Din moment ce este soţia regelui şi mama fratelui meu, este într-un fel şi mama mea.

La urma urmei puteam să fiu eu acest al doilea Alexandru, fiu al regelui Filip al II-lea. Să stea el acolo, pe prag, cu o mână în şold, lângă mânerul săbiei şi să mă privească cum mă răsfăţ, cum gunguresc, cum mă dezmiardă femeia. Şi să nu-mi mai tulbure nimeni mintea, cum că cel mai mare dintre zei, în chip de şarpe…

Ameţesc. Mă clatin. Mă rezem de tocul uşii.

Şi, nu ştiu pentru cât timp, cad într-un fel de somn.

Intru pe o poartă de vis. Eu sunt copilul alăptat la sânul femeii aceleia din miazănoapte. Chiar simt în cerul gurii gustul de lapte cald. Îmi întindeam mânuţele şi mângâiam sânul alb. Şi ce dacă nu sunt decât al doilea fiu al regelui Filip al II-lea? Şi ce dacă am să mor într-o zi, ca orice pământean?

Îmi revin. Femeia se pare că nu a observat slăbiciunea mea.

— Se spune că dincolo de Istru există nişte oameni cara se cred nemuritori, am repetat apăsând pe fiecare cuvânt.

— Da, aşa cred ei.

— Şi este adevărat?

Tace din nou. Îşi dezmiardă copilul. Cu vorbe de neînţeles pentru mine.

În locuinţa ei nu sunt arse plante de nici un fel. Dacă miroase a ceva, este mirosul pădurii de pin şi a livezilor de măslini, a pajiştilor înflorite care înconjoară cetatea. Şi mirosul de trup proaspăt de copil. Prin fereastra descinsă se revarsă lumina bogată a soarelui.

Numai prin unghere a mai rămas câte o părere da umbră. Puţină şi firavă, dar care parcă stă la pândă.

Eram aşteptat de învăţătorul meu. Un postulat al lui Euclid. Nu are nevoie să fie demonstrat. Este aşa, pentru că „aşa este”. Dar acum avem de a face cu altceva. „Suma catetelor la pătrat este egală cu pătratul ipotenuzei.” Eu, sunt gata să iau de bun şi acest enunţ. Numai că bătrânul meu dascăl ţine să-mi explice şi de ce. Ca apoi să-i explic şi eu lui. El mie, eu lui, eu lui, el mie…

Nu puteam să fiu deloc atent. Gândurile mele zburau în altă parte.

O femeie din miazănoapte. Străină printre noi. Nimic nu o tulbură, nimic nu o îngrijorează, de nimic nu se teme.

Regina nu are pace şi în mod sigur pune ceva la cale. Toată lumea este convinsă că, după dispariţia regelui, femeia aceasta şi copilul ei se vor afla în primejdie de moarte. Iar zilele regelui, ca zilele oricărui pământean, sunt şi ele numărate.

De unde atâta seninătate? De unde atâta siguranţă de sine? Nu cumva femeia aceasta din miazănoapte ştie ceva mai mult decât noi? Nu cumva se crede nemuritoare? Îşi crede nemuritor copilul pe care l-a adus pe lume?

Ce n-aş da să aflu…

Mă duc să-mi iau calul. Să mă arunc în spinarea lui, să ies din cetate şi să-i las frâul liber ca să alerge încotro o vedea cu ochii. Poate aşa o să-mi răcoresc capul acesta plin de fierbinţeală.

În curtea palatului, regele, cu calul meu de dârlog. Mi se urcă tot sângele la cap şi mă trezesc cu mâna încleştată pe mânerul spadei. Regele nu purta asupra lui nici un fel de armă în clipa aceea…

Se ştia porunca mea că nu are voie nimeni să încalece pe calul meu în afară de mine. Că dacă va îndrăzni cineva, unde îi stau picioarele acolo îi va sta şi capul. Dar dorinţa regelui stă deasupra tuturor poruncilor. El este singurul om din regat care poate să calce, fără pedeapsă, oricare poruncă, chiar şi pe cele pe care le-a dat cu coroana pe cap, aşezat pe tron şi cu sceptrul în mână. Pe de altă parte regele nu se urcase pe calul meu. De fapt el nu făcea altceva decât să meargă la pas cu calul de dârlog. Iar în spinarea calului se afla al doilea fiu al regelui Filip al II-lea, mogâldeaţa aceea de copil care se vedea bine că se bucură nespus de mult de această întâmplare. Bineînţeles că el nu avea cum să ştie de porunca mea. Şi se afla acolo din voinţa regelui, care cu o mână ţinea calul de dârlog iar cu mâna cealaltă îl sprijinea pe omuleţul de o şchioapă.

— Eu, îşi aduce aminte regele, am învăţat să călăresc înainte de a învăţa să merg pe picioare. Şi aşa a fost cu tot neamul nostru de munteni. De-abia se năşteau copii şi erau puşi în desagi, pe spinarea măgarilor.

Ca să pot să-l aud trebuie să mă ţin după el. Regele mergea înainte cu calul de dârlog, sprijinind cu cealaltă mâna al doilea fiu al său. Eu veneam în urmă, cu mâna pe mânerul spadei.

— Am încercat cu alţi cai. Dar plângea ca în gură de şarpe nu puteam să-l desprind de mine. Când a văzut calul tău, parcă ar fi vrut să zboare înspre el.

Nu cred în semne. Sau poate că trebuie să cred?

După ce mai facem un ocol, regele dă drumul calului, îşi ridică fiul de subsiori.

Şi-l aşază pe ceafă şi aleargă uşor şi săltat prin curte, făcând pe calul. Să fi dat regele în minţea copiilor?

— Hop… hop… hop… Aşa te duceam şi pe tine când erai copil… Numai că nu prea aveam timp, pe vremea aceea trebuia să port mai multe războaie…

Calul se îndrepta încet spre grajd. Mă aşteptasem să vină la mine. Să necheze când mă simte, ca de fiecare dată. Nimic din toate astea.

Mă iau după el cu mâna încleştată pe mânerul spadei. Trebuie să-l înjunghii. Până acum nu îngăduise să fie încălecat de nimeni. Dacă acum lăsase pe altcineva în spinarea lui, înseamnă că nu ne mai aparţinem unul altuia. Oricum, eu nu mă mai pot sui în spinarea lui după ce a fost profanat şi încă de un ţânc de copil de-abia scos din scutece şi de-abia ridicat în picioare.

— Într-o zi, băiete, îmi spune regele, ai să te afli la cârma unei ţări. Un rege are câteodată motive să nu fie mulţumit de ţara lui. Ce-ai să faci atunci, te apuci s-o tai în bucăţele? Dar dacă o tai, n-ai ce să mai cârmuieşti…

Mă aflu din nou la regină. Fumul de ierburi este mai dulce şi mai aromat decât oricând. Mai dulce şi mai aromată băutura din cupă.

Da, am văzut-o foarte de aproape pe femeia aceea. Şi povestesc. Da, l-am văzut foarte de aproape pe copilul acela. Şi povestesc. Da, regele îl suise în spinarea calului meu cu un corn în frunte. Şi povestesc.

Şi nu mai ştiu ce povestesc.

Apare de undeva şi preotul acela cu ochi de tăciune venit din tara faraonilor. Apoi şi alţi bărbaţi. Pe care eu de-abia îi zăresc prin pâclele de fum. Şi de-abia îi aud. Un fel de ameţeală plăcută, aşa, ca o aţipire dulce, pune stăpânire pe mine.

Ce spun ei? Că voi fi regele lor? Lasă-i să spună. Nici un rău în asta. E un lucru de la sine înţeles. Chiar regele o spune, de câte ori are prilejul, că e mândru să aibă un asemenea moştenitor. Chiar el a ţinut să mă asocieze coroanei, încă de pe acum.

Ce mai fac ei? Îmi jură credinţă? N-au decât. Aşa se şi cuvine. Regina toarnă din nou în cupă. Da, desigur că le dau dezlegarea. Nici nu ştiu pentru ce. Poate ca să se retragă şi să mă lase singur cu regina. Chiar eram culcat pe pat. Şi regina se aplecase asupra mea.

— Te întreb încă o dată, este cu voinţa ta?

— Este!

Cred că ei au plecat. Ori s-au tras în pereţi, ca nişte umbre.

Şi mama îşi pune mâna pe fruntea mea.

— Să nu uiţi că eşti fiul celui mai mare dintre zei.

Dar asta nu mai are nici o importanţă.

Eu nu mai sunt decât un copil care se joacă despuiat pe un scutec alb. Simt în cerul gurii gustul laptelui cald. Sau pofta, pofta mea de lapte cald. Şi se apleacă asupra mea femeia aceea din miazănoapte, cu sânul dezgolit. Şi undeva, dincolo de fluviu, oamenii se cred nemuritori.

Banchetul era cel mai mare şl cel mai strălucit din câte a văzut vreodată palatul. Şi nu pentru că ar fi câştigat regele vreun război. Nu pentru că ar fi supus vreun imperiu. Nu pentru că ar fi intrat pe poarta cetăţii convoaie de prizonieri şi care încărcate cu pradă.

Al doilea fiu al regelui Filip al II-lea mergea în picioare şi putea să vorbească.

Cântau.

Băteau tobele.

Sărbătoare din hotar în hotar.

Tatăl meu mai mândru decât oricând.

Golesc cu toţii cupă după cupă.

În sănătatea lui Alexandru.

Ştiu eu bine care Alexandru.

Beau şi eu tot, aşa, cupă după cupă.

Şi din nou, poetul acela cu lira.

Filip este nemuritor, cântă el.

Oracolul mi-a prorocit că sunt fiu de zeu.

N-aş vrea să fiu copilul unui zeu mare care să se strecoare pe sub uşă în chip de şarpe.

Zeul acela trebuie să fie Filip.

Ţine pe genunchi un copil.

Fratele meu.

Mama lui venise de undeva din miazănoapte.

Dincolo de Istru se află nişte oameni care se cred nemuritori.

Ce n-aş da să aflu.

Cum să fac să ştiu?

Tatăl meu este mai fericit decât oricând.

Mai fericit decât poate să fie un pământean.

Numai un zeu ar putea să arate atât de senin.

El ştie că este nemuritor.

El ştie, dar de ce îmi ascunde?

Se învârte totul cu mine şi îmi las capul pe masă.

Vreau din tot sufletul ca el să fie zeul care m-a zămislit.

Şi chiar cred că el este. Vreau o dovadă.

Ca să nu mai am niciodată, nici o îndoială.

Sânge.

Rostesc acest cuvânt cu ochii închişi.

Dar de-abia îl pronunţ în gând că şi aud un murmur de uimire, ca mugetul unui val de mare, care se sparge de ţărm.

Un tânăr a ţâşnit pe masă cu pumnalul plin de sânge.

— Eu sunt cel care l-a ucis pe regele Filip al II-lea.

Trupul regelui cade moale de pe scaun, cu veşmintele pline de sânge.

Trebuie să mărturisesc că am fost şi speriat şi uluit.

Nu atât de ce se întâmplase. Spaima şi uluiala mea veneau de acolo că o dorinţă pe care nici măcar nu o rostisem se şi împlinise. În clipa următoare mi-am dat seama că stăpânesc o putere pe care nu a avut-o nici un muritor. Că, de aici înainte, nimic nu-mi mai poate sta în cale. Că de aci înainte toată lumea se află la picioarele mele. Totul este să doresc şi să vreau.

— Trăiască Alexandru, izbucneşte deodată din sute de piepturi.

— Trăiască Alexandru, trăiască Alexandru!

Care Alexandru?

Dacă toată lumea striga pentru unul singur, de ce apar două tabere? De ce scot săbiile unii împotriva altora? l De ce se îndreaptă unii cu armele spre mine? De ce se strâng alţii în jurul meu, ca să mă apere sau ca să-i apăr?

Am sărit şi eu pe masă. Poate că era aceea pe care se aflase puţin mai înainte tânărul purtat acum pe umeri, ţinând deasupra pumnalul însângerat. Oricum, acolo sub masă, se află trupul regelui mort.

Am poruncit să se facă tăcere.

Şi s-a făcut.

Arătam ca un adevărat zeu, cu ochii aprinşi şi gata să lovească cu fulgere şi cu trăsnete.

— Filip a fost cel mai mare rege al Macedoniei, am spus eu încet, dar în aşa fel ca să-i zguduie pe toţi. Filip va fi înmormântat cu cele mai mari onoruri din câte s-au făcut vreodată!

Am văzut cum mama mea se face palidă şi se reazimă neputincioasă de un perete. Am văzut cum însoţitorul său, preotul venit din ţara faraonilor, încearcă să se strecoare spre ieşire.

— Conduceţi pe regină în pavilionul ei să se liniştească. Şi aveţi grijă de însoţitorii săi…

Cerui să fie adus tânărul care mai ţinea pumnalul în mână. Stătea nătâng în faţa mea şi zâmbea într-un anumit fel. Cred că era unul dintre cei care îmi juraseră credinţă când mă aflam la regină. Îmi amintesc vag că îl văzusem acolo…

Ar fi trebuit să aibă loc o cercetare. Să fie o judecată. De ce a făcut ce a făcut. Cine l-a îndemnat. Cine l-a sprijinit. Cu cine a fost înţeles. Cine mai face parte din conjuraţie. Ce au urmărit complotiştii.

Am ridicat sabia şi l-am izbit atât de puternic în umărul stâng, că l-am despicat până la brâu.

Acesta a fost primul meu nod gordian.

Lumea a început din nou să strige.

— Trăiască Alexandru!

Dar care Alexandru?

Fratele meu, al doilea fiu al răposatului rege Filip al II-lea, nu mai era acolo.

Nu mai era nici mama lui.

Am trimis după ei.

— Oriunde în afară de palat ei se află în primejdie. Să fie aduşi cu orice preţ ca să-i pun sub ocrotirea mea.

Numai aici, lângă mine, se pot afla în siguranţă…

Mă veghea un tânăr pe care parcă îl cunoşteam, parcă nu-l cunoşteam. Îl mai văzusem undeva, fără îndoială. Dar totul era înceţoşat, se clătina şi se destrăma şi se aduna ca să se risipească din nou. Iar mintea mea tulbure nu putea să fixeze imaginile acelea nestatornice, parcă toată lumea intrase într-o învălmăşeală din care nu se mai putea înţelege nimic.

Mi-am ridicat capul cu greu de pe căpătâi. Tânărul care aştepta lângă mine, chiar puţin aplecat asupra mea, nu era altul decât cel pe care îl despicasem cu sabia. Şi-l mai văzusem, de bună seamă undeva, înainte de această întâmplare. Da, acolo, în palatul reginei, în fumul dulce şi aromat de ierburi exotice, când mai multe umbre de bărbaţi s-au desprins de prin colţuri ca să-mi jure credinţă ca unui viteaz rege. Şi mintea mea încă nu se limpezeşte şi privirea mea este încă tulbure şi eu îl văd când întreg, când despicat. Omul se apucase să spună ceva şi eu îi auzeam destul de bine glasul, dar nu mă dumiram cum poate el să rostească vorbele acelea cu o jumătate de gură la câţiva paşi de cealaltă jumătate de gură. Şi el vorbea mereu şi mâinile lui se ridicau să mă implore. Iar printre cele două jumătăţi ale lui treceau o mulţime de întâmplări de ale mele. Treceam chiar eu călare pe calul Bucefal, cel care despica timpul cu cornul său din frunte. Trecea printre cele două jumătăţi şchiopătând umbra regelui Filip cu o rană adâncă în coapsă. Duşmanii fugeau, care încotro, cuprinşi de groază de parcă ar vedea un spectru. Iar prietenii rămâneau înmărmuriţi. Toţi îl crezuseră pe rege mort. Regele trăia. Şi mergea şchiopătând şi înjura de zor: „o să rămân slut pe toată viaţa” şi jar înjura. „Nu trebuie să te ruşinezi de o rană care-ţi aminteşte de bărbăţia ta la fiecare pas”, îl încurajez eu.

Aşadar regele nu a fost ucis. Dar cum această întâmplare fără început şi fără sfârşit se înţepenise între cele două jumătăţi ale omului care îşi înfipsese pumnalul în trupul tatălui meu şi pe care eu îl despicasem cu spada, încerc s-o urnesc de acolo şi, pentru că dorinţa mea nu este de ajuns, caut o suliţă, o lance, o săgeată, dar nu am nimic la îndemână. Însă cele două jumătăţi se îndepărtează singure, cu un pas, una de alta şi încep să curgă alte crâmpeie de întâmplări.

Nu eram decât un băiat atunci când l-am însoţit pe tatăl meu în ţara regelui scit Atheas, care domnea peste o seminţie stabilită dincoace de gurile Istrului… Întrebaţi de acesta ce căutăm în hotarul său, regele Filip îi spune că a venit cu oaste ca să-l apere de toţi vecinii care râvnesc la acest pământ şi să-i asigure tronul prin forţa sa, cu singura condiţie să fie lăsat moştenitor. „Nu am nevoie de ajutorul vostru, răspunse fălos regele, am destule forţe să mă apăr de orice duşman şi să găsesc în jurul meu destui oameni capabili să-mi moştenească tronul!”

Dar Filip al II-lea nu obişnuia să se întoarcă acasă decât după o bătălie în care a învins.

În timpul întoarcerii prin ţinutul tribalilor se produse o mare învălmăşeală şi avu loc o luptă scurtă şi sângeroasă. Calul regelui fu răpus sub stăpânul său, iar Filip căzu alături rănit. Alergai cel dintâi să-l ajut pe regele întins pe pământ, îl apărai cu scutul meu, ca să nu mai fie lovit de duşmanii care se înverşunau să-l prindă şi îmi pun viaţa în primejdie ca să-l salvez, doborând şi alungind mulţi atacatori.

Cele două jumătăţi se apropie una de alta, ca doi stâlpi de poartă care s-ar uni ca să oprească orice trecere pe acolo.

Şi omul care se întruchipează este Pausanias, din garda personală a regelui.

— Am venit la tine, Alexandre, să mă ajuţi!

M-am stăpânit cu greu să nu-l întreb cum de aş putea să-l ajut după ce îl despicasem cu sabia până la brâu.

— Dar ce s-a întâmplat, îl întreb în şoaptă, ca să nu mă trădeze glasul.

La nunta… tatălui tău cu Cleopatra, acelaşi Attalos, unchiul tinerei mirese care te-a jignit pe tine, a îndemnat oamenii săi să mă batjocorească.

Încă o soţie a tatălui meu. Avea o mulţime, aduse din seminţiile illirilor şi tracilor, din îndepărtatele ţinuturi ale Asiei. Şi o puzderie de copii de la nevestele sale. Printre care Alexandru Arhidaios cel puţin la minte. Dar eu nu luam nimic în seamă. Pe mine nu mă interesa decât femeia aceea tânără şi tăcută din miazănoapte şi pruncul său Alexandru, celălalt Alexandru al regelui Filip:

— Deci am fost insultaţi amândoi la nunta tatălui meu cu Cleopatra, nepoata lui Attalos.

— O, Alexandre, batjocura la care am fost supus eu era cu totul alta…

Şi iar se desprinseră cele două jumătăţi ale acelui bărbat, tânăr şi iar se îngrămădiră întâmplările trecute ca oile prin strungă.

Ospăţ şi nuntă regească. Toţi mesenii cam întrecuseră măsura la băutură. Nici Filip nu s-a lăsat mai prejos.

Dintr-un cap de masă generalul Attalos se rugă zeilor ca pântecul proaspetei mirese să rodească un fiu legitim pentru tronul Macedoniei.

— Dar ce eu sunt un bastard, nemernicule?

Regele îmi porunci să părăsesc adunarea, dar în loc să-l ascult, am aruncat o cupă cu vin în obrazul generalului.

— Am spus că te fac să simţi mânia mea, nenorocitule!

Marele Filip al II-lea se ridică crunt de pe scaun şi o porni spre mine. Dar, îmbătat de prea mult vin şi vlăguit de prea multă iubire şi de furie, picioarele nu-l mai ascultă. Se clatină, se împleticeşte şi cade într-o-rână.

— Priviţi cine vă amăgea să ducă oamenii din Europa în Asia, tocmai ăsta care s-a împiedicat doar trecând dintr-un pat în altul! spun în batjocură…

Mai văd apoi cum o duc pe mama mea, Olimpia, în Epir, unde se afla pe tron fratele ei, cum ajung la curtea regelui ilir, dar nu mă opresc acolo, cum colind pe drumuri sub un nume de împrumut şi, necunoscut de nimeni, cum devin catârgiu de caravană şi cum ajung la oracolul care îmi tulbură şi mai mult mintea.

— Dar ce ţi-au făcut? îl întreb pe Pausanias după ce jumătăţile s-au alăturat din nou.

— Nu sunt cuvinte care să poată înfăţişa această ruşine. Destul că ar trebui să mor, dar nu pot până nu mă răzbun.

— Şi cine te opreşte?

— Regele. Nu numai că n-a vrut să mă asculte, dar pe Attalos l-a înălţat în rang şi l-a pus în fruntea unei armate foarte puternice. Iar pe mine a căutat să mă cumpere cu doi talanţi ca să-mi înghit umilinţa.

Filip al II-lea nu fusese ucis. Iar eu nu-l despicasem cu sabia pe Pausanias. Întâmplarea aceasta nu a fost decât un vis urât. Un adevărat coşmar. De fapt regele căzuse beat sub masă şi atâta tot. Ameţiţi de vin, oamenii deveniseră foarte zgomotoşi, poate a fost şi o încăierare, dar eu eram zgâlţâit de friguri.

— Ura mea faţă de Attalos s-a îndreptat îndoită împotriva regelui. Ce să fac?

Îmi veniră în minte nişte versuri din Medeea lui Euripide. Şi le rostii fără patos: „Voi pedepsi pe cel care dă în căsătorie, pe cel care se căsătoreşte şi pe mireasă”.

Nu ştiu ce a înţeles Pausanias din toate acestea. I se potriveau atât de puţin. Mai degrabă ele erau pentru mine.

Când am ieşit din curte am văzut la o fereastră pe tânăra soţie din miazănoapte a tatălui meu. Îşi legăna încet pruncul pe braţe şi îi cânta în şoaptă. Nu o tulbura nici un fel de întâmplări de parcă ar fi avut legământ cu veşnicia.

Se spune că undeva, departe, dincolo de Istru, ar trăi nişte oameni care se cred nemuritori.

Şi mă prinde aşa; deodată, un dor nebun de nemurire…

Filip al II-lea a căzut lângă propria sa statuie, pe care o pusese în amfiteatru, în rând cu cele ale zeilor, străpuns de pumnalul lui Pausanias. În prima zi când am pus mâna pe putere, l-am pedepsit cu moartea pe ucigaş. Dar regina i-a pus o cunună pe cap când el încă mai atârna de ştreangul spânzurătorii, dând astfel apă la moară celor care răspândeau zvonul că regele şi-ar fi găsit sfârşitul în urma unui complot în care eram şi noi vârâţi, mama mea şi cu mine. În loc să-şi pună doliu, regina văduvă a pornit o adevărată vânătoare de fiară dezlănţuită asupra celorlalte soţii ale lui Filip. Nu cruţa pe nimeni iar cruzimea ei a întrecut orice măsură când l-a ars de viu, pe o tavă de aramă, pe cea mai fragedă odraslă a fostului rege, pruncul Cleopatrei, tânără femeie care se dovedise cu adevărat rodnică.

După cealaltă nevastă, mama celuilalt Alexandru, care pornise spre miazănoapte, am trimis mai multe pâlcuri de călăreţi, convins că trebuie s-o aduc la curte ca s-o pun sub ocrotire. Poate că în sinea mea mă temeam să-l ştiu pe celălalt Alexandru departe de mine. Poate că nu voiam decât să-i supraveghez creşterea şi educaţia ca un frate mai mare, care îi ţine orfanului şi loc de părinte. Dar nu a fost găsită nicăieri. Se povesteşte că un pâlc de călăreţi a ajuns-o din urmă pe marginea unei prăpăstii, în care s-a aruncat cu copilul în braţe, ca să nu cadă în captivitate, necunoscând intenţiile mele. Am făcut chiar eu cercetări la faţa locului, cu oamenii cei mai de nădejde, dar nu am dat de nici un semn, de nici o urmă. Şi s-au găsit destui care să jure că au văzut-o cum plutea peste râpă. După cum alţii puteau de asemenea să depună mărturie că au zărit-o tot aşa, plutind peste codri, peste văi, peste dealuri, peste munţi, peste ape.

Poate că a ajuns acolo, pe tărâmul oamenilor care se cred nemuritori.

De atunci n-am mai avut linişte. Parcă o parte din mine plecase cu femeia aceea, purtată pe braţele ei. Mă visam câteodată plutind peste stânci, peste prăpăstii, peste piscuri, peste valuri în căutarea celuilalt.

Şi am ştiut că nu-mi voi putea găsi astâmpăr până nu mă întregesc cu cealaltă parte a mea. Pe care am căutat-o în toată lumea. Şi pentru care am întemeiat peste şaptezeci de cetăţi, doar-doar i-ar place să se aşeze într-una din ele ca să ne găsim. Şi planurile mele, cunoscute de prietenii mei, erau cucerirea nordului Africii, Arabiei, Italiei şi Siciliei. Dar ce nu cunoşteau ei era că voiam să mai trec odată Istrul. Fie chiar ca un simplu drumeţ, cu toiagul împodobit cu ramuri înflorite de măslin…

Nimic nu se potrivea şi nu putea să fie de folos. Poate că Alexandru pornise spre Istru aşa, să afle de ce se cred dacii nemuritori şi cum ar putea să se adape şi el din această nemurire. Sau pornise pe urmele acelui copil al femeii din miazănoapte pe care Filip al Il-lea o iubea atât de mult. Pe când el, Ulpiu Traian, venise cu nişte scopuri mult mai precise şi anume ca să spele ruşinea pe care o aruncase asupra imperiului Domiţian ce] care încheiase o pace înjositoare pentru romani, plătind chiar tribut lui Decebal, venise să cucerească această ţară, s-o transforme în provincie romană, să ducă sclavi, grâu şi aur la Roma.

Dar cealaltă întrebare este de ce nu a cucerit tânărul rege Dacia, de ce nu a pus stăpânire pe ea?

Împăratul romanilor îşi pipăie obrazul cu palma. Ii crescuse barba. Nori zdrenţuiţi pe cerul fără culoare, de parcă o femeie buimacă şi-ar fi lepădat, din mers, pe nisip câte ceva dan veşmintele ei, în timp ce se apropia de mare, ca să se arunce în valuri. Regele stă călare pe calul său cu corn în frunte şi pare o figurină turnată în plumb sau plămădită din argilă. Cel mai mare conducător de oşti al tuturor timpurilor. Care a cucerit toate ţările în hotarele cărora a bătut.

Mai puţin ţara de pe malul stâng al Istrului…

Grâu cât poţi să cuprinzi cu privirile. Cu spicul cât vrabia. Înalt de se pierde în el călăreţul cu cal cu tot.

O adevărată ameţeală. O adevărată beţie.

Visaseră să calce sub tălpi şi sub copitele cailor marmora unor vestite cetăţi, să aibă la picioare comori de aur şi argint. Dar grâu, atâta grâu, nu-şi putuseră închipui. În momentul acela pentru foştii ţărani din Munţii Macedoniei nu existau pe lume comori mai de preţ. Frecau spicele în palmă, ronţăiau grăunţele dulcegi şi de-abia se ţineau să nu-şi vâre boabe în sacii de merinde, ba chiar pe mânecă şi în sân…

— Al vostru e! le făgădui tânărul rege cu dărnicie.

Tot ce le măi trebuia era să captureze nişte localnici şi să pună biciul pe ei ca să secere grâul, să-l bată, să-l dea la vânt şi să-l încarce în care. Aceasta este puterea, să-i faci pe alţii să muncească pentru tine. Şi tot ostaşul tânărului rege se simţea astăzi foarte puternic.

Nici ţipenie de om. Numai grâu şi iar grâu. Ostaşii îşi croiau drum despicând lanul cu suliţele. Dar nu este uşor să înaintezi printr-o astfel de pădure. Începuse şi o adiere de vânt. Marea de grâu se legăna în valuri. Lovite unele de altele, spicele, foile şi paiele de grâu scoteau nişte sunete cu totul ciudate. La început puteai să nici nu le iei în seamă, dar cu timpul ţi se părea că începi să-ţi pierzi minţile. Şi nici o margine nicăieri. Nici o poiană, nici un luminiş. Şi mirosul acesta, de grâu şi de pământ răscopt. Despici cu lancea lanul de grâu dar subţirea cărare pe care o faci se astupă la loc. Picioarele sunt grele, braţele au amorţit, gâtul se îndoaie sub capul cu coif. Însă ostaşii regelui nu au voie să obosească. Nu au voie să se plângă. Ostaşii regelui trebuie să meargă mereu înainte.

Cât vor fi mers oare? Lanul de grâu se închide în urma lor. Parcă ar umbla pe fundul unei ape. O apă fără maluri. Dar le crapă buzele de uscăciune. Până şi limba se usucă în gură. Ici-colo câte un soldat cade în genunchi.

Aşa nu se mai poate. Însă nimeni nu ştie cum se poate altfel. Ostaşii viteji şi faimoşii conducători de oşti, care au luptat în atâtea şi atâtea războaie, habar nu au cum se poate înainta printr-un lan de grâu. Cu atât mai puţin flăcăii aceia care până mai ieri au mânat caprele pe munte.

Tânărul rege porunci să se aducă prăjinile de cort. Să fie culcate la pământ şi să fie legate cu funii. Şi ostaşii să se înhame la ele. Şi, într-adevăr, aceste târâşuri, care lovesc la rădăcina grâului, doboară firele înalte. Şi ca nişte pârtii tăiate în omăt, se croiesc drumuri în marea de grâu.

Ostaşii din faţă sunt istoviţi după câţiva paşi. Şi alţii le iau locul ca să târască după ei prăjinile de cort transformare în tăvăluguri. Desigur că s-ar putea face o treabă mai bună cu caii. Dar caii trebuie păstraţi odihniţi. Cât de cât odihniţi. În caz de atac e nevoie de ei.

Mai pe seară făcură tabără. Adică ridicară corturile pe un strat gros de grâu, culcat la pământ, în mijlocul pădurii nesfârşite a spicelor de aur.

Ostaşii puşi de strajă simţeau cum ameţesc privind legănarea valurilor galbene care se pierdeau în depărtare. Nici un acoperiş de casă. Nici un fum de vatră. Nici urmă de om din partea locului.

În cortul său regele ţinea sfat cu căpeteniile oştirii. Toţi erau de părere că băştinaşii au fugit de frică.

— Faima ta, rege, merge înaintea armatei tale…

— Nu îndrăzneşte nimeni să dea piept cu ostaşii tăi…

— Oricât am înainta de mult în ţara asta, n-o să vedem nici picior de localnic…

Se simţeau îmbărbătaţi şi deveneau voioşi de parcă ar fi câştigat o mare bătălie.

— Dar grâul cine-l seceră? Cine-l treieră? Cine-l vântură? Cine îl încarcă? întrebă regele.

La aşa ceva nu se gândiseră încă. Se aflau cu toţii puşi în încurcătură. Desigur că treaba aceasta s-ar fi putut face şi cu ostaşi. Dar nu i-ai scos de prin văile lor, nu i-ai pus să-şi lase toiagul de păzit caprele, plugul şi sapa, nu le-ai făgăduit că-i duci să cucerească lumea, ca să ajungă să secere grâu, să treiere, să vânture şi să-l încarce în care într-o ţară străină, unde ei n-ar trebui să facă altceva decât să dea porunci, ca nişte adevăraţi stăpâni.

— Degeaba cucerim noi pământ, dacă pământul nu are oameni pe el, cugetă regele.

— O să cucerim noi şi oameni, se sumeţi Parmenion. Scotocim ţara asta până în toate colţurile ei. Îi scoatem chiar dacă s-au ascunse în scorburile copacilor. Chiar din gaură de şarpe. Au să fugă de noi cât au să fugă, dar până la urmă tot îi încolţim.

— Până la urmă o să vedem noi cine fuge mai repede…

Vocea aceasta le era necunoscută. Se priviră unii pe alţii. Cine a spus aşa ceva?

În uşa cortului stătea un pui de om, cu o cămaşă lungă şi albă, cu iţari albi strânşi pe pulpe, cu picioarele desculţe, cu capul descoperit, cu flori de fân în păr. Toţi cei de faţă traseră săbiile din teacă, chiar şi regele.

— De ce vă speriaţi? zâmbi băiatul. După cum vedeţi, eu am venit cu mâinile goale.

— Ce vrei? se răsti la el după clipele de nedumerire, Ptolemeu, fiul lui Lagos, un tânăr şi viteaz general.

— Cine este regele vostru, întrebă cel care venise pe neaşteptat, cu acelaşi zâmbet pe buze, de parcă n-ar fi fost vorba decât de un simplu joc.

— Tu cine crezi? vru să ştie Alexandru.

— Dacă-ţi ridici oastea fără zăbavă, îţi dăm voie să te întorci acasă fără sminteală. Pentru vârsta ta necoaptă suntem îngăduitori şi te lăsăm nepedepsit.

Asta era prea de tot. Tânărul rege simţi cum i se urcă sângele în cap. Dar se stăpâni şi încercă să se poarte cu mărinimie.

— Băiatul acesta are un noroc nebun dacă a reuşit să pătrundă în tabăra noastră şi să se strecoare teafăr până la intrarea cortului meu.

— Deci tu eşti Alexandru… Nu ştiu, rege, dacă se poate numi chiar un noroc nebun… Dar ceea ce ai început tu este, într-adevăr, o nebunie…

— Cum îndrăzneşti, strigă Philotas, fiul lui Parmenion, ridicându-şi spada ca să-l despice pe străin până la brâu. Dar Alexandru porunci ca deocamdată să i se cruţe viaţa. Băiatul continua să surâdă, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Ţi-ai dat seama, rege, că nu ţi-ar fi de nici un folos. După cum văd eu, eşti, totuşi, un băiat isteţ.

Alexandru făcu din nou eforturi să se stăpânească.

— Mi-e milă de tinereţea ta, zise el cu blândeţe. Nu eşti decât un copil sălbatic şi necunoscător, nimeni din lumea oamenilor mari n-ar îndrăzni să-mi vorbească aşa, nici chiar marele Demostene, cel mai strălucit orator din câţi a avut Atena şi cel mai înverşunat duşman al regelui Filip al II-lea. Dar pe tine te iert. Te las liber să te joci călare pe un băţ, legat cu sfoară în loc de frâu şi, daca vrei, cu o spadă de lemn la şold.

— În schimb tu eşti un rege pus pe joacă…

— Să terminăm odată cu el, îşi ceru permisiunea să-i reteze capul dintr-o singură lovitură cel mai viteaz general din câţi se aflau sub pânza cortului.

Dar un rege mare şi curajos poate să asculte orice, mai ales când cel care vorbeşte nu are nici o scăpare. Aşa că îi face semn băiatului să continue.

— Da… ai început cel mai primejdios joc… Şi pentru tine şi pentru alţii… Jocul de-a războaiele, de-a puterea, de-a gloria, de-a moartea.

Încremeniră. Nici un copil din lume n-ar fi putut să gândească şi să spună aşa ceva. Şi totuşi, buzele băiatului rostiseră aceste cuvinte.

Şi, chiar aşa, ca într-un joc, parcă anume ca să nu se lase mai prejos, tânărul rege îşi înfipse un picior în faţă şi îşi ridică fruntea. Coiful cu creastă înaltă, pieptarul şi el aurit, pulpanele, cataramele, pintenii, toate acestea răsfrângând soarele care intrase o dată cu băiatul pe uşa cortului, îi dădeau o înfăţişare măreaţă.

— Eu sunt fiul unui zeu…

Oamenii din cortul regal îl înconjurară pe băiat cu săbiile ridicate, dar el vorbea fără frică, de parcă nimic nu g-ar fi întâmplat.

— Doar nu credeţi că mă pot vătăma nişte cuvinte, îi certă Alexandru, Vorbeşte, băiete! Cât îţi mai stă capul pe umeri, poţi să spui ce vrei.

— Ar mai fi câte ceva de spus. Dar n-am să-ţi mai spun decât atât că ai început să cucereşti lumea cu o ţară care cu greu poate fi supusă.

— Eşti prea mic şi prea sărman ca să-mi pun mintea cu tine. După cum ţara asta este prea mică şi prea sărmană ca să-mi măsor puterea cu ea. Avem nişte auxiliari, oameni de corvoadă pe care îi folosim la treburi mărunte, ce nu se cad a fi făcute de un ostaş. Ne cară bagajele în spate şi pe cap, mână turmele de vite după noi, transportă soldaţii bolnavi şi răniţi… Ei îi vor mâna pe ai voştri, cu bâtele şi cu bicele, acolo unde trebuie…

Băiatul desculţ şi cu flori de fân în păr îl privi şi el un timp în tăcere pe tânărul rege care se silea să aibă o privire de vultur şi un trup cât mai semeţ sub plăcile de metal.

— A mai fost pe aici un rege, şi mai ţanţoş, şi mai sigur pe el, Darius, celălalt Darius al Persiei, fiul lui Histaspes… Şi-a scos ghearele, şi-a arătat colţii, a răgit ca un leu şi s-a întors cu coada între picioare…

— Să-şi plătească vorbele cu capul, ceru comandantul Nicanor. Dar regele se făcu că nu-l aude.

— Îţi las viaţa! Şi te las să pleci! Ca să vezi cu ochii tăi cât de mare este puterea lui Alexandru. Dacă ţi-aş reteza capul acum ai trece în lumea umbrelor fără a şti că te afli în faţa viitorului stăpân al lumii. Dacă mai apuci să-mi intri viu în mână, ai să cazi în genunchi şi ai să recunoşti că am avut dreptate şi ai să te rogi să-ţi las capul pe umeri şi poate am să mă îndur de tine, nu de alta dar ca să mai povesteşti şi altora cum stau lucrurile.

— O, rege, pe cât eşti de convins, pe atât greşeşti. Află că eu nu mă tem de moarte aşa cum te temi tu.

Asta era prea de tot. Regele îşi pierdu stăpânirea de sine. Ochii lui se aprinseră şi începură să scapere de furie.

Dar băiatul sări în spinarea unui căluţ, care parcă răsărise din pământ, fără frâu, fără căpăstru, fără potcoave, fără nimic.

— Puneţi mâna pe el, strigă regele, ieşind din cort, cu spada trasă.

Ostaşii se repeziră cu suliţele înainte, alţii se aruncară pe cai. Dar pe băiat îl înghiţise marea de grâu. Cât vezi cu ochii, numai grâu. Care se aplecă uşor, ba ici, ba colo, să înnebuneşti şi mai multe nu, doar vântul care adie, nici urmă de om, nici urmă de cal.

Noaptea de vară a trecut repede. Le cerusem să mă lase singur. Când am ieşit în zori, în uşa cortului am făcut semn să sune trompetele. Căpeteniile oştirii m-au înconjurat pe dată. Fiecare mă întreba din privire ce am hotărât.

Mi-am găsit un loc cât de cât potrivit şi am strunit calul ca să-şi încordeze gâtul şi să străpungă zarea cu cornul său ascuţit.

— Ostaşi ai Macedoniei…

— Întoarce-te acasă, rege!

În faţa mea, băiatul acela desculţ şi cu capul gol, pe căluţul lui fără frâu.

— Întoarce-te rege, până nu e prea târziu…

Nu mai avusei când să strig „pune-ţi mâna pe el”, pentru că se mistui în lanul de grâu.

Soldaţii erau toţi cu ochii pe mine. Aveau încredere în regele lor. Credeau în destinul lui. Erau convinşi că din clipa aceasta ei au început să cucerească lumea.

Numai unul şi unul. Tineri. Sănătoşi. Frumoşi.

Închid pentru o clipă pleoapele.

Şi văd drumurile lumii presărate cu oase.

Băiatul acela a reuşit să-mi strecoare un gând negru.

Pun să sune trâmbiţele.

Se înalţă stindardurile.

Ostaşii mei ştiu să se caţere pe munţi, să treacă prin ape, să străbată pustiuri, să se strecoare prin păduri, să umble prin smârcuri şi prin mlaştini, să dărâme ziduri şi porţi de cetate, dar n-au avut de unde să înveţe cum se poate ieşi dintr-un lan de grâu.

Trebuie să se întâmple ceva.

În clipa aceasta.

În clipa următoare.

„Întoarce-te, rege, până nu e prea târziu…”

Arde grâul.

În jurul nostru, sub picioarele noastre.

Cu pălălaie mare şi cu fum gros.

— Stingeţi focul!

„Stingeţi focul, stingeţi focul, stingeţi focul”… Soldaţii încearcă să-l înăbuşe cu scuturile. Dar stratul de grâu culcat este prea gros. Şi s-a aprins din toate părţile deodată. Ne arde pământul sub picioare, se caţără flăcările pe noi, ne orbesc scânteile. Caii nechează şi sar în două picioare, îşi aruncă din spinare călăreţii şi aleargă înnebuniţi, luând oameni în piept şi călcându-i în copite. Şi fiecare ostaş nu mai are decât grija lui, să nu se aprindă sau să se stingă, nimeni nu mai înţelege nimic, nimeni nu mai aude şi nu mai ascultă de nimeni. Şi ne dau roată nişte ţărani de la munca câmpului, fără scuturi, fără coifuri, călări pe nişte cai mărunţi, fără frâu, fără nimic. Şi zboară săgeţile peste capetele noastre şi se înfig la picioarele noastre lăncile şi suliţele. Le-ar fi atât de uşor să ne doboare, să termine cu noi, nu-mi dau seama ce urmăresc, de ce nu ne ucid.

Sunt purtat ca pe ape.

Nici nu ştiu când am ajuns la malul fluviului.

N-au vrut să le pătăm grâul cu sângele nostru?

Ne voiau pe toţi înecaţi în Istru?

Bărcile goale, trase la mal.

Mii de bărci.

Ne aruncăm în ele.

Tot malul fluviului se umple de oameni călări, cu arcuri mari, cu suliţe şi lănci ascuţite.

Nu făceau altceva decât să ne privească.

Neclintiţi, ca nişte copaci în care nu bate vântul.

Pe celălalt mal al Istrului ostaşii mei mă urmară de-a valma. Plin de funingine şi de cenuşă îmi ţineam în frâu calul cu corn în frunte, care avea părul ars pe picioare şi pe sub burtă. Scribii îşi fac datoria: „Alexandru cel Mare şi Viteaz a trecut Istrul şi a înaintat cu oastea sa până în inima ţării, de unde a hotărât să se întoarcă din drum, ca semn de mărinimie faţă de dacii care au cerut supunere, îndurare şi ocrotire, împreună cu toate căpeteniile lor.”

— Ţi-am dat un sfat, rege, n-ai vrut să-l asculţi!

Băiatul acela, care răsare ca din pământ.

— Iar acum te întrebi şi nu pricepi de ce te-am lăsat în viaţă. Să-ţi spun de ce… Dacă ucizi un rege, se înscăunează altul în locul lui şi se ridică din nou asupra noastră, ca să spele ruşinea şi să se răzbune. Pe când un rege care a văzut cum stau lucrurile pe aici, mai ales dacă are minte multă, o să stea acasă la el sau o să-şi caute norocul în altă parte…