II.
Norii. Poate negri, poate plumburii. Nu se văd. Ştii că sunt acolo tocmai pentru că nu se vede nimic deasupra capului. Poate să fi trecut de mult de miezul nopţii. Roata stelelor se învârte tăcută pe osia ei. Roata lumii.
Nişte nori ca o apă stătută. Ca o mlaştină a cerului. Nici o tresărire, nici o unduire, nici un val.
Tot mai fumegă ruinele cetăţii. Cei doi soldaţi care stau de strajă la liniştea împăratului, tac şi ascultă. S-au terminat de mult vorbele pe care le aveau de spus. Sau poate că au obosit să le tot repete. De fapt tot ce-şi mai doresc ei este să se facă odată ziuă. Dar noaptea parcă s-ar fi oprit în loc.
Împăratul romanilor nu s-a urnit de pe rădăcina aceea de zid. Se ghemuie tot mai mult. Şi murmură, cine ştie ce murmură. Nu e cântec, nu e descântec. Nu e bocet. Parcă ar chema pe cineva, dar atât de încet ca şi cum i-ar fi teamă că se destramă şi se risipesc umbrele.
De data aceasta două făpturi încropite din abur. Un băiat cu părul blond, cu buzele subţiri, cu zâmbetul tăios. Iar celălalt este chiar Caius Iulius Cezar, cel care şi-a lăsat numele să-l poarte toţi împăraţii romani, ca pe cea mai nobilă poreclă din câte au existat vreodată.
Într-o vilă din Apollonia tânărul Caius Octavianus joaca cu înţeleptul Regulus, un bărbat născut liber pe jumătate roman, pe jumătate grec, dar care s-a adăpat la toate izvoarele bătrânei Atene. Învăţătorul a devenit tăcut şi posac şi nu-şi ridică ochii de pe tabla cu pătrăţele ale jocului numit latrunculi. Tânărul îşi ţine şi el pleoapele coborâte, de parcă ar vrea să-şi ascundă pupilele gălbui. Pe buzele lui subţiri stăruie un zâmbet tăios, iar prin deschizătura îngustă a pleoapelor îi fulgeră din când în când privirea ca o lamă de pumnal.
— Ieri mai erai încă un copil. Şi azi?
— La 20 de ani Alexandru a devenit rege al Macedoniei. La 21 a început cucerirea lumii.
— Alexandru era fiul regelui Filip.
— Care a căzut înjunghiat…
— Fiecare cu soarta lui…
— Eu sunt orfan de tată… Alexandru îi avea şi pe regele Filip şi pe zeul Iupiter-Ammon… Eu nu mi-l aduc aminte pe tatăl meu, pe care l-a uitat toată lumea, pentru că nu a strâns, sărmanul, şi nu a lăsat nici un pic de faimă în urma lui. Iar mama mea s-a recăsătorit cu un bărbat şi mai şters, atât de şters că aproape nici nu se vede şi nici nu se simte…
Îşi ridică fruntea şi privirea lui, lăsată slobodă, parcă ar cutreiera lumea până la marginea ei.
— Daţi-mi de tată un rege Filip…
Înţeleptul îl aştepta să se aşeze.
— Nu mi-l dă nimeni… Şi dacă nu mi-l dă…
— Dacă nu ţi-l dă?
— Trebuie să-mi fac singur rost de unul…
— Nu cumva ţi-ai şi aruncat plasa?
Tânărul nu răspunse. Începu să culce cu muchia palmei piesele de fildeş pe tabla cu pătrăţele şi să le măture dintr-un colţ în altul.
— Nici nu ţi-au dat bine tuleele şi, aici, în colţul acesta neştiut de nimeni, urzeşti ca un bătrân păianjen o pânză în care să se prindă primele capete ale Romei.
— M-au trimis să stau aici. Şi dacă nu am altceva de făcut, ce să fac, mă gândesc şi eu la câte ceva.
— Dar gândurile tale sunt atât de neobişnuite că mă ia cu frig, ţi-am mai spus…
— Cu gânduri mărunte nu ajungi departe.
— Dar de ajuns, tot ajungi undeva.
— Te poticneşti şi te împiedici în ele, şovăi şi te clatini la orice pas.
— Te clatini, te clatini, însă rămâi în picioare. Pe când cu gânduri nebune ca ale tale, poţi să-ţi pierzi capul.
— Depinde pe unde ţi le strecori şi cum ştii să le Biânuieşti… Dar ce faci, nu vrei să mai jucăm?
— Alexandru la vârsta ta nu-şi pierdea timpul cu latrunculi.
— Ştiu. El călărea pe un cal cu corn în frunte… Mie mi-e frică de cai.
— Şi se pregătea să treacă Istrul, în ţara geţilor.
— Şi nu s-a ales cu mare lucru din asta. Poate că drumul spre cârma lumii trece prin altă parte!
— Brutus este cel care i-a văzut pe oamenii lui Burebista, zice Cezar. Dar tace. De parcă ar avea fălcile încleştate. De parcă s-ar teme de ceva. Poate se teme că am să-l întreb de înţelegerea dintre Pompeius şi regele dac.
Ce au târguit ei acolo? Hotarele noastre? Capul meu?
Capul lui Cezar… Ce n-ar fi dat Pompeius să-l vadă la picioarele lui… Pompeius Magnus… Pe toţi zeii, m-am dat înapoi cu groază când Teodot mi-a adus capul lui la Alexandria… I-am luat sigiliul şi am început să plâng… Funeraliile lui s-au bucurat de cele mai mari onoruri… Şi chiar cu mâna mea am pus foc rugului său, ca semn că mă închin în faţa memoriei lui. Tuturor tovarăşilor şi prietenilor lui Pompeius, care rătăciseră prin Egipt şi fuseseră prinşi de rege, le-am făcut bine şi am căutat să-i scot de acolo. Iar prietenilor mei din Roma le-am scris că cea mai mare şi mai plăcută folosinţă a biruinţei este, pentru mine, să salvez neîncetat pe concetăţenii care au luptat împotriva mea. Chiar după biruinţa de la Pharsalus, pe mulţi pompeieni i-am iertat. Printre ei şi pe Brutus. Când l-am zărit, după biruinţă, am dat poruncă, sub ameninţarea cu moartea, să nu se atingă nimeni de el, să nu-i vatăme nici măcar un fir de păr, iar când a fost adus viu la mine am simţit o nespusă bucurie.
Brutus. El i-a primit pe oamenii lui Burebista, i-a ascultat, i-a cercetat, i-a iscodit, a dus tratative cu ei înainte de a fi înfăţişaţi lui Pompeius.
Nu am putut să scot nici o vorbă de la el în privinţa aceasta. Ca şi cum buzele i-ar fi fost pecetluite de puterea unui jurământ.
Ce n-aş fi dat să fiu atunci în tabăra lui Pompeius… Oamenii lui Burebista… Cum vorbeau, cum umblau, cum se aşezau, cum mâncau, cum beau? … Ce rang aveau şi ce împuterniciri? Ce puteau spune despre poporul lor şi despre rege?
Brutus ştie câte ceva. Ştie multe lucruri. Şi dacă nu aflu nimic de la el, nu am de unde. Tot ce s-a putut descoperi este că tălmaci şi călăuză le-a fost trimişilor lui Burebista grecul Acornion.
Adie un vânt călduţ de început de primăvară, dar tânărul acesta cu buze subţiri şi cu privirea tăioasă stă ghemuit în veşminte groase pe o piatră de pe ţărm. Alături, în picioare, se află, ca din întâmplare, acolo, fostul său dascăl, bătrânul Regulus, pe jumătate roman, pe jumătate altceva: el se dă urmaş al lui Aristotel, la urma urmei şi un filosof trebuie să aibă moştenitori, mai buni, mai răi, după cum au hotărât zeiţele destinului.
— S-ar zice că ai cam început să-ţi pierzi răbdarea. Şi aşa ceva nu poate să treacă neobservat, chiar dacă ar fi nătângi cei o mie de ochi care te privesc.
— Şi crezi că au şi transmis această observaţie?
— Nu. De data aceasta am avut eu grijă…
— Cum ai făcut?
— Cum se face. Le-am dat cu praf… În ochi. Adică i-am făcut să fie încredinţaţi că văd altceva.
— Aş putea să aflu şi eu ce?
— Tu eşti ultimul care o află… E vorba de o mare iubire… Ai căzut în mrejele ei şi nu mai poţi să te vindeci, de aici neliniştea, melancolia, nerăbdarea şi multe altele.
— Într-adevăr, faci mai mulţi taleri decât un şarlatan de prezicător.
Bătrânul dascăl se apropie şi mai mult şi se aplecă asupra tânărului aşezat pe piatră.
— Şi acum, între noi, ce se întâmplă în căpşorul acesta?
— Ai spus că ştii totul.
— Dar aş vrea să aflu de la tine. Sau, mai exact, aş vrea să te fac să asculţi.
— Trece timpul. Îmbătrânesc.
— Dar nu ai împlinit încă 19 ani.
— Şi s-ar putea să mai treacă încă 19 în care să nu se întâmple cine ştie ce.
— Iar povestea lui Alexandru, care a ajuns rege la 20 de ani şi la 21 a început cucerirea lumii?
— Cunoşti altă poveste mai frumoasă?
— Îl ai la îndemână pe Cezar. El a ajuns în vârful puterii cu mult mai târzin.
— Dar la vârsta mea îl urmăreau haitele lui Sylla, pentru că dictatorul se hotărâse să-l ucidă.
— Pe tine, Octavianus, nu te paşte nici o primejdie de felul acesta, aşa că ai o şansă în plus. Cezar te ocroteşte.
— Despre asta s-ar mai putea vorbi…
— Dar să ne întoarcem mai la începuturi: la vârsta ta Cezar a căzut în mâinile piraţilor, care au cerut o răscumpărare de 20 de talanţi. Cezar mai întâi a râs, zicându-le că nu ştiu pe cine au pus mâna şi le-a făgăduit 50 de talanţi, dar şi că, dacă scapă, îi spânzură pe toţi. Şi, timp de 38 de zile s-a jucat şi şi-a făcut exerciţiile fizice împreună cu ei, fără nici o teamă de aceşti piraţi foarte sângeroşi. Îi spuneau măscărici, dar după ce s-a răscumpărat, a pornit din Milet cu câteva corăbii, i-a învins şi i-a spânzurat la Pergam.
— Nici măcar să fiu răpit de hoţii mărilor nu am noroc, spuse tânărul, Burebista este prea aproape ca să mai îndrăznească piraţii. Până una alta nu-mi rămâne să fac altceva decât acel lucru pentru care am fost trimis aici, adică să-mi petrec timpul studiind.
— Da, întăreşte bătrânul dascăl, cu voce destul de ridicată de parcă ar fi vrut să mai audă şi altcineva, ai fost trimis la învăţătură în Apollonia, pentru ca să-ţi dezvolţi deosebitele tale însuşiri prin studiul ştiinţelor ce se potrivesc unui tânăr de talia ta. Şi apoi, ca pentru sine: Alt praf în ochii ce stau deschişi pe tine.
— Un tânăr de talia mea… În tinereţea lor Cezar şi Cicero au învăţat la Rhodos cu vestitul Molon, fiul lui Cicero se află la studii la Atena şi împreună cu el, alţi zeci de tineri romani… Iar eu am fost trimis la Apollonia, cu acelaşi bătrân dascăl pe care l-am avut peste tot…
— Cel puţin nu e cazul să-l dispreţuieşti, face şi el fot ce poate…
— Toţi fac tot ce se poate… Un biet orfan, şi sărac pe deasupra, ar trebui să se mulţumească cu orice…
— Să nu-i mânii pe zei… Faci parte din familia lui Cezar.
— Ca rudă săracă şi îndepărtată…
— Mama ta, Octavianus, femeia care te-a adus pe lume, nobila Atia, este fiica Iuliei, sora cea mică a lui Cezar. Cum divinul nu are urmaşi direcţi, s-ar putea ca într-o zi să-l moşteneşti.
— Divinul Cezar mai are şi alţi nepoţi, poate şi mai apropiaţi, de-ar fi să-i numesc numai pe Lucius Panarius şi Quintus Pedius şi ar fi de ajuns. Dar şi până la ei mai este… Toată Roma ştie că Cezar a fost multă vreme prietenul Serviliei, mama lui Brutus. Pe acesta l-a iertat de multe ori, chiar atunci când ar fi meritat să-i taie capul pentru că luptase împotriva lui alături de Pompeius, pe viaţă şi pe moarte. Se spune că a dat poruncă să fie ucis în bătălie oricine se împotriveşte cu arma în mână, în afară de Brutus, pe care, cu alt prilej, l-ar fi numit chiar fiul său. Pe nimeni altul nu-l cinsteşte şi nu-l respectă mai mult şi nu-l ţine mai aproape de inima sa. Dacă nu se întâmplă nimic, nimeni altul nu va moşteni pe Cezar, în afară de Brutus.
— Cezar te ocroteşte, din voia lui te afli aici.
— Ca să fiu departe de Roma şi dat uitării. Exilat fără vină şi fără judecată.
— Între patru ochi, ai mei şi ai tăi, putem să ne mărturisim că eşti aici ca să fii cât mai aproape de Dacia lui Burebista, ca până la sosirea lui Cezar să afli cât mai multe lucruri despre regele de dincolo de Danubiu, despre conducătorii lui de oaste, drumurile, pădurile, grânele, avuţiile, poporul, armata, puterea şi tăria.
— Mă tem, bunul meu dascăl, că nu ştiu mai multe decât ştie toată Roma încă de multă vreme. Încă de la Herodot se cunoaşte că geţii sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci şi se cred nemuritori. Tot de la învăţatul din Halicarnas aflăm despre neamul tracilor că este cel mai numeros din lume, după al inzilor, că, dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, acest neam ar fi nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile. Până la fluviu, Tracia a fost supusă, încă de pe vremea lui Filip al II-lea. Dar dincolo de fluviu, dacii sau geţii şi-au unit toate triburile sub Burebista, cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Traciei.
— Iar ţie ţi-e teamă, Octavianus…
— Ave, Cezar!
Antonius îl scosese din casă pentru sărbătoarea Lupercaliilor. S-ar fi putut spune că toată Roma a ieşit în stradă. Şi nu numai popor de rând. Tot ce avea cetatea-regină mai nobil şi mai ales. Nu lipseau nici frumoasele matroane din cele mai vestite familii.
— Ave, Cezar!
— Pentru tine, doar pentru tine, toată suflarea Romei a venit să-ţi aducă omagii!
Mergând pe de lături, cu privirea, ca de căţel care se gudură, cu zâmbetul numai admiraţie, Cornelius Balbus nu-şi mai încape în piele de atâta fericire şi de atâta mândrie.
— Au venit şi din provincii, unii aşteaptă de aseară.
— Eşti un linguşitor, Balbus, toţi aceştia s-au adunat aici pentru tinerii nobili şi magistraţi care umblă goi prin oraş în această zi, lovindu-i cu bicele lor de curele pe cei întâlniţi în cale. Un trup gol, vânjos şi frumos, desfată privirea mai mult decât un dictator bătrân înfăşurat în veşminte de triumf, iar atingerea lor poartă noroc. Şi acum divinizarea nu poate să vină decât după moarte, dacă este Łazul ar putea lua omagiile tale drept o neagră prevestire.
— Ave, Cezar, muritorii te salută!
— Pe tine te aclamă, numele tău este pe buzele lor, Iar tu eşti singurul bărbat din câţi a avut Roma care merită să fie divinizat din timpul vieţii.
— Dar de ce strigă aşa şi de ce strigă atât, prieteni?
— Tu ai făcut din ei stăpânii lumii, îi răspunde consulul Marcus AntoniuCezar dă la o parte un ostaş frumos şi bleg care se ţinea pe margine, intră în mulţime, întinde mâna, îl apucă de piept pe un bărbat între două vârste, care se arătase mai înfocat decât ceilalţi, şi-l trage spre el. Toată lumea amuţeşte, aşa ceva nu s-a mai văzut.
— Cam murdar şi cam zdrenţăros acest stăpân al lumii, spune Cezar către cei care-l înconjoară, fără să-l slăbească pe omul înhăţat.
— Nu-l lua în seamă, intervine Cornelius Balbus, trebuie să fie unul dintre cei care dau totul pe băutură şi pierde la jocurile de noroc.
— Rău a ajuns lumea, prieteni, dacă a încăput pe mina unor stăpâni gata să dea totul pe băutură sau să piardă totul la jocurile de noroc.
Intre timp bărbatul scos din grămadă îşi revine din uluială. Are şi el mândria lui şi, îndemnat de privirile celorlalţi, care aveau şi ei mândria lor, cutează să spună:
— Toată lumea ştie că te-ai umplut de glorie, Cezar, dar, ca cetăţeni ai Romei, suntem egali şi la fel de liberi.
— Egali, se poate, dar nu la fel de liberi! >
Mulţimea murmură nemulţumită şi în ochii ei se aprinde ameninţarea.
— Este periculos să-i întăriţi, îi şopteşte Balbus la ureche, în timp ce Antonius face semn soldaţilor, aduşi fără încuviinţarea dictatorului, să se strângă în jurul său cu mâna pe arme.
Cezar ridică mâna în semn că vrea să fie ascultat şi se face din nou linişte.
— Cum să fim la fel de liberi? Pot să umblu eu peste tot ca tine, pot să trag un pui de somn pe poduri, sau afară, pe iarbă, pot să bat tavernele?
— Nu poţi! este de părere cetăţeanul egal şi liber, după ce se scarpină în cap dus pe gânduri.
— Pot eu să bat zarurile în umbra coloanelor sau a statuilor?
— Nici asta nu se poate.
— Te cheamă pe tine cineva la senat? Iţi vin ţie veşti din toate colţurile lumii? Te trezeşte pe tine noaptea cineva din somn? Ai tu grijă de hotarele noastre, de oaste, de drumuri?
— Nu, Cezar!
— Şi atunci care dintre noi este mai liber?
— Eu sunt mai liber… Dar de ce m-ai înşfăcat ca un vultur în gheare?
— Nici vorbă de aşa ceva, am vrut să te aduc mai aproape, să ne cunoaştem mai bine. Apoi către mulţimea care mai stă încă în cumpănă.
— Este cineva mai puţin liber decât mine, cetăţeni ai Romei? v
— Nuuuu, izbucneşte din sute de piepturi.
— Vrea cineva să-şi schimbe locul cu mine, prieteni?
— Nuuuu!
Se găsi şi un orator de ocazie care se urcă pe nu se ştie ce.
— Te vom apăra până la moarte, Cezar! Cu viaţa noastră!
— Ave, Cezar!
S-ar fi părut că toată mulţimea aceea este gata să pornească oriunde şi oriîncotro, ca să ocrotească cu trupul şi cu viaţa ei trupul şi viaţa lui Cezar.
— Ii auzi? se gudură Balbus.
— Ave, Cezar!
Dar el îşi plecă fruntea grea de neguri.
— Triste cuvinte, prieteni… Mi-aţi adus aminte că tot omul este muritor la Roma…
— Vom fi alături de tine până la sfârşitul bătrâneţilor tale fericite.
— Asta e, că dacă nu mori mai devreme, te sfârşeşti de bătrâneţe. Orice ai face, tot acolo ajungi.
— Ave, Cezar! Cetăţenii Romei îţi sunt recunoscători şi nu te vor uita.
— Chiar asta am vrut să vă întreb, de ce îmi strigaţi pe unde trec şi pe unde mă vedeţi şi de atâtea ori pe sub ferestrele mele, de nu mai am un pic de linişte?
— Nu se poate să fii şi celebru şi să ai şi linişte, zice Balbus, şi este foarte fericit că a avut ocazia să spună ceva atât de important.
— Ce v-am făcut eu să mă tulburaţi atât, întreabă Cezar, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios.
— Ai curăţat marea de piraţi, îşi aminteşte cineva.
— Asta a fost demult, se apără Cezar.
— Ai pus stăpânire pe toată Galia şi ai pus piciorul ţn Britania, insula de dincolo de marginea lumii…
— Dar le-am trecut prin foc şi sabie… se întunecă Cezar.
— Ai învins la Pharsalus şi la Munda.
— Numai la Munda au fost ucişi treizeci de mii de oameni… se întunecă Cezar şi, mai mult.
Cel care vorbise păru cam dezamăgit.
— Ţi se pare prea puţin, strigă Cezar la el.
— Pentru numele tău s-ar fi cuvenit de zece ori pe atât.
— Treizeci de mii de romani la Munda. Şi alte mii de romani ucişi la Pharsalus. Şi capul lui Pompei, unul dintre cei mai aleşi romani. Şi capul fiului său…
— Dacă nu învingeai, războiul civil s-ar fi prelungit şi ar fi căzut mult mai mulţi romani. Iar dfieă nu ar fi fost capetele lor, capul tău ar fi căzut în ţarină.
— Iar voi aţi striga acum „Ave, Pompeius!”, Mulţimea devine mai tăcută, dar e un Balbus pe acolo şi are el grijă să n-o lase căzută pe gânduri.
— Ai supus atâta pământ încât să aducă în grânarul public în fiecare an optzeci de mii de baniţe atice şi treir zeci de mii de măsuri de untdelemn.
— Ai cucerit Egiptul, reia cineva din mulţime, şi ai intrat în Roma cu cel mai măreţ trofeu din câte s-au văzut vreodată.
— Dar Cleopatra lipsea, glumi unul ascuns în spatela altora, strigând destul de tare ca să audă cât mai multă lUme.
— Cineva trebuia să rămână pe tronul Ptolemeilor, zâmbeşte Cezar. Nu ştiu cine ar fi făcut-o mai bine în folosul poporului roman şi, până acum, nu am de ca mă plânge.
— Nici noi, râd bărbaţii din popor, care nu aveau vreo îndoială că sunt chiar stăpânii lumii, deci mai presus de frumoasa regină ce domnea din voia şi cu îngăduinţa loc în ţara de pe Nil.
— Cu Burebista ce gânduri ai, Cezar?
Făcu un semn nedefinit cu mâna. Fiecare putea să creadă ce vrea.
Tânărul Octavianus ieşise din nou pe ţărm şi se aşezase pe aceeaşi piatră, înfăşurat în aceleaşi veşminte groase de iarnă. Vremea nu se schimbase, dar el se vedea înconjurat de trei părţi de un orizont în care se grămădiseră nori grei şi negri, ca nişte munţi sau ca nişte cetăţi ciudate, cu zidurile până la cer. Bătrânul dascăl se apropie cu paşi mărunţi şi rămase aplecat, cu mâinile petrecute una peste alta şi vârâte în cutele largi ale veşmântului.
— Aduci vreo veste?
— Bine ar fi fost să nu ţi-o aduc. Nu mai eşti decât unul dintre moştenitorii lui Cezar şi poate că nici atât…
— Cum poate că nici atât? Unul dintre ei trebuie să fiu şi eu, dacă sunt mai mulţi.
— Unul dintre ei, se poate…
— Hei, nu-ţi face sânge rău… Ştii cum e cu-moştenitorii… Unul mai renunţă, unuia i se întâmplă ceva între timp. Câţi suntem?
— Mulţi…
— Trei? Cinci? Zece? Cât de mulţi?
— Cine poate să-i numere?
— Ascultă. Cred că cineva şi-a pierdut minţile.
— Nu eu sunt acela. Şi sper să nu ţi le pierzi nici tu când o să afli până la capăt despre ce este vorba.
— Haide, vorbeşte odată!
— Se spune că Cezar şi-a făcut testamentul. Şi în testamentul acesta îşi lasă averea poporului roman… De unde să ştiu câţi inşi numără poporul ăsta al nostru, care se înmulţeşte ca omizile?
Tânărul Octavianus zâmbi.
— Şi te temi că n-ai să-ţi mai primeşti plata pentru educaţia mea… Nu-ţi fie frică, bătrâne, dacă mi-ai dat educaţia de care am nevoie, mori ca un om bogat. Dacă nu, crăpăm amândoi. Este şi aceasta o mângâiere…
Din trei sferturi ale orizontului se ridicau nori negri şi grei, ca nişte munţi, ca nişte cetăţi ciudate la hotarele cu ţara dacilor. Dar spre Roma rămâne un colţ de cer gol de tot, care trebuie umplut cu ceva.
Mergea încet, singur şi îngândurat pe străzile Romei.
Îmbrăcat ca un om de rând.
Fruntea înaltă, despărţită în două de o dungă groasă ca de un deget, care pornea chiar de la rădăcina nasului şi se ridica preţ de un lat de palmă, oprindu-se într-un loc unde întâlnea două brazde adânci ce mergeau de la o tâmplă la cealaltă tâmplă. Sprâncenele destul de bogate, dar fără să fie stufoase. Ochii de culoare indefinită, negri, verzi, dar şi cu reflexe de azuriu. Nasul destul de mare, uşor încovoiat pe la mijloc, cu un şănţuleţ săpat în vârf, deasupra peretelui care despărţea cele două nări. Buzele cărnoase, uşor răsfirate. Bărbia puternică, împinsă înainte.
Putea să treacă un om de rând în faţa oricui, dar nu în ochii lui Scaevola, care îl privea ca pe un zeu coborât pe pământ. Şi care, de data aceasta, era atât de singur.
Cezar se opreşte lângă o statuie, chipul lui în marmoră, cu o coroană de flori veştede pe capul pleşuv pe care cineva a pus-o acolo fie în glumă, fie în bătaie de joc, fie ca să stârnească mânia duşmanilor. Însă nimeni nu mai lua aşa ceva în seamă, trecuse vremea când tribunii vânau coroanele de pe statui şi oamenii dictatorului îi vânau pe ei ca să-i arunce în temniţă.
Se rezemă de statuie cu mâna îndoită din cot şi priveşte la cei doi plebei aşezaţi pe jos, care sunt stăpâniţi de patima jocului de z jruri. Se vede treaba că unul dintre ei a pierdut totul dar încă nu se hotărăşte să renunţe.
— Pe a zecea parte din moştenirea mea de la Cezar!
— Dar câte zeci are moştenirea ta? Le-ai pierdut pe toate până acum.
— Daj dar după ce cucereşte Daciat primim neapărat un supliment.
— Să aibă cine vrea răbdare până atunci, mie să-mi dai ce mi se cuvine chiar acum.
— Aşteaptă să crape bătrânul guzgan.
— Nici un guzgan, eu am câştigat cinstit.
Se încaieră de-a binelea, îşi cară la pumni, se trag de păr, se zgârie pe faţă, până când cel dator îşi ridică ochii spre statuie, gata să arunce în ea cu nişte cuvinte grele. Dar dă cu privirea de Cezar în carne şi oase. Ceea ce se întâmplă şi cu prietenul său. Se fâstâcesc pentru un moment. Însă tulburarea lor nu ţine prea mult.
— Ave, Cezar!
— Ce mai fac stăpânii lumii? se interesează omul sprijinit de statuia lui.
— Îşi omoară şi ei timpul cum pot, zice cel cu buza crăpată.
— Şi e greu să-ţi omori timpul?
— Nu e greu, dar idiotul ăsta joacă pe datorie şi nu vrea să plătească.
— Pe toţi zeii, aştept ceva, dar încă n-a picat nimic.
Cezar aruncă o monedă.
— Nu e frumos ce faceţi, toată lumea e cu ochii pe voi. Nu sunteţi voi stăpânii lumii?
Cezar zâmbeşte ironic. Dar tânărul Scaevola îşi dă seama câtă tristeţe se află dincolo de ceea ce se vede.
Jucătorul care a prins talantul din zbor îl încearcă în dinţi.
— Cezar nu umblă cu bani falsificaţi, zâmbi dictatoruL
— Ai multe din astea, Cezar?
— Se mai găseşte…
— Păstrează-le. Nu le mai arunca la toţi neghiobii…
— Nu-ţi face griji. Se vor strânge foarte multe dacă Senatul aprobă să pornim spre Dacia.
— Dar noi unde suntem? Senatul trebuie să ţină seama de voinţa poporului.
— Voi sunteţi stăpânii lumii, îi încurajează, în zeflemea, Cezar.
— Iar dacă se împotriveşte, facem noi senatul să ne cunoască.
— Nu joci puţin cu noi, Cezar? Măcar o dată să arunci zarurile l
— Zarurile mele au fost aruncate, prieteni… zice dictatorul şi se îndepărtează.
— Ave, Cezar… Dacia te aşteaptă.
Din partea cealaltă se apropie cineva furişat.
— Să te fereşti de idele lui Marte.
— Nu mă speria, omule. Aşteaptă să mă întorc din război.
— Ţine minte, să te fereşti de idele lui Martie.
— Ţine tu minte, zevzecule, destinul meu este să merg în Dacia şi nici zeii nu mă pot opri din drum dacă soarta a hotărât aşa.
— Îţi vom pune coroana, Cezar, ca să te baţi cu Burebista de la rege la rege, spune unul dintre cei doi jucători de zaruri.
— Jurăm! se bate celălalt cu pumnul în piept.
Bătrânul dascăl îşi găseşte elevul aşezat pe aceeaşi piatră de pe ţărm.
— Dacă ai şti ce am să-ţi spun, ai sări ca ars de acolo. Eu am dat ordin să fie caii gata de drum.
— Lasă asta… Mai bine să-ţi povestesc ce am vişat…
— Nu e timp de poveşti. Când ai să auzi ce am să-ţi spun, ţi se va tăia răsuflarea.
— Dar era un vis atât de frumos…
— Copil… Tot’copil ai rămas… Ia nu te mai copilări…;
— Hei, ce mai vis…
— Cassius pune ceva la cale.
— Întotdeauna Cassius pune ceva la cale.
— De data aceasta l-a amestecat şi pe Brutus. Se para că se urzeşte un complot împotriva lui Cezar.
— Asta e treaba lui Brutus.
— Cum, chiar dacă ai şti că e adevărat, tu ai sta cu mâinile în sân?
— Cezar are în mână toată armata, îl înconjoară comandanţi de talia lui Marcus Antonius, ce pot eu să fac mai mult?
— Viaţa lui se află în pericol.
— Viaţa lui s-a aflat întotdeauna în pericol. Dar dacă scăpat când îl vânau centurionii lui Sylla şi eî nu avea nici un soldat şi era atât de tânăr, ce i se poate întâmpla acum? Cezar este atât de mare şi de puternic şi de glorios…
— Când Brutus se porneşte să facă ceva…
— Brutus e ca şi fiul lui. Se iubesc şi se respectă. În nimeni Cezar nu are mai multă încredere. Cum o să mă amestec eu între ei? Şi de ce? Ca să-i învrăjbesc? Cezar ştie ce face. Şi Brutus la fel.
— Şi tu?
— Eu îmi văd de treburile mele. Rătăcit şi uitat aici la marginea lumii… Dar mai bine să-ţi povestesc visul meu. Se făcea că sunt împăratul romanilor…
Cezar se culcase, ca de obicei, lângă soţia sa şi, tot ca de obicei, îşi petrecuse o parte din noapte cu gândul la Burebista. De la o vreme încoace orice ar fi făcut şi oriunde s-ar fi aflat, nu se putea desprinde de acest gând. Toate celelalte fapte şi întâmplări, oricât de importante şi de grave ar fi fost şi oricât de nerăbdătoare, erau privite numai în treacăt, strunite şi conduse de mântuială sau lăsate să curgă pe dedesubt şi să-şi croiască drum de la sine. Unii spuneau că umblă şi trăieşte ca într-un fel de vis, uita, deseori, să se aşeze la masă, iar nopţile şi le petrecea mai mult cu ochii deschişi.
În noaptea asta se apucă să strângă, să pitrocească, să strecoare şi să limpezească, încă o dată – pentru a câta oară? – toate cunoştinţele pe care le avea despre daci şi toate ştirile începând de la bătrânul Herodot şi până la ultima veste de la iscoadele sale. Şi mereu rămânea ceva neclarificat şi de neînţeles, mereu îi scăpa ceva printre degete.
Până la urmă căzu într-un fel de somn în care totul se amesteca, se destrăma şi se ghemuia de parcă ar fi intrat într-un nor fără margini.
Şi deodată i se păru că din rostogolirea şi învălmăşeala aceea cenuşie şi tulbure se adună ceva luminos şi strălucitor. Cezar deschide ochii şi se ridică în capul oaselor. Luna plină, mare şi rotundă, parcă se desprinsese din locul său de pe cer, ca să vină foarte aproape, chiar în dreptul ferestrei.
Faţa Calpurniei era foarte palidă, ca a femeilor lehuze sau a celor care au stat mai multe nopţi de veghe la căpătâiul unui bolnav. Dar Cezar nu observă decât în treacăt acest lucru. El trebuia să lămurească cum stau lucrurile cu poporul de dincolo de Danubiu şi cu regele lor.
Puse capul pe pernă şi închise ochii. Şi i se păru că se scufundă din nou în coca aceea fără formă şi fără margini care dospea în neştire. Şi că trece foarte multă vreme până să se adune din nou un vălătuc de lumină care parcă avea o formă de om. Dar era tot luna, care nu s-a clintit de acolo, de la locul ei, din fereastră, atât de strălucitoare că te ameţeşte.
Faţa palidă a Calpurniei şi părul ei revărsat pe pernă. Soţia lui Cezar plângea şi gemea prin somn. Poate că ar fi fost bine s-o trezească, s-o întrebe ce-a visat. Dar, până una alta, trebuia să-şi lămurească gândurile în privinţa lui Burebista.
Şi iarăşi aluatul acela imens care se frământa singur şi fără nici o lege. Şi din nou se strânse, nu se ştie cum, un vălătuc de lumină, care se învârteji până luă chip de om. Şi omul acela era un uriaş care cutreiera lumea cu paşi gigantici. Şi Cezar crezu că ştie cine este şi îl strigă pe nume. Şi pentru că celălalt nu se opri să-l ia în seamă, fugi să-i iasă înainte şi strigă din toate puterile: „Stai, Burebista!” Uriaşul îl privi o clipă şi îşi căută de drum. Cezar aduse repede şaisprezece legiuni şi zece mii de călăreţi ca să-i taie calea. Dar legiunile şi cohortele nu păreau decât nişte grămăjoare de frunze la picioarele titanului, care, cu un singur pas, puse piciorul dincolo de ele. Cezar ocoli, alergă şi apăru din nou în faţa lui. „Stai, Burebista!” Şi cum acela nu vru să se oprească, aruncă suliţa spre el.
Dar atunci se întâmplă ceva nemaivăzut, un vuiet, un trăsnet, o surpare. Cezar coborâse din pat, şi se îndrepta, mergând în neştire, spre luna aceea mare şi rotundă, nemaipomenit de strălucitoare, care venise atât de aproape de fereastră.
Calpurnia îşi încleştă mâinile în umerii lui ca să-l oprească şi strigă după ajutoare. Veniră sclavii cu făclii, Îl ridicară pe sus şi îl aşezară în pat, ţinându-l de cap, de mâini şi de picioare.
Şi se zbătu multă vreme, cu ochii mari aţintiţi la lună, smulgându-se câte puţin din strânsoarea lor, dar ei erau mulţi şi aveau poruncă să nu-i dea drumul.
Apoi înţepeni deodată cu fălcile încleştate, cu ochii fixaţi asupra lunii, cu buzele strânse şi vinete.
Calpurnia făcu semn sclavilor să închidă ferestrele şi uşile şi să se retragă.
Trupul lui Cezar deveni moale şi omul adormi.
Şi se trezi spre ziuă.
— Ce s-a întâmplat? îşi întrebă el soţia, care plângea pe marginea patului.
Dar femeia era atât de slăbită şi de istovită că nu putu să-i răspundă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă el a doua oară.
— Tu nu ştii, Cezar? Tu nu ştii nimic?
El îşi puse mâna pe frunte ca să-şi aducă aminte.
— Am visat ceva, nici eu nu ştiu ce, parcă se înmuiase pământul şi devenise un fel de noroi cleios şi s-a ivit un fel de abur de lumină şi, când m-am trezit bătea luna în fereastră, iar tu aveai o faţă foarte palidă, gemeai şi plângeai în somn… Dar spune-mi, ce s-a întâmplat? Spune-mi tot, să nu-mi ascunzi nimic.
— Mă tem pentru tine, Cezar… Nici eu nu ştiu cum a început, tot ce ştiu este că se făcea că eşti înjunghiat şi eu te duc pe braţe, plângând şi cer ajutor…
— Un vis… Un vis urât şi atâta tot…
— În vis era să mori în braţele mele când m-am trezit din somn. Chiar în clipa aceea s-au deschis ferestrele, parcă izbite de un vânt cum nu s-a mai văzut, iar uşile s-au izbit toate de perete.
— A fost cutremur sau a fost furtună…
— Nici cutremur, nici furtună, oamenii care stăteau de veghe povestesc că nu se clătina nici o frunză în copaci, numai ferestrele şi uşile de la casa lui Cezar au sărit deodată din zăvoare. Iar soclul de marmoră pe care ţi l-a dăruit senatul a crăpat şi s-a risipit în aşchii, de parcă un ciocan uriaş ar fi izbit în inima lui…
— Ai să auzi acum, Iulia, lucruri pe care încă nu le-a auzit ureche de om, pentru că până în clipa aceasta le-am ţinut ascunse în tainiţa minţii mele. Vino lângă mine, Iulia, nu mai tremura şi încearcă să mă asculţi fără să mă întrerupi.
— Mă tem pentru tine, Cezar. Luna aceasta este de vină, prea bate în încăperea noastră şi tu prea stai cu ochii mari aţintiţi asupra ei, noaptea trecută ne-a luat la amândoi minţile.
— Ce vreau să-ţi spun eu acum, Iulia, nu este un vis, sunt gândurile mele, dorniţa, voinţa şi hotărârea mea…
— Să tragem obloanele peste ferestre, Cezar, luna e de vină.
— Lasă luna, Iulia, şi lasă ferestrele, ai să auzi lucruri pe care încă nu le-a auzit nimeni.
— Mă tem pentru tine, Cezar…
— Soţia lui Cezar n-are de ce să se teamă cât timp Cezar o ocroteşte. Vino aproape, Iulia, stai lângă mine.
— Dar pe Cezar? … Pe Cezar cine îl ocroteşte?
— Lasă plânsul, Iulia, şi stai lângă mine, cum poţi să spui asemenea cuvinte?
— Ne-am pierdut cu toţii minţile, luna e de vină, eu sunt Calpurnia.
— Soţia mea Iulia… Mama mea Iulia… Fiica mea Iulia…Sora mea Iulia… Străbuna mea, care a dat naştere gintei mele, Iulia.
— Eu sunt Calpurnia… Mama ta, Aurelia… Iar străbuna cu care te mândreşti se numea Lavinia… Numai luna e de vină, Cezar…
— Stai lângă mine, Iulia, şi mă ascultă. Ţie nu trebuie să-ţi ascund nimic.
— Ai avut o fiică ce purta acest nume, dar ea a murit pe când îi năştea un fiu lui Pompeius. Ai avut o mătuşă cu acest nume, soţia lui Marcus, dar şi ea a murit, ştii bine, ai rostit o vestită cuvântare la moartea ei. Ai o nepoată cu acest nume, fiica sorei tale mai mici, dar de care nu ai fost niciodată mulţumit şi ai ţinut-o tot timpul departe de tine…
— De ce vreau să pornesc spre Dacia, ai vrea tu, Iulia, să ştii…
— Stai acasă, Cezar. Dincolo de pragul casei noastre te pândeşte primejdia. Ai primit destule semne rele.
— Am să pornesc spre Dacia, Iulia, nimic nu mă poate opri.
— N-au să te lase, Cezar, ştiu bine că n-au să te lase… Sau tu nu ştii ce se pregăteşte?
— Ştiu prea bine, unii vor să mă asmuţă asupra Daciei ca să-mi pierd pe acolo capul, alţii, dimpotrivă, vor să mă trimită dincolo de Danubiu ca să mă întorc şi mai puternic şi să înflorească faima şi avutul lor sub umbra puterii mele. Sunt destui şi din cei care vor să mă ţină pe loc pentru a mă avea sub ochi şi pentru a mă avea la îndemână.
— Sunt prea mulţi şi prea îndârjiţi. Se vor uni, Cezar, se vor uni împotriva ta.
— Sunt prea dezbinaţi şi prea deosebiţi şi au interese prea felurite ca să aibă încredere unii în alţii. Apoi mai e senatul. Poporul.
— Nu uita că în senat se află Cicero…
— Cicero nu mai este împotriva mea, ba chiar el a propus să mi se voteze onoruri. Apoi lui i-ar prinde mai bine să mă ştie cât mai departe de Roma. Şi, în sfârşit, dacă ar vorbi în senat împotriva planurilor mele, ştiu şi eu să vorbesc. Şi pot să fiu la fel de convingător. Am învăţat la acelaşi dascăl, în plus el nu are la ambele mâini decât zece degete goale, pe când eu am sub mână câteva zeci de legiuni.
— Mă tem pentru tine, Cezar.
— Părinţi ai Romei, am să spun, părinţi ai Romei, dincolo de Danubiu Burebista a strâns o oaste de 200000 de oameni pe care ar putea s-o îndrepte în oricare parte, chiar spre porţile Romei. Să nu-şi închipuie cineva că acest lucru nu este cu putinţă. Aduceţi-vă aminte de un neam rătăcitor, desprins din trunchiul celtic, strămutat pe malul din dreapta al Istrului, s-a tot războit cu dacii ca să le cucerească pământul, până când aceştia din urmă, sub conducerea regelui Burebista, le-au şters seminţia de pe faţa pământului, de a rămas teritoriul lor, care făcea parte din Iliria, un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.
— Rămâi acasă, Cezar…
— Părinţi ai Romei, le voi spune senatorilor, la fel au plătit şi tauriscii, un alt neam celtic, care călca hotarele Daciei şi râvnea la stăpânirea ei. Şi nu ar fi fost mult să-i spulbere şi pe scordisci, dar aceştia au avut mintea să se lege prin jurământ că n-au să mai bată în hotarul Daciei.
— Rămâi acasă, Cezar…
— Părinţi ai Romei, am să le spun, regelui care a supus toate cetăţile Pontului Euxin, de la Olbia până la Apollonia, nu-i lipseşte nici îndrăzneala şi nici forţa să se arunce asupra Romei.
— Grecii au venit de peste mări să-şi întemeieze cetăţile pe pământul geţilor aşa că Burebista n-a făcut altceva decât să-şi reîntregească ţara. Dar cele şapte coline ale Romei nu au fost niciodată ale geţilor, aşa că Burebista n-are ce căuta aici, rămâi acasă, Cezar…
— Cele şapte coline n-au fost niciodată nici ale punilor, dar Hannibal a trecut Alpii… şi tot omul din Roma striga îngrozit: „Hannibal ante portaş”.
— Pentru că înainte de asta romanii nu mai ştiau să spună altceva decât că „trebuie distrusă Cartagina”. Dar tu ştii prea bine – nu e aşa? – că Burebista n-are de gând să ajungă la Roma. De ce vrei să arunci praf în ochii senatorilor?
— Părinţi ai Romei, am să le spun, în toată lumea cunoscută nouă nu se mai află decât o singură putere mare: Dacia! Putem noi îngădui să mai fie cineva pe lume care să se măsoare cu poporul roman?
— Tu cauţi altceva, rămâi acasă, Cezar.
Cezar umbla cu paşi măsuraţi de parcă s-ar fi aflat în faţa senatului. Calpurnia începuse din nou să plângă.
— Am să le spun că în Dacia este mult grâu. Şi este, într-adevăr, mult grâu acolo, iar Roma are întotdeauna nevoie de mai multă pâine… Am să le spun că se găsesc munţi de aur. Ne se găsesc munţi de aur, dar Roma este prea lacomă ca să mai stea pe gânduri. Am să le spun că acolo se află cel mai mănos pământ din lume şi chiar aşa este şi Roma nu se dă niciodată la o parte când e vorba de pământ străin…
— Ai grijă de tine, Cezar… Ai ajuns cel mai puternic bărbat al Romei, şi niciodată puterea Romei n-a avut strălucirea pe care i-ai dat-o tu. Apără strălucirea Romei şi stăpânirea poporului roman, apără-te pe tine. Nu pleca, Cezar. Adu-ţi aminte că şi tu eşti muritor…
— Mereu îmi aduc aminte şi din ce în ce mai mult… Dar dacii se cred nemuritori…
— Lasă-i să se creadă cum vor, ce ne pasă nouă?
— De ce se cred ei nemuritori?
— Doar nu ai de gând să le smulgi această credinţă, ar fi o nebunie.
— Vreau să ştiu cum fac ei de se cred nemuritori.
— Pentru asta poţi să trimiţi nişte oameni acolo, soli, iscoade, înţelepţi, preoţi, orice.
— Am încercat. Nu iese nimic. Nu spun pentru că nu au ce să spună. Este un mister care nu se poate rosti.
— Şi vrei să porneşti chiar un război pentru aşa ceva?
— Trebuie să văd cu ochii mei ce-i face să se creadă nemuritori.
— Ai spus că este un mister care nu se poate rosti.
— Dar pe care vreau să-l dezleg.
— Cu sabia…
— Cu ce pot…
— Alexandru a tăiat nodul gordian dintr-o singură lovitură de spadă, dar n-a aflat cum era el făcut.
— Aici este vorba despre cu totul altceva. Vreau să văd cum se cred ei nemuritori când se află în faţa morţii.
— Poporul roman este sătul de războaie, Cezar. Încă nu s-a zvântat sângele pe care l-a vărsat peste tot, pentru ambiţii de glorie şi ambiţii de putere ale unora sau altora. Sylla, Pompeius, Cezar… Şi tu vrei să-l faci să-şi mai dea încă un tribut de sânge, numai pentru ca Cezar să dezlege o taină?
— Destinul meu, Iulia, o ştii bine, este să-i aduc poporului roman ce nu i-a adus încă nimeni.
— Dar asta ai făcut…
Eroare… Romanii au mai mult grâu, mai mult aur, mai mulţi sclavi, mai multe provincii, mai multe petreceri. Dar ce folos daca viaţa lor este la fel de scurtă, la fel de trecătoare? „Adu-ţi aminte că vei muri.” Iată cuvintele pe care le aude tot timpul cetăţeanul Romei sau pe care şi le spune singur. Şi de aici se trag multe nenorociri… Pofta şi nesaţul de faimă, de avere, de putere. Aşa ajungem să ne îndârjim şi să ne facem loc în viaţa asta scurtă ca să tragem din ea mai multe foloase cât trăim şi să rămână ceva după noi dacă tot este să pierim. Ne batem pentru glorie şi pentru putere, îi înlăturăm pe cei care ne stau în cale şi pe cei care ar putea să ne umbrească, punem să ni se cioplească statui, organizăm triumfuri, ca să fim aclamaţi, ne lăsăm linguşiţi, avem ambiţia să aşezăm lumea după planurile noastre. Până şi cei mai de jos oameni din rândurile plebei vor ceva, cât mai mult, în viaţa aceasta scurtă; petreceri, lupte de gladiatori, tulburări şi răzmeriţe…
— Aşa a fost de când lumea, Cezar, de ce îţi faci tu griji?
— Nu ştiu dacă a fost aşa de când lumea, dar ştiu că eu, Cezar, nu am putut să schimb nimic în privinţa asta. Şi mai ştiu că dincolo de Danubiu se află un popor de oameni care se cred nemuritori. Iată ce mă atrage să trec fluviul…
Trecând prin forum, bătrânul Regulus, trimis de Octavianus de la Apollonia să afle ce se mai pune la cale prin cetate, se opri lângă un grup care vorbea, de bună seamă, despre daci.
„…Sunt deştepţi, instruiţi, în aproape toate ramurile filosofiei; căci Zamolxis este un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-l să trăiască conform legilor naturii; i-a învăţat logica, dându-le un exemplu practic, i-a învăţat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele, cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de aur al soarelui întrece globul pământesc, le-a spus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.”
Bătrânul Regulus cunoştea această descriere pe care o adusese la cunoştinţa lui Octavianus, dar tot mai trase cu urechea, poate află ceva nou.
„Vezi ce mare plăcere au nişte oameni viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai au puţintel timp după luptă. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea, descreşterea şi strălucirea lunii, pe celălalt calculând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, astrele care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită.”
Erau lucruri cunoscute de bătrânul dascăl, dar nu regretă că le-a mai ascultat încă o dată. Era foarte bine de ştiut că nişte oameni de vază ai Romei vorbesc în forum despre daci în acest fel. Şi nu strica să ştii anume şi cine a vorbit.
— Rămâi acasă Cezar, am avut un vis îngrozitor.
Dar Brutus, celălalt Brutus, Decimus Brutus, poreclit Albinus, se prinde ca un copil de mâna dictatorului şi încearcă să-l conducă spre ieşire.
— Senatorii te aşteaptă, Cezar.
— Mergi şi le spune că vor fi chemaţi altădată.
— Asta nu pot s-o fac, Cezar. Şi nu pot s-o fac pentru că nu vreau să văd cum vor lua în derâdere şovăiala ta. Mergi singur şi le spune să se ducă acasă şi să aştepte până Calpurnia va avea vise mai bune. Poate că în prezenţa ta pismaşii nu vor îndrăzni să spună că aceasta înseamnă sclavie şi tiranie.
Parcă niciodată nu a fost adunată atâta lume.
— Ave, Cezar, muritorii te salută!
În mulţime prezicătorul care îi spusese să se ferească de ziua a cincisprezecea din luna martie.
— Ave, Cezar…
— Idele lui Martie au şi venit, îl ia în derâdere dictatorul.
— Da, au venit, dar n-au trecut…
Artemidor din Cnydos, care aflase ce pune la cale Brutus şi prietenii săi, îşi face loc cu greu prin mulţime, ajunge în apropierea celui aclamat şi, văzând că acesta dă tăbliţele pe care le primeşte sclavilor săi, ca să i le păstreze pentru a le citi mai târziu, îi înmână cărticica şi se roagă: „Pe aceasta, Cezar, citeşte-o singur şi repede. Sunt scrise aici fapte mari care te interesează.” Cezar ţine în mână tăbliţele cerate ale lui Artemidor şi încearcă să le citească, dar este împiedicat de cei din jur.
Când intră în Senat toţi cei care aşteptau se ridică în picioare ca să salute, iar cei din jurul lui Brutus îi înconjoară scaunul. Ceilalţi îşi alătură rugăminţile lor celor ale lui Tillius Cimber, care cere să fie chemat din exil fratele său. Aşa cum era înţelegerea, Tillius, apucându-i cu amândouă mâinile toga de la gât, o trage în jos…
— Dar asta este silnicie! strigă Cezar.
De îndată un pumnal se înfige în gâtul său.
— Nelegiuitule Casca, ce faci?
Cezar smulge pumnalul care l-a lovit. Lovitura nu este nici mortală, nici grea. Cezar se ridică de pe scaun, înmărmurirea şi groaza au pus stăpânire pe toţi câţi se află acolo. Toate privirile conjuraţilor se aţinteau asupra lui Marcus Brutus, aşteptând de la el să hotărască. Dar Marcus Brutus devenise palid ca un cadavru şi înlemnise şi el.
— Ce faci? îl scutură Cassius.
Marcus Brutus parcă se trezeşte dintr-un vis.
— De ce eşti tocmai tu acela, Cezar? murmură el cu buzele vinete şi îşi trage pumnalul din teacă.
— Şi tu, fiul meu Brutus?
Cezar aruncă la picioare pumnalul însângerat pe care şi-l scosese din rană şi încrucişează braţele pe piept.
Marcus Brutus vede în faţă pe Brutus cel Bătrân, străbunul său, cel care a pus capăt şirului de regi, părintele republicii.
— Dacă trebuie, mai mori încă o dată…
La aceste cuvinte conjuraţii prind curaj şi lovesc cu îndârjire. Dar Cezar nu cade. Clătinându-se pe picioare se apropie de Brutus ca pentru a se sprijini de el sau, poate, a-l îmbrăţişa.
— Fiul meu…
Cortegiul funerar care se îndrepta spre Câmpul lui Marte, se oprise în for. Antonius ridică pentru a arăta mulţimii toga plină de sânge a celui ucis, străpuns de 23 de lovituri de pumnale. Vorbeşte despre un testament, pe care nu-l dă la iveală şi, în mod ciudat, nimeni nu-i cere să-l arate. Prin acel testament, spune Antonius, Caius Octavianus, nepotul lui Cezar, a fost adoptat de acesta şi lăsat moştenitor al averii sale. Dar nu a fost uitat nici poporul: Cezar a lăsat fiecărui cetăţean al Romei câte 300 de sesterţi, pe care va trebui să-i plătească nepotul şi fiul său adoptiv, Caius Octavianus. Şi nimeni nu se gândeşte dacă scrie chiar aşa, când ai de primit 300 de sesterţi nu mai stai pe gânduri.
Antonius vorbeşte despre meritele şi onorurile lui Cezar, care a fost ucis în clipa când se hotărâse să crească şi mai mult puterea, strălucirea şi bogăţia Romei, necruţându-se pe sine. Furia mulţimii nu mai cunoaşte margini. Chiar acolo, pe loc, în mijlocul Forumului, se dă foc catafalcului. Fiecare vrea să ia parte la înălţarea rugului. Se distruge tot ce se află în jur, care poate să ardă, mese, bănci, scaune, piedestale. Şi când nu se găseşte lemn, oamenii se dezbracă şi aruncă în foc hainele de pe ei, podoabe, alimente, bani.
Deşi zgâlţâit de friguri, când aude că trupul lui Cezar arde în For, tânărul Cinna se ridică din pat, cere să fie îmbrăcat şi porneşte într-acolo, ca o umbră, pentru a aduce un ultim omagiu celui pe care l-a venerat mai presus decât pe zei. Cineva din mulţime văzându-l, îi spune numele altuia, care nu-l cunoştea pe Cinna. Iar acela altuia şi îndată se răspândeşte în mulţime zvonul pă omul acesta este unul din cei care l-au ucis pe Cezar, deoarece printre complotişti se afla, într-adevăr, şi unul care se numea Cinna. Crezând că el e complotistul, se aruncă asupra lui şi-l sfâşie pe loc.
Adunaţi într-un templu, conjuraţii încă nu şi-au revenit după cele întâmplate.
— Dacă fapta noastră n-ar fi fost pe placul zeilor, ei ne-ar fi împiedicat s-o facem, spune Cassius ca să le dea curaj.
— Antonius şi Lepidus aţâţă oamenii împotriva noastră, spuse unul dintre fraţii Casca, cel care lovise mai întâi.
Palid, cu buzele strânse, cu fruntea plecată, nemişcat ca o statuie, Marcus Brutus nu scoate nici un cuvânt.
— Antonius şi Lepidus strâng oaste şi o pun pe picior de război, spune Tillius Cimber.
— Dacă nu ne mişcăm şi noi, vor veni să ne ia de aici ca din oală, se îngrijorează Decimus.
— Nu vă temeţi, spuse Cassius, am şi eu o oaste în apropiere, iar Marcus Brutus mai este încă pretorul urbei.
— Trebuie să-i supraveghem îndeaproape pe Antonius, pe Lepidus, pe Calpurnius Piso, socrul lui Cezar şi chiar pe Dolabella, propune Decimus.
— Nu uitaţi de Caius Octavianus.
— El nu e decât un băiat, care nu a împlinit încă 19 ani, se află tocmai la Apollonia şi Antonius l-a îndatorat să plătească câte 300 de sesterţi fiecărui cetăţean al Romei, fără să-i pună la îndemână nimic din averea mortului, intervine Casca cel mic.
— În tânărul acesta se află mai mulţi Cezari, spune Cassius. Şi, dacă vreţi să aflaţi, nici până acum n-a stat cu degetul în gură. Iscoadele mele au dat în Dacia de iscoadele lui. Şi cel puţin una dintre aceste iscoade ale lui s-a strecurat pe sub pielea unui fost rege de trib care se află chiar în apropierea lui Burebista.
Marcus Brutus tace, de parcă n-ar auzi şi n-ar vedea nimic.
Dar Cassius nu mai poate să rabde.
— Ce ai de gând să faci?
— Ce aveam eu de făcut, s-a împlinit.
— Ba nu. Cezarienii au început să ridice capul şi chiar să ne atace pe faţă, se pregăteşte armata, veteranii lui Cezar se pun în mişcare, plebea cere să fie pedepsiţi ucigaşii.
— Şi ce vreţi de la mine?
— Trebuie să ducem treaba până la capăt.
— Mi-aţi cerut să-l ucidem pe Cezar. Cezar este mort.
— Greşeşti, Marcus Brutus, speranţele care s-au pus în tine au fost să salvezi republica.
— Am salvat-o.
— Pentru moment da, dar acum nu e de ajuns.
— De aici înainte este treaba poporului. Până acum el nu putea să hotărască din pricina lui Cezar, care ţinea toată puterea în mâna lui. Cezar nu mai este. Poporul să hotărască.
— Ar fi minunat, Brutus, dar iată că pentru popor hotărăsc Antonius, Lepidus, Octavianus şi mai ştiu eu cine. Trebuie să luăm puterea în mână, Brutus, altfel totul a fost în zadar.
— Să luăm puterea în mână cu forţa?
— Cu forţa, dacă altfel nu se poate.
— Nu l-am înlăturat, prieteni, pe Cezar ca să-i iau locul, o ştiţi bine. Dacă ar fi aşa, înseamnă că l-am ucis din grabă şi din nerăbdare, pentru că, după cum se spune, eram fiul şi moştenitorul său.
— În cazul acesta au să pună mâna cu forţa pe putere alţii, care nu au nici pe departe meritele lui Cezar.
— Dacă poporul îngăduie acest lucru, înseamnă că nu merită mai mult…
— M-am visat din nou împărat al romanilor, îi spune tânărul Octavianus dascălului său care de-abia a sosit, istovit şi plin de praf.
— Cezar a fost ucis, spune bătrânul gâfâind. În Senat lângă statuia căzută a lui Pompeius, sub 23 de lovituri de pumnale. Printre ucigaşi se află Brutus şi Cassius. Găseşti că poate să existe ceva mai grav pentru Roma?
— Nimic altceva decât să se îndrepte dacii spre porţile ei!
Peste toate veştile cumplite din ultima vreme bate un vânt încă subţire, dar care se strecoară în multe urechi: „Vin dacii!”
— Antonius, omul cel mai apropiat de Cezar, cunoaşte planurile şi era la curent cu toată pregătirea de luptă împotriva dacilor.
— Mai este şi Marcus Brutus, omul care a dus tratative cu trimişii lui Burebista, singurul care ar putea să înnoade firul de acolo de unde a fost rupt. Trebuie să împărţi puterea cu Brutus.
Cicero propune în Senat amnistia.
Senatul hotărăşte următoarele: Conjuraţii nu sunt vinovaţi şi nu pot fi urmăriţi şi pedepsiţi pentru fapta lor, iar Cezar nu a fost tiran şi din tot ce a hotărât el nu se schimbă nimic. Ba i se va ridica şi un monument în locul unde fusese ars, cu inscripţia „Părintele patriei”. Marcus Antonius rămâne mai departe consul, însă trebuie să conducă împreună cu un consiliu format din fruntaşii senatului. Marcus Brutus şi Cassius îşi păstrează funcţiile de pretori, iar Decimus Brutus primeşte Galia. În semn de garanţie, Atonius şi Lepidus îşi trimit copiii în casele complotiştilor, iar la cină, Antonius are invitat pe Cassius şi Lepidus pe Marcus Brutus.
Într-o casă de pe ţărm, din Apollonia, se strecoară un bărbat sosit de la drum lung. Îl primeşte chiar din vestibul un tânăr care nu a împlinit încă 19 ani.
— Ave, Octavianus, Burebista nu mai poartă coroana regatului dac.
— Ai văzut cu ochii tăi când a căzut?
— Asta nu. Acest lucru nu cred că l-a văzut nimeni. Oricum nici un dac nu ar putea să creadă că regele lor poate să fie străpuns cu pumnalele. Nimeni nu acceptă la ei o asemenea posibilitate.
— Atunci ce m-ar putea face pe mine să cred că Burebista nu se mai află pe tronul său?
— Regatul dacilor s-a şi împărţit în altele cinci, mai mititele, cunosc şi numele noilor regi şi cetăţile lor de scaun. Iar despre Burebista nimeni nu ştie ce s-a întâmplat, trupul nu i-a fost găsit, se crede că a coborât precum Zamolxes în adâncurile pământului, de unde va răsări peste un timp.
— Deocamdată nici o vorbă despre dispariţia lui Burebista. Adună câţi mai mulţi oameni care să răspândească pe toate drumurile Romei şi în cetate zvonul că vin dacii. Să fie chiar martori care să poată jura că i-au văzut peste tot.
Caius Octavianus, care nu împlinise încă 19 ani, stă pe o piatră pe ţărmul apei, înfăşurat în veşminte groase de iarnă. Pentru prima dată pe buzele lui subţiri licăre un zâmbet, care şi el pare reflexul unei raze de lumină pe o lamă de cuţit. Pentru prima, dată nu se mai simte ameninţat de norii de la hotarele Daciei, care îl înconjoară pe trei laturi ale orizontului.
Peste câteva clipe se va îmbarca pentru Brundisium. Drumul spre cârma Romei începe. Se ridică de pe piatră şi porni spre corabie.
Oamenii de pe corabie nu prea îl iau în seamă. Nimeni nu le-a spus că vor ridica ancora pentru un viitor împărat. Ca orice roman, erau încă zguduiţi de ultimele întâmplări. Ca şi cum veştile năucitoare de la Roma n-ar fi fost de ajuns, mai apăruse şi o cometă pe cer, despre care se spunea că anunţă sfârşitul lumii. Tânărul văzu cât sunt de înspăimântaţi corăbierii şi nu-i fu greu să-şi dea seama că acesta nu este un caz izolat. Căpitanul nu-i ascunse că cel puţin locuitorii de pe ţărm sunt aproape paralizaţi la gândul catastrofei care se apropie, iar în interior, după ştiinţa sa, lucrurile stăteau şi mai rău. Dar el era în primul rând, un adevărat om de mare pe care puteau să-l înghită de mult valurile, s-a obişnuit cu acest gând, aşa că nu mai are nici o importanţă când o să se întâmple, obligaţia sa este să-şi facă datoria până în ultima clipă. Îndeplinindu-şi datoria faţă de cel ce a închiriat o corabie, el întrebă dacă oaspetele său are de dat vreo poruncă înainte de a porni la drum.
— Să fie cometa Cezar, spuse tânărul pe un ton cât se poate de categoric.
Căpitanul era foarte nedumerit, dar cel care a dat porunca îl ajută să înţeleagă.
— Cometa aceasta a apărut pe cer la moartea lui Cezar, în semn că zeii îl cinstesc mai presus de oricare muritor. Şi nu vesteşte sfârşitul lumii ci, dimpotrivă, că începe un nou timp de înflorire şi strălucire pentru Roma.
— Se prea poate, dar aceasta nu este o poruncă pentru un comandant de corabie. Dacă vrei să dai un nume şi o explicaţie cometei aceleia, adresează-te altcuiva, eu unul nu ştiu cine se ocupă de aşa ceva.
Era un bărbat dintr-o bucată şi nu-i păsa de ifosele unui tinerel, chiar dacă plăteşte destul de bine.
— Ba da, trebuie să-i convingi pe oameni în vreun fel. Dacă nu-i trezeşti, putem să ajungem pe fundul apei.
— Eu îmi conving oamenii cu vorbe bune, cu înjurături şi cu ghionţi. Dacă oaspetele nostru are interes să-l ducem mai repede, să păstrăm mai bine taina sau să-l apărăm de piraţi, el trebuie să umble în pungă după nişte sesterţi sau după nişte talanţi în plus. Povestea cometelor nu ne interesează decât când stăm pe mal şi nu avem ce face.
— Cezar i-a spânzurat pe piraţii care s-au obrăznicit faţă de el.
— Noi nu suntem piraţi, iar tu nu eşti Cezar. Dacă îţi face plăcere, putem să spunem că Cezar străluceşte pe cer în chip de cometă, dar cu ameninţările nu reuşeşti nimic, suntem oameni liberi şi ne câştigăm cinstit pâinea, prin muncă.
— Când întâlneşti un om ca acesta n-ai decât să-l distrugi sau să ţi-l faci prieten, zise bătrânul dascăl. Cred că ai putea să-i încredinţezi comanda unei flote.
— Poate că nu duc pe punte decât nişte actori, dar asta nu mă priveşte pe mine, zise comandantul după care plecă să dea comenzile care se impuneau.
— Te supără? întrebă înţeleptul văzând că ucenicul său a căzut pe gânduri.
— De ce? Poate într-o zi am să cer o oglindă, am să mă interesez dacă este impresionat poporul de ce mi se întâmplă, am să-mi iau rămas bun de la cei apropiaţi şi să le spun: „Dacă v-a plăcut comedia, aplaudaţi!”
— Îmi pare rău dar nu voi fi printre cei care aplaudă. Pe mine luntraşul mă va fi trecut de mult pe celălalt mal al Stixului…
Corabia se desprinde uşor de ţărm. Caius Octavianus se simte uşurat şi eliberat cu fiecare vâslă ce-l face să se îndepărteze de norii aceia imenşi, îngrămădiţi acolo ca nişte munţi, care, tot timpul cât a stat în Apollonia, îl ameninţaseră să se surpe peste el. Şi cum privea aşa în orizontul îndepărtat, vedea acolo, pe hotar, undeva între cer şi pământ, un călăreţ în straie albe, pe un cal alb…
Bătrânul dascăl, pentru că avea ochii mai obosiţi sau poate că învăţătura şi înţelepciunea lui îl împiedică să vadă năluci, nu luă în seamă acest lucru, mai ales că avea de pus o întrebare foarte importantă pentru el.
— Şi acum, când din Cezar n-a rămas decât o cometă ce se îndepărtează de noi iar Burebista nu se mai află la cârma Daciei, când te pui în fruntea oştilor să treci Danubiul?
Nu primi nici un răspuns. Tânărul cel care nu împlinise încă 19 ani se ghemuise în el, îşi încleştase fălcile şi tremura din toate măruntaiele.
— Sper că nu ai moştenit şi boala lui Cezar…
— Nu… E altceva… Cu totul altceva…
— Dacă vrei, ne întoarcem, trebuie să fie vreun medic în cetate, sau trimitem să aducă unul…
— Pentru nimic în lume.
— Aici, lângă hotarul Daciei, ţi-ai putea regăsi sănătatea mai de grabă decât la Roma. Medicii lor sunt vestiţi în toată lumea, ei vindecă mai întâi beteşugurile sufletului şi pe urmă pe cde ale trupului.
Tânărul îşi încleştase fălcile şi se făcuse ghem, apăsânt cu genunchii în pântece, dar făcu semne să se continue călătoria. Ca să-i abată luarea aminte în altă parte, dascălul îi zise:
— Unii prieteni ai lui Cezar, mai ales dintre cei care îl divinizau, ar fi vrut să-l oprească din drumul său spre Dacia de teamă că ar putea să. fie învins de Burebista şi astfel să-şi piardă din glorie şi măreţie. Iar unii dintre duşmani, dintre cei mai răi, voiau şi ei să-l ţină pe loc, cu orice preţ, tot de teamă, dar de data aceasta pentru că faima şi puterea lui ar fi crescut nemăsurat după cucerirea ţării de dincolo de Istru… Pe tine în care tabără să te aşez?
— Eu am fost la Apollonia, o ştii bine, departe de toate aceste întâmplări.
— Dar cu sufletul, cu simţirea ta, alături de care ai mers?
Octavianus se îndoi şi mai mult peste genunchii pe care îi ţinea strânşi în încolăcirea braţelor. Din mantia neagră nu i se mai vedea decât obrazul alb, la fel de alb ca marmora statuilor. Speriat de-a binelea bătrânul dascăl îi spuse:
— Dar tu chiar ai nevoie de îngrijiri, şi încă fără nici o întârziere.
Urmaşul lui Cezar se ridică şi se rezemă de catarg şi arătă cu mâna spre corăbieri.
— Fă-i să priceapă că ne grăbim. Să afle că ori îi îngrop în aur, ori îi arunc în valuri.
Drumul spre cârma lumii începuse…
