V.

Si acum între noi doi, spuse Ulpiu Traian, după ce se descotorosi de Domiţian.

Noaptea îngrămădi din umbrele ei un morman de ceaţă din care nu se distingea încă nimic.

— Faţă în faţă! zise împăratul.

Grămada aceea de negură se strânse şi se înfăşură şi dădu la iveală un colţ de zid de cetate în ruină pe care, îndoit ca un semn de întrebare, apărea un bărbat cu mantia aruncată pe umeri.

— De fapt cu tine ar fi trebuit să încep. Dar te-am lăsat la urmă pentru că mi-a fost teamă de ce poţi să-mi spui.

Două colţuri de zid de cetate în ruină, unul în faţa altuia. Doi bărbaţi, unul ca şi celălalt. Şi noaptea care parcă s-a oprit pe loc chiar în crugul ei.

— Stă scris, începe Ulpiu Traian, că ai fast pus la cârma Romei, în vârful puterii imperiului, tocmai ca să cucereşti Dacia definitiv şi pentru totdeauna. Stă scris că, aşa cum Cato cel bătrân îşi încheia toate cuvântările în senat cu vorbele: „Cartagina trebuie distrusă”, tu adăugai la sfârşitul deciziilor tale: „Aşa precum voi preface eu Dacia în provincie romană”. Stă scris că ai ajuns până sub zidurile Sarmizegetusei, unde ai învins definitiv oastea lui Decebal. Stă scris că te-ai înapoiat apoi la Roma, unde ai fost serbat în triumf şi ai luat şi numele de Dacicus, adică cel care i-a înfrânt pe daci. Dar dacă aşa stau lucrurile, cum de nu ai pus stăpânire atunci pe această ţară? De ce nu ţi-ai împlinit hotărârea cu care ai plecat la drum? Ce a mai rămas din cuvintele acelea solemne, din acel jurământ:, aşa cum voi preface eu Dacia în provincie romană?’” Cu cât este mai mică vina ta decât a lui Domiţian, care şi el, stă scris, a bătut oastea lui Decebal, a ajuns până sub zidurile Sarmizegetusei, s-a întors învingător la Roma şi a celebrat triumful? Darius I al perşilor nu a putut să cucerească Dacia. Orice s-ar spune, Alexandru Macedoneanul nu a putut nici el, acuma ştiu că chiar aşa stau lucrurile. Crassus şi Domiţian s-au dovedit şi ei neputincioşi, în faţa tăriei acestui popor. Cezar n-a ajuns să încerce. Dar tu?

Bărbatul care sta încovoiat pe un colţ de zid afumat la miezul nopţii în faţa lui Ulpiu Traian îşi înălţă uşor fruntea.

— Mă acuzi?

— Încă nu a îndrăznit nimeni. Nici măcar nu a murmurat cineva. Ce a fost făcut, a rămas bun făcut pentru toţi. Împăratul ştie el ce face. Împăratului nu i se cere socoteală.

— Pe tine te întreb, mă acuzi?

— Eu da, am dreptul. Dar înainte de a te acuza, vreau să ştiu: De ce?

Celălalt bărbat de pe un alt colţ de zid de cetate în ruină rămâne multă vreme tăcut, cu fruntea pe genunchi.

Apoi ridică uşor capul şi îl priveşte drept în ochi pe împărat.

— Pentru că nu s-a putut altfel.

Şi tac amândoi şi noaptea şi timpul s-au oprit din curgerea lor.

— Erai singurul care putea să o facă, zice într-un târziu Ulpiu Traian.

— Dar de ce? Crezi că eu m-am născut cu stea în frunte? Ceilalţi erau cu mult mai în măsură să o facă.

Se iviră câţiva copii, cu straie curate şi fără să lase urme pe cenuşă. Nici nu le păsa de ce se petrece în jur, făceau parte din alt timp şi din altă lume.

Arătă apoi spre un băiat cu părul roşcat cu fruntea nu prea lată, cu nasul lung, drept şi fin, cu privirea plină de mândrie.

— Se numeşte Alexandru, numele n-ar spune nimic, dar s-a născut în palatul regelui Filip al II-lea. Regina-mamă a făcut tot ce a putut să-i vâre copilului în cap că este de origine divină, chiar fiu al zeului Iupiter-Ammon. Cu o minte iscoditoare, a avut şi norocul celor mai buni dascăli ai strălucitei Elade, printre care chiar pe neîntrecutul Aristotel. Şi a mai avut şansa ca la 20 de ani să se urce pe tronul tatălui său şi în fruntea celei mai puternice armate din acel timp.

Apoi o corabie de călători şi de marfă se încropeşte din cenuşă şi unul dintre băieţi se urcă pe puntea ei. Dar în largul mării îşi fac apariţia piraţi. Pe puntea vasului lor tânărul continuă să citească şi să-şi facă exerciţiul de gimnastică. Piraţilor care îl iau în râs le spune că, după ce se va răscumpăra, îi va urmări şi îi va spânzura de catarg.

— Ros încă de pe acum de ambiţii, îl prezintă bărbatul de pe colţul de zid. Nu are un tată care să-i deschidă drumul în viaţă, dar este nepotul lui Marius, şeful partidului popular, de şapte ori consul, care îi lasă o frumoasă zestre politică. Va ajunge să aibă în mâinile lui toată puterea Romei şi n-a lipsit mult să fie încoronat. Se numeşte Caius Iulius Cezar, un nume pentru eternitate. Octavianus, pe care îl vezi alături va fi lăsat moştenitorul său prin testament şi va ajunge primul împărat, princeps rei publicae şi princeps senatus, censor şi pontifex maximus, Imperator Caesar Augustus divi filius, primul împărat al romanilor.

Fără să-şi dea seama că sunt priviţi, copiii îşi vedeau liniştiţi de treburile lor. Unul dintre ei, cu părul blond şi încârlionţat, cu faţa bucălată, durduliu, cu privirea blândă. zâmbea tot timpul, fără să ştie de ce.

— Să nu ne luăm după aparenţe, spuse bărbatul din faţa lui Ulpiu Traian. Copilul este foarte inteligent şi tot pe atât de crud, şi de perfid. Tată său, Flavius Vespasianus, tocmai a fost numit comandantul armatelor imperiale care urma să reprime răscoala izbucnită în Iudeea. Dacă ar fi presimţit împăratul Nero că peste doi ani îi va lua locul pe tron, i-ar fi făcut vânt generalului în lumea umbrelor, aşa cum a făcut cu Seneca, Lucanus, Petronius şi atâţia alţii, bănuiţi şi nebănuiţi. Pare el cam molâu, dar Domiţian va urca pe tron ca fiu şi frate de împărat.

De pe colţul său de zid afumat Ulpiu Traian mai vede acolo, în cenuşă, şi alţi copii, iar bărbatul din faţa sa nu aşteptă să i se ceară să-i prezinte.

— Băiatul acela frumos, care se acompaniază cu o liră, va fi chiar teribilul împărat Nero Claudius Caesar Augustus Germanicus. Stă scris că în prima lui tinereţe a trecut şi el Danubiul, împotriva dacilor apuli. Ceilalţi doi sunt Sextus Aelius Catus şi Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, ajunşi consuli şi proconsuli şi despre care stă scris că au pătruns în Dacia şi au strămutat pe malul drept al fluviului, unul 50000 iar al doilea o sută de mii de băştinaşi cu femeile, copiii, principii şi regii lor. Dar să nu-l uit pe Marcus Licinius Crassus, fiul lui Crassus, care strânsese cea mai mare avere din câte s-au văzut la Roma. După cum vezi, toţi aceştia au avut un drum cu mult mai scurt decât mine până la putere şi au avut-o cu mult mai de vreme în mână.

Ulpiu Traian tăcea şi asculta şi, când celălalt se opri, făcu semn cu mâna că drept este tot ce a spus.

— Pe ei să-i întrebi de ce nu au pus stăpânire pe Dacia, strigă bărbatul acela din faţa împăratului, parcă vrând să ceară el socoteală.

— I-am întrebat!

Stăteau faţă în faţă, cu capetele plecate. Dar când unul dintre ei îşi ridică fruntea, celălalt făcu la fel şi în acelaşi timp, parcă ar fi ascultat de acelaşi impuls. Ulpiu Traian îl privi drept în luminile ochilor, pătrunzându-l până în adâncul sufletului.

— Acum e rândul tău!

Glasul îi era la fel de neîndurător ca şi privirea. Numai de undeva din străfunduri, se ridica o şoaptă care nu ajungea până pe buze: „Nu am încotro!”

Undeva departe, foarte departe de fluviul sfânt al dacilor se năştea, în anul 806 de la fondarea Romei, sub soarele uscat al Hispaniei, un băiat care a primit numele de Traian. În vremea aceasta pe sub poalele codrilor umbroşi din ţara în care oamenii se cred nemuritori, un alt băiat se juca prin iarba verde şi mustoasă sau poate umbla călare pe un cal alb. Nu ştiu de ce îmi vine în minte că se juca prin iarba verde şi mustoasă şi umbla pe un cal alb, poate unde stau prea multă vreme înţepenit pe acest colţ de zid şi e prea multă cenuşă în jurul meu şi prea e totul pârjolit. Oricum, se afla pe aici un băiat liber ca păsările cerului, căruia îi dăduseră numele: Decebal. Niciunul dintre ei şi nimeni pe lume nu ştia că cei doi băieţi sunt atât de legaţi unul de altul, că destinele lor se vor împleti atât de strâns.

…M-am născut într-un scurt timp de pace şi de linişte, de înflorire a imperiului, pe vremea principatului lui Claudiu, când mulţi oameni de jos, chiar foşti sclavi, eliberaţi prin răscumpărare sau prin bunăvoinţa stăpânilor, primeau din partea statului funcţii pe măsura isteţimii lor. Familia mea nu era chiar atât de jos dar nici nu avea o origine ilustră, prin strămoşi sau prin avere. Singura ei mândrie era corectitudinea, numele rămas nepătat, cu toate că vremurile erau tulburi. S-au găsit apoi oameni care să spună şi să povestească despre mine că am pornit de jos, şi că mi-am creat drum prin viaţă cu sabia şi cu lancea ca un simplu soldat. Lucrurile nu stau chiar aşa. Am îmbrăţişat într-adevăr meseria armelor, pentru că la vremea aceea era cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. Împăratul Claudiu căzuse răpus de soţia sa Agrippina, care o făcuse ca să-l urce pe tron pe fiul ei, faimosul Nero. Oricum, în vremea lui numai departe de Roma şi numai sub scutul armelor mai puteai să-ţi păstrezi demnitatea şi să te ridici în rang pe merite, fără să fie nevoie să te linguşeşti şi să te maimuţăreşti. Aşa se face ca tatăl meu m-a luat sub comanda lui într-o legiune din Siria, unde mi-am început drumul în viaţă ca tribun militar.

Dintr-o margine în altă margine a imperiului. De sub soarele uscat al Hispaniei, sub soarele şi mai fierbinte ale Siriei. De sub poalele munţilor de piatră stearpă, în marginea unui deşert de nisip. N-aş putea spune că n-am visat atunci o ţară cu dealuri înverzite, cu păduri răcoroase, cu ape limpezi. Că n-am văzut chiar un băiat care umbla desculţ prin iarbă sau călare pe un cal alb. Dar băiatul aceia eram chiar eu, sau, dacă vrei, un alt eu al tânărului încă necopt, constrâns la rigorile de fier ale unei tabere militare de la o margine de imperiu. Oricum, eram atât de departe de Dacia, încât nu mă puteam gândi serios că aş putea ajunge să calc pe pământul ei, cu atât mai puţin să-l întâlnesc vreodată pe tânărul acela pe care îl bănuiam că se află pe acolo.

Dar şi mai departe decât de Dacia eram de coroana imperiului. Cum ar fi putut să-mi treacă aşa ceva prin minte? Este adevărat că acolo, sus, se petreceau nişte lucruri cumplite şi nişte răsturnări sângeroase. Dar de la Augustus şi până la Nero, toţi împăraţii au făcut parte din dinastia iulio-claudică. Evenimentele s-au tulburat foarte mult în acel răstimp de mai puţin de doi ani, când de la Nero la Vespasian, au căzut ucişi în drumul spre coroană Iulius Vindex, care a pornit din Galia, Sulpicius Galba, care s-a îndreptat spre puterea imperială din Spania, Iulius Civilis, care s-a răsculat pe Rin, Aulus Vittellius, din Germania. Marcus Salvius Otho, care se afla cel mai aproape de Roma. Dar aceşti „împăraţi de o zi” s-au rostogolit unul după altul, făcând loc, până la urmă, tot unui general care a instaurat o altă dinastie, pe cea a Flaviilor. Este drept că şi Flavius Vespasianus pornise destul de jos, ca nepot al unui simplu centurion, dar ajunsese tribun militar în Tracia, edil, pretor şi chiar consul, apoi guvernator al provinciei Asia. Drumul acesta putea să-mi fie deschis şi mie. Până la consul, până la guvernator, până la comanda unor mari armate, orice alt vis ar fi fost o nebunie. Iar eu eram un om cu mintea sănătoasă. Un ostaş care a pornit din Spania, ţară pe care romanii au cucerit-o şi au transformat-o cu greu în provincie. Şi care a dat Romei mulţi oameni de seamă, poeţi, oratori, filosofi, generali, senatori, consuli, dar nimic mai mult. Deoarece pentru acel mai mult trebuia să fiu cel puţin născut la Roma. Aşa că în gândurile mele nu era imposibil să ajung în Dacia în fruntea unei armate. Dar în nici un caz ca împărat al romanilor.

— Când te-ai gândit mai mult la această posibilitate de a intra în Dacia în fruntea unei oşti?

— Când Domiţian se pregătea sa treacă Dunărea.

— Şi mai mult şi mai mult?

— După ce Domiţian a fost învins.

— Sub domnia lui Domiţian ai ajuns la unele dintre cele mai mari funcţii şi ranguri din imperiu, guvernator al Germaniei superioare.

— Să nu crezi că a fost o favoare din partea împăratului. Eu nu m-am numărat niciodată printre adulatorii lui.

— Se spune că Domiţian n-a ridicat pe nimeni în rang decât pentru interesele sale.

— Este o acuzaţie?

— Vreau să mă lămuresc şi atâta tot.

— Da, avea un interes, şi încă destul de mare, în treaba asta. Antonius Saturninus se ridicase împotriva împăratului în fruntea legiunilor pe care le comanda în Germania. Cu exact 20 de ani în urmă legiunile răsculate din Germania îl proclamau împărat pe generalul Aulus Vittellius. Iar Domiţian ar fi putut să sfârşească la fel ca Neron, pe care îl întrecuse prin guvernarea să tiranică, prin presiunile pe care le exercita asupra senatului, prin faptul că se proclamase censor pe viaţă şi prin atâtea alte abuzuri. Nu degeaba era poreclit Nero cel pleşuv sau Nero cel dolofan.

— Deci s-ar putea spune că şi-a salvat capul şi coroana.

— Am contribuit la înăbuşirea răscoalei lui Antonius Saturninus.

— Drept recompensă ai fost numit în locul lui şi ai fost făcut consul.

— Dar nu am fost în anturajul împăratului. Comanda trupelor din Dacia a fost încredinţată lui Corneliu Fuscus, un general mai mult ambiţios decât priceput, iar după înfrângerea acestuia lui Tettius Iulianus, ce e drept un comandant destul de bun.

— Insă nu cel mai bun.

— N-am spus asta.

— În orice caz, ai fost ţinut la distanţă.

— Un ostaş disciplinat trebuie să asculte ordinele.

— Dar te-a durut faptul că armatele imperiului au fost învinse.

— Ca pe orice ostaş roman.

— Şi nu puteai să-i ierţi împăratului incapacitatea şi slăbiciunea.

— Niciodată nu m-am manifestat în acest fel.

— Dar ai fi dorit la cârma imperiului un altfel de om.

— Nerva Cocceius, care i-a urmat, era unul dintre cei mai drepţi şi mai incoruptibili bărbaţi din Roma la data aceea.

— Dar avea 70 de ani. Şi nu putea să conducă o oaste la luptă. Exista cineva mai bun decât el pentru treaba aceasta. El şi-a dat seama de acest lucru şi te-a ales pe tine.

— Era un act particular, oricine poate să adopte un copil la Roma, un împărat are şi el acest drept.

— Un copil de 45 sau 46 de ani…

— N-am să-ţi ascund că am înţeles şi eu, ca toţi ceilalţi, că face acest lucru pentru a-mi lăsa conducerea imperiului moştenire.

— Şi ai primit…

— De ce mă descoşi atât?

— Te-a atras puterea.

— Nu ca s-o folosesc pentru mine. După câte ştii, de când sunt împărat, nu mă duc lecticarii pe umăr, mărşăluiesc alături de soldaţi, ca mai înainte, mănânc din mâncarea lor, dorm în cort ca şi ei. Iar la Roma nu-mi petrec timpul în desfătări, mesele îmi sunt scurte, somnul puţin, odihnă nu am, este atâta de mult de lucru. Cred că muncesc mai mult decât oricare cetăţean roman şi nu mă îndestulez mai mult decât el nici în avere, nici în plăceri.

— Eşti singurul om care poate să salveze imperiul, ţi s-a spus, şi ai primit.

— Imperiul se clătina, într-adevăr.

— Eşti singurul om care poate să pună stăpânire pe Dacia, şi ai primit.

— Din convingere. Am crezut, într-adevăr, că aşa este.

— Ştiai la ce te aştepţi?

— Niciodată o coroană nu a fost mai condiţionată ca acum. Mi s-a oferit puterea anume ca să cuceresc Dacia. Meritele mele, atâtea câte se strânseseră, erau o garanţie. Dar chezăşie stătea chiar capul meu. Nici unui împărat roman nu i s-a luat puterea ca să fie lăsat ca un simplu particular. Coroana imperială la Roma nu se ridică decât de pe un cap retezat.

— Chiar dacă nu te-ai bătut pentru ea, totuşi ai primit-o.

Cum am trecut Dunărea, cred că asta vrei să ştii? Îţi voi povesti imediat. Şi, dacă poţi să desprinzi ceva din această întâmplare, care să-ţi lumineze mintea şi să-ţi liniştească sufletul, cu atât mai bine, se va desţepeni acest miez de noapte, va intra timpul în curgerea lui firească şi voi putea şi eu să mă ridic de pe acest colţ de zid, mai am atâtea lucruri de făcut…

Dunărea nu este un curs de apă oarecare, dar eu am studiat-o în primul rând din punctul de vedere al unui general care trebuie să-şi treacă armata peste un fluviu în condiţii de război. Am analizat toate forţările de cursuri de apă din bătăliile lui Alexandru cel Mare, Hannibal, Cezar, ca să pomenesc numai de cei mai vestiţi generali. Dar nu numai pe acestea. Armatele imperiului trecuseră multe ape de-a lungul şi de-a latul lumii, aşa că aveai de unde să înveţi. De data aceasta nu putea să fie luată în calcul surpriza, care şi-a dovedit de atâtea ori superioritatea. Noi nu ne apropiam de Dacia pe furiş, cu un grup mic de armată. Întreg imperiul era pus pe picior de război şi aceasta însemna multe altele în afară de pregătirea armatei. Pe de altă parte ştiam că dacii sunt bine informaţi asupra mişcărilor şi intenţiilor noastre. În ciuda faptului că în această ţară mişunau oamenii noştri, de la simpli negustori până la ofiţeri deghizaţi în diferiţi călători, am avut întotdeauna impresia că dacii ştiu mai multe despre noi decât ştim noi despre ei. Câteva întâmplări, din trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat, vorbeau clar despre acest lucru. La vremea când Cezar se pregătea să pună stăpânire pe cetăţile greceşti de la Pontul Euxin pentru a se afla în coastele Daciei, Burebista i-a luat-o puţin înainte şi a făcut el acest lucru. Nu mult după aceea, cu toate că nu se mai afla pe scena istoriei nici Cezar, nici Burebista, drept răspuns la pregătirea în taină a armatei din Moesia de a trece fluviul, regele Dicomes intră el în imperiu şi ajunge până la Strymonul de Sus. Când în imperiu aveau loc luptele pentru putere, după doborârea lui Nero, dacii au trecut din nou Dunărea, au cucerit mai multe castre şi au spulberat o întreagă armată romană, fiind ucis însăşi comandantul ei, Fonteius Agrippa. Lucru care se repetă pe vremea când Domiţian făcea pregătiri să cucerească Dacia. Ca să se apere, regele Duras preia iniţiativa şi trimite dincolo de fluviu un grup de oaste se pare în frunte cu tânărul Decebal, care sfărâmă armata guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, omorându-l chiar pe comandant.

De altfel drumul până la Dunăre a fost destul de lung. Mi-au trebuit trei ani şi mai bine pentru aceasta. Una este să pregăteşti o armată pentru o expediţie, alta un întreg imperiu pentru un război decisiv. Fusesem adus la putere cu acordul legiunilor din provincii şi cohortelor de pretorieni de la Roma, deci al întregii armate, dar şi al Senatului, tribunilor şi al popoxului. Tocmai pentru că am fost găsit drept cel mai potrivit bărbat din imperiu care să poată cuceri Dacia. Dar toţi aceştia trebuiau făcuţi să creadă că războiul Daciei nu era numai o treabă a împăratului şi a câtorva legiuni. Ori îi lăsam pe daci în pace iar lucrurile ajunseseră până acolo încât aşa ceva nu mai era posibil – ori trebuia să învingem. Să-i fac să înţeleagă că noi nu căutăm în Dacia numai spălarea unei ruşini lăsate de Domiţian, ci cu mult mai mult. După nereuşita lui Domiţian multe popoare, atât de la graniţă, cât şi dintre cele mai supuse, ridicau capul, crezând imperiul ros de slăbiciune. La Roma secase visteria şi nu mai avea cu ce să fie umplută, negoţul se afla în suferinţă, construcţiile stagnau, aprovizionarea cu grâu se făcea tot mai greu, creşteau impozitele, salariile soldaţilor nu mai aveau din ce să fie plătite, pentru veterani nu se mai găsea pământ bun, să fie împroprietăriţi. Cucerind Dacia, imperiul s-ar dovedi puternic, iar aurul, grâul şi pământul mănos al acestei ţări ne-ar fi scos din toate încurcăturile.

Înainte de a încerca trecerea fluviului, am împănat cu armată toate provinciile din jurul hotarelor Daciei. Am refăcut toate drumurile care duc spre ea, am construit altele noi şi erau acum toate pline de soldaţi şi de care cu provizii şi material de luptă. Alexandru cel Mare trecuse Dunărea într-o noapte, la adăpostul întunericului, cu cele patru corăbii ale Bizanţului, cu ajutorul luntrilor localnicilor, de care erau pline ambele maluri şi cu burdufurile făcute din pielea corturilor. Nimic nu se potrivea. El parcă făcuse totul în joacă. Dar, norocul lui, nu fusese aşteptat!

Pe mine dacii mă aşteptau. Şi ştiau că nu mă aflu acolo din întâmplare, că nu vreau să trec Dunărea pentru o scurtă expediţie. Ştiau că va fi un război nimicitor, care pe care.

Ne-am ivit deodată de-a lungul întregului mal. Dacii trebuiau să creadă că suntem în stare să încercăm pe oriunde. Cel mai puţin ar fi crezut, desigur, că am încerca pe acolo pe unde este mai uşor şi pe unde s-a mai trecut şi altă dată.

Aveam toate pregătirile făcute pentru trecerea oricărui fluviu, oricât de neobişnuit. Am adus mii de bărci în care şi în pădurile din apropiere se ciopliseră scânduri, grinzi şi panouri întregi care să fie aşternute peste luntrile legate una de alta. Am adus o mulţime de otgoane groase şi de funii subţiri, dar rezistente. Am ales soldaţii care ştiau să înoate dezbrăcaţi şi îmbrăcaţi, de asemenea arcaşi şi suliţaşi, tot ce am găsit mai bun în întreg imperiul. Nu era vorba numai de un lanţ de ostaşi înşiraţi pe mal. Grosul trupelor se afla în adâncime şi dacii ştiau acest lucru. Am răzbit întâi pe la Lederata, exact pe unde trecuse Tettius Iulianus. De aici am pornit spre Arcidava, Berzobis, Aizizis, apoi am luat drumul Sarmizegetusei.

— Şi ei? Dacii?

— Se băteau. Dar nu cu îndârjire. Atacau scurt, fulgerător şi dispăreau, ca să lovească din nou, când te aşteptai mai puţin. Decebal nu voia să-şi irosească forţele, să-şi uzeze armata. Aştepta un moment mai bun. Sau mai de grabă, pregătise o mulţime de asemenea momente. Dar tactica, pe care o alesesem eu, era presiunea permanentă. Să înaintăm mereu, încet, dar sigur. Coloanele noastre erau ca nişte şiruri de furnici care nu se mai isprăvesc. Pe urmele manipulelor sau centuriilor nimicite veneau mereu altele şi altele, la fel de tenace şi la fel de bine înarmate. Şi aşa am ajuns până sub zidurile Sarmizegetusei. Îmi dai acum drumul de pe acest colţ de zid blestemat?

— Nu!

— Ce vrei să mai afli de la mine?

— Sunt încă departe de a înţelege ce te-a făcut să te retragi din Dacia după primul război, când, în aparenţă, aveai întreaga ţară la picioare, când chiar Decebal a venit să ţi se închine şi când o asemenea hotărâre încălca jurământul pe care îl făcusei de a preface pământul de dincolo de Danubiu în provincie romană.

Cei doi bărbaţi tac cu capetele plecate. Frunţile lor sunt atât de apropiate încât par a se atinge.

— De ce vrei să înţelegi ce nu este de înţeles?

Frunţile lor, ca două fălci de menghine, între care s-a înţepenit miezul nopţii peste o cetate în ruină.

— Erai acolo şi ai văzut totul.

— Eu pe tine te întreb.

— Erai acolo şi ai văzut totul, la fel de bine.

— Te conjur să vorbeşti.

— Ai fost acolo, de ce te ascunzi? Când au adus fata o priveai cu ochii mari, parcă erai bolnav, parcă erai vrăjit. Eu, împăratul romanilor, nu aveam voie să mă uimesc şi nici să fiu descumpănit, dar tu, celălalt, care te pitulai după mine, îţi lăsai inima să bată şi tâmplele să-ţi zvâcnească. Şi acum vii să mă descoşi pe mine, de ce aşa, de ce nu aşa? …

— Ca să aflu ce e cu dacii ăştia, nu pricepi? Ca să aflu de ce nu au putut să fie definitiv învinşi şi cum aş putea să fac acest lucru.

— Când a fost adusă în cort sora lui Decebal…

— Da, eu aş putea spune că mi-am pierdut capul. Însă tu, împăratul…

— Trebuia să nu mă tulbur…:

— Şi când ai văzut că fata a ajuns în faţa ta, să te ucidă.

— Nu chiar să mă omoare.

— Să te piardă, tot una. Şi când ai văzut că e gata s-o ia de la început şi că nu se teme de moarte…

— Da, eram un ostaş, un împărat roman şi nu trebuia să mă las impresionat.

— Ai zâmbit rece şi ai spus: „Nimic nou sub soare!”

— Mucius Scaevola făcuse cam acelaşi lucru în faţa regelui etrusc, pe care nu reuşise să-l înjunghie…

Cum reuşise să se strecoare până la cortul împăratului?

După bunul obicei roman, tabăra de noapte era înconjurată de un şanţ destul de adânc, pe al cărui mal din interior se afla un taluz de pământ întărit cu ţăruşi de lemn, formând un adevărat meterez. În afara taberei se aflau avanposturile asigurate de „velites” iar în interior, înainte de a ajunge la praetorium, cortul generalului, trebuia să treci prin cordoanele trupelor aliaţilor, apoi ale ostaşilor romani din pedestrime, ale cavalerilor, după care urmau corturile de legaţi, tribuni şi perfecţi. Cum să treacă o fată, la miezul nopţii, peste atâtea bariere, fără să fie simţită? De-a lungul meterezului taberei făceau de strajă atâţia soldaţi încât să se poată vedea bine unul cu altul iar la fiecare poartă se aflau în post câte zece oameni înarmaţi. Şi la fiecare dintre cele patru schimburi de străji, soldaţi călări înconjurau tabăra însoţiţi de pedeştri, care să dea de veste dacă a fost găsit ceva în neregulă. Alţi ostaşi stăteau de veghe la corturile ofiţerilor şi la cortul împăratului.

Din întâmplare, împăratul nu se afla în cort. Pentru că nu avea somn şi, ca să-şi limpezească gândurile pentru a doua zi, ieşise sub cerul liber. Dezamăgită că nu-l găseşte unde se aştepta, fata scosese un uşor geamăt sau un suspin. Ceea ce a fost de-ajuns ca să fie prinsă.

Nu se zbătea în mâinile soldaţilor. Sta dreaptă, cu fruntea sus. La lumina torţelor, o fetişcană cu părul auriu, cu ochii verzi-albaştri.

— Ţi-e teamă, copila mea?

Crezuse, poate, că o dezmeardă cu această întrebare blândă? Sau simţea nevoia să i se adreseze cu o voce părintească? Fireşte, s-ar fi aşteptat la orice, dar în nici un caz ca fata să înceapă să râdă. Şi nu era un râs smintit, de om care îşi pierde cumpătul, niciunul de copil care a făcut o poznă fără să-şi dea seama de gravitatea ei. Dimpotrivă, era un râs superior, plin de satisfacţia omului care se află mai presus de situaţie şi de cei din jur. Dar un împărat nu are voie să se arate uimit şi nici să-şi iasă din sărite, deşi simte că se repeta în sine întrebarea aceea care i se pare de-a dreptul neroadă: „ţi-e teamă, copila mea?”. Ca şi cum s-ar fi putut altfel cu o fată ce a încăput pe mâna străjilor împăratului pe care a vrut să-l ucidă, decât să-şi simtă frica vârâtă până în măduva oaselor. Ca şi cum el ar fi putut, într-adevăr, s-o ierte şi s-o ocrotească, s-o pună deasupra legii care cere să fie ucisă în chinuri grele.

Când termină de râs, îşi ridică şi mai mult fruntea şi zise:

— Din noi doi, tu eşti cel care tremură!

Asta era prea mult. Unul dintre ofiţeri vru să astupe gura fetei, altul îşi ridicase spada. Împăratul le făcu semn să nu se pripească. Dar, spre mirarea lui, îşi dădu seama tremură într-adevăr. Poate că noaptea era prea răcoroasă, iar el ieşise din căldura cortului fără să-şi pună mantia. Poate din alte pricini. Oricum, un împărat nu are voie să tremure. Chiar dacă nu a lipsit mult ca să fie înjunghiat. Chiar dacă este puţin cam răcoare la miezul nopţii. Şi încă în faţa ofiţerilor şi a străjerilor. Şi în faţa unei copile care îl înfruntă.

— Din noi doi, repetă fata, tu eşti cel care s-a făcut galben ca ceara.

Fără să vrea îşi privi mâinile. Îi tremurau uşor şi erau foarte palide. Iar un împărat nu are dreptul la aşa ceva. Mai ales dacă este împăratul romanilor.

Căută să se stăpânească şi să rostească vorbele la fel de calm şi de blând.

— Şi ce te aduce la mine, copila mea?

Toţi cei de faţă aveau să-şi amintească mai târziu de aceste clipe ca fiind cele mai pline de măreţie din câte au trăit. Împăratul lor vorbea de la o asemenea înălţime, până unde nimeni nu ar fi putut ajunge cu gândul şi era atât de imperturbabil încât nici un zeu nu ar fi putut să-l egaleze. Şi punea nişte întrebări cu atâta tâlc, cu atâtea dedesubturi, încât biata lor minte de oameni obişnuiţi nu putea să le înţeleagă rostul. Numai în urechile împăratului, după ce a rostit, întrebarea i se păru stupidă: „Ce te aduce la mine, copila mea?”

— Îţi cer inima, împărate!

— Inima?

— Chiar aşa!

Spusele acestea puteau să aibă mai multe înţelesuri şi unui bătrân soldat îi trecu prin minte că o nebună de fată s-a îndrăgostit până acolo încât a fost în stare să treacă de atâtea obstacole şi de atâtea primejdii. Nu ar fi fost de mirare, faima lui Ulpiu Traian crescuse fără margini. Iar când dragostea şi nebunia din dragoste merg mână în mână, totul este posibil. În vremea aceasta, unul din ofiţeri îşi aducea aminte că undeva, în Orient, atâtea tinere femei se ofereau comandanţilor şi chiar soldaţilor, ca să-şi cruţe viaţa, casa, averea, familia, poate chiar un amant. Chiar lui Ulpiu Traian îi flutură pentru o clipă prin faţa ochilor întâmplarea aceea de demult când Cleopatra, copila regină a Egiptului, a ajuns în faţa lui Cezar înfăşurată într-un covor.

— Şi cum vrei această inimă?

Nu mai adăugă „copila mea”, deşi aceste cuvinte erau gata să se răstoarne singure.

— În vârful pumnalului meu ar fi cel mai bine!

— Şi acum, pentru că n-ai putut să-ţi înfigi pumnalul în inima împăratului, ce crezi că va urma?

— Ştiu că ai să mă supui la chinuri, apoi să mă ucizi.

— De ce?

— Ca să afli cine m-a pus la cale, ca să mă obligi să-ţi spun câte ceva din secretele noastre, ca să mă pedepseşti pentru ce am încercat. Începe, ce mai stai?

— O, mâine am o zi grea, treaba aceasta ar dura foarte mult, noaptea este scurtă. Chiar şi împăraţii trebuie să mai doarmă şi ei câte puţin.

— Dar n-ai dormit.

— Cel puţin am încercat.

Cele două colţuri de zid erau atât de asemănătoare încât unul nu ar fi putut să fie decât oglindirea celuilalt. Identici erau şi cei doi bărbaţi care stăteau faţă în faţă, se întrebau, se ascultau sau tăceau împreună. Dar care era unul, care era celălalt? Ar fi putut vreunul dintre ei să jure; eu sunt împăratul? Care dintre ei avea dreptul să spună: eu sunt cel care te-a chemat, eu sunt cel care poate să te trimită acolo de unde ai venit?

— Dar n-ai dormit, repetă unul dintre ei.

— Cel puţin am încercat, îi răspunse aidoma celălalt.

— În schimb ea nu a putut să încerce.

— Şi ce e cu asta?

— Vreau să spun că fata, chiar dacă ar fi vrut să încerce să doarmă, nu ar fi putut, pentru că aşa ai hotărât tu. Înseamnă că în lupta care începuse între voi ai cam trişat.

— Nu te grăbi să mă judeci prea aspru. Când fata a pornit cu pumnalul în mână spre cortul împăratului ştiuse că nu-şi va petrece în pat restul timpului până la ziuă, să doarmă liniştită. Deci ea a ales. În al doilea rând, trebuia să conduc a doua zi toate armatele imperiului spre inima Daciei, eu, nu ea; ori pentru aceasta aveam nevoie de o minte limpede. Şi, în sfârşit, de ce ar fi trebuit să am grija ei? O adusesem eu la mine, o luasem sub protecţia mea, o înfiasem?

— Din momentul acela făceaţi parte din aceeaşi familie, eraţi legaţi unul de altul.

— Ascultă, eu te-am chemat anume ca să mă lămuresc…

— Pentru asta mă aflu aici.

— Să lăsăm, te rog, povestea asta cu fata, nu a fost decât un episod mărunt şi neînsemnat în războiul dacic.

— Dacă ar fi aşa, n-am vorbi acum despre ea. Dar iată că te obsedează. Nu poţi s-o elimini din gândurile tale când vrei să afli de ce nu ai putut să supui Dacia definitiv.

— Aşa este…

— Să ne întoarcem dar la noaptea aceea când o fată dacă…

— Sora lui Decebal.

— Sora lui Decebal, dar putea să fie oricare alta, s-a strecurat neobservată în tabără şi a intrat în cortul împăratului cu un pumnal în mână.

— A fost prinsă, dezarmată, tratată cu blândeţe şi dată în pază.

— Iar împăratul s-a dus la culcare.

— Nimic mai firesc.

— Fata nu a fost supusă la torturi ca să se smulgă de la ea ce am fi vrut să aflăm.

— Adevărat.

— Din bunătatea împăratului.

— De ce nu?

— De ce nu? Pentru că ea se aştepta la acest lucru. Pentru că era pregătită să câştige în această luptă. Pentru că de-abia acum începuse între voi o luptă care pe care.

Dar, deocamdată, tu te-ai dus să te culci. În vreme ce ştiai că ea este supusă la cele mai cumplite chinuri.

— Am dat poruncă să nu i se facă nici un rău, să fie ţinută sub pază şi atâta tot să nu se atingă nimeni de ea. Şi porunca mea a fost ascultată.

— Dar pe când tu te aflai în cort tribunul militar l-a adus în forumul taberei pe un soldat care fusese bănuit că adormise în post.

— Un lucru obişnuit şi necesar. Nici un soldat care doarme când este pus de strajă nu scapă de pedeapsă.

— El era doar bănuit.

— Nu a fost condamnat fără judecată.

— O judecată expeditivă.

— Ce vrei, suntem în vreme de război, nu e timp de procese lungi, în rândul soldaţilor trebuie păstrată o disciplină de fier, de data aceasta se petrecuse un lucru foarte grav: un duşman ajunsese până la cortul împăratului…

— După ce s-a pronunţat sentinţa, tribunul militar l-a atins cu un băţ pe condamnat.

— Adică a respectat procedura.

— Apoi soldaţii au început să-l lovească cu bâtele, din ce în ce mai tare, să-i zdrobească trupul, să-l omoare încetul cu încetul.

— Exact aşa cum se procedează după legile noastre.

— Dar nu după ale ei. Pentru că fata aceasta, prizoniera ta, a fost adusă acolo să asiste la supliciu.

— Un supliciu care avea loc din cauza ei.

— Dar nu asta te interesa. Urmăreai, de fapt, s-o înfrângi. Şi pentru un moment chiar ai avut această satisfacţie. Fata a început să tremure, a devenit palidă, şi-a muşcat buzele, apoi nu a mai putut răbda şi a izbucnit: „Nici câinii nu se ucid aşa!”

— Nici câinii nu se ucid aşa!”

— Tremura aşa cum tremurai şi tu şi era palidă, aşa cum ai fost şi tu, deci, din acest punct de vedere, nu te mai aflai în inferioritate. În plus, ea îşi muşca buzele, ceea ce nu ţi se întâmpla ţie. Iar tu vorbeai tot timpul cu o voce calină, aproape paternă, ba chiar ai putut s-o numeşti „copila mea” pe fata care încercase să te suprime. Ea nu s-a putut stăpâni, a ţipat.

— Nici câinii nu se ucid aşa!”

— În vremea aceasta tu încercai să dormi în cort şi toţi soldaţii erau convinşi că împăratul lor se află ca un zeu deasupra oamenilor şi deasupra întâmplărilor şi nimic nu poate să-l neliniştească. Dar eu nu puteam să stau liniştit. Mi-am părăsit aşternutul, m-am înfăşurat într-o mantie soldăţească şi m-am apropiat de locul acela.

— În zori mi s-a raportat că nu s-a mai întâmplat nimic neobişnuit.

— În afară de faptul că s-au tăiat capetele la câte un soldat din zece.

— Comandantul legiunii a fost cel care a hotărât decimarea trupei. Pentru ce se făcuseră ei vinovaţi nu exista o astfel de pedeapsă.

— Soldaţii traşi la sorţi erau dezarmaţi şi scoşi în câmp pe poarta decumană.

— Ca de obicei…

— Obiceiurile noastre. Fata a fost scoasă şi ea pe această poartă blestemată.

— Aceea este singura poartă pe care sunt scoşi condamnaţii la moarte dintr-o tabără militară romană.

— Ea nu era condamnată.

— Încercase să-l înjunghie pe împărat. Şi chiar fără aceasta, fusese prinsă, devenise prizonieră, deci sclavă, iar după legile noastre sclavii pot fi ucişi fără judecată. Însă nimeni nu putea să-i facă vreun rău în noaptea aceea.

— Nu a trebuit decât să fie martoră la execuţie, şi atâta tot… La lumina torţelor au fost retezate 12 capete. Unul câte unul. Pe acelaşi butuc. Şi de fiecare dată i se amintea fetei: din cauza ta. Bucură-te, împărate. Nu a putut rezista până la sfârşit. Nu numai că tremura, dar era zgâlţâită ca de friguri.

În zori, sora lui Decebal a fost adusă în cortul imperial.

— Cum ai dormit copila mea? a întrebat-o împăratul fără asprime în voce.

— Dar tu?

Ulpiu Traian se stăpâni din nou şi trecu peste această sfidare.

— Ai vreo dorinţă? întrebă el la fel de blând.

— Numai cea care m-a adus aici.

— Inima mea…

— Pentru asta am venit.

— Daţi-i un pumnal, hotărî împăratul.

Şi i-l dădură.

Şi fata îl aruncă spre pieptul împăratului. Să i se înfigă, şuierând, chiar în inimă.

— I-am mai dat o şansă, spuse unul dintre cei doi bărbaţi care stăteau faţă în faţă pe două colţuri afumate de zid.

— În nici un caz şansa de a-şi realiza dorinţa aceea. Orice soldat din armata romană se poate apăra cu scutul de un pumnal care se aruncă de la câţiva paşi. Iar tu erai împăratul şi în faţa ta se aflau mai multe scuturi. Ca să nu mai spunem că fata trecuse prin atâtea încât nu se mai putea conta pe precizia loviturii ei.

— Ce vrei să insinuezi?

— Că nu i-ai dat pumnalul ca să-ţi pui viaţa în primejdie.

— Poate din curiozitate să văd dacă mai încearcă încă o dată.

— Din curiozitate ca să vezi dacă şi-l înfige în piept…

— Într-adevăr, ştiam că dacii de viţă nobilă nu se lasă prinşi, ca să fie luaţi în sclavie. Că, dacă au posibilitatea, beau otravă sau se înjunghie, numai să nu cadă vii în mâna noastră.

— Şi ai crezut că ai câştigat încă o dată. Că sora regelui Decebal nu a avut curajul să-şi pună capăt zilelor.

— În orice caz, pumnalul ei nu m-a atins.

— Ce nu ştii tu este că pumnalul zvârlit de ea a trecut prin inima mea. Că rana aceea încă nu s-a vindecat…

Sora regelui a fost purtată pe drumuri, în mijlocul trupelor, într-un car atât de bine apărat încât nu ar fi putut ajunge nimeni până la ea. După trei zile, la un popas, a fost primită solia lui Decebal.

— Să fie adusă prinţesa! a poruncit împăratul.

Solii o priveau cum se apropie şi pe chipul lor nu se putea să se ascundă bucuria.

— După cum vedeţi – li se adresă Ulpiu Traian – este vie şi nevătămată. Dar, înainte de a asculta propunerile regelui vostru, pentru a o pune în libertate, ascultaţi voi condiţiile mele.

— Spuneţi lui Decebal, strigă fata, să nu se gândească la mine.

— Luaţi-o de aici! sună porunca.

Dar sora regelui se îndreptă păşind cu mândrie spre solii daci.

Un ofiţer îi sări înainte şi îi puse vârful săbiei în piept, ca s-o oprească.

Fata parcă nici nu aşteptase altceva. Se aruncă în sabie ca s-o pătrundă în inimă.

Am fost rănit atunci pentru a doua oara, spune unul dintre cei doi bărbaţi care stau aşa, faţă în faţă, într-un miez de noapte oprită pe loc. Şi inima mea mai sângerează încă.

Totul fusese prevăaut. Ofiţerul zvâcnise înapoi mâna cu sabia şi se aruncase fulgerător la pământ. Împăratul expediase fără nici un cuvânt solia lui Decebal. Important era că regele să afle că sora lui trăieşte. Acum nu-i mai rămânea decât să încerce s-o elibereze cu forţa armelor sau să asculte condiţiile cerute de împăratul romanilor.

Ulpiu Traian supraveghe personal pregătirea cortului în care avea să stea închisă fata. Nici un obiect cu care ar fi putut să-şi pună capăt zilelor. Până şi stâlpii cortului au fost înfăşuraţi în multe pânze, ca să nu se poată vătăma izbindu-se cu capul de ei. Patru ostaşi fără arme stăteau de strajă în interiorul cortului, s-o împiedice de la orice ar fi încercat ca să-şi vatăme trupul, să-şi pună viaţa în primejdie. Şi soldaţii aceştia ştiau că, dacă încalcă obligaţiile cât de cât, nu i-ar aştepta decât moartea prin ciomăgeală au decapitarea, iar fata se aşezase pe jos, într-un colţ, şi nimeni nu putea să-şi dea seama ce mai cloceşte în căpşorul ei frumos.

A fost adusă în cortul împăratului. Cu mâinile legate la spate, în curele, ca să nu poată face nimic decât să asculte şi să răspundă.

Dar ea refuza să asculte şi să răspundă. Trupul ei firav se afla acolo, sub privirile lor, însă cu mintea şi cu sufletul era în altă parte.

— Nu te temi, asta vrei să ne faci să credem, spuse împăratul. Că nu te temi nici de moarte, nici de durere, nici de suferinţă. Dar oricât ai face pe grozava, eşti o fiinţă plăpândă, prea plăpândă ca să rezişti la durerea trupului şi suferinţa sufletului. Nu te-am pus la cazne pentru că eu, Împăratul romanilor, nu fac nici un lucru care să fie inutil. Inutil şi nesăbuit a fost gestul tău de a încerca să mă suprimi. Soarta unui război ca cel pe care l-am pornit nu poate să se schimbe printr-o lovitură de pumnal a unei fetişcane. Chiar dacă ar fi ea sora regelui şi, de bună seamă, că nu de la el ai dezlegare. După cum au ieşit lucrurile, şi nu se putea să iasă altfel, ceea ce ai făcut tu nu numai că nu a adus nici un folos regelui şi poporului tău, chiar le-a adus pagube. Se pare că Decebal ţine cu orice preţ să nu te trimit să fii vândută sclavă la Roma. Aştept de la el o altă solie, care s-a şi pornit spre noi. Iar pretenţiile noastre vor fi acum şi mai mari. De aceea vrem să te păstrăm cât mai proaspătă şi cât mai frumoasă. În rest ştim totul despre tine şi anume că nu ai avea ce să ne spui, fiindcă nu ştii nimic din ceea ce ne-ar interesa pe noi. Că eşti o fiinţă ca oricare alta, cu sânge care curge şi carne î care doare. Că în fundul sufletului tău, îţi mărturiseşti sau nu, ne eşti recunoscătoare că te-am cruţat.

Îi fusese scos cordonul ca să nu se sugrume cu el. Şi în cămaşa aceea acum foarte largă trupul ei părea, într-adevăr, foarte plăpând. Îi fuseseră scoase acele şi agrafele din păr şi, sub şuviţele care atârnau acum libere pe umeri şi de-a lungul braţelor, părea într-adevăr o copilă care nu ştie nimic din ce este pe lume. Şi cum era aşa, cu mâinile legate în curele, părea atât de vulnerabilă că ar fi vătămat-o numai apropierea unei primejdii, oricât de mică.

Dar ultimele cuvinte ale împăratului păru că le aude, că vrea să le răspundă. Daca nu era cumva o simplă întâmplare. În tăcerea care se lăsase, când toată lumea o privea şi îşi dădea seama că este cu adevărat o biată fiinţă care nu are cum să se ajute împotriva durerii şi a suferinţei, fata cu mâinile legate la spate se aplecă uşor asupra unei torţe şi lăsă să i se aprindă părul şi să ardă încet spre rădăcină. Iar după ce îi stinseră pălălaia care îi cuprinsese tot capul cu un întreg burduf de apă, fata se aplecă din nou deasupra flăcării, cu un număr gol. Sfârâia şi crăpa pielea ei de copilă şi împăratul fu cel care nu mai putu să rabde.

— De-ajuns, răcni el ca un leu rănit.

Apoi, după ce se mai potoli, gândindu-se la întâmplarea cu Mucius Scaevola, zise:

— Şi o să încerci să mă sperii acum că o sută de fete ca tine, fără teamă de suferinţă şi de moarte, sunt gata să facă orice pentru a mă opri din drum?.

— Nu o sută de fete. Un popor întreg, împărate!

— Cum îşi poate pune cineva capăt zilelor dacă nu are cu ce?

— Nu ştiu. Dar fata aceasta vrea să moară şi se stinge încetul cu încetul. Şi orice am face noi, nu mai putem s-o ţinem în viaţă până la sosirea soliei lui Decebal.

Cele două colţuri de zid în ruină se apropiau din când în când atât de mult că intrau unul în altul ca două caiere de nor pe o margine de cer. Bărbaţii aceia care stăteau faţă în faţă şi îşi vorbeau şi se ascultau, se apropiau şi ei, frunte de frunte, gene de gene, buze de buze, trup de trup, până parcă se contopeau de nu mai rămânea decât unul, care să-se întrebe şi să-şi răspundă singur: Apoi iar se desprindeau uşor cele două colţuri de zid.

Şi la fel cei doi bărbaţi, dar numai atât cât să nu poată avea loc şi să nu poată trece altcineva printre ei.

— Ai învins la Tapae şi biruiai peste tot. Legiunile romane înaintau încet, dar nimic nu le stătea în cale. Erai stăpân deplin pe situaţie şi Roma nu mai aştepta decât asaltul final asupra Sarmizegetusei. Nu mai era decât o chestiune de timp ca Dacia să fie transformată în provincie romană.

— Şi tu crezi la fel?

Unul dintre cei doi bărbaţi şi-a lăsat pleoapele peste ochi. Poate că a aţipit puţin. Celălalt veghează.

Un adevărat coşmar. Se face că Decebal a trecut fluviul, a distrus toate rezervele concentrate în Moesia, a tăiat toate drumurile imperiului care duc spre Dacia şi se îndreaptă fulgerător chiar spre Roma. Se făcea că marea armată a imperiului nu mai căuta decât un loc de ieşire din această situaţie blestemată. Dar nu face altceva decât să rătăcească la întâmplare. Pretutindeni dacii ardeau şi pârjoleau totul în calea lor. Nici ajutoare, nici hrană, nici apă, nici fin şi grăunţe. Şi nici o ştafetă care să vină, niciuna care să poată să plece. Funingine şi cenuşă. Pustiu de funingine şi cenuşă. Raţiile, din ce în ce mai mici, erau pe isprăvite. Soldaţii, cu feţele supte, cu buzele crăpate, cu ochii mistuiţi de febră, umblau ca nişte năluci. Cei care i cădeau se rugau de tovarăşii lor să le curme agonia cu fierul, armei. Dar chiar dacă ar fi vrut cineva să-i asculte, nu mai avea putere să o facă. Cădeau caii peste soldaţi şi soldaţii peste cei ce se zbăteau laolaltă în cenuşă.

— Decebal a trecut Dunărea în josul fluviului şi s-a pornit să pustiască Moesia.

— Dar tu te-ai îmbarcat pe câteva corăbii, ai coborât în apropierea Deltei şi l-ai învins într-o mare bătălie, aruncându-l pe celălalt mal.

— Ceea ce nu ştii tu este că eu nu am mai prins decât o parte din oastea lui, în timp ce se retrăgeau împreună cu sarmaţii cei îmbrăcaţi în zale, cu cai cu tot, care îl întovărăşeau. Şi aceasta pentru că au venit câteva zile de moină, de căldură ca în toiul primăverii. Începuse să crape şi să se rupă podul de gheaţă care lega cele două maluri ale fluviului. Şi dacii au trecut înapoi în pripă, ca să nu fie prinşi de dezgheţ dincolo. Dacă ar mai fi fost câteva zile de iarnă obişnuită, visul acesta de spaimă în care rătăcim printr-un deşert de cenuşă, ar fi fost un coşmar real.

Cortegiul triumfal se forma în câmpul lui Marte. Cum sta aşa, cu faţa spre Capitoliu, Ulpiu Traian avea în stânga mausoleul lui Augustus şi în dreapta arena lui Domiţian. În timp ce se lăsa îmbrăcat şi fardat, se gândea, nu fără tristeţe, cât de trecătoare este gloria şi cât de mică este puterea. Un împărat poate să ridice viaţa oricăruia dintre supuşii săi, dar nu-i stă în putinţă să şi-o prelungească nici măcar cu o zi pe a sa. Vine inevitabil un timp când nu se mai alege decât un pumn de cenuşă din tot ce ai făcut.

Din aceste gânduri nu prea vesele, îl treziră sunetele tobelor, care anunţau că începe solemnitatea.

Înşiraţi de-a lungul drumului pe care avea să-l străbată cortegiul triumfal, cetăţenii Romei se înghesuiau ca să apuce un loc cât mai în faţă, să vadă cât mai bine. Era dreptul lor să asiste la acest spectacol, cel mai măreţ dintre toate câte aveau loc în cetatea eternă. Trecuseră aproape 15 ani de la ultimul triumf, cel al lui Domiţian, care şi el se întorcea, chipurile, învingător din Dacia. Printre ei se vârau liberti şi chiar destui sclavi, care primiseră învoirea stăpânilor. Nimeni nu se bătea mai aprig pentru un loc mai bun decât veteranii, bătrânii soldaţi lăsaţi la vatră, care se grozăveau ca şi cum ei ar fi câştigat toate războaiele imperiului. În disputele destul de aprinse erau în stare să-şi scoată tunicile ca să-şi arate cicatricele rănilor primite. Noroc că nu se aflau prea mulţi la Roma. marea lor majoritate cultivându-şi loturile de pământ primite prin provinciile îndepărtate. Cetăţenii mai bogaţi, familiile de patricieni aşteptau în faţa templelor sau în Forum. Dar şi gloata se îngrămădea acolo, cu toată ordinea pe care încercau s-o stabilească pretorienii. Mulţi bărbaţi şi băieţandri se căţărau pe acoperiturile tavernelor şi pe terasele ca-, selor vecine.

Nimeni nu voia să scape un asemenea prilej. Numai cine nu a putut să iasă din casă nu a fost de fată. Dur până seara toată Roma ştia cum s-au petrecut lucrurile, pentru că se găseau destui povestitori.

În frunte veneau consulii şi senatorii, urmau suflătorii din corn şi apoi purtătorii de prăzi luate din tara învinsă. De data aceasta vasele de aur şi de argint, grămezile de monede şi de arme erau cu mult mai sărace decât în triumful lui Domiţian, iar podoabele de fildeş şi statuile lipseau aproape cu desăvârşire. Însă cetăţenii Romei îşi mai aminteau ce se spunea pe atunci şi anume că împăratul scosese tot tezaurul la paradă ca să se creadă că adusese din Dacia o captură colosală.

După această pradă de război veneau taurii albi ca neaua, cu coarne poleite şi cu panglici agăţate de grumaz, însoţiţi de preoţii Care urmau să-i sacrifice şi de copiii care duceau vasele de aur pentru libaţii. Veneau apoi prizonierii în lanţuri, de data aceasta şi ei destul de puţini şi din care nu făcea parte nici regele şi nici alte căpetenii.

În sfârşit, împăratul, în chipul zeului Iupiter, cu tunica şi toga de purpură, brodate cu aur, cu cununa de lauri pe cap, semeţ în carul triumfal, ţinând în mâna dreaptă sceptrul de fildeş cu vulturul imperial. În jurul carului, actorii care dansau în sunetul lirei. În urma carului venea grosul acestui cortegiu, coloane de prizonieri făcuţi de Decebal din rândul soldaţilor lui Domiţian, şi pe care regele dac îi pusese în libertate de-abia acum ca o condiţie de pace impusă de Traian. Cu capul ras, acoperiţi cu scufa libertului, mulţi dintre ei nu se arătau deloc bucuroşi să defileze pe străzile Romei. Chiar împăratul aflase că ei nu au fost ţinuţi cu de-a sila, că le mergea bine printre daci şi mulţi ar fi preferat să rămână acolo.

Cortegiul era încheiat de trupele de ostaşi biruitori, cu veşmintele curate, cu armele şi coifurile lustruite, ţanţoşi şi plini de trufie.

Era de făcut un drum destul de lung şi de obositor, dar un împărat care se întoarce victorios din războaie trebuie să se supună la această corvoadă chiar dacă a rămas în convingerea sa intimă un om simplu, căruia nu-i plac zgomotele de paradă.

Cortegiul pornit din Câmpul lui Marte face un ocol spre dreapta, trece pe malul Tibrului, străbătând câmpul târgului de vite (Forum Boarium) acum măturat şi curat ca în palmă, se opreşte să aducă un omagiu în faţa templului lui Hercule şi ajunge în Circul cel Mare, despre care se spune că ar fi fost creat de Romulus o dată cu întemeierea Cetăţii. Cele trei rânduri de bănci ale sale erau înţesate de lume, cetăţenii Romei cântau, strigau, râdeau, ridicau braţele, aruncau flori. Dar se auzeau şi vorbe de zeflemea, unele destul de usturătoare.

Poate că unele dintre ele ajungeau până la urechile împăratului. Dar el sta, drept şi neclintit, ca o statuie, în carul său triumfal.

Cortegiul înaintează încet pe calea sacră, trece prin forum şi urcă încet panta Capitoliului. De-abia aici, în vârful colinei sfinte, în faţa templului lui Iupiter cel Foarte Bun şi Foarte Mare, al Iunonei şi al Minervei, împăratul romanilor se trezeşte parcă dintr-un vis.

Se distrează Roma. dar nu se bucură. Împăratul simte că inima cetăţii nu bate cum trebuie. Dar nu are cum să afle ce vierme sapă la rădăcina acestui triumf, un triumf pe care nu l-a râvnit, dar nici nu-i stă în putere să-l refuze. Roma trebuia să ia la cunoştinţă că s-a întors biruitor din Dacia. Cetatea eternă, care aştepta de câţiva ani acest lucru cu sufletul mâhnit după înfrângerea lui Domiţian, se trezise şi se înflăcărase o dată cu făgăduielile şi cu pregătirile lui Traian şi avusese de-a dreptul fierbinţeală în cei doi ani de război. Venise timpul să răsufle uşurată. Să se răcorească. Să explodeze de bucurie. Şi, în sfârşit, să se liniştească în mândria ei de stăpână a lumii, biruitoare peste tot.

Împăratul ar vrea să ştie ce se întâmplă acolo în mulţime Şi ce se întâmplă în coloana cortegiului în urma carului său ce nu se întâmplă, dar nu are cum, el trebuie să stea ţeapăn ca o statuie şi semeţ ca însuşi Iupiter, zeul zeilor, cu privirea mândră, aţintită înainte, cu vulturul de aur de pe măciulia sceptrului de fildeş ţinut ca un şoim gata să-şi ia zborul peste lume.

Dar bărbaţii aceia de pe zid, înfăşuraţi în mantii soldăţeşti, pot orice. Şi unul dintre ei chiar pluteşte, nevăzut şi nesimţit de nimeni, pe deasupra cortegiului şi mulţimii de oameni.

Primul lucru care bate la ochi pentru orice om aflat azi la Roma, este numărul prea mare de foşti soldaţi romani eliberaţi de daci. În memoria cetăţii aşa ceva nu s-a mai întâmplat niciodată. De fapt acesta era cel mai de seamă argument că Ulpiu Traian a înregistrat o mare victorie asupra lui Decebal, că a fost spălată ruşinea pe care Domiţian o aruncase asupra imperiului. Dar Roma aflase că pentru ei veneau din Dacia, în urma armatei victorioase, cel puţin tot pe atâţia schilozi. Romei nu i-a plăcut niciodată să-şi poarte rănile. Nici să şi le privească. Despre invalizii din război, despre marii mutilaţi, despre ciungi şi orbi nu se vorbea când comandanţii de oşti sau împăraţii vorbeau despre bătăliile lor.

Important era să se ştie câţi duşmani ai distrus, câţi sclavi ai adus, câte cetăţi ai ars, cât pământ ai cucerit, ce averi ai jefuit. Şi, ca să convingi cât de crâncene au fost luptele pe care le-ai condus şi le-ai câştigat, puteai să aminteşti şi de soldaţii care ţi-au fost ucişi, despre moartea lor aveai voie să vorbeşti. Roma putea să se simtă mândră de jertfele ei. Dar, cu toate că rănile se infectau repede şi mulţi ostaşi nu puteau să supravieţuiască, existau destui mutilaţi la Roma care nu făceau viaţa prea veselă. Şi de data aceasta Roma se întreba, ce e drept de-abia în gândul ei, doar în şoaptă, dacă a meritat să se plătească un asemenea tribut pentru a aduce acasă soldaţii pierduţi de Domiţian. Şi mai aflase Roma că, pentru a-i salva pe aceşti prizonieri, căzuseră în luptă şi îşi lăsaseră oasele sau cenuşa, pe pământul Daciei, cel puţin de cinci ori pe atâţia ostaşi viteji şi vânjoşi, şi asta era cam mult. Numai o mână de captivi daci şi nici un nume cunoscut. Nici un nume răsunător printre ei, nici un rege, nici o căpetenie, nici un mare comandant de oşti. Nu se mai întâmplase niciodată ca numărul soldaţilor romani eliberaţi să fie mai mare decât numărul prizonierilor făcuţi de la duşman. Nici măcar în cortegiul lui Domiţian, care falsificase totul, băgând în cortegiu sclavi cumpăraţi pe toate pieţele lumii.

Dar ceea ce părea şi mai ciudat era că tocmai aceşti oameni pentru care se făcuseră atâtea sacrificii nu se arătau cât ar fi trebuit de bucuroşi de noua lor situaţie. Dimpotrivă, se simţeau foarte stingheri cum veneau aşa, îngrămădiţi, în cortegiu, cu capetele rase, cu scufii de libert. Ei fuseseră soldaţi ai imperiului roman, falnici şi viteji, şi dacă au căzut în lupta în care chiar comandantul lor a fost ucis, aceasta s-a întâmplat fie pentru că nu au fost prea bine conduşi, fie pentru că Decebal se dovedise un conducător cu mult mai iscusit. Nu aveau vreo vină nici că au căzut în mâna duşmanului, nici că s-a plătit atât de scump eliberarea lor. „Nu noi v-am chemat, de ce nu ne-aţi lăsat acolo?” Strigau, desigur, altceva, „Ave, Cezar!”, îl aclamau pe împărat dar pentru cine avea ochi de văzut era limpede că altfel gândesc.

Apoi veneau ostaşii, falnicii soldaţi ai imperiului, care se întorceau victorioşi din Dacia. Cântau şi scandau din mers elogii la adresa împăratului, dar şi mici cuplete-satirice care se amestecau cu glumele şi vorbele răutăcioase rostite ici-colo în mulţimea celor adunaţi pe marginea drumului.

Sute sau poate mii de glasuri scandau că Ulpiu Traian este mai cinstit, mai drept şi mai bun păzitor al bunelor moravuri decât Octavianus Augustus şi decât Cato cel Bătrân, supranumit Cenzorul, dar imediat se auzea o voce, singulară ce e drept şi destul de anonimă, care să întrebe: „Ce făceai noaptea, Cezar, Cu sora lui Decebal?”

Ca întotdeauna umblaseră şi acum destule zvonuri care, purtate din gură în gură, căpătau tot mai multe înfăţişări. Unii spuneau în şoaptă că în ultima vreme împăratul, în loc să conducă oastea la lupta finală, se desfăta în cortul său cu o tânără prea frumoasă, care putea să fie sora regelui dac, dar tot atât de bine o vrăjitoare de a lor. Daca nu chiar o zeiţă care a luat această înfăţişare ca să-l seducă şi să-l facă să-şi piardă minţile pentru a nu-i întrece pe zei în mărire şi în fericire. Alţii spuneau în taină că se punea cu adevărat la cale o căsătorie între împăratul romanilor şi o soră sau o fiică a lui Decebal, ceea ce era, la urma urmelor, de crezut, deoarece şi Augustus încercase chiar o dublă căsătorie, pe vremea altui rege dac. Asemenea alianţe prin femei erau chiar obişnuite la Roma. Caius Iulius Cezar îşi dăduse o fiică după Pompeius. Marcus Antonius se căsătorise cu sora lui Octavianus. Se dădeau chiar amănunte, cum că în felul acesta Traian devenea, de drept şi de fapt, prin înţelegerile încheiate, moştenitor şi succesor al lui Decebal, deci, Dacia va ajunge o provincie romană fără alte lupte şi fără vărsare de sânge.

Se scanda în cor că este cel mai mare comandant de oşti din câţi a cunoscut lumea, mai bun decât Alexandru cel Mare, Hannibal şi Iulius Cezar, ca din nou să se audă undeva o voce: „Unde este, Cezar, Dacia lui Decebal?”

Se elogia faptul că nu îngăduie abuzurile, că cere de la toţi respectarea neabătută a datoriilor, cărora el cel dintâi se supune, când din nou se auzi vocea aceea, sau poate alta: „Unde ţi-e făgăduiala, Cezar, Că-l aduci pe Decebal în lanţuri?”

Pentru aşa ceva nu ar fi trebuit să se supere nimeni, intra în obiceiul roman să fie luaţi în zeflemea triumfătorii, dictatorul Sylla fusese „un putregai călare”, Caius Iulius Cezar „Pleşuvul cel dezmăţat”, Domiţian „Nero cel dolofan” sau şi mai şi „Sacul de osânză”, „Părintele nepoţilor săi”. Şi toate acestea erau permise, ba erau chiar încurajate în timpul triumfului, anume pentru a se mai scade câte ceva din glorificarea celui adulat, ca zeii să nu devină invidioşi şi geloşi pe fericirea şi pe strălucirea lui şi să întoarcă roata norocului.

Dar bărbatul acela de pe colţul de zid în ruină înţelese că de data aceasta era vorba de cu mult mai mult.

Nu era veselă Roma. Primele lucruri care se auziseră după sfârşitul sărbătorilor fură că vor creşte impozitele, că se vor cumpăra mai puţine animale sălbatice pentru spectacolele de circ şi că nu vor creşte raţiile de grâu. Se măi află apoi că începe să se construiască un pod de piatră peste Dunăre, cel mai mare pod de piatră, poate chiar a opta minune a lumii. Mulţi nu înţelegeau ce rost avea acest pod, pentru care se făceau atâtea eforturi şi atâtea cheltuieli. Şi unii chiar îndrăzneau să-şi întrebe prietenii la ureche: „Ca să trecem noi la Decebal sau să treacă Decebal spre Roma?” Îşi aduceau aminte că în iarna trecută, pe când Traian se afla înfundat în zăpezile Daciei, cutezătorul rege se aruncase peste podul de gheaţă al fluviului iar Roma fusese cuprinsă de aceiaşi fiori pe care îi cunoscuse pe vremea când Hannibal se îndrepta spre porţile ei. Alţii glumeau că se face un pod cu totul şi cu totul de aur pentru mireasa împăratului, sora sau fiica regelui dac. Ba că această minune i-ar fi fost impusă împăratului de Decebal, ca să vadă dacă merita să i-o dea pe sora sau pe fiica lui, dar nu era de ajuns, pentru că mai urmau încă două încercări: un palat de cleştar pe fundul mării şi o scară de fildeş până la cer.

Dintre toţi locuitorii imperiului de cea mai mare atenţie se bucură din partea împăratului foştii oastăşi romani scoşi din captivitatea dacilor. Ulpiu Traiân îşi dăduse seama că sunt oameni neajutoraţi şi dezorientaţi, străini printre ceilalţi, priviţi ca nişte vinovaţi, ca nişte ciumaţi. Unii prea bătrâni ca să mai fie înrolaţi, alţii prea tineri ca să se bucure de drepturile veteranilor. Nu aveau rude, nici prieteni, nici patroni, unii dintre ei nu mai călcaseră până acum în Roma. Fură sprijiniţi să deschidă hanuri şi prăvălii, să facă negoţ cu vite şi legume, să intre în funcţii de stat după priceperea şi iscusinţa fiecăruia. Nu de alta, dar ei trăiseră printre daci nu mai puţin de 15 ani de zile. Era necesar să li se asigure la Roma un trai mai bun decât cel de acolo. Ca să nu aibă motive să spună lucruri bune despre daci, să-şi povestească amintirile plăcute. Ba, dimpotrivă. Şi anume la Roma ca să nu fie scăpaţi din supraveghere pe tot întinsul imperiului, unde s-ar fi găsit cine să-i asculte dacă ar fi avut chef să îndruge verzi şi uscate din ţara de dincolo de marele fluviu. Dar mulţi cetăţeni romani nu înţelegeau acest lucru, după cum nu înţelegeau nici de ce legiunile sunt încă ţinute pe picior de război.

— De întrebarea aceasta tot nu poţi să scapi, orice ai face, nu poţi să scapi, spuse unul dintre cei doi bărbaţi de pe zidul în ruină: De ce nu ai cucerit Dacia ca s-o transformi în provincie romană, aşa cum te-ai legat de la început?

— La acelaşi lucru mă gândeam şi eu după triumf. Dar nu am avut prea mult timp să o fac. În curând mi-au sosit veşti că Decebal se răfuieşte cu regii vecini care l-au trădat, alăturându-se nouă. Cu ce oaste, dacă oastea lui fusese desfiinţată? De unde atâta putere ca să-i bată pe aceştia, când el fusese învins? De unde atâta curaj, când fusese umilit?

— Poate că tocmai din această umilinţă…

— Cum de a putut să renască, într-un timp atât de scurt, din cenuşa ei, această ţară înfrântă?

— Când e vorba de daci, te poţi aştepta la orice.

— Dar lucrul care m-a nedumerit şi m-a întristat ceî mai mult, a fost că foştii soldaţi romani pe care i-am eliberat din sclavie şi i-am ajutat să-şi facă un rost la Roma, s-au furişat de sub supraveghere şi s-au întors la vechii lor stăpâni.

— Nu e de mirare. Ei nu au fost trataţi acolo ca sclavii de la noi. Nu sunt vânduţi, nu sunt biciuiţi, nu sunt ucişi după toanele stăpânilor. Dimpotrivă, se bucură de libertate şi de respect şi sunt plătiţi să execute şi să conducă lucrările de drumuri, de poduri, de aducţiuni de apă, de fortificaţii. Unii dintre ei au ajuns dascăli de şcoală sau instructori militari, alţii scribi sau consilieri.

Mulţi s-au căsătorit, au acolo familii, copii. Casa lor este în Dacia, iar ţara aceasta patria lor.

— Sunt nişte trădători. Din punctul de vedere al Romei, chiar aşa. Dar pe tine altceva te roade: prin plecarea lor ai rămas fără cea mai importantă motivaţie a războiului din Dacia. Cu ce poţi să mai justifici intrarea şi retragerea ta din această tară?

— L-am obligat pe Decebal să-şi desfiinţeze oastea.

— Dar şi-a făcut-o la loc.

— L-am obligat să-şi distrugă fortificaţiile.

— Şi le-a ridicat din nou. Cu ajutorul foştilor soldaţi romani eliberaţi de tine. Şi ce nu ştii, sau nu vrei să ştii, este că destui cetăţeni romani, care nu au fost niciodată sclavi şi niciodată eliberaţi, au trecut Dunărea să se pună în serviciile lui Decebal.

— Ştiam. Ca să-i sperii pe cei care ar mai avea de gând să încerce, au fost judecaţi toţi fugarii la Decebal, de pe vremea lui Domiţian şi până acum.

— Şi aruncaţi fiarelor în circ, să-i sfâşie de vii. Iar când nu mai pridideau fiarele, erau siliţi să se ucidă între ei sau îi vânau gladiatorii.

— Justiţia şi-a spus cuvântul. Pentru trădători nu există altă pedeapsă.

— Dar iată că nici aceasta nu i-a oprit pe unii să treacă la daci.

— Când îi va ajunge şi pe ei braţul legii…

— Când îi va ajunge? Ştiu şi ei bine că în cazul acesta n-ar găsi îndurare. Dar cel mai grav lucru în treaba aceasta este că ei se simt la adăpost în Dacia. Adică sunt convinşi că această ţară nu va putea fi cucerită. Şi sunt mulţi care cred aşa.

Stă scris că Decebal a trimis solie de pace la împăratul romanilor, dar acesta nu a vrut să-i asculte, deoarece era formată numai din comaţi, adică oameni de rând, ceea ce a fost privit drept o sfruntare.

Stă scris că, văzând primejdia din ce în ce mai mare, s-a trimis încă o solie, de data aceasta cu mult mai numeroasă, alcătuită atât din tarabostes, adică nobili, cât şi din comaţi, pe care împăratul, ale cărui armate mergeau din victorie în victorie, iarăşi o respinge.

Văzând că soarta armelor îi este statornic duşmană şi că Traian va intra în cetatea de scaun, Decebal se hotărăşte să se ducă el însuşi spre a cere pace. Stând cu măreţie în jilţul său, împăratul, înconjurat de generalii săi şi de semnele puterii sale, îl priveşte pe regele dac, ai cărui însoţitori îngenunche în timp ce el se supune, rămânând în picioare.

Stă scris că împăratul îi acordă de data aceasta pacea cu înţelegerea ca Decebal să înapoieze toate armele, maşinile şi meşterii primiţi de la romani, să predea prizonierii şi fugarii trădători, să dărâme toate cetăţile, să recunoască de prieteni şi de duşmani pe prietenii şi duşmanii imperiului roman şi să nu mai primească nici un roman civil sau militar, în slujba sa.

— L-ai avut pe Decebal în mână.

— Este adevărat.

— De ce nu l-ai prins să-l duci la Roma, în cortegiul triumfal?

— Dar el venise de bună voie, nu fusese prins în luptă.

— Vercingetorix nu a fost nici el prins în luptă, dimpotrivă s-a predat de bună voie, s-a recunoscut învins, a cerut chiar clemenţă, dar aceasta nu l-a împiedicat pe Cezar, pe marele Cezar, să-l ferece în lanţuri, să-l pună să defileze în cortegiul său triumfal, ba chiar să fie ucis ca un taur de jertfă. La fel s-a întâmplat cu regele Iugurtha, care a fost purtat şi sacrificat în triumful lui Marius. Cetăţenii romani te-ar fi aclamat cu frenezie, şi nu ar mai fi fost nevoie de altă dovadă că ai supus Dacia.

— Deosebirea este că Decebal nu s-a predat, nu s-a recunoscut învins şi nu a cerut clemenţă. El a venit să ne înţelegem asupra păcii, atâta tot.

— Şi ce conta? De ce trebuia să se recunoască el învins când te aflai cu oastea sub zidurile Sarmizegetusei? De ce mai trebuia să aştepţi să se predea când se afla în cortul tău, în mijlocul generalilor şi armatei tale? Nu ţi-ar fi trebuit decât capul lui Decebal ca Dacia să cadă de la sine Şi acest cap îl aveai.

— Capul lui Decebal. Toată Roma vrea capul lui Decebal. Tot imperiul… Dar eu nu pot să-i rostogolesc acest cap la picioare.

L-a primit pe rege. Şi l-a ascultat. Până Ia capăt. Spre uimirea şi spre uluirea tuturor. Pentru că, de fapt, nu avea ce să asculte. Decebal nu venise să se predea, aşa cum se aşteptaseră toţi generalii şi toţi soldaţii. Nu venise să-şi supună ţara, aşa cum era normal în această situaţie. El nu făcea altceva decât să ceară romanilor să se întoarcă de unde au venit. Fără nici un alt om din rândurile dacilor decât cei care au fost prinşi până acum. Fără nici o altă despăgubire decât prada pe care au luat-o până acum. Şi împăratul ascultă. Ascultă până la capăt. Ei fierbeau şi simţeau că le sar spadele din teacă şi el ascultă fără să se înfurie.

Apoi a poruncit să fie lăsaţi singuri.

Fără însoţitori, fără arme, fără tălmaci.

Şi nu au făcut altceva decât să tacă.

Să se privească şi să tacă.

Şi, într-un târziu, împăratul a spus.

— Nu mă aflu aici decât ca să cuceresc această ţară.

— Iar eu ca s-o apăr, a răspuns regele.

— Ţara ta este cucerită aproape în întregime, nu mai eşti stăpân decât pe câţiva paşi de pământ şi noi nu mai avem nevoie dccât de un singur asalt. Ce ţi-a mai rămas?

— Poporul!

— Poporul tău, fără tine, va fi ca un trup fără cap.

— Poporul nu este al meu, eu sunt al lui.

— Ce să înţeleg de aici?

— Că dacă eu nu pot trăi fără el, el poate trăi fără mine.

— Venind încoace, erai sigur că n-am să dau poruncă să te pună în lanţuri?

— Nu eram sigur, dar mă bizuiam pe înţelepciunea ta. Ştiam că nu ţi-ar fi de nici un folos. Poporul dac s-ar arăta şi mai îndârjit.

— În schimb poporul roman s-ar arăta foarte satisfăcut să-l vadă pe Decebal în cortegiul triumfal al împăratului.

— Venind încoace, mai ştiam încă un lucru: că Decebal nu va fi dus niciodată viu la Roma.

— Viu sau mort! Îndârjirea poporului tău n-ar mai fi de nici un folos.

— Tocmai aceasta este înţelepciunea pe care credeam s-o găsesc la tine, să-ţi dai seama că un popor ca acesta nu se poate cuceri numai cu armele. Nu este de ajuns să te declari stăpân pe cetăţile, pe satele, pe casele, pe sanctuarele sale, pe pământul ţării. Trebuie să găseşti un drum spre sufletul lui.

— Şi crezi că s-ar găsi acest drum?

— Deocamdată nu. Cu timpul, cine ştie… Dar cu marea ta înţelepciune, poţi desigur să-ţi dai seama că, la data asta, nu ai decât două posibilităţi: să nimiceşti acest popor, om cu om, şi să rămâi cu un pământ pustiu sau să-l laşi să trăiască şi să cauţi o înţelegere cu el. Acesta nu este un popor care să se supună de teamă, pe care să-l înspăimânţi cu capete tăiate, pe care să-l ţii sub stăpânire cu frica de moarte. Dacii se cred nemuritori, este un lucru de mult ştiut…

— Trezeşte-te, împărate! spuse unul dintre cei doi oameni de pe zidul în ruină.

— Trezeşte-te, împărate!” mi-am spus eu în palatul de la Roma, când am aflat că Decebal nu mai ţine seama de obligaţiile de pace.

— De ce ar fi ţinut seama? Nu era pentru el decât o constrângere, de care trebuia să se elibereze.

— Crezusem, într-adevăr, că se poate găsi o punte de înţelegere spre inima acestui popor.

— Cu timpul.

— Dar acel timp nu exista. Dacii îşi refăcuseră armata, îşi reconstruiau cetăţile, îşi recuceriseră teritoriile de la hotare, pe care noi le dădusem ca răsplată regilor vecini pentru ajutorul lor, primeau din nou oameni din imperiu, îşi făureau arme. Pe de altă parte, visteria imperiului era mai secătuită decât oricând, comerţul lâncezea, nu mai aveam din ce să-i plătim pe soldaţi, se împuţinau mirodeniile şi podoabele aduse din Orient pentru că lipsea aurul pe care să-l lăsăm în schimb, grânele soseau greu la Roma. Mulţi începuseră să cârtească, nu-şi arăta nimeni mulţumirea în mod deschis, dar eu simţeam aceasta, începeam să devin împăratul care nu se potriveşte acestui timp, cel care a dezamăgit şi în care nu se mai poate avea destulă încredere. În primul rând, Dacia avea aur şi aceasta ne putea scoate din impas. În al doilea rând, Dacia ne sfidase şi acest lucru nu se putea ierta. În sfârşit, Dacia era pentru imperiu o ameninţare şi acest lucru nu se putea îngădui.

— Dacă ar fi fost timp…

Soldaţii care fac de strajă pentru liniştea împăratului simt că le trece os prin os de atâta stat, de parcă s-ar afla acolo din timpuri care nu se mai ţin minte.

— Al treilea cântat al cocoşului, zice unul dintre ei, schimbând greutatea pe celălalt picior.

— Hei, voi de acolo, trâmbiţa cocoşului a sunat a treia oară. Sculaţi-vă, a cântat de trei ori cocoşul, rosteşte al doilea soldat privind peste câmpul de morţi.

— Căţelul pământului… Pentru ei nu mai contează decât căţelul pământului…

— Parcă a turbat căţelul pământului. Toată noaptea latră sub cenuşă şi sub ruine. Îl înnebuneşte mirosul de sânge.

— Cocoşul ăla cum de-a scăpat el să trâmbiţeze deşteptarea peste ruine?

— Şi luna… Cum îi mai scaldă pe morţi în lumina ei de var…

— Parcă ar vrea să-i spele… să-i primenească…

— Împăratul a dat poruncă să nu se mai aleagă morţii noştri de ai lor când sunt puşi pe rug.

— Ar fi şi greu, aşa cum sunt, încleştaţi unii de alţii:

— Pe rug se desprind unii de alţii, parcă pentru a se privi o clipă în ochi. Şi cum se mai miră!

— Cenuşa lor şi cenuşa noastră, în pământul Daciei…

— Taci, te aude împăratul!

— Nu te teme… Împăratul nu-şi ascultă decât gândurile lui…

— Se luminează de ziuă, împărate!

Aghiotantul se afla acolo, nici prea departe, nici prea aproape, nici prea devreme, nici mai târziu decât trebuia.

— Se luminează de ziuă? se miră Traian.

— Într-adevăr, s-a lăsat o ceaţă, aşa, ca o negură peste tot. Mi s-a părut o noapte foarte lungă, la toţi ni s-a părut foarte lungă, de parcă ar fi fost ţinută de cineva pe loc. Dar acum sunt semne că s-a pus roata vremii în mişcare, spuse aghiotantul, apoi tăcu, de parcă s-ar fi simţit vinovat. Nu mai vorbise niciodată atât de mult, despre lucruri atât de nelămurite. Se scutură şi, ca unul revenit la treburile sale, începe să insiste pe alt ton. Ar fi timpul să te ridici de pe zidul ăsta. Vorbea cu o voce părintească şi ocrotitoare… Să te cureţi puţin de praf, de funingine şi de cenuşă… Şi să mănânci ceva, în curând vin generalii după porunci, a sosit şi delegaţia Senatului, trebuie să arăţi ca un împărat învingător…

— Un împărat învingător, repetă Traian, cu vocea obosită şi cu o undă de tristeţe.

— O, Cezar, de asta depind foarte multe…

— Ce s-ar mai putea întâmpla?

Aghiotantul nu răspunse, dar împăratul înţelese ce era de înţeles.

— Dacă Roma nu mai are nevoie de mine ca împărat, eu mă pot întoarce printre ostaşi unde, fie vorba între noi, mă simt mai în apele mele.

— Blestemul este că trebuie să fiţi împăraţi până la moarte. Dacă ai apucat să-ţi pui coroana pe creştet, nu ţi-o mai ia nimeni de acolo decât cu cap cu tot. Ori ţii bine hăţurile puterii în mână, ori te rostogoleşti în ţărână…

— Împăratul este capul imperiului. El hotărăşte, el conduce zice unul dintre cei doi bărbaţi de pe cele două colţuri afumate de zid.

— Un cap care nu poate să facă altfel decât simte, doreşte şi cere trupul pe-care stă.

— Iar uriaşul trup al imperiului, vrei să spui, avea fierbinţeală

— Şi nu numai atât, dar dintr-o zi în alta putea să intre în convulsii.

— Şi acest trup înfierbântat simţea că boala lui este făcută anume pentru un singur leac, asta vrei să spui.

— Ei, bine, trupul acesta nu trebuia lăsat să pornească încoace orbeşte, ca un bivol care, cuprins de năduşeală, se aruncă în baltă, târând carul după el. Era datoria mea să-l conduc.

— Şi să-l vindeci. Dacă buruiana de leac trebuia smulsă din rădăcină, uscată, frecată în palme, făcută praf şi pulbere, acest lucru nu contează, asta vrei să spui, nu?

Decebal era un comandant de oşti cum puţini au fost pe lume şi un bun conducător de ţară, acest lucru îl dovedise în lupta cu armatele lui Domiţian, iar pe mine mă convinsese încă din primul război. Dar de data aceasta i-ar fi trebuit un imperiu tot atât de mare şi o oştire tot atât de numeroasă, ori aşa ceva încă nu exista pe lume. Ţara lui putea să fie cuprinsă de zeci de ori în întinderea imperiului nostru şi oricare din armatele noastre dintr-o provincie sau alta avea mai multe cohorte şi legiuni, iar imperiul roman număra zeci de provincii, aproape de la un ocean la alt ocean şi de la pustiul fără sfârşit al Africii până la Rin şi la Dunăre.

Şi tot acest imperiu şi toate aceste armate se aflau sub ascultarea şi la dispoziţia mea pentru cucerirea Daciei. Şi pentru că făcusem în aşa fel să fie linişte la Roma, în provincii şi la toate hotarele, cum nu aveam a mă teme de nici un fel de tulburare în această vreme, puteam să îndrept asupra lui Decebal toată forţa imperiului şi oştirii sale.

Nu puteai să vezi nici un soldat roman singur pe drumurile Daciei. Încotro priveai, coloanele noastre, ca un fel de reptile uriaşe, cu multe picioare, acoperite de solzii scuturilor, cu spinarea plină de cucuile metalice ale coifurilor, cu ţepi ca de arici, fiecare cât o suliţă. Am ales aceeaşi tactică din primul război, să înaintăm continuu şi uniform, în şiruri nesfârşite, pe toate drumurile, pe toate văile, pe coastele şi pe crestele dealurilor. În felul acesta Decebal nu avea posibilitatea nici să mă atragă într-o cursă cu întreaga armată şi nici să mă oblige la o bătălie decisivă într-un loc anume ales de el. Tot ce puteau să facă dacii erau luptele de hărţuială. Apăreau pe neaşteptate şi loveau năprasnic. Şi deseori ne trezeam că ne-a dispărut câte un corp de oştire de parcă l-ar fi înghiţit pământul sau ar fi fost spulberat de vânt. Dar veneau alte cohorte din urmă care ocupau locurile rămase goale în coloanele aflate în marş. Mai rău era noaptea. De fiecare dată atacau taberele pe tăcute, treceau şanţurile, îi loveau pe ostaşi chiar în corturi şi le luau caii. Totul se petrecea fulgerător, până când să luăm noi armele în mână, ei şi dispăreau. N-aş vrea să spun că acest lucru stârnea panică sau că vâra spaima în ostaşii romani. Dar aceşti ostaţi curajoşi şi viteji nu erau lăsaţi să doarmă, să se odihnească. Şi aceasta noapte de noapte, de ajungeau să umble ziua ca nişte bolnavi care de-abia îşi ţineau locul în coloană. Şi care se apărau fără vlagă când erau atacaţi. Dar am dat poruncă să facă pază toţi ostaşii din tabără în patru schimburi, iar ceilalţi să nu iasă din cort decât la ordinul comandanţilor, în felul acesta fiecare soldat putea să doarmă trei sferturi din noapte, chiar dacă se dădeau lupte la marginea taberei.

Nu era în intenţiile mele să nimicesc întreg poporul dac. De fapt nu erau ucişi decât cei care cădeau în luptă. Nu i-am urmărit pe cei care se desprindeau de noi, din încleştare, în primul rând ca să nu ne împrăştiem, aşa cum ar fi dorit-o ei. Nu făceam altceva decât să înaintăm mereu, dintr-o margine în alta a ţării şi să distrugem numai ce ne stătea în cale şi încerca să ne oprească. Numai că ei încercau să ne taie drumul şi să ne arunce înapoi cu orice preţ. Pe măsură ce înaintam, nu aveam de a face numai cu ostaşi, se aruncau în luptă, când nu te aşteptai, cete de femei şi de copii şi aceasta fără porunca regelui. Şi nu aveai încotro, trebuia să înaintezi, să înaintezi mereu, ei singuri erau de vină că se aruncau asupra noastră. Războiul devenea pentru ei din ce în ce mai mult al tuturor…

— Nu venisem în ţara asta să mă lupt cu femeile, cu copiii, cu bătrânii, cu invalizii.

— Dar te-ai bătut şi cu ei.

— Pentru orice ostaş roman asta era o ruşine şi se simţea batjocorit.

— Cu atât mai mult împăratul.

— Dar ce puteam să facem, trebuia să înaintăm.

— Vorbele acestea au fost auzite de multe ori: dă cineva năvală într-o ţară străină, apoi se plânge că este atacat şi dă vina masacrului pe care îl face pe seama celor care se apără la ei acasă.

— Sunt gata să jur pe toţi zeii că nu am trimis să fie scotocite satele prin care nu am trecut ca să fie vânate femeile şi copiii!

— Nu te grăbi, s-ar putea să juri strâmb.

— O singură dată… O singură dată am trimis un detaşament… O iscoadă de a noastră îmi adusese la cunoştinţă că într-o mică aşezare din fundul unei văi, femeile dace îi torturează pe soldaţii romani prizonieri, arzându-i de vii la flacăra torţelor, în miezul nopţii.

— De ce o făceau?

— Din ură, din răzbunare, poate ca să se vindece de spaimă.

— Şi ele ce au mărturisit?

— Oamenii mei nu le-au mai găsit acolo. În schimb soldaţii aceia spuneau că femeile dace le-au cercetat rănile la lumina torţelor, le-au pus leacuri şi i-au pansat.

Ce mai aveau de gând, nu se ştie…

Armata romană căzu asupra Sarmizegetusei dinspre răsărit. În faţa cetăţii, oastea dacilor. Nu se ştie cine a început atacul. Prima legiune se organiză din mers în formaţie de luptă. Fiecare cohortă avea în frunte câte un manipul din zece rânduri de câte şase soldaţi înarmaţi cu suliţe uşoare. Ei înaintau cu paşi hotărâţi, aruncând din mers cu suliţele lor uşoare asupra dacilor şi pregătindu-se să lupte corp la corp cu săbiile lor scurte, cu două tăişuri.

Dar, respinşi, ei se retrăgeau ordonat prin intervalele lăsate de manipulele din a doua linie, care le luau locul în luptă. Pe a treia linie se aflau „triarii”, soldaţii cu suliţi lungi, care, cu un picior îngenuncheat, cu scutul mare sprijinit de umăr, cu lăncile împinse înainte, formau un fel de zid viu peste care duşmanii nu ar fi trebuit să treacă.

Cădeau ostaşi de o parte şi de alta. Dacii atacau cu înverşunare măturând din faţa lor centuriile, manipulele şi cohortele duşmane. Dar rămăşiţele acestora se retrăgeau şi se mistuiau fără panică printre unităţile care veneau din urmă. Şi veneau mereu şi mereu altele, ca valurile unei mări răsculate de furtună. Şi iar şi iar, în aceleaşi rânduri strânse, în aceleaşi grupuri compacte. Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns. Împăratul aruncă în luptă pe aripi şi trupele de auxiliari, formate din multe seminţii ale lumii, din rândurile popoarelor cucerite sau ale celor prietene. Şi care luptau călare sau pe jos, fiecare în felul său, unii cu praştia, alţii cu arcul cu săgeţi.

Mulţi dintre daci aveau arme romane, dar luptau şi cu sabia lor încovoiată, şi foloseau tot atât de bine coasele, furcile, securile, secerile, bâtele noduroase şi parii ascuţiţi.

Niciodată nu s-au mai văzut atâţia morţi la, un loc. Şi atâta sânge. Se lupta peste trupuri de om. Dar aruncam mereu alte şi alte cohorte şi legiuni în bătălie. Şi când mi-am dat seama că dacii nu mai au rezerve, am ştiut că am învins. Oricât erau ei de viteji, nu puteau să reziste până la nesfârşit. Nu se temeau de moarte, dar fiecare dintre ei era hotărât să nu cadă până nu trimite în lumea umbrelor cât mai mulţi soldaţi romani. Cât mai mulţi soldaţi? Dacă fiecare dac din câţi se aflau acolo ar fi ucis câte o sută dintr-ai noştri. Dacă ar fi ucis o mie, tot mai eram. Aduceam mereu trupe din spate. Şi rândurile lor se răreau şi se subţiaseră văzând cu ochii.

Aş fi putut spune că am învins. La căderea serii o parte din oastea dacilor s-a închis în cetate, alta a pornit spre munte. Terenul pe care ne-am luptat a rămas în mâinile mele. Un câmp de morţi. Un câmp de sânge.

— De ce taci? întrebă unul dintre cei doi bărbaţi care stau faţă în faţă pe cele două colţuri de zid şi ruină.

— Şi ce-ai vrea să-ţi mai spun? Toate acestea le ştii, de ce să ţi le mai spun? Simţi şi tu în nări mirosul cle sânge şi fumul rugurilor pe care ard oştenii morţi, laolaltă. Da, cine să stea să-i mai aleagă? Şi de ce să-i culeagă numai pe ai noştri? Îi puteam lăsa pe ai lor, pradă păsărilor şi câinilor rătăciţi?

Au căzut într-adevăr mulţi, prea mulţi şi de o parte şi de cealaltă. Ce-ai fi făcut dacă ai fi fost în locul meu? Tocmai asta vreau să ştiu de la tine, ce ai fi făcut dacă ai fi fost în locul meu? Şi de ce mă îndepărtează tocmai această mare bătălie de cucerirea şi supunerea definitivă a Daciei?

Se făcea că în jocul vălătucilor de fum care se ridicau de pe ruguri, vede nişte soldaţi care plutesc prin aer, uşori ca nişte fulgi, cu mâinile şi cu picioarele îndepărtate de trup.

Se făcea că totul încremeneşte, între cer şi pământ, un zid uriaş de morţi.

Şi că împăratul nu poate să treacă mai departe.

— De ce taci? Ce vrei să mai ştii?

Nu-i răspunse nimeni. Şi când îşi ridică privirea bărbatul celălalt nu mai era acolo în faţa lui. Nu mai era nici colţul acela afumat de zid pe care stătuse. „Am petrecut o noapte întreagă în tovărăşia umbrelor, îşi zise împăratul, şi nu s-a lămurit aproape nimic. Au venit rând pe rând Alexandru, Cezar, Augustus, Crassus, Domiţian. Şi cum au venit, aşa s-au dus. Acolo, în împărăţia lui Hades. A venit şi s-a dus şi el. Şi m-a lăsat cu atâtea întrebări nerostite. Şi cu atâtea răspunsuri aşteptate.”

— Ai grijă de Decebal, auzi vocea celuilalt.

— Unde eşti?

— Ai grijă de Decebal, repetă glasul acela pe care împăratul parcă nu-l prinsese în urechi, că venise de undeva, dinlăuntrul său, de parcă celălalt s-ar fi tras în acest trup cu gândurile lui cu tot. Şi ce nu putea să deosebească împăratul era înţelesul exact al acelor cuvinte. Să fi fost vorba de un avertisment? Dar atunci de ce nu a spus limpede: „Fereşte-te de Decebal”? Sau poate a vrut să-i amintească faptul că datoria lui acum este să-l prindă pe rege, dacă se poate viu, ca să-l ducă în cortegiul său triumfal la Roma? Sau măcar să-i trimită capul desprins de trup, ca să fie rostogolit la picioarele senatorilor? Sau a fost aşa, un fel de rugăminte, să se poarte bine cu regele învins?

Nu aveam decât să fac un semn ca el să rămână în viaţă. Sau să nu fac semnul acela.

Stătea acolo, pe meterezele cetăţii, mândru şi trist. Cu platoşa de luptă, dar fără coif şi cu mâinile goale. Deşi câlţii suri ai nopţii nu se risipiseră pe de-a întregul, îi desluşeam chipul destul de bine. Era chiar el, nu mai încăpea nici o îndoială. Decebal îl adusese, într-adevăr, la vedere, aşa cum îl cerusem. Câteodată noi doi ne puteam înţelege. Vreau să spun regele dac şi împăratul romanilor.

Cu Pompeius Longinus m-am înţeles întotdeauna. Încă din copilărie. Am pornit la drum, în acelaşi timp, sub ocrotirea tatălui meu, care îl privea ca pe copilul lui. La vârsta marilor jurăminte, ne-am jurat să nu ne despărţim până la moarte. Şi să facem totul unul pentru altul. Cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. Şi singurul care mi-a rămas.

Mândru ca oricare dintre noi. Nici un ostaş roman nu trebuie să ceată îndurare, să implore să fie cruţat, dacă a căzut în mâna duşmanului…

— De ce eşti trist, Cnaeus Pompeius Longinus?” aş fi vrut să-l întreb. Dar n-avea cum să mă audă. Şi cum să-mi răspundă. Pompeius Longinus se afla acolo, pe meterezele Sarmizegetusei, fără arme, între suliţele dacilor.

Al doilea om din imperiu. Pentru fidelitatea lui. Pentru prietenia noastră. Dar mai înainte de toate, pentru meritele lui. Ajunsese la cele mai înalte ranguri şi în cele mai mari funcţii sub cei trei împăraţi din dinastia Flaviilor. Îl remarcase chiar Vespasian, Titus îi prevăzuse un viitor strălucit iar Domiţian l-a menţinut printre comandanţii armatelor. A ajuns pe treapta cea mai de sus în imperiu, în afară de cea pe care stă împăratul, adică a fost consul chiar cu un an înainte de a mi se acorda mie această cinste. Cred că Marcus Cocceius Nerva l-ar fi putut alege tot atât de bine pe el ca să-i fie fiu adoptiv şi succesor la cârma imperiului.

Eram sigur că, dacă se va întâmpla ceva cu mine, el este cel mai potrivit să-mi ia locul. Îl şi pregăteam în acest scop. Îi împărtăşeam tainele mele, îi ceream sfatul în toate, îi încredinţam cele mai importante misiuni, chiar pe aceea de a fi reprezentantul sau înlocuitorul meu.

Într-un fel, şi de data aceasta se afla tot în locul meu, acolo, între suliţele dacilor, de unde nu l-ar fi putut salva de la moarte decât un semn pe care Decebal îl aştepta de la mine. Şi eu întârzii să fac semnul acela… „Spuneţi lui Decebal că între noi nu mai poate fi nici un fel de înţelegere. Aştept să-mi deschidă porţile cetăţii şi ale tezaurului şi să se predea fără condiţii cu întreaga sa armată!”

Era după lupta din faţa Sarmizegetusei. Nu puteam porni asaltul asupra cetăţii înainte de a ne aduna morţii şi răniţii. Şi erau atâţia morţi şi atâţia răniţi… Şi atunci, de sus, de pe ziduri, s-a făcut un semn că ni se trimite o solie. Şi chiar aceasta mi-au cerut solii, o întâlnire cu regele dac, pentru a ne înţelege asupra păcii.

Dar chiar dacă aş fi dorit eu, o asemenea înţelegere nu mai putea avea loc. Sunt împrejurări când un împărat este sclavul imperiului său. Iar Roma voia ţara lui Decebal cu rege cu tot.

Adunăm morţii şi oblojim rănile celor care au rămas în viaţă, la lumina torţelor şi la lumina lunii. Acesta este tot răgazul pe care i l-am dat regelui dacilor.

Şi, pentru o clipă, se întâmplă imposibilul, Porţile cetăţii se deschid larg. Pe cergi de lână albă, un munte de aur. Adunate şi aliniate frumos, la porunca regelui lor, oştile dacilor îşi aruncă armele la picioare şi apoi lasă împinse, ca nişte turme, de suliţele soldaţilor mei care le mină spre Roma, în timp ce Decebal se pleacă la picioarele împăratului. Ar trebui ca momentul să fie foarte măreţ, dar mă simt foarte încurcat. Ba chiar derutat. Nu ştiu ce să fac cu el. Dar îmi aduc repede aminte că împăratul romanilor nu are voie să dea dovadă de slăbiciune şi nu trebuie să şovăie. Poruncesc să fie făcut prizonier. Şi chiar îl voi duce în cortegiul meu, aşa cum au făcut cu alţi regi ai lumii Marius sau Iulius Cezar. Şi chiar mă simt mândru că am luat această hotărâre. Nu a fost chiar un vis. Gândul meu o luase înainte, vedeam ceea ce doream să se întâmple. Dar nu s-a întâmplat aşa…

Şi ce de morţi. Şi ce de răniţi. Şi cetatea stă acolo în faţa noastră, tăcută, neclintită, cu porţile ferecate.

Între mine şi Decebal nu mai poate avea loc nici o înţelegere. O ştie şi el tot atât de bine. Atunci de ce a vrut să ne mai întâlnim încă o dată? Ce a vrut să-mi mai spună?

I-am trimis solia înapoi repetând că nu aştept decât să mi se deschidă porţile cetăţii şi porţile tezaurului, să capituleze necondiţionat regele cu întreaga armată. Ştiam că Decebal nu se va preda. Şi ştiam că va trebui să luăm cu asalt Sarmizegetusa. Dar, mai întâi, trebuia să ne facem loc, nu puteam să călcăm peste trupurile celor căzuţi.

De ce a vrut Decebal să ne mai întâlnim pentru ultima oară?

Nu l-am dezlegat să se ducă la întâlnirea cu regele. Dar nici nu m-am împotrivit. I-am spus ceva cam în felul acesta! „Dacă aş fi în locul tău, cred că aş încerca”.

Poate că nici nu am rostit aceste cuvinte dar mi-a umblat prin minte acest gând.

Dacă mi-ar fi spus ce pune la cale, aş fi luat măsuri să nu i se întâmple nimic rău.

Era pe la miezul nopţii, tot mai adunam la morţi şl tot mai ardeau rugurile când a mai sosit o solie de la Decebal. Nu e nici o supărare că n-am vrut să ne întâlnim. Îmi trimitea regele vorbă, ne putem înţelege şi aşa, tot ce aveam de făcut era să despresor cetatea şi să-mi trec întreaga armată peste Dunăre. Lucru pe care mi-l cere şi Cnaeus Pompeius Longinus.

„Nu cred!” am strigat ca un leu care este gata să turbeze. „Regele nostru poate să mai aibă răbdare până mâine dimineaţă”, mi-a răspuns liniştit cel mai bătrân dac din solie.

Cnaeus Pompeius Longinus. La vârsta marilor jurăminte ne-am legat până la moarte să nu avem gânduri ascunse unul faţă de altul, să ne ajutăm în toate împrejurările, să ne dăm viaţa unul pentru celălalt dacă va fi nevoie.

Sta acolo, mândru şi trist, pe meterezele cetăţii Sarmizegetusei. Aş fi vrut să-l privesc drept în luminile ochilor. Dar el privea undeva, departe, peste capetele noastre.

Încă o dată unul în locul celuilalt. După primul război îl lăsasem aici. Să supravegheze respectarea condiţiilor de pace din înţelegerea pe care am avut-o cu Decebal. Reprezentantul meu. Cu toate împuternicirile de la mine că tot ce va face şi va desface va fi făcut şi desfăcut şi cum chiar eu le-aş fi înfăptuit. Dezlegat de orice control şi dezlegat de a da seama cuiva. S-au auzit mai târziu voci care cereau să fie tras la răspundere pentru că sub ochii lui, Decebal şi-a refăcut armata, şi-a reconstruit cetăţile distruse, şi-a ridicat fortificaţii, a primit fugari din imperiu, i-a atacat şi i-a pedepsit pe regii vecini care îşi călcaseră înţelegerile şi năvăliseră în ţara lui o dată cu legiunile romane.

„Pentru tot ce a făcut sau nu a făcut el, Longinus acolo, în Dacia, este ca şi cum aş fi făcut sau n-aş fi făcut eu”, le-am retezat vorbele cârtitoare. Iar a-l învinui şi a-l judeca pe împărat, însemna crimă de majestate şi se plătea cu capul.

Nu mă hotărăsc să fac semnul acela. Şi nu mă hotărăsc să nu-l fac. N-aş vrea să-l pierd. Aş rămâne prea singur. O spune inima mea. Este adevărat că un împărat n-are voie să-şi asculte inima. Dar o spune şi mintea mea. Şi nu într-un moment de judecată pripită. De mult m-am convins că singurul om din imperiu care ar putea să-mi ia locul cu adevărat ar fi numai el. „Aduceţi aici pe Pompeius Longinus sau pe Ulpius Traian, pe care găsiţi mai repede”, a poruncit bătrânul împărat Cocceius Nerva. Şi dacă oamenii lui nu ar fi dat întâi de mine, Longinus ar fi împăratul.

Parcă sunt tot eu, de două ori, o dată acolo, pe metereze, o dată aici, jos.

Şi jumătatea aceasta a mea, de aici, de jos, n-ar avea să facă decât un semn ca s-o elibereze pe cealaltă jumătate. Şi mă simt incapabil să iau o hotărâre. În schimb ştiu că jumătăţii aceleia de acolo, de sus, de pe zid, i-ar fi cu mult uşor să facă gestul care s-o pună în libertate pe cea de jos.

Îmi dau seama că nici pentru regele dac nu este mai uşor. Dar a mers prea departe şi nu mai poate da înapoi. Şi crainicul lui repetă, pentru a nu ştiu câta oară că, dacă nu depresurăm cetatea şi dacă nu începem retragerea peste Dunăre…

Decebal ştie şi el la fel de bine ca şi mine că acest lucru nu se poate. Speră oare într-o minune?

O minune aş vrea şi eu să se întâmple. Oricare, numai să ne scoată din impas. Dar toată răspunderea asta este lăsată pe umerii împăratului. Numai el mai poate să facă miracole. Şi ar fi, într-adevăr, un miracol să se întoarcă de sub zidurile Sarmizegetusei înainte de a încerca s-o cucerească.

„Ce crezi despre toate acestea, Cnaeus Pompeius?”, aş vrea să-l întreb.

Nu mă priveşte. Dar face câţiva paşi înainte. Şi nu-l opreşte nimeni. Se vede treaba că nici Decebal nu vede alta ieşire din situaţia aceasta. Încă o dată numai noi doi ne înţelegeam. Noi, împăratul romanilor şi regele dac…

Câţiva paşi. Şi încă unul.

Răspunsul lui Longinus.

Ne lasă să-i ridicăm trupul de la rădăcina zidului.

Un rug numai pentru el.

Pe care-l aşez cu mâinile mele.

De azi imperiul roman rămâne mai sărac.

Şi Ulpiu Traian foarte singur.

Vin legănându-se greoaie spre porţile şi spre zidurile Cetăţii un fel de broaşte ţestoase mari cât o casă. Nu le este deloc uşor să înainteze pe terenul în pantă şi accidentat şi, mai ales, pentru că săgeţile oamenilor din cetate nu zboară în vânt. Dar unele reuşesc, totuşi, să se apropie şi atunci încep să roadă porţile şi zidurile şi să bată înfundat în ele ca nişte berbeci cu capul de bronz. De fapţ sub carapacea aceea din bârne groase de lemn, susţinute de grinzi bătute cruciş şi de stâlpi puternici, se află câteva zeci de soldaţi romani, care se pun imediat pe lucru: unii încearcă să desprindă pietrele din zidărie, cu nişte gheare de metal aflate la capătul unor prăjini lungi, alţii sapă la rădăcina zidurilor, ca să le şubrezească, iar alţii mânuie un drug gros de lemn, suspendat pe funii, îl trag înapoi şi îi fac vânt înainte, izbind cu capul lui de metal în cetate. Ştiu ei bine, soldaţii aceştia, aşa au învăţat şi aşa au văzut: dacă reuşeşti să lipeşti magaoaia aceasta, de zid, nu ţi se mai poate întâmplă nimic rău, pietrele aruncate de pe metereze nu pot să spargă acest scut puternic, apa fiartă şi smoala topită se scurg pe de lături şi nici focul nu se poate prinde de pieile crude de animal întinse pe acoperiş tocmai cu partea însângerată în sus. Dar toate acestea se potrivesc la exerciţiile de luptă şi se potrivesc la alte cetăţi. Dacii rostogolesc de pe crestele zidurilor nişte pietre atât de mari încât zdrobesc dintr-o singură lovitură aceste gângănii monstruoase din pântecul cărora ţâşnesc soldaţii scăpaţi cu viaţă şi fug buimaci, care încotro, buni numai pentru a fi binecuvântaţi cu câte o singură săgeată.

În acelaşi timp cu broaştele ţestoase se apropie de ziduri un fel de turnuri uriaşe cu ostaşi înlăuntrul lor, căţăraţi pe schele, cu mici deschizături prin care să se tragă cu arcul sau să se arunce suliţa, cu uşi care să se deschidă la comandă, de sus în jos, lăsându-se ca nişte podeţe până pe metereze. Clămpăneau în mers scuturile, agăţate pe faţa turnului, ca nişte solzi pe o burtă de peşte şi era lucru ştiut că cei asediaţi sunt întotdeauna neputincioşi faţă de aceste cetăţi din lemn care se apropie ca o fatalitate. Însă dacii aruncau cu nişte funii care aveau cârlige la cap, agăţau de moţ aceste turle uriaşe şi le trăgeau într-o parte sau alta de-a lungul zidului, până când le răsturnau cât erau de înalte. Şi se împrăştiau uluiţi soldaţii scăpaţi cu viaţă şi nu era nevoie decât de o singură săgeată pentru fiecare.

Dar mai erau, una lângă alta, balistele, care puteau să arunce cu pietre sau cu ulcele de seu sau de răşină chiar peste metereze, direct în cetate. Şi mai erau, una lângă alta, catapultele care puteau să bată cu pietre în ziduri şi în porţi. Şi atât unele cât şi celelalte se aflau la o distanţă de metereze încât nu puteau ajunge până la ele nici pietrele aruncate cu mâna, nici suliţele şi nici săgeţile celor asediaţi. Şi era lucru ştiut din toate învăţăturile că aceste maşini de război tocmai de aceea sunt invulnerabile fiindcă nu poate ajunge duşmanul în nici un fel şi cu nimic până la ele. Dar dacii cunoşteau toate meşteşugurile războaielor romane şi, pentru că se aşteptau la aşa ceva, îşi făuriseră catapulte şi baliste în cetate pe care le ridicaseră pe postamente de pământ până la înălţimea zidurilor. Şi maşinile de război ale romanilor sunt lovite înainte de a se aşeza bine pe poziţie.

Nu au dacii atâtea pietre aduse în cetate câte maşini de război avem noi şi putem să mai aducem la Sarmizegetusa, câte putem să reparăm şi chiar să construim aici cu meşterii noştri. Nu au cu ce să ni le sfărâme pe toate chiar dacă ar fi să-şi spargă toate stâncile şi să arunce cu ele în noi, chiar dacă şi-ar demola toate casele ca să zvârle în noi pietrele din ele, chiar dacă şi-ar preface în bolovani tot muntele pe care se află cetatea lor. Dar ca să poţi să aduci alte broaşte ţestoase, alte turnuri de asediu, alte baliste şi alte catapulte, trebuie să dai la o parte rămăşiţele celor care au fost sfărâmate. Şi este adevărat că pentru acest lucru soldaţii noştri trebuie să treacă printr-o adevărată ploaie de săgeţi. Şi nici o săgeată de a dacilor nu nimereşte alături.

Am adus aici, în Dacia, cea mai mare armată pe care a comandat-o vreodată în luptă un imperator roman. Dar nu pentru ca să piară mai mulţi soldaţi romani decât în oricare război. Poate că nimeni nu a avut grijă de ostaşii lui mai mult decât mine, nimeni nu a pus atâta preţ pe viaţa şi pe sănătatea lor cât am pus eu. Cu fiecare soldat mort părea că a murit câte ceva din propria mea fiinţă şi fiecare rană primită de ei mă durea şi pe mine. Tocmai de aceea am pregătit atât de bine acest război. Cu cât ai mai mulţi soldaţi bine pregătiţi, bine înarmaţi şi bine conduşi, cu atât vor pieri mai puţini: aceasta era convingerea mea. Şi mândria mea era să cuceresc cea mai puternică ţară din câte au fost supuse de romani, cu cele mai mici pierderi în oameni. Dar iată că aici, sub zidurile Sarmizegetusei, se toacă mai multă oştire romană decât la asediul oricărei alte cetăţi. Trimiteam mereu alţi şi alţi ostaşi să înlăture scheletele maşinilor de război sfărâmate şi aduceam altele în locul lor, dar nici ele nu aveau o soartă mai bună, iar pentru fiecare om nu trebuia decât o singură săgeată. Şi iar şi iar, ca într-un vis urât, nu mai isprăveau pietrele, nu mai epuizau săgeţile. De unde aveau atâtea?

Le făceam câte o dată semn că ne îngăduie să ne adunăm morţii şi răniţii: atunci ei nu ne mai săgetau, cu toate că stăteau cu arcurile întinse.

Şi ne-am adunat atâtea rânduri de morţi şi de răniţi că, dacă ar fi fost îngrămădiţi unii peste alţii, stiva lor s-ar fi ridicat mai sus decât zidurile cetăţii.

Am fi putut s-o ţinem aşa încă multă vreme, ca într-un vis urât care nu se mai sfârşeşte, tot nu aveau ei, dacii; atâtea săgeţi câţi soldaţi avea imperiul. Dar într-o clipă s-au rupt toate barierele, ostaşii mei ajunseseră la capătul răbdărilor. Nu am rostit bine porunca şi s-au repezit să ia cu asalt cetatea, cu scări de lemn şi cu scări de funie, cu prăjini şi funii care aveau căngi la cap, unii după alţii strigând un „bara” care făcea să se cutremure munţii. Toate coastele zidurilor Sarmizegetusei erau pline de soldaţi romani ca un muşuroi de furnici, se părea că nici săgeţile, nici lăncile, nici apa fiartă, nici păcura aprinsă, nimic nu-i mai poate opri. Dar cu toate că urcau mereu, unii după alţii, nu se întâmpla nimic dincolo de ziduri, de parcă s-ar fi topit cu toţii acolo pe metereze, sau chiar mai înainte de a ajunge la ele. Şi trâmbiţele de luptă sună mereu şi vin alte şi alte rânduri de soldaţi.

Are imperiul destui „bara-bara-bara”, din mii de piepturi porneşte strigătul roman de luptă, nimeni nu şovăie. Să se termine o dată, trebuie să se termine „ba-ra, ba-ra, ba-ra”… Se cutremură văzduhul, ar putea să se spargă bolta cerului, dar zidurile cetăţii rămân neclintite.

Este cu mult mai greu să opreşti iureşul unui atac decât să-l porneşti. Stau mult în cumpănă dacă se opresc elanul sau disperarea soldaţilor dezlănţuiţi. Dar am pierdut prea mulţi. Şi comandantul moare câte puţin cu fiecare dintre ei. Îl dor toate rănile celor care au rămas în viaţă. Şi, în afară de aceasta, nu vreau să rămân în istorie drept generalul care a cucerit o cetate cu preţul celor mai multe vieţi de soldaţi. Iar eu mai sunt şi împăratul romanilor. Şi imperiul va mai avea nevoie de armate puternice.

Sună trâmbiţele de încetare şi de retragere.

Soldaţii mei se opresc din înaintare ca un val care se clatină nehotărât. Apoi încep să dea înapoi, mereu cu faţa spre duşman, cu scuturile în apărare, cu suliţa pregătită să arunce cu ea din mers.

Dar săgeţile dacilor nimeresc mereu în plin.

De pe metereze dacii fac semn că vor să mai trimită o solie. Încă nu s-a făcut numărătoarea. Lupt în armata imperiului de pe vremea când eram de-abia un băiat. Dar nu am văzut niciodată atâţia morţi câţi au căzut în aceste zile sub zidurile Sarmizegetusei.

Resping solia.

După ce a pierdut atâta armată, împăratul nu mai poate să facă altceva decât să cucerească cetatea şi ţara dacilor.

Dar o cetate ca aceasta nu se poate cuceri decât cu chibzuinţă. Pun să se taie o pădure întreagă şi îngrămădesc copacii într-un parapet care se înalţă la o depărtare de zidurile cetăţii până unde nu pot bate nici săgeţile, nici balistele sau catapultele lor. De fapt închid cetatea într-o altă cetate, cu un val de pământ, de pietre şi buşteni mai înalt decât zidurile ei. Din spatele acestui taluz şi ascuns de privirile lor, începem să săpăm tunele, pe care le ducem până sub fundaţii, să le lărgim, să le umplem cu lemne uscate’la care să le dăm foc. Şi atunci, prăbuşindu-se bolta tunelelor, se vor nărui şi zidurile de deasupra, ca să dea năvală prin spărturi soldaţii gata pregătiţi. În acelaşi timp lărgim mereu parapetul, cu alţi buşteni, cu crengi, cu pământ şi cu pietre pe care le rostogolim pe partea dinspre cetate…

Este o treabă anevoioasă, dar de data aceasta Sarmizegetusa va fi cucerită.

Era o noapte cu lună plină. În faţa noastră, cetatea semeaţă a dacilor, cu oamenii ei pe metereze. Ştiam că zilele ei sunt numărate. Tunelele săpate de noi nu mai aveau decât vreo douăzeci de paşi până la temelia ei. Iar valul de pământ se apropia mereu, şi atunci când el va fi lipit de ziduri, ne vom afla la aceeaşi înălţime cu oamenii de pe metereze şi ne vom putea lupta ca pe o câmpie deschisă. Iar când noi vom fi pe creasta zidurilor, vom putea arunca în cetate, de sus, pietre, buşteni, suliţi, săgeţi, şomoioage aprinse.

Lucram şi noaptea, atât la lărgirea parapetului cât şi la săparea tunelurilor. Nu aveam de ce să ne temem. Toate porţile şi toate zidurile sunt supravegheate. Dacă un pâlc de oaste ar ieşi din cetate să ne atace, cu atât mai rău pentru ei. Suntem pregătiţi în orice clipă să nimicim chiar întreaga armată care a încăput în cetate. Iar din altă parte nu are cine să ne atace. În spatele parapetului toate locurile sunt înţesate cu legiuni şi cohorâte romane.

Au venit pe sub pământ. Prin tunelele săpate de noi. Ghiciseră pe unde îşi croiau drum, săpaseră şi ei altele, care au dat într-ale noastre, ne-au omorât oamenii, pe tăcute, şi au ieşit în tabără când nu se aştepta nimeni la aşa ceva.

Şi poate că nu am scăpat decât pentru că ei îl voiau pe împărat viu. Pentru că eu aveam pe umeri o simplă mantie de soldat. Pentru că nu mă aflam în cort. Pentru că nu le-a trecut prin minte că împăratul s-ar putea afla la miezul nopţii lungit pe creasta parapetului ca să cerceteze cu privirea cetatea dacilor la lumina lunii.

Dar de ce a poruncit Decebal să nu fiu adus la el decât viu şi nevătămat? De ce, când au dat peste mine, în retragerea lor, şi singurul soldat care îmi sta în preajmă a început să strige: „împăratul în pericol!”, înainte de a cădea, de ce dacul care m-a recunoscut nu a spus decât atât: „Deci tu eşti Traian”, şi a trecut pe lângă noi?

Am mai cerut încă o dată, prin crainic, să ni se deschidă porţile cetăţii, şi să ni se predea regele, armata şi tezaurul. Şi, ca să ştie la ce se aşteaptă, i-am avertizat că, dacă nu se supun de bună voie, vom arde cetatea până la temelii, vom surpa toate zidurile şi nu vom cruţa pe niciunul dintre locuitorii săi.

Dar nu putem să facem nimic din toate acestea. Când ajungem pe metereze, zidurile cetăţii se surpă sub noi. Şi toate clădirile care se aflau dincolo de întărituri, se prăbuşeau în flăcări. Şi nici măcar un singur om viu.

Şi rămâne neîmplinit jurământul împăratului de a trece totul prin foc şi sabie.

Îl întrebă şi nu-i răspunse.

Îl chemă şi nu veni.

Şi el simţi atunci mai mult decât oricând nevoia de celălalt. Să fie aici, aproape, faţă în faţă, pe colţul lui de zid. Să-şi întindă mâinile şi să le pună pe umerii lui. Să-şi treacă palma peste fruntea şi peste obrajii lui. Să-i pipăie cu vârful degetelor sprâncenele, ochii, buzele, bărbia, fruntea, tâmplele şi iar ochii, sprâncenele… Să-i simtă respiraţia. Să-i simtă căldura.

Şi de-abia atunci îşi dădu seama că nu-şi întinsese niciodată mâinile să le pună pe umerii lui, să-şi pipăie faţa, să vadă dacă există acolo cu adevărat.

Dar să apară oriunde ar fi. Să nu rămână singur în faţa atâtor întrebări fără răspuns.

Îl mai chemă o dată şi încă o dată.

Ştia că nu va mai veni.

Se făcea că umblu de-a lungul unui râu de munte cu gândurile împrăştiate. Şi că, tot umblând aşa pe marginea apei, am ajuns în dreptul unui vad. Şi că aici, în dreptul vadului, râul era mai lat, apa mai puţin adâncă şi mai liniştită. Şi că luna bătea până în fundul apei, luminând pietrele şi nisipul. Că chiar luna s-a aşternut pe fundul apei, ca un uriaş denar de aur.

În realitate chiar umblam de-a lungul râului, ca să-mi adun gândurile. Trecuseră multe zile şi trecuseră multe nopţi de la căderea Sarmizegetusei. Decebal nici nu fusese găsit. Dar mai mult decât Decebal mă îngrijora faptul că nu aflasem unde este ascuns tezaurul dacilor. Poţi să intri în triumf în Roma chiar fără un rege captiv. Dar fără comorile Daciei nu se poate. Visteria imperiului era istovită. Multe plăţi erau amânate. O mulţime de oameni de vază ai Romei şi-au pus averile în joc în acest război şi dacă nu puneam mâna pe aurul dacilor, ar fi rămas ruinaţi.

Mii şi mii de soldaţi îşi aşteptau salariile şi s-ar fi putut să caute să le dobândească pe altă cale dacă nu găseam ascunzătoarea în care se aflau bogăţiile strânse de regii dacilor. Mai erau cetăţenii romani, mult mai mulţi la număr, care plăteau impozite, atât de grele pentru ducerea acestui război încât ajunseseră la capătul puterilor şi fără aurul Daciei nu se mai putea conta pe ei. Şi mai erau provinciile, aproape stoarse de vlagă pentru acest război, care încă stăteau liniştite, dar ştiam că n-ar mai fi putut să suporte dacă ar fi trebuit să geamă sub povara dărilor şi după cucerirea unei ţări atât de bogate cum era socotită Dacia.

Statul era plin de datorii şi împăratul la fel. Mă împrumutasem cu sume mari la diferite persoane particulare, ba chiar la cămătari. Nu era un lucru nou. Şi Cezar era dator vândut înainte de a porni spre cele două Galii. Numai că Cezar s-a întors bogat la Roma. Şi cu un rege care să fie sacrificat.

Chiar umblam aievea de-a lungul râului şi luna aceasta răsturnată în apă, cu desenele ei nelămurite, părea într-adevăr un denar uriaş de aur, căzut printre bolovanii de piatră.

Sub apa liniştită din vad se vedea foarte bine fundul de piatră şi de nisip. Nisip, ca în orice vad, în fiecare zi stârnit şi ridicat, şi pietre care, ca în orice vad, erau mereu mişcate, rostogolite, scrijelate, sparte de roţile carelor Şi de copitele vitelor. Dar acum totul se liniştise, apa, pietrele, nisipul. Şi luna din albia râului.

Şi cum priveam aşa nisipul de pe fundul apei, mi s-a părut că văd două luni în loc de una, fiecare ca un denar de aur. Şi de la un timp încolo se făcea că fiecare bolovan de piatră, aşa cum era el scrijelat sau spart de roţile cailor şi de copitele vitelor, avea pe el un chip nelămurit, drahmele, ca denarii, ca talanţii. Dar un împărat trebuie să ştie să-şi stăpânească închipuirea.

Am venit din nou, pe lumina zilei. Un vad ca toate vadurile, cu nisipul mereu stârnit, cu pietrele mereu mişcate.

Şi mă gândii că, dacă ar fi să îngrop o comoară în albia unui râu şi aş urmări, se înţelege, să nu se poată descoperi acest lucru, n-aş alege decât un vad în care nisipul este stârnit şi pietrele mişcate din loc în loc de roţile carelor şi de copitele vitelor.

Săpau soldaţii în albia secată a râului, care fusese abătut pe altă vale. Atât praefectus fabrum, ofiţerul care îi comanda, cât şi oamenii săi, se pricepeau bine să construiască şi să dărâme, doar fuseseră nelipsiţi, în tot timpul războiului, de la lucrările de fortificare a taberelor, la repararea drumurilor, la lucrările de forţare a cursurilor de apă, la asediul cetăţilor.

Sub pietre şi sub nisip dădură, la câţiva paşi, de nişte ziduri boltite şi tencuite, de pe care fugea apa, de parcă ar fi fost făcute din sticlă.

Comorile dacilor. Cupe şi vase de ritual adunate din sanctuare şi puse la adăpost de lăcomia cuceritorilor. Brăţări, coliere, fibule de prins pânza şi stofa hainelor, agrafe şi ace de păr, totul numai şi numai din aur şi argint, lucrat cu multă măestrie, în chip de cerbi, de păsări, de şerpi, de flori, de animale fabuloase. Dar mai ales monede. Monede dacice, de la Dromichete, de la Burebista, de la Scorilo, de la Duras, de la Decebal, de la un şir întreg de regi şi prinţi cu chipuri de oameni, cu fel de fel de ornamente, dar mai ales cu un om călare sau stând în picioare, alături de calul său.

Şi multe monede ateniene, spartane, thebane, din vechi cetăţi de pe ţărmul Pontului Euxin, din insule şi Grecia, persane şi macedonene, siriace, babiloniene şi asiriene, celtice şi scitice, din Egiptul Ptolemeilor şi din întregul imperiu roman.

Fiecare piesă a fost notată şi înscrisă, cu greutatea şi valoarea ei, ca să fie totul înregistrat, să nu se piardă nimic, să nu se nască vreo bănuială.

Se făcea că venise din nou la vad la miezul nopţii. Groapa fusese astupată, râul dat pe vechea lui albie.

Şi luna, tot aşa, ca un denar uriaş de aur, pe fundul apei.

Şi se făcea că tot privind aşa în apă, se vedea oglindit în întregime, în afară de capul care nu i se mai cunoştea dintre bolovanii de piatră.

Şi se făcea că luna de pe fundul apei aduce tot mai mult cu un cap de om fără trup.

Şi se făcea, sau nu se făcea, că luna aceea care aducea atât de mult cu un cap de om fără trup se rostogoleşte printre bolovani de piatră şi îşi caută iar loc până se aşază deasupra umerilor săi.

Şi acum el era de două ori, unul pe malul apei, ţinându-se drept pe picioare, celălalt, crescut din tălpile lui în partea cealaltă.

Şi cum privea aşa în albia râului, de la un timp încolo nu mai ştiu care este el şi care este cel oglindit în apă. Îşi ridică mâinile să-şi pipăie capul, dar făcu la fel şi celălalt, trecându-şi palmele peste luna rotundă pe care o avea pe umeri.

Şi, ca să umple cu ceva golul acela din fundul râului în care se petreceau lucruri atât de ciudate, aduse cu gândul din nou acolo tezaurul dacilor. Ulpiu Traian nu mai văzuse niciodată atâta bogăţie la un loc. Poate că aşa arătase tezaurul Romei pe vremea lui Augustus, a lui Nero, a lui Domiţian. Şi, ca să umple golul acela din apă şi să umple un gol de timp, Cezarul văzu cu ochii minţii, acolo pe fundul râului, cum tezaurul roman creştea şi se umfla cu monete şi cu obiecte de preţ din cetăţile şi de la popoarele cucerite. Şi tot aşa crescuseră şi se umflase tezaurele lui Darius, lui Filip, al atâtor regi şi împăraţi. Ulpiu Traian vedea cu ochii minţii, acolo, pe fundul apa cum pentru visteria proprie dacii scormoneau în munţi lor după aur şi spăla nisipul din albia râurilor, cum îl topesc în cuptoare şi îl toarnă în formele făcute de ei.

Dar mai vedea Cezarul că în tezaurul dacilor era mai mult aur venit din alte părţi decât cel scos din munţii lor, monete bătute la Atena, la Sparta, la Theba, la Roma, la Apollonia, la Tomis, la Callatis, la Odessos, la Histria, la Olbia. Dar şi mai de departe, de la Alexandria, cetatea din delta Nilului şi încă mai de departe, de la Susa şi Persepolis. trecute din mână în mână şi din veac în veac. Le vedea acolo Cezarul, pe fundul râului, aşa cum le văzuse când au fost dezgropate şi când au fost încărcate în care. Şi în felul acesta tezaurul dacilor nu s-ar fi deosebit de celelalte, care aveau în ele atâtea monete şi atâtea obiecte aduse de la alţii. Dar Ulpiu Traian văzu acolo, pe fundul apei luminat de lună, herghelii întregi de cai mândri şi înfocaţi şi cirezi întregi de boi albi, ciolănoşi şi cu coarnele mari şi multe turme de oi cu lâna lungă, butoaie de vin, turte de ceară, vase cu miere, stive de copaci pentru vase şi corăbii. Şi ştiu că din tot ce au adunat dacii în tezaurul lor nimic nu a fost adus cu sabia, fiecare dram de aur era plătit cu muncă şi cu sudoare. O avere curată, ca lacrima.

Dar toate acestea nu-i fură de nici un folos Cezarului pentru liniştea sa, pentru că, iată, venise el cu sabia.

Îşi alungă din minte toate aceste gânduri şi groapa aceea de pe fundul râului rămase la fel de adâncă şi la fel de goală.

Şi în golul acela adânc se legăna celălalt bărbat, crescut din tălpile sale şi lui îi fu teamă că dintr-o clipă în alta putea să se desprindă de sine şi să cadă în hău şi Cezarul încercă cu ochii minţii să mai umple cu câte ceva gropanul acela rămas pe fundul râului ca un mormânt deschis. Ies pe toate drumurile şi umplu toate forurile Romei cetăţenii imperiului care se bucură şi aclamă vestea pe care au primit-o că tot omul este scutit de impozite pe acest an, iar strigătele, lor se urcă până la cer când află că vor mai şi primi pe deasupra din aurul dacilor, câte 650 de dinari fiecare. Dar, oricât sunt ei de mulţi şi oricât şi-ar agita braţele şi oricât ar aclama de tare, groapa aceea din fundul râului din care a fost scos tezaurul Daciei rămâne aproape goală. Şi atunci dă poruncă Cezarul să fie aduşi zece mii de gladiatori care să se lupte în circ şi să fie cumpărate unsprezece mii de fiare sălbatice, care să se sfâşie între ele sau să fie vânate în arenă în cinstea victoriei asupra lui Decebal. Dar nici cu zece mii de gladiatori şi nici cu unsprezece mii de animale sălbatice şi nici cu miile nenumărate de cetăţeni ai Romei care umplu toate băncile circului şi nici cu cele 123 de zile de sărbători şi petreceri plătite din aurul dacilor nu se astupă groapa de la picioarele împăratului.

Încă mai trebuia pus ceva în groapa aceea şi atunci Ulpiu Traian cumpără toate terenurile, dintre Forumul roman şi Colina Quirină, la apus de Forumul lui Augustus, pune să se niveleze toată această suprafaţă, un lucru ce părea imposibil, taie în adâncime dealul înlocuind panta lină cu o faleză abruptă, care trebuie consolidată cu un zid de sprijin. Un adevărat munte de pământ se îngrămădeşte cu prilejul acestor lucrări, conduse de vestitul arhitect Apolodor din Damasc, cel care a construit şi podul de piatră peste Dunăre. Dar groapa de la picioarele împăratului tot nu se umple. Piaţa este pavată cu blocuri mari de marmoră albă, iar de-a lungul laturilor sale se ridică portice făcute de marmoră colorată şi împodobite cu scuturi şi cu statui de daci captivi. În spatele porticurilor se deschid două hemicicluri, unde se întâlnesc scriitori, retori, filosofi şi discipolii lor. Spre miazănoapte Piaţa este mărginită de Bazilica Ulpiu, cea mai vastă din Roma, „decorată cu marmoră albă de Luna, pentru placarea pereţilor, ca să-i facă mai strălucitori, marmoră de Pentelic, pentru frizele de deasupra coloanelor şi pentru coloane, granit cenuşiu, marmoră africană de culoare galbenă şi multe feluri de marmoră cu nervuri şi striaţii. La adăpost de zgomot şi de mulţime, lângă bazilică, se deschideau două biblioteci spre zona principală.” Şi încă nu era de ajuns să se umple golul acela în care se legăna, ca în cupa unui clopot. Cu aurul adus din războiul cu dacii, ar putea să fie construit un templu pentru zeul tuturor bătăliilor, Marte, protectorul legiunilor romane, sau un templu pentru Iupiter detunătorul, cel mai mare zeu dintre zei, sau pentru Venera, zeiţa străbună a romanilor.

Şi se construi atunci cea mai mare columnă din câte au fost ridicate vreodată; înfăşurată într-o eşarfă de marmoră în care erau săpate scene chiar din acest război pe care împăratul încă nu ştia dacă l-a terminat. Şi din care lipsea această întâmplare cu Cezarul privind în golul din apă cum se legăna un bărbat crescut din tălpile sale. În schimb era acolo, cioplită în marmoră, o altă scenă, care nu avusese loc: se făcea că regele Decebal, înconjurat de soldaţi rămaşi la rădăcina unei stânci, unde căzuse rănit, îşi înfige sabia în piept ca să nu fie prins viu.

Şi toate aceste minuni, piaţa pavată cu blocuri de marmoră, porticele decorate cu scuturi şi cu statui, hemiciclurile cu filosofii, cu retorii şi cu scriitorii lor, cele două biblioteci fără seamăn, bazilica fără pereche, se îngropară în pământ, se acoperiră sub nisip şi sub pietre şi nu mai rămase la vederea împăratului decât scena aceea săpată în marmoră în care regele dacilor refuză să se dea prins. Peste care se suprapune alta, însă neclară, încă nedefinită, cu un centurion care s-ar apleca asupra regelui mort, ca să-i ia capul şi o mână, să le aducă împăratului pentru încredinţare.

Şi toţi bolovanii aceia de piatră din vad, scrijelaţi de roţile carelor şi de copitele vitelor, se văd acolo, pe fundul apei, în bătaia lunii, cu nişte semne pe ei, care pot fi ochi sau buze, frunte, arcade, tâmple, obraji, nas, bărbie.

Şi parcă n-ar mai fi nici o îndoială: toţi bolovanii aceia de piatră de deasupra mormântului din care a fost scos tezaurul dacilor, sunt nişte capete retezate. Până şi luna de pe fundul apei s-a aşezat şi ea în grămada de bolovani, ca un cap retezat. Iar bărbatul acela care crescuse din tălpile Cezarului nu mai putea să fie văzut, aşa cum atârna în apă, decât până la umeri.

Împăratul de-abia reuşi să-şi smulgă privirea din apă. Dar când o ridică spre cer văzu că luna cea adevărată sângerează şi este sfâşiată de vârcolaci…

Împăratul s-a aşezat din nou, numai el cu gândurile lui, pe rădăcina aceea de zid în ruină. Şi aghiotantul apăru pentru prima dată atunci când nu avea nevoie de el.

— Trimisul Senatului vrea să te vadă.

— Să aştepte.

— Aşteaptă de aseară, nu mai are răbdare.

— Roma se grăbeşte?

Ar fi bine să-l primeşti.

— Adu-l încoace.

— Aici?

— Aici, de ce nu? Să vadă cu ochii lui cum arată Sarmizegetusa după război. Ca să aibă ce să povestească.

— Te găseşte plin de praf, de cenuşă şi de funingine… Şi pe buze ai cenuşă, şi pe pleoape… De schimbat nu aveai cu ce, că toate veşmintele ţi le-ai dat pentru feşe…

— Ave, Cezar, părinţii Romei te salută! Părinţii Romei te încredinţează prin mine de încrederea şi respectul lor.

— Mulţumesc părinţilor Romei pentru încredere şi pentru respect. Dar cred că nu ai făcut un drum atât de lung şi atât de greu numai pentru aşa ceva.

— Senatul a primit, prin ştafete, rapoartele tale despre cucerirea Daciei.

— Era de datoria mea să-i ţin la curent pe venerabilii părinţi ai Romei de tot ce se întâmpla aici.

— Şi m-au trimis pe mine…

— Poţi să vezi cu ochii tăi, numai ruine şi cenuşă…

— Pentru asta vei fi primit la Roma în cel mai mare triumf din câte s-au cunoscut…

— Nu-mi căutaţi un merit în asta. N-am vrut… Dar nu s-a putut altfel… Dacii ăştia s-au agăţat de fiecare palmă de pământ, de fiecare piatră, de fiecare copac, de fiecare fir de iarbă.

— Senatul ştie că avem pierderi mari în oameni, în cai şi arme.

— Dacă asta face plăcere părinţilor Romei, au de ce să se bucure.

— Roma mai vrea şi alte dovezi că ai cucerit Dacia, definitiv şi în întregime.

— Am trimis spre Roma grâne, vin, ceară, miere, cai. Ieri am găsit tezaurul regelui îngropat într-o albie de râu. A şi fost încărcat în care… Atâta aur şi argint nu a văzut niciodată Roma.

— Da, dar unde este Decebal?

— Decebal… Aş vrea să ştiu şi eu… Zile de-a rândul, zile şi nopţi a fost căutat printre morţi şi printre răniţi. Au fost scotociţi toţi munţii şi toate văile, dealurile, pădurile, până şi bârlogurile fiarelor sălbatice. Nu l-am găsit…

— El există. Tu n-ai decât să-l prinzi. Şi să-l aduci la Roma.

Nu părăsise rădăcina aceea de zid când se apropie de el unul dintre cei mai de ispravă comandanţi de oşti pe care îi avea.

— Ave, Cezar…

— Ce e, generale, de arăţi atât de abătut şi speriat? Nu-ţi convine că s-a terminat războiul?

— De-abia de acum începe greul.

— Asta aşa e… Sunt multe de făcut pe aici…

— Cât timp a fost război, soldaţii ca soldaţii, mergeau la lupta fără murmur şi cârtire… Cine murea – murea, cine scăpa – scăpa… Fiecare ştia la ce poate să se aştepte…

— Ai soldaţi curajoşi, i-am văzut cum se bat…

— Erau… Erau curajoşi. Dar acum, că nu mai au un duşman în faţă, cu care să se bată…

— Sunt prea obosiţi… o să le treacă.

— Nu există decât un singur leac pentru, boala asta.

— Care?

— Capul lui Decebal… Atâta timp cât ştiu că regele nu a fost prins, ostaşii nu vor avea linişte… Trebuie să punem neapărat mâna pe el, viu sau mort…

— Facem tot ce putem. Până una alta caută să-ţi stăpâneşti soldaţii. Iei toate măsurile la care ai dreptul ca să înăbuşi în faşă orice încercare de împotrivire:

— Asta şi fac. În zori a fost decimată o centurie.

— Ce spui?

— Chiar aşa, din zece soldaţi unul a fost decapitat. Prin tragere la sorţi… Plecase unul dintre ei fără să se mai întoarcă. Iar ei nu l-au oprit să dezerteze.

— Am cucerit Dacia iar acum ne ucidem între noi… Ce putere blestemată au ei dacă, chiar atunci când nu-se mai luptă făţiş, ne fac să ne pierdem capul?

— Decebal… Atâta vreme cât dacii cred că el mai este în viaţă, trăieşte şi speranţa lor că sunt de neînvins. Pune-l pe Decebal în lanţuri, arată-l dacilor, arată-l romanilor şi, poate atunci, o să avem linişte.

Generalul salută scurt şi numai pe jumătate şi se întoarce la soldaţii săi. Rămas singur pe rădăcina aceea de zid în ruină, împăratul Traian îşi ridică fruntea înnegurată:

— De unde să te iau? … Ce fel de om eşti? …

Aghiotantul se apropie ca să spună că a sosit o solie de la Roma cu două mesaje, unul pentru împărat, celălalt pentru delegatul Senatului, cerând, de fapt, acelaşi lucru, să fie trimis Decebal.

— Părinţii Romei şi-au pierdut răbdarea.

— S-au întors de la Roma şi oamenii mei de taină şi am aflat tot ce se poate afla. Nu e vorba numai de Senat. Toată lumea la Roma şi în întreaga Italie, ba chiar şi în provincii, se interesează de Decebal, dacă este viu sau mort. Consulari, senatori, patricieni, cavaleri, plebe, liberţi, negustori, meşteşugari, ostaşi, femei, copii, pretutindeni, în Senat, în for, în temple, pe străzi, la terme, în taverne, nu se mai vorbeşte decât despre aşa ceva. Fie că a fost adusă de vânt, fie că a fost semănată de cineva cu dibăcie, sămânţa aceasta a prins rădăcini, încolţeşte şi înfrăţeşte. Parcă toată viaţa lor nu ar mai depinde decât de acest lucru. Decebal, Decebal, toată ziua Decebal.

— Ei, bine, n-au decât să răstoarne toate statuile din Roma: dacă îl găsesc, eu nu-l pun în lanţuri şi nu-l decapitez…

Reprezentantul Senatului este galben ca turta de ceară. În afară de mesajul Senatului a primit şi veşti confidenţiale. Se învârte pe lângă Traian, frângându-şi mâinile. Se plânge. Se roagă. Caută argumente. Imploră. Senatul cere… Stăpânii lumii vor…

— Eu sunt împăratul! se ridică Traian cu semeţie.

Trimisul Senatului rămâne deocamdată mut. Apoi îi revine glasul. Şi spune cu destulă îndrăzneală.

— Încă nu-ţi dai seama că există cineva mai puternic decât tine?

— Decebal! … Mai puternic acum decât oricând, dacă poate să tulbure un întreg imperiu…

Aghiotanul se aşază în apropierea împăratului pe o piatră afumată, aşteptând să i se ceară părerea. Şi cum nu i se cere, rupe tăcerea cu de la sine putere.

— Sunt atâţia daci morţi, împărate… E plin pământul de ei.

— Daci şi romani…

— Şi romani, poate şi mai mulţi… Dar noi avem nevoie de un singur cap… Capul lui Decebal…

— De unde să-l iau? zice cu tristeţe Traian, ţinându-l pe al său între palme. Apoi, deodată, parcă ars cu fierul roşu: Doar nu vrei să spui…

— Ba da…

Se aşază din nou pe colţul de zid şi îşi pleacă fruntea pe genunchi. Apoi sare şi rage ca un leu.

— Asta nu!

Împăratul primi vestea că undeva, departe de Sarmizegetusa, în cheile unui râu a fost descoperită o cetăţuie pe un pinten de munte. Comandantul armatei din apropiere ceruse să i se deschidă porţile, dar fusese primit cu săgeţi. Aşa că nu-i rămăsese decât să înceapă asediul şi să-l vestească pe împărat. Şi să adauge că, după părerea lui, regele Decebal nu putea să fie decât acolo.

Porniră fără zăbavă, cu toţi soldaţii care mai erau buni de drum, cu cei o mie de pretorieni vânjoşi, sosiţi de la Roma pentru escortarea împăratului. Traian trimise ştafete în toate părţile să fie urnită într-acolo toată armata disponibilă. În drum adunară maşinile de aruncat pietre şi de aruncat săgeţi aprinse, berbecii de spart porţi şi ziduri, scările, funiile cu căngi şi tot ce putea fi folosit pentru asalt.

Dar cetăţuia din cheile râului era aşezată pe o stâncă uriaşă, care avea vârful retezat parcă anume în acest scop. Nu puteai să arunci cu nimic în zidurile ei, nici cu mâna, nici cu maşina de pe crestele din jur, pentru că nici pietrele şi nici săgeţile nu ajungeau până acolo.

— Numai dacă am avea aripi am ajunge dincolo de ziduri – fu de părere prefectul pretorienilor.

— Până la urmă foamea şi setea îi vor face să deschidă porţile, adăugă prefectul Romei.

— Dar asediul ar putea să ţină câteva luni, zise trimisul Senatului. Şi cetăţenii romani nu mai au răbdare…

— Eşti unul dintre cetăţenii romani, ba chiar un reprezentant al lor, ai vreo idee cum se poate cuceri cetatea aceasta? îl întrebă împăratul căutând să-şi stăpânească vocea.

— Nu am, recunoscu trimisul senatorilor, pe un ton destul de îndrăzneţ, dar asta e treaba ta.

După ce dădu ocol cetăţii pe crestele munţilor vecini, Ulpiu Traian se aşeză pe o piatră.

— Nu avem aripi, dar nici ei nu au…!

— Şi pe unde au ajuns ei în cetate, putem să ajungem şi noi, întregi aghiotantul… Dar cum au ajuns?

Dar împăratul nu mai avu timp să caute un răspuns care rătăcea cine ştie pe unde.

— Sună adunarea. Vreau să le vorbesc ostaşilor! porunci el scurt.

„Am cucerit Dacia, spunea împăratul, dar a mai rămas această cetăţuie, în care se crede că s-a adăpostit şi regele Decebal. Fără această cetăţuie şi fără regele dacilor nu se poate spune că Dacia a fost cucerită cu adevărat. Putem să lăsăm cetăţuia aceasta aici, cu Decebal în ea? Va fi foarte greu, de ce să vă ascund? Ca să ne căţăram pe ziduri trebuie, mai întâi, să coborâm în fundul acestei prăpăstii atât de adânci că nici nu se vede unde se termină. Apoi să urcăm pe pereţii drepţi ai stâncii până la rădăcina zidurilor. Şi de-abia de atunci încolo avem de a face cu o cetate ca acelea pe care le cunoaştem. Până acum fiecare soldat a fost nevoit să lupte pe viaţă şi pe moarte… Cine a şovăit, cine a dat înapoi, cine a fugit, a fost pedepsit aşa cum se întâmplă întotdeauna cu trădătorii. Cine a fost curajos şi viteaz a fost răsplătit şi încă o să mai fie, spunea Ulpiu Traian în faţa soldaţilor. Dar ultima cetate a dacilor, împreună cu regele Decebal, va fi cucerită numai cu soldaţii care vor să lupte de bunăvoie, nu din poruncă.”

Erau aşa de mulţi voluntari că nu puteau să fie folosiţi decât pe rând. Dar se răreau atât de repede rândurile încât nu aveau prea mult de aşteptat.

Din fundul prăpastiei cetăţuia de-abia se zărea sub bolta cerului. Odihniţi şi vânjoşi, pretorienii, care au cerut şi ei voie să participe la cucerirea cetăţii, au făcut o treabă bună, ajungând să se caţere până sub rădăcina zidurilor, săpând în piatră găuri în care să pui vârful piciorului şi bătând scoabe de metal de care să se lege funiile. Dar până la urmă tot vechii soldaţi au fost cei care au ajuns primii înăuntru. Atâţia câţi au mai rămas, au ajuns primii înăuntru. Trimisul Senatului, care a privit lupta de pe creasta unui munte vecin, mai înalt decât cetatea, avea să povestească mai târziu, în felul lui sec şi rece: „Ostaşii romani urcau pe peretele de granit al stâncii ca nişte furnici care nu se mai isprăvesc, oricât le-ai mătura din cale. Câte o dată coasta de piatră rămânea chiar goală, curăţată de bolovanii ce se rostogoleau de sus, de săgeţile, de apa fiartă, de torţele aprinse. Dar nu pentru multă vreme. Alte şi alte gângănii începeau să se caţere din nou, de parcă ar fi ieşit dintr-un furnicar fără sfârşit. Bărbaţii daci, puţini la număr, repezi în mişcări dar stăpâniţi din fire, nu-şi cruţau viaţa decât ca să poată să răpună câţi mai mulţi duşmani. Femeile îi îndemnau pe bărbaţi cu strigătele lor, le lăudau faptele, le legau rănile, le aduceau apă şi merinde, cărau pietre, suliţe şi săgeţi. La fel făceau şi copiii, cât de mici, fără să încurce pe nimeni şi fiind numai de folos. Iar când ostaşii romani ajunseră la metereze, luptau toţi, bărbaţi, femei, bătrâni, copii.” Trimisul Senatului mai povestea că a văzut femei care îşi aprindeau veşmintele şi se aruncau în flăcări de pe creasta zidurilor peste pâlcurile de romani, ca să dea foc la cât mai mulţi dintre ei, iar cu ultimele puteri se agăţau de un centurion sau de un decurion şi nu-i dădeau drumul până când nu mureau amândoi încleştaţi.

Când împăratul ajunse dincolo de porţi cetatea era aşternută cu trupuri de oameni, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii. Nici un dac nu renunţase la lupta atâta timp cât putuse să se ţină pe picioare. Ba şi de acolo, de jos, dacă mai avea o mână pe care să poată s-o ridice.

— Sunteţi liberi, fură primele cuvinte pe care le rosti Ulpiu Traian. Răniţii vor primi îngrijiri şi fiecare este liber să plece unde vrea.

Un dac bătrân îşi ridică încet capul de jos.

— Unde să plecăm de pe vatra noastră?

— Nu vă izgoneşte nimeni. Puteţi să rămâneţi la voi acasă…

— Sub călcâiul stăpânirii romane…

— În privinţa aceasta trebuie să am o înţelegere cu regele vostru…

— Regele nostru nu poate să târguie cu nimeni libertatea poporului său.

— Nu e vorba de nici un târg. Ar trebui să ne înţelegem şi atâta tot.

Bătrânul dac îşi lăsă capul jos, cu urechea lipită de pământ, de parcă ar fi vrut să asculte dacă se aud copitele vreunui cal care se apropie, care se îndepărtează.

— Arată-te Decebal, ştiu că eşti aici! strigă împăratul. Dar în tăcerea care se lăsă nu îi răspunse nimeni.

— Ştiu că eşti aici! repetă Ulpiu Traian.

Fumul şi funinginea înăbuşea cuvintele împăratului, dar el continua să strige.

— Dacă eşti viu, arată-te… Sau eşti mort…

Apoi ca şi cum n-ar mai fi încăput nici o îndoială.

— Decebal este mort!

— Decebal este mort! repetară comandanţii de oşti adunaţi în jurul său.

— Decebal este mort, Decebal este mort, Decebal este mort! strigau soldaţii de la unul la altul.

Bătrânul dac deschise pleoapele, şi, de data aceasta, reuşi să se ridice într-un cot.

— Ţi-e teamă, împărate… La toţi vă e teamă… Dar de ce ţi-e frică nu scapi… Decebal nu e mort…

Dacă nu e mort, să se arate! …

— Speri în zadar… Decebal trăieşte…

Împăratul încercă să râdă, dar nu reuşi cine ştie ce.

— Dacă este viu, unde este?

— Eu sunt Decebal, spuse bătrânul şi se întinse pe pământul cetăţii ca un prunc în leagăn.

Îl căutaseră peste tot. Alergaseră după el ca după o nălucă. Dar l-au găsit. Nici nu se putea altfel. Când armata romană se punea în mişcare nu-i scăpa nimic. Soldaţii erau mândri că tocmai ei au avut norocul să rămână în viaţă până la prinderea regelui. Se vedeau de pe acum încărcaţi de glorie şi răsplătiţi cum n-au mai fost alţii. Generalii şi trimisul Senatului începeau să se liniştească. Numai împăratul se întunecase la chip. Dorise atât de mult să-l găsească viu. Dorise atât de mult să stea de vorbă între patru ochi cu marele rege, pe care, oricum, l-a învins. Avea atât de multe de întrebat. Avea atât de multe de aflat. Se lăsă în genunchi, îi atinse pleoapele, buzele, fruntea.

— Deci aşa arăţi…

Apoi se înălţă în picioare şi se înfăşură în mantia de soldat pe care cineva i-o aninase pe umeri.

— Decebal este mort, rosti el. Îl mai privi o clipă în tăcere, apoi porunci.

— Ridicaţi-l!

Dar când soldaţii se aplecară asupra bătrânului se auzi o voce de aproape, de departe:

— Decebal trăieşte!

Înlemniră cu toţi.

— Eu sunt Decebal…

Căutară printre morţi şi printre răniţi până îl găsiră pe un bărbat cu barba uşor încărunţită şi cu o căciulă mică de stofă, tivită cu aur.

— Eu sunt Decebal! repetă el fără sfială.

Dar de-abia făcură zid în jurul lui, că închise şi el ochii pentru totdeauna.

— Acum avem doi! se plânse aghiotantul.

— Şi niciunul viu, îl completă prefectul pretorienilur.

Dar tocmai atunci se auzi un glas din colţul celălalt al cetăţii.

— Eu sunt Decebal!

Şi apoi alte şi alte voci:

— Eu sunt Decebal…

— Vor să-l acopere, spuse prefectul Romei, care de mulţi ani învăţase să conducă fel de fel de cercetări. Înseamnă că este pe aici, pe undeva şi ei vor să ne ţină pe loc până se face nevăzut. Lăsaţi-mă să încerc, poate aflu de la cineva unde putem să dăm de el. Întotdeauna se găseşte câte cineva care să te pună pe urmele celui căutat…

Îi luă pe rând pe toţi câţi puteau să silabisească un cuvânt.

— Unde este Decebal?

Le făgăduia răsplata cea mai mare pe care şi-o închipuia el şi îi ameninţa cu cele mai cumplite schingiuiri. Dar nimeni nu-şi mişca limba în gură decât ca să rostească:

— Eu sunt!

I se aduse împăratului un copil cam sub trei ani, care nu avea pe el decât o cămăşuţă atât de scurtă încât nu-i acoperea nici mijlocul măcar.

— Uneori se poate afla mai mult de la un ţinc decât de la un om mare, zise prefectul Romei şi îşi întinse mâinile să-l prindă pe băiat. Dar împăratul, care nu mai văzuse de mult un copil atât de aproape, se aplecă asupra puiului acela de om şi-l ridică cu blândeţe în braţe.

— Poate şi tu vrei să spui că eşti Decebal?

Dar copilul nu făcu altceva decât să gungure. Puţin se sinchisea el că se află la pieptul unui împărat. Ba, încă, cel mai mare împărat al celei mai mari împărăţii de pe lume. Îşi întinse mânuţele şi începu să pipăie fruntea bărbatului acela, tâmplele, arcadele sprâncenelor, nasul, obrajii, buzele, bărbia. De parcă ar fi vrut să ia cunoştinţă de el. De parcă ar fi vrut să-l ţină minte.

— Aduceţi stafide, ceru împăratul, de parcă uitase că mai există şi altceva de făcut. Dar tocmai atunci copilul rosti foarte limpede:

— Eu sunt Decebal!

Toţi cei de faţă tresăriră, în afară de Ulpiu Traian, care se aplecă pentru a-l pune pe băiat cu picioarele pe pământ. Şi copilul începu să se îndepărteze fuguţa, de parcă ar fi alergat la sânul mamei. Şi era de mirare cum de-şi poate face loc printre morţii şi răniţii căzuţi de-a valma. Să juri, şi mai multe nu, că trupurile acelea se dau la o parte din calea lui să-i facă loc să treacă.

În faţa copilului se deschise o poartă pe care ei n-o văzuseră până atunci.

Şi parcă o punte de lumină urca din pragul acestei porţi spre bolta cerului.

După aceea, pe o muchie de deal, sub o poală argintată de nor, se ivi un călăreţ îmbrăcat în alb, pe un cal alb, care începu să sune din corn, parcă a jale, parcă a chemare.

Se făcea că se înfăţişează cineva care să spună că s-a descoperit o gură de peşteră. Nu se ştia unde duce şi nici dacă duce undeva, dar era acolo o gură de peşteră într-o coastă de munte, sub o rădăcină de zid de cetate.

Împăratul se ridică din aşternut, îşi duse mâna la frunte tot mai avea fierbinţeală, se ridică, ameţi puţin, se clătină pe picioare, dar se ţinu bine, apoi crezu că se simte în putere. Vru să-şi pună platoşa, coiful, umerarele, pulparele, tot ce poate să-l apere pe un luptător roman de suliţe, de săgeţi, de lănci, de spade, de pietre aruncate cu praştia, de orice ar fi putut să-l vatăme. Dar numai gândul acesta îl făcu să le simtă prea grele pe trupul său şi renunţă. Îşi puse pe umeri mantaua aceea de soldat şi ieşi din cort.

Gura de peşteră era chiar acolo unde i se spusese.

Împăratul porunci să nu-l însoţească nimeni. Dacă nu se întoarce după trei zile şi după trei nopţi, să deschidă testamentul pe care l-a lăsat. Dar numai după trei zile şi trei nopţi.

La început nu se întâmplă nimic, împăratul înainta la lumina torţei ca printr-un portic de templu sau un portic de casă. Şi tocmai aceasta îl neliniştea că era prea multă linişte şi nu se întâmplă nimic, şi nu se împotriveşte nimic, de parcă ar fi fost aşteptat, de parcă drumul i-ar fi fost pregătit.

Şi merse el ce merse şi văzu că din galeria prin care trecea fără oprelişti şi fără întâmplări se deschideau alte guri de tunel, când ici, când colo şi de la o vreme fu ispitit să încerce şi altceva decât să se lase dus de drumul cel mai bun şi mai drept, parcă anume pus la picioarele lui din altă voinţă.

Şi chiar intră într-unul din aceste tunele şi de ce înainta de aceea drumul devenea tot mai greu, ba urcând în pantă, ba coborând ca o pârtie alunecoasă. Şi începu să-i pâlpâie şi torţa, ca o prevestire, dar el nu se lăsă. Tunelul se strâmta tot mai mult şi el trebui să se aplece, să se frângă de mijloc, pereţii erau jilavi, picioarele îi alunecau pe piatră, îl bătea în piept un fel de vânt rece, în rafale, torţa se stinse, bâjbâia în întuneric, lilieci cu aripi moi sau păsări de noapte treceau în zbor pe lângă el, frigul umed îl pătrundea până în măduva oaselor, îl dureau ochii de atâta întuneric, îi sângerau palmele şi îşi julise genunchii, dar înainta mereu, fie ce o fi, trebuie să apuce să vadă ce sa află la capul acestui coridor, că trebuie să existe ceva acolo care i se ascunde.

Şi nu ştiu dacă au trecut mai multe zile şi dacă au trecut mai multe nopţi de când bâjbâia aşa prin inima muntelui, dar după o cotitură văzu deodată undeva, departe, o fereastră de cer.

Şi merse şi merse şi văzu că gura acelei peşteri se deschide spre o întreagă lume, cu sate mari, cu grădini pline de pomi, cu dealuri domoale pe care păşteau turme de oi, cirezi de vite şi herghelii de cai, cu nesfârşite lanuri de grâu, cu drumuri şi cu fântâni la marginea şi la răspântiile drumurilor. Şi îşi dădu seama că acolo se află dacii liberi, unde nu ajunsese încă să pună piciorul nici un soldat roman. Şi vru să se apropie mai mult dar tunelul se opri brusc la marginea unei despărţituri adânci în munte în fundul căreia trecea, vâjâind, un râu năvalnic. Se cunoşteau locurile unde pe cele două maluri au fost rezemate cele două capete de pod sau de punte. Dar acum nu mai era în faţa lui decât un hău adânc, anume ca să nu poată să treacă el, să nu poată să treacă nici un străin. Mai era un căpătâi de ţară de cucerit dincolo de bariera munţilor şi împăratul ştiu că, imediat ce se va întoarce în tabără, îşi va pune armatele în mişcare. Desigur că n-are să-şi vâre legiunile prin galeria aceea îngustă şi întortocheată de peşteră. Va ocoli munţii sau va trece peste ei, nimic nu este imposibil. Hannibal luase în piept zăpezile munţilor cu elefanţii lui şi cu nişte soldaţi deprinşi cu căldura de pe ţărmul mării şi din deşertul fierbinte. Şi drumul nu-i fu mai lesnicios la întoarcere. Şi de-abia aştepta să ajungă în tabără, avea atâtea de făcut. Dar cu cât se grăbea mai tare cu atât nu avea nici un spor. Se gândi că poate au trecut cele trei zile şi trei nopţi. Îi păru rău de ce scrisese în testament, anume să fie urcat la cârma imperiului cel mai bun dintre romani. La urma urmei era el cel mai bun? În primul lui testament indicase pe Longinus, dar acesta se aruncase de pe meterezele Sarmizegetusei. De aici înainte să hotărască soarta. Sau sabia. Oricum, cel care va pune mâna pe putere va fi hotărât să şi-o apere împotriva oricui. Chiar împotriva lui Marcus Ulpius Traianus, dacă acesta ar apărea în gura peşterii în care a dispărut.

Şi merse şi merse şi ajunse în galeria cea mare. Şi ştiu că dacă o ia la dreapta va ajunge în tabără, poate la timp ca să nu înceapă luptele pentru putere. Dar ce se află la partea cealaltă? Poate că încă n-au trecut cele trei zile şi cele trei nopţi. Şi se pomeni că apucă în cealaltă parte.

Iar avea torţa în mână. Cu o flacără bogată, care îi lumina drumul până departe.

Şi merse şi merse.

Şi ajunse într-un fel de pădure toată numai şi numai din copaci de lumină. Şi creşteau copacii aceştia de lumină, atât de jos, de pe podeaua de gheaţă, cât şi de sus, din bolta de piatră. Fără crengi, fără frunze, unul spre altul, cel de sus cu cel de jos, până se împreunau formând un fel de coloane aşa cum nici o minte de om n-ar fi putut să iscodească. Şi dacă ciocăneai cu vârful degetelor într-un asemenea copac – şi împăratul o făcu de mai multe ori – începea să cânte în şoaptă. Nici flautul, nici lira, nici naiul, nimic din lumea cunoscută lui nu putea să scoată sunete atât de minunate.

Şi merse ce mai merse şi dădu de un ochi de apă atât de limpede de parcă şi el ar fi fost făcut din lumină topită.

Iar deasupra acestui lac de cleştar se deschidea bolta de piatră sub cerul albastru.

Cerul cu soarele.

Cerul cu luna.

Cerul cu stelele.

Cu stele şi cu luceferi.

Şi din rotundul ochiului acela de apă şi de sub rotundul cerului porneau ca dintr-un butuc de roată patru râuri limpezi, poate spre patru margini de ţară sau patru margini de lume.

Şi îl văzu.

Pe un fel de pat tăiat în stâncă.

Înfăşurat într-o sarică de păstor albă ca zăpada.

Culcat pe o rână, pe pledurile albe ca zăpada.

În jurul său, sfatul ţării…

— Lumea asta este mare, ne vom găsi şi noi un loc sub cer, aşa cum şi-au găsit atâtea seminţii care au rătăcit dintr-o parte în alta.

— Dar noi nu suntem una din acele seminţii rătăcitoare, noi ne-am născut şi am crescut pe pământul acesta, în el se află cenuşa şi oasele strămoşilor noştri.

— Pământul nostru nu mai este al nostru, au pus stăpânire pe el romanii.

Regele Decebal stă aşa, într-o rână, cu capul sprijinit în podul palmei şi nu face altceva decât să-i asculte.

— Să ne aruncăm asupra lor cu mic cu mare şi să ne luptăm până pierim cu toţii. Mai bine să ne lăsăm trupurile aici, în pământul nostru, decât să ne pierdem minţile prin locuri străine.

— E mare şi întinsă stepa de dincolo de hotare, cu oameni puţini şi rari care se mută dintr-un loc în altul după turmele lor. Poate că au să ne îngăduie şi pe noi, puţin pământ pe care să-l desţelenim şi să-l semănăm, puţin pământ pentru casele şi bordeiele noastre, pentru fântânile şi pentru rădăcinile pomilor şi atâta tot.

— Şi dacă nu ne lasă?

— De ce să nu ne lase? Nu le facem nici un rău. Vrem doar să trăim pe o bucată de pământ, nu dăm năvală la ei, să-i supunem.

— Dar dacă vor încerca să ne supună ei pe noi?

— Atunci n-am avea decât să ne apărăm.

— Decât să ne lăsăm oasele pe acolo, pe nu ştim unde, tot mai bine să ne luptăm cu romanii în ţara noastră.

— Ne-a mai rămas o parte de ţară, dincolo de munţi, în care romanii nu au pus piciorul până acum.

— Nu încă, dar au să sosească şi acolo.

Regele îşi potrivi mai bine pe pledul alb ca zăpada cotul mâinii în care îşi sprijinea capul şi toţi tăcură, să-l asculte.

— De ce să pierim cu toţii? întrebă el cu vocea blândă, obosită dar foarte clară.

— Dar ce ne-a mai rămas de făcut? îi întoarse, bărbăteşte, întrebarea cel care vorbise ultima dată.

— Să nu murim, răspunse regele.

— Se ştie de când lumea că dacii sunt nemuritori, numai trupul nostru poate să fie doborât şi eu nu mă gândeam la alceva.

— Au căzut destui, prea mulţi, cei care au mai rămas trebuie să trăiască, nu pentru ei ci pentru urmaşii noştri şi urmaşii lor. Aici şi numai aici.

— Dar aici sunt romanii.

— Ei stăpânesc cu armele, voi trebuie să fiţi stăpânii cu mintea, cu dragostea pentru acest pământ şi cu munca braţelor voastre.

— Sunt mulţi şi au să mai aducă şi pe alţii.

— Unde sunt celţii, sciţii, sarmaţii şi alte seminţii care s-au aşezat printre noi, pe pământul nostru? Le-au tăiat cineva capetele? Au fost aruncaţi în prăpăstii? Au fost arşi sau îngropaţi de vii? Nu au pierit aşa, deodată, dar după câteva rânduri de oameni s-au topit cu totul în poporul nostru, de n-a mai rămas din ei decât o poveste, câteva nume şi câteva cuvinte.

— Cu romanii este altceva.

— Cu romanii poate să fie mai greu şi poate să dureze mai mult. Ar fi fost mult mai bine să-i putem da afară din ţară cu armele şi să-i putem ţine departe. Dar nu s-a putut şi nu se mai poate. Acuma nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să-i sorbim încetul cu încetul în fiinţa noastră, numai aşa putem să-i învingem.

Bărbaţii aceia adunaţi acolo rămaseră un timp tăcuţi şi duşi pe gânduri, apoi spuseră, pe rând, cu vocea apăsată |

— Aşa să fie!

— Porunca mea de pe urmă, spuse regele, ridicându-se şi mai mult în cotul în care se sprijinea, porunca mea este ca toţi dacii care şi-au părăsit satele să se întoarcă acasă. Să-şi reclădească casele arse şi distruse, să are pământul şi să-l semene, să facă, să crească şi să ţină copii sănătoşi şi frumoşi.

Şi nişte călăreţi îmbrăcaţi în alb porniră pe caii lor albi spre cele patru zări.

— Ai venit! zise regele, fără să se ridice de pe pled. Împăratul îl privi în tăcere de pe cealaltă margine a lacului de cleştar. Ar fi vrut să se aşeze pe ceva, dar nu era nimic pentru el pe acolo. Altceva ar fi vrut să răspundă sau măcar cu altceva să înceapă dar crescu în el mânia că trebuie să rămână în picioare, ca un şcolar, că prea este privit ca unul aflat în trecere pe acolo, prea nu se ia în seamă că el este împăratul romanilor şi că se află pe pământul unei ţări pe care o va declara provincie romană.

— Ai rămas singur, spuse cu răutate în glas.

— Am rămas aşa cum am vrut şi cum este obiceiul pe aici.

— În sfârşit, te-am găsit. Te-am căutat peste tot, dar te-am găsit. Eşti acum în mâna mea.

— Împăraţii romani uită câte o dată că sunt şi ei oameni şi că nici unui om nu-i stă totul în putinţă.

— Aş putea să chem câţiva soldaţi să te ridice pe sus, cu pleduri cu tot şi să te trimit spre Roma.

— Dacă vrei, poţi să încerci… Unde sunt soldaţii aceia? Suntem aici într-un loc unde nici un străin nu are putere.

— M-ai atras într-o cursă, cum ai făcut şi cu Longinus.

— Longinus a venit el singur la noi.

— Dar s-a rostogolit de pe zidul cetăţii.

— Nu l-am împins noi, tu l-ai tras jos pentru că n-ai făcut la timp semnul pe care-l aşteptam.

— Cereai să-mi scot oştile din ţara ta şi să le trec dincolo de Dunăre, tocmai când mă aflam sub zidurile Sarmizegetusei.

— El a înţeles că acesta este singurul lucru înţelept.

— Pentru acest lucru ai vrut să ne întâlnim înainte de asaltul cetăţii? Ca să mă convingi cât de înţelept este să fac cale întoarsă?

— Longinus, dacă el ar fi fost împăratul, ar fi făcut acest lucru. Mă tem că un zeu supărat pe lume s-a amestecat în treburile noastre şi numai aşa se face că oamenii trimişi de Nerva au dat mai întâi peste tine.

— Adică din noi doi el ar fi fost un împărat mai bun?

— Longinus a înţeles că imperiul roman ar fi avut de câştigat, ba ar fi avut chiar nevoie de o Dacie puternică aici, la hotarul Dunării.

— De ce? Ca să fim mereu ameninţaţi? Ca să existe în permanenţă primejdia că puteţi porni spre Roma?

— Aceasta este marea voastră greşeală, judecaţi toate popoarele cu aceeaşi măsură. Poporul meu nu a dus niciodată alte războaie decât ca să se apere. Dar acum tu deschizi cu adevărat drumul altor seminţii spre Roma. Ia aminte ce-ţi spun, nu va trece prea multă vreme şi pe calea sacră a cetăţii eterne şi pe cele şapte coline vor tropoti copitele cailor iar în Forum îşi vor ridica barbarii corturile.

— Iată un lucru care nu se poate.

— Ia aminte, din clipa când a fost cucerită Dacia, începe prăbuşirea imperiului roman.

— De ce îmi spui toate acestea, ştii că nu pot şi nu vreau să las această ţară necucerită. Şi acum ce urmează să se întâmple cu mine? Ai să trimiţi o solie să ceară părăsirea Daciei de către oastea romană în schimbul vieţii şi libertăţii împăratului? Ia şi tu aminte, Decebal, dacă Longinus a putut să se arunce de pe zid, aş putea şi eu să mă azvârl în lacul acesta limpede sau să găsesc altceva, în nici un caz nu te las să faci din mine obiect de târguială.

Şi împăratul chiar încercă să se apropie de lac, dar picioarele îi erau grele ca de plumb.

— Tu singur ai căutat gura peşterii şi te-ai vârât în ea.

— Dar mă aşteptai.

— Drept e, ştiam că vii.

— Ai şi trimis oameni să-mi ceară răscumpărarea? Sau ai de gând să mă urci pe un zid, ca să le spun chiar eu acest lucru?

— Numai Longinus ar putea să accepte acest schimb. Dar Longinus nu mai este. Şi fără el Roma crede că Dacia face mai mult decât un cap de împărat.

— Capul împăratului pentru o provincie?

— De ce nu? La Roma au căzut multe capete, chiar de împăraţi şi uneori pentru mai puţin decât o provincie.

— Ba cu mult mai mult, pentru un imperiu.

— Pe care l-a prins acum un fel de beţie, crede că are neapărat nevoie de încă un cap aşezat la temelia puterii lui.

— Da, se caută un cap pentru imperiu. Capul lui Decebal.

— Dacă vrei, încercăm cu capul lui Tiaian…

— N-ai să faci asta!

— N-am s-o fac. Fie chiar numai pentru că oricare altul ar fi mai rău pentru noi decât tine. I-ar trebui şi lui puţină glorie, fără aşa ceva nu se poate intra în triumf în Roma şi pentru aceasta ar fi în stare să distrugă şi ce a mai rămas.

— Şi acum ce are să se întâmple cu mine?

— Nimic altceva. Tu singur ai intrat în această peşteră, ca să-ţi mai limpezeşti gândurile…

Nu mai avea decât o singură teamă, să nu treacă cele trei zile şi trei nopţi înainte de a ajunge în tabără. Dar la întoarcere tunelul era destul de larg şi destul, de înalt, fără întortocheli şi fără hârtoape. Iar torţa parcă i se aprinsese singură în mână.

Nu se schimbase nimic în tabără. Ba, mai mult, parcă nici nu i se observase lipsa.

Se vesti peste tot că împăratul va da poruncile pentru Dacia.

Şi toată lumea aşteptă să le asculte.

Edictul imperial fu adus la cunoştinţă tuturor şi nu se afla nimeni în afara obligaţiei de a i se supune.

Înceta starea de război.

Dacia era declarată provincie romană, condusă de împărat printr-un legat al său.

Sub pedeapsa cu moartea, nici un dac nu va mai putea fi ucis.

Sub pedeapsa cu moartea, nici un dac nu poate fi prins, făcut prizonier, trimis în sclavie la Roma sau vândut negustorilor de sclavi.

Sub pedeapsa cu moartea, nimeni nu mai avea voie să prade casele, sanctuarele, satele şi cetăţile, chiar dacă acestea erau părăsite.

Sub pedeapsa cu moartea, nimeni nu avea voie să jefuiască vreun om din Dacia, nici de vite, nici de grâu, nici de ceară, nici de miere, nici de podoabe, de niciunul din bunurile sale.

Orice familie şi orice dac aflaţi în pribegie se puteau întoarce fără teamă la casele şi în satele lor.

Soldaţii romani erau obligaţi să-i ajute pe pribegi să-şi reconstruiască locuinţele şi să-şi refacă gospodăriile dacă au avut de suferit de pe urma războiului.

Veteranii din legiunile şi cohortele care au luptat în Dacia puteau să rămână aici, primind loturi de pământ, cu condiţia să trăiască în pace cu populaţia băştinaşă şi să nu tragă foloase de pe urma ei.

Erau îngăduite căsătoriile, dar se pedepsea orice încercare de a sili pe cineva la această, fie cu forţa, fie cu ameninţarea, fie prin cumpărare.

„Ave, Cezar!” Legiunile şi cohortele îl aclamau pe împărat.

— Toată lumea mulţumită? îl întrebă acesta pe aghiotantul său.

— Cu unele excepţii neînsemnate, dar pe care împăratul trebuie să le cunoască.

— Senatorii?

— Încă n-am ajuns până acolo.

— Negustorii mărunţi de sclavi şi de alte chilipiruri, care n-au decât să se întoarcă cu mâna goală?

— Şi ei.

— Soldaţii care nu sunt încă sătui de pradă?

— Unii dintre ei nu au scăpat de datoriile pe care le au la cămătari.

— Vor primi salarii sporite, ca să se poată achita de toate datoriile. Mai sunt şi alţii?

— Ar mai fi…

— Veteranii care au uitat să lucreze pământul, sau n-au ştiut niciodată şi s-au legănat în visul că nu vor avea altceva de făcut în gospodăria lor decât să dea porunci şi să-şi mângâie câte o nevastă tânără, luată cu forţa?

— Şi ei…

— Tribunii şi legaţii care cred că nu au strâns destulă glorie şi destulă avere?

— Şi ei?

— Generalii care cred că trebuie cucerit şi colţul acela de ţară de la miazănoapte, care a rămas liber, şi care sunt de părere să-i punem în lanţuri pe toţi oamenii din această ţară?

— Ei invocă obiceiul şi dreptul roman de a nimici şl a lua în sclavie întreaga populaţie a unei cetăţi care nu vrea să se supună sau se răscoală.

— Dacia nu este o cetate.

— Dar se face de două ori vinovată, şi pentru că s-a răsculat după primul război, călcând condiţiile de pace care le-au fost impuse, şi pentru că nu vrea să se supună nici acum, în ultima clipă.

— Vorbeşti ca unul care eşti de partea lor.

— Vorbesc ca unul care are datoria să-ţi aducă totul la cunoştinţă, să nu-ţi ascundă şi să nu răstălmăcească nimic.

— Dar senatorii?

— Mulţi dintre ei murmură.

— Murmură, mâriie, mormăie, asta o ştiu mai de mult, dar pun ceva la cale?

— Încă nu îndrăznesc. Dar nu s-ar da înapoi.

— Cezar a asmuţit plebea împotriva lor şi când s-a îndreptat cu armata spre Roma ei au părăsit Curia, însoţindu-l pe Pompeius.

— Dar Cezar a” căzut ucis chiar la picioarele senatorilor, care au avut ambiţia să pună din nou mâna pe putere.

— Antoniu şi Octavianus s-au folosit de ei, cel din urmă numindu-l pe Cicero părintele său şi salvatorul republicii.

— Însă nu a trecut mult şi capul retezat al lui Cicero era pus pe tribună, în Curie, între braţele sale tăiate de la coate.

— Augustus a păstrat Senatul numai de formă, Tiberius nu i-a întărit puterea. Nero l-a desconsiderat.

— Dar Senatul l-a declarat pe Nero duşman al imperiului şi el a fost silit să se sinucidă.

— Vespasian nu i-a acordat Senatului nici o putere, Titus nici o importanţă, iar Domiţian îi numea sau îi da afară pe senatori ca pe slujitorii săi, asta când nu le tăia capetele.

— Dar senatorii l-au ucis într-o noapte în palatul său, după ce au obţinut promisiunea de la Coccpius Nerva, viitorul tău tată adoptiv, că va primi să fie împărat.

— Niciunul dintre împăraţi nu i-a dat Senatului atâta strălucire cât i-am dat eu şi acuma murmură?

— Mârâie, e gata să latre şi i-ar face plăcere să muşte.

— Şi ce e de făcut?

— Să-i faci pe cei mai colţoşi să urle la lună.

— Nu prea ai respect pentru părinţii Romei şi ai imperiului.

— Sunt un om din popor, mi-am irosit copilăria printre femei şi prin toate locurile în care cetăţenii liberi ai Romei îşi petrec timpul pălăvrăgind, restul timpului, l-am trăit prin tabere militare, iar soldaţii, după marşurile lungi făcute în tăcere, au un limbaj foarte colorat. Şi, dincolo de toate acestea, ştiu că rolul unui aghiotant este să-l mai şi amuze pe superiorul său.

— Nu prea ai reuşit…

— Mai ales în ultima vreme, când ai fost foarte îngândurat, când nu aveai somn, când stăteai câte o noapte întreagă pe un colţ de zid în ruină.

Se întorceau acasă dacii de prin păduri, de pe văi, de prin lunci, pe unde îi alungase urgia războiului. Nu se fereau de romani, dar nici nu săreau asupra lor. Le suportau prezenţa ca pe o iarnă grea, căruia n-ai ce să-i faci, tot ce-ţi rămâne este să rezişti şi să aştepţi. Până una alta trebuiau să-şi refacă tot ce a fost distrus şi să ia totul de la cap, să are, să semene, să sape, să secere, să cosească. Apărură în curând şi oamenii stăpânirii, ca să înregistreze tot omul, cu numele, cu vârsta, cu membrii de familie, cu pământul, cu vitele, cu tot avutul. Ca să se cunoască bine situaţia. Dar nu era un an în care să se pună impozite. De altfel nici nu ar fi avut cum să fie plătite.

Ici-colo câte un soldat roman lăsat la vatră începea să-şi înjghebe şi el gospodărie: Pe tot pământul Daciei se înlăturau ruinele cetăţilor distruse, se curăţa de cioate pădurile arse, se reparau podurile şi drumurile, se construiau castre. Şi se plănuiau să se construiască o Sarmizegetusă, aproape de vatra celei vechi mult mai frumoasă.

Împăratul avea de ce să fie mulţumit. Vedea în toate acestea un început de aşezare de lume nouă. O lume care lua fiinţă din puterea şi din voinţa lui şi la destinul căreia veghea ca totul să meargă bine. Toate celelalte, Roma cu senatorii şi cu plebea ei, provinciile, serbările care se pregăteau, triumful, Forumul pentru care Apolodor din Damasc îi şi prezentase planurile, se aflau undeva pe planul al doilea. Şi lumea aceasta nouă se înfiripa într-adevăr. Şi el se simţea puternic ca un zeu. Dar în gândul său cel mai intim îi era recunoscător lui Decebal. Fără porunca lui poate că dacii nu s-ar fi întors niciodată la casele lor. Fără îndemnul lui ar fi mai curs încă sânge, şi de o parte şi de alta, până când ţara ar fi rămas pustie. Fără să vorbească despre aceasta, ei doi, regele dac şi împăratul romanilor, se înţeleseseră încă o dată. Această lume nouă se crea din voinţa amândorura. Înfrânt, rănit, retras într-o peşteră departe de lume, ca să nu vadă nimeni cum îşi dă sfârşitul, Decebal găsise calea prin care poporul Iui să nu piară. Şi nu mai ştia cui să-i mulţumească Ulpiu Traian că nu căzuse capul acela pe care îl cerea tot imperiul.

Şi totuşi împăratul cedă. Şi cedă tocmai atunci când nu mai exista nici o primejdie reală de a i se lua cârma din mâini sau capul de pe umeri. Dar când nimeni nu mai ameninţa făţiş, toată lumea îşi pusese speranţele în el că poale să-l prindă şi să-l aducă la Roma pe Decebal. În Forum, în taverne, în curie, pe toate drumurile şi în toate casele numai despre asta se vorbea. Nimănui nu-i trecea prin minte că regele învins pdate să scape în vreun fel. Ulpiu Traian, cel mai mare comandant de oşti din câţi a cunoscut lumea, l-ar putea găsi şi în gaură de şarpe.

„Mă simt obligat faţă de tine, i se adresă în gând împăratul, dar am obligaţii mai mari faţă de imperiul pe care îl conduc. Şi imperiul nu mai vrea şi nu mai doreşte altceva decât capul tău.”

Şi se dezbrăcă repede de toate simţămintele pe care le avea faţă de regele dac. De preţuirea pe care o avea pentru el, de cinstea pe care trebuia să i-o arate. El nu va fi un simplu cetăţean care să-şi lase slobode sentimentele, să facă ce face după bunul lui plac. El era împăratul roma-. nilor.

— Şi chiar îi plăcea să-l-Vadă în cortegiul său triumfal pe Decebal, purtat pe o letică fără acoperiş, aşezat într-o rină pe sarica lui de oaie cu lână albă ca zăpada. Nici-un general roman nu a adus din războaiele sale un trofeu mai de preţ. Exista un edict de pedeapsă cu moartea pentru oricine ar fi încercat să prindă şi să facă sclav un om dac după încheierea războiului. Dar dacul acesta era Decebal, iar un împărat roman putea oricând să redeschidă un război şi să calce peste legile pe care le-a dat.

Ştia de unde să-l ia. Şi era atât de sigur de el încât îi asigură pe comandanţii de legiuni pe care îi chemase în acest scop, pe reprezentanţii Senatului, pe toţi cei din jurul său că Decebal este ca şi prins. Iar vestea începu să umble din om în om, fiecare mai punând câte ceva, de la el, ba că regele dacilor a venit şi s-a închinat la picioarele împăratului, ba că a fost o luptă dreaptă între ei doi, undeva, pe un vârf de munte şi Ulpiu Traian l-a silit să îngenunche şi să implore iertare. Oricum, fusese deja prins, nimeni nu mai avea în privinţa aceasta nici o îndoială.

Decebal fusese prins. Se dezlănţui o adevărată beţie de bucurie de la o margine la alta a imperiului.

Ştia prea bine unde se află gura aceea de peşteră ascunsă după două tufe de liliac şi o adevărată perdea de rugi de mure. Dar nu o mai găsi. În zadar puse să-fie scoase din pământ toate tufişurile şi să fie distrusă întreaga vegetaţie să fie dat pământul la o parte. Nu rămânea decât piatra seacă de gresie şi de cremene.

Cercetară muntele până în vârf şi pe toate părţile. Se scotociră toţi munţii din jur. Nici o gură de tunel. Nici o urmă de peşteră.

„Ave, Cezar! Ave, Cezar!” aclama un întreg imperiu. Dar Decebal nu putea fi găsit nicăieri.

Omul din prejma împăratului care îl ajuta să-şi pună şi să-şi scoată platoşa şi coiful, care îi pregătea patul să se culce, care gusta din mâncare şi din vin ca să moară el în cazul că ar fi fost otrăvite, era pentru Ulpiu Traian un fel de umbră însoţitoare căreia nu-i acorda nici o atenţie, după cum nu dădea atenţie nici propriului său trup.

Se termina războiul şi devotamentul său nici nu fusese luat în seamă. De fapt, se gândi, ce făcuse el altceva decât să-l ajute pe împărat să se echipeze, să-i aştearnă patul, să-i guste mâncarea şi să-i facă rost de o mantie de soldat după ce şi-o dăduse pe a sa pentru feşe să fie pansate rănile soldaţilor? Omul din umbră. Omul fără nume. Asta o să rămână.

Îşi iubea împăratul. Se bucurase ca un părinte de copilul său care se scoală de pe boală când Ulpiu Traian se ridicase de pe colţul acela de zid în ruină pe care stătuse o noapte întreagă zgâlţâiat de febră sau de friguri. Dar împăratul trecea din nou prin momente de cumpănă.

„Ave, Cezar, ave Cezar, Decebal a fost prins!”

Şi trecu un lanţ de munţi şi fu atacat tribul carpilor care făcea parte din dacii liberi. Fără alt motiv decât că s-ar putea să afle de la ei cum se poate ajunge la Decebal. Au murit mulţi oameni, şi de unii şi de alţii, dar, ca de obicei, nu s-a putut afla nimic.

S-a aşezat împăratul pe un colţ de stâncă, întunecat ca noaptea. Ajutorul său, omul din umbră, omul fără nume păşeşte tăcut şi îi pune pe umeri mantaua de soldat…

De-abia s-a stins zgomotul bătăliei.

E aşternut pământul cu morţi.

S-au strâns în jurul împăratului conducătorii de oşti. Sunt cu toţii îngrijoraţi. Nici urmă de Decebal. Împăratul a făgăduit. Dar împăratul este invulnerabil. Răspunderea ar putea s-o poarte oricine dintre ei. Şi nu este niciunul care să nu poată fi învinuit de câte ceva. Taina ascunsă bine acolo, înlăuntrul lor, ca să n-o vadă nimeni, iese din când în când la suprafaţă şi nu poate să-i scape unui ochi ca al aghiotantului.

Şi sunt cu toţii nişte generali vestiţi. Şi ce nume răsunătoare şi pline de glorie, dar nu este în stare niciunul dintre ei să-l ajute pe împărat.

Şi totuşi cineva trebuie s-o facă.

„N-ar fi pentru prima oară când un om oarecare, fără faimă, fără nume, întoarce lucrurile în istoria lunii atunci când nici generalii, nici împăraţii nu mai au nici o putere”, îşi zise aghiotantul.

— Capul lui Decebal!

Îl privise pentru prima dată cu luare aminte.

Şi omul acesta subţirel, firav, fără nume, care nu fusese pentru el decât o pereche de mâini dibace ce-l ajutau pe împărat să se îmbrace şi să se dezbrace şi despre care nici nu se întrebaseră măcar dacă este un sclav, un libert sau un cetăţean roman, omuleţul acesta dacă nu era nebun…

— Capul lui Decebal şi mâna dreaptă!

— Şi puse un sac la picioarele împăratului şi avea lângă el un vlăjgan de centurion, ales parcă pe sprânceană, cu pieptul bombat, cu privirea înfocată.

Omuleţul se apleacă asupra sacului, îi îndoaie pe îndelete marginile, le răsuceşte făcute colac, apoi îşi vâră mâinile în fundul lui şi ridică un cap de dac cu barbă, cum erau atâţia după această ultimă bătălie.

— Capul lui Decebal!

Şi omuleţul care ţine în palmele mâinilor întinse capul acela de dac, creşte deodată în ochii generalilor cât un munte de mare.

— Iar aceasta este mâna lui dreaptă.

Şi cum rămân toţi cei de faţă cu respiraţia tăiată, aghiotantul împăratului aşteaptă ca ei să-şi mai vină în fire, apoi adaugă arătând spre centurionul pe care l-a adus.

— El este viteazul!

Să fără să i se pună vreo întrebare, acesta, începe să spună pe nerăsuflate.

— Îl urmăream călare; toţi ai lui au căzut ucişi, iar el rănit, s-a rezemat de o stâncă. I-am strigat să se predea, în numele împăratului, care îi făgăduieşte viaţa, dar el şi-a străpuns pieptul cu sabia pe care o avea în mână. I-am desprins capul şi o mână ca să le aduc împăratului pentru înştiinţare şi recunoaştere.

— Şi pentru răsplată, zise Ulpiu Traian.

Centurionul nu se codi.

— Şi pentru răsplată, răspunse el fără şovăială.

Spre înştiinţare, răsplată şi recunoaştere.

Înştiinţarea avusese loc. Răsplata nu era greu de făcut. Dar tot greul răspunderii cădea pe umerii lui Ulpiu Traian. Ostaşul acela tăiase un cap şi o mână şi le vârâse într-un sac. Un lucru care ar fi putut să-l facă oricine. Însă identitatea capului trebuia confirmată de împărat.

— Dar cine eşti tu, viteazule, întrebă el ca să câştige timp.

— Mă numesc Tiberius Claudius Maximus, răspunse ostaşul scurt.

— Şi de unde eşti?

— Din Philippi. Tatăl meu a luptat acolo.

— De partea cui?

— Împotriva celor care l-au asasinat pe Cezar.

Şi împăratul se văzu în situaţia că nu prea mai are ce să spună, adică nu prea mai are cum să amâne momentul când trebuie să autentifice fapta ostaşului.

— Vei fi răsplătit cum se cuvine. În primul rând vei avea dreptul să spui oriunde că tu eşti cel care a adus capul lui Decebal în faţa împăratului…

— Şi dreptul să-şi sape aceste cuvinte pe piatra funerară? întrebă aghiotantul mai mult ca să adauge de la el acest favor în afară de cele pe care le făcea împăratul.

— Şi acest drept, aprobă Ulpiu Traian, împreună cu atâţia dinari încât să aibă cu ce să trăiască până atunci după pofta inimii.

Şi pentru că tot mai voia să amâne, îl mai întrebă.

— Ia spune, cum a fost?

— Îl urmăream călare, toţi ai lui au căzut ucişi iar el, rănit, s-a rezemat de o stâncă. I-am strigat să se predea, în numele împăratului, care îi făgăduieşte viaţa, iar el şi-a străpuns pieptul cu sabia pe care o avea în mână…

— Şi altceva?

— I-am desprins capul şi o mână ca să le aduc împăratului pentru înştiinţare şi recunoaştere.

— Şi altceva?

— Îl urmăream călare, toţi ai lui au căzut ucişi, iar el, rănit., …

— S-a rezemat de o stâncă, ştim asta.

— I-am strigat să se predea…

— Şi nu te-a ascultat…

— În numele împăratului, care i-a făgăduit viaţa.

Nu se putea scoate nimic mai mult de la el, centurionul repeta mereu aceeaşi poveste, care părea învăţată pe da rost.

— Bine, vei fi chemat să-ţi primeşti răsplata!

În timp ce Ulpiu Traian privea îndelung capul acela de dac oamenii din jurul său, stâlpii imperiului roman, stăteau cu sufletul la gură. Ce s-ar fi întâmplat dacă împăratul ar fi spus că nu este al lui Decebal capul acela? Trebuia s-o ia de la cap, să înceapă din nou nebunia căutărilor, să scotocească toţi munţii, să treacă în stepa sciţilor, s-o ia spre nord, până la acea margine a pământului cu iarnă veşnică? Va cere Senatul şi poporul înlocuirea la comandă a generalilor incapabili? Se va răscula vreuna dintre legiuni? Va trebui decimată vreo cohortă? Vor fi tulburări la Roma sau în provincii?

„Sorţii au căzut asupra ta”, zise împăratul în gândul său privind parcă vrăjit capul acela retezat. Apoi ridică mâna spre ascultare.

— Recunoaşteţi acest cap?

— Este capul lui Decebal! strigară în cor toţi cei de faţă.

— Să se ia mărturie sub jurământ de la fiecare, porunci împăratul.

Şi ei jurară pe rând.

Apoi împăratul hotărî scurt, parcă vrând să se elibereze:

— Capul lui Decebal!

— Un cap pentru un imperiu! adăugă aghiotantul.

Dar generalii treceau pe lângă el semeţi şi plini de sine de parcă mai câştigaseră încă o bătălie, cea mai mare dintre toate. Şi omuleţul acela subţirel, cu mâinile pline de sânge, rămânea în urma lor, neluat în seamnă şi fără nume. Şi tot ce-i mai rămânea de făcut fu să caute o urnă de aur sau de argint. Capul care liniştea un întreg imperiu nu putea să fie purtat într-un sac de cânepă.

A fost cel mai măreţ triumf din câte s-au văzut vreodată. Împăratul luase chipul lui Iupiter. Pe veşmintele lui şi pe carul aurit fuseseră agăţate amulete, cele mai multe reprezentând virilitatea masculină, ca să ţină departe mânia şi invidia zeilor.

„Ave, Cezar, ave, Cezar, ave, Cezar…” Bărbaţi, femei, copii, toată suflarea Romei şi toţi trimişii provinciilor sau curioşii lor, din zeci de mii de piepturi o adevărată explozie de bucurie. Iar peste toate acestea ajungeau în rafale, din când în când, răgetele celor unsprezece mii de fiare sălbatice, care trebuiau să se sfâşie în arenă spre desfătarea stăpânilor lumii.

Via sacra. Panta Capitoliului. Sanctuarul.

Toată Roma, părea cuprinsă de delir.

Tezaurul dacilor.

Capul lui Decebal.

Capul şi mâna dreaptă.

Mai multă strălucire şi mai multă măreţie nu puteau să încapă în cetatea eternă.

Dar în timp ce urca treptele templului lui Iupiter Capitolinul, Ulpiu Traian avea impresia că aude cum trosneşte din încheieturi cel mai mare imperiu al lumii.

Peste câţiva ani, după ce adăugase imperiului încă cinci provincii, întinzând hotarele de la un ocean la altul peste trei continente, Marcus Ulpius Traianus era lovit de o boală necruţătoare, ca şi Alexandru Macedon.

Se zice că în ultimele clipe i-ar fi conjurat pe cei din jurul său să transmită din generaţie în generaţie această învăţătură: „Dacă va fi să cadă vreodată imperiul, poporul roman nu putea supravieţui decât sorbindu-i în fiinţa sa pe cei veniţi să-l stăpânească”.

Dar de unde ştia aceasta n-a vrut sau n-a apucat să mai spună…

SFÂRŞIT

Acest volum şi în această prezentare, face parte din seria de romane grupate sub genericul