IV.

Păşeşte cu picioarele goale peste dărâmături. Trupul i se leagănă în mers. Are o pânză prinsă în jurul gâtului, care îi cade până în călcâie, înfăşurându-i trupul în cute largi şi mototolite. Merge cu paşi cam nesiguri. Un ochi care râde, un ochi care lăcrimează. O coroană strâmbă pe cap, din frunze de laur poleite. Şi poartă pe braţe şi sprijină de bolta pântecului ceva înfăşurat în pânză, care ar părea un copil în scutece, dacă nu s-ar vedea bine că atârnă cu mult mai greu.

— Cred că ştii bine cine am fost…

— Mai bine n-ai mai fi fost…

— Pentru Roma… Pentru restul romanilor… Dar tu ar trebui să-mi fii recunoscător! Cine ai fi fost fără mine? Un ostaş acolo, şi nimic mai mult.

— Când Marcus Cocceius Nerva m-a înfiat…

— Şi ce dacă erai la data aceea proconsul în Germania Superioară? Nu tot eu am creat provincia aceasta, după înăbuşirea răscoalei guvernatorului Antonius Saturninus?

— Da, am fost numit proconsul acolo cu aprobarea tuturor senatorilor.

— Şi pe senatori cine i-a aprobat? Cine i-a numit? Putea să ridice măcar un deget vreunul dintre ei fără voia mea?

— Ar fi plătit cu capul aşa ceva.

— Unii chiar au plătit-o. Dar mi-a scăpat printre degete cel mai puţin bănuit dintre ei, Nerva acela, tatăl tău adoptiv. Dar el, se pare, n-a lăsat să-i scape prilejul…

— După moartea ta, a fost, într-adevăr, proclamat împărat.

— După ce am fost ucis… Dar poate că el n-a avut nici un amestec…

— Nu cred, eu oricum eram departe de Roma…

— Deci Marcus Cocceius Nerva… Cine ar fi crezut? … Nu bea, nu-i plăceau femeile nu iubea nici puterea, nu căuta onoruri, nu alerga după glorie, nu strângea avere… Marcus Cocceius Nerva, împăratul romanilor…

— Împăratul romanilor sunt eu, spuse omul de pe Zid, fără nici un pic de mândrie, ba chiar cu tristeţe în glas.

— Aşa? … I-ai făcut vânt de pe tron? …

— S-a stins de moarte bună…

— De multă vreme împăraţii Romei, nu mai mor de moarte bună.

— M-a desemnat succesor la tron, dar nu a fost numai voinţa lui, senatul, armata, poporul, toată lumea mi-a cerut acest lucru.

— Ca să speli Roma de ruşine, cu sabia în mână.

— Chiar aşa s-a spus, că aş fi singurul bărbat în stare să spele ruşinea aruncată asupra Romei.

— Numai că va fi foarte greu, Ulpiu Traian. Ar trebui să începi cu Roma. Iar grajdurile lui Augias nu erau nimic pe lângă cetatea de pe cele şapte coline…

— Ai avut tu grijă de asta…

— Eu? Mă acuzaţi cu toţii pe mine, dar ce am făcut eu mai rău decât că nu am cucerit Dacia? Nici Augustus n-a cucerit-o, dar nu i-a adus nimeni nici o vină…

— Niciodată Roma nu s-a simţit atât de apăsată…

— Desigur, Nero a uşurat-o când i-a dat foc de-a ars mai bine de jumătate… Sylla a uşurat-o de câteva sute de capete dintre cele mai răsărite. Cezar şi Pompeius i-au luat destul sânge, Antonius şi Octavianus la fel… Dar toată lumea a uitat toate acestea… Nimeni nu mai vede decât ruşinea pe care am aruncat-o eu asupra Romei.

Se aşază pe o piatră potrivindu-şi cu grijă pe genunchi şi pe coapse acel ceva pe care îl ţinuse pe braţe înfăşurat în pânză. Şi începe să mormăie sau să îngâne un fel de cântec dacă nu cumva este un bocet mocnit. Un ochi parcă îi râde, un ochi parcă îi plânge. Şi coroana cojită de poleială, care îi stă strâmbă pe cap. N-ai putea să spui dacă este un spectacol vesel sau unul nespus de trist.

— Nu te-am chemat ca să te judec, caută să-l liniştească omul de pe zid…

Bărbatul cu faţa buhăită, cu cearcăne mari la ochi, cu gura ca de mască grecească, cu colţul buzelor ba ridicat, ba căzut, înfăşurat într-o bucată de pânză cenuşie, leagănă uşor pe genunchi acel ceva care ar putea şi n-ar putea să fie un copil.

— El este fructul păcatului meu… Şi trebuie să-l port mereu cu mine…Şi se apleacă asupra sa. Şi nimeni nu şi-ar putea da seama dacă gungure un prunc sau scânceşte un biet bătrân.

Dar după un timp îşi drege glasul:

— N-am fost cel mai rău dintre toţi. Este adevărat că am cam pus senatul cu botul pe labe, dar am făcut-o ca să nu-şi arate colţii şi nu eram eu primul, Sylla încercase mai de mult şi câţi alţii după el. M-am proclamat cenzor pe viaţă, dar Augustus n-a făcut acelaşi lucru? Au căzut şi câteva capete în vremea mea, dar nu prin prescripţii, au avut loc procese de „crimen maiestatis” în care cei învinuiţi au putut să se apere în faţa judecăţii şi nimeni n-a fost ucis înainte de a se da sentinţa de condamnare… În afară de mine, care am fost înjunghiat ca o vită, fără să mi se dea posibilitatea să mă dezvinovăţesc.

— Poţi s-o faci acum, dacă ai dovezi!

— Te temi, … Te temi pentru tine… Şi ai de ce… Tronul Romei le-a fugit multor împăraţi de sub picioare. Împăratul Claudius a fost otrăvit de Agrippina ca să-l urce pe tron pe fiul ei Nero. Care, la rândul său, îşi ucide fratele, nepoţii, ba chiar pe propria-i mamă. În drum spre tron, Vitellius îl ucide pe Otho, celălalt pretendent, şi cade şi el străpuns pe străzile Romei, aşa cum este trimis în lumea umbrelor şi generalul Galba, care şi el ţinea să-şi pună coroana pe cap, ba chiar fusese proclamat împărat de ostaşii săi… Cu mine ştii ce s-a întâmplat… Ţi-e teamă, Ulpiu Traian… Vrei să-ţi iei măsuri de prevedere ca să nu ţi se întâmple la fel… Să afli de la mine cum de am putut ajunge să-mi se înfigă pumnalele între spete… Altfel nu m-ai fi chemat din lumea umbrelor…

— De la tine, Domiţian, vreau să ştiu cum de a putut să te învingă Decebal, cum de ţi-a aruncat armata afară din Dacia şi cum de ai ajuns să-i plăteşti tribut…

— Da, chiar aşa s-a spus, încă de pe atunci, că am fost învins, că mi-a aruncat toată armata din ţară lui, că i-am plătit tribut… Cu toate că solii lui Decebal au declarat supunere chiar în Senatul de la Roma, cu toate că triumful meu a fost strălucitor şi în convoiul de captivi se aflau chiar prinţi şi prinţese, cu toate că prada a umplut tezaurul cu aur, şi argint…

— De ce nu i-ai supus pe daci, Domiţian?

— Dar unde suntem? Ce se întâmplă aici?

— Ruinele pe care le vezi sunt ale Sarmizegetusei…

— A căzut cetatea lui Decebal… Ai cucerit Dacia…

Bărbatul înfăşurat în pânză se ridică de pe piatra afumată şi îşi întinde spre cel de pe rădăcina de zid mâinile, în care ţinea acel ceva pe care îl numea fructul păcatului său.

— Dezleagă-mă!

— Am distrus Sarmizegetusa, dar nu pot să-i supun pe daci… Ajută-mă!

— Eu să te ajut? … Eu, un sclav în lanţuri, pot să-i fiu de folos celui care a intrat în Sarmizegetusa?

— Dacă ai răbdare să-mi povesteşti pe îndelete drumul tău de ducere şi drumul tău de întoarcere…

— Povestea este lungă şi începe de departe…

— Noaptea asta nu trece peste lume până când nu aflu tot ce se poate afla…

Se aşază din nou pe o piatră afumată şi îşi potriveşte iarăşi pe genunchi acel ceva care ar fi putut să fie un copil dacă n-ar fi fost atât de greu. Şi se apleacă asupra lui, cu coroana strâmbă pe cap, cu un ochi care parcă râde, cu un ochi care pară plânge. Şi mormăie un fel de cântec sau un fel de bocet.

Ca din senin căzuse vestea că regele dac a spart încercuirea, că a spulberat legiunile romane care îi ţineau ţara ca într-un cleşte ameninţând s-o strivească, ba chiar a trecut fluviul. Iar guvernatorul Moesiei, Oppius Sabinus, care se aruncase asupra lui cu toate forţele, ca să-l oprească, şi să-l nimicească, îşi pierduse întreaga armată şi capul o dată cu ea.

Toată lumea ştiuse că regele dac este încolţit în vizuina lui, unde vânătorii romani îl vor căsăpi fără milă. Dar iată că leul rupsese gratiile cuştii şi pornise la atac. Şi, cu toate că între Dunăre şi Tibru se aflau atâţia munţi, atâtea ape şi atâtea legiuni romane, mulţi negustori trăgeau obloanele la prăvălii şi mulţi locuitori ai cetăţii îşi aduceau aminte că au de făcut nişte călătorii mai lungi spre sud, lăsându-şi deocamdată casele din Roma pe seama sclavilor. De pe vremea când Hannibal se aflase la câţiva paşi de porţile cetăţii eterne nu mai fusese vârâtă atâta spaimă în sufletul stăpânilor lumii.

Cornelius Fuscus îl asigură încă o dată pe împărat că totul este pregătit pentru drum. Şi Domiţian puse să se sune din toate trâmbiţele că porneşte fără întârziere să facă din Dacia o provincie romană, să umple cu grâu hambarele imperiului, cu aur visteria lui şi cu sclavi noi pieţele de sclavi şi cu gladiatori noi şcolile de gladiatori, după care Roma va cunoaşte cel mai mare triumf din istoria sa şi cele mai strălucite sărbători.

Îl pierduse pe Caballus. Măscăriciul fusese găsit încovrigat cu genunchii la gură. Împăratul a plâns, apoi a dat poruncă să i se despice burta ca să se vadă dacă nu are cumva intestinele arse de otravă. Legile Romei nu dădeau voie să se caute în măruntaiele oamenilor. Dar Domiţian era Marele Cenzor al imperiului. Şi Marele Cenzor poate să acuze, nu să fie acuzat. Nu se găsise urme de otravă. Dar maţele măscăriciului erau atât de încurcate încât nu prevesteau nimic bun.

Împăratul îl trimise înainte pe prefectul pretorienilor, generalul Cornelius Fuscus, să aducă asupra dacilor legiunile din Panonia şi tot ce se mai putea aduna din Moesia, urmând ca el să pornească la câteva zile cu celelalte oştiri. O puse la adăpost de ispite şi de clevetiri pe nepoata sa Iulia, care, ca de obicei, mai aştepta încă un copil, iar mica vestală îl scoase din încurcătură dispărând pe neaşteptate şi fără urmă. Grija, tristeţea şi nemulţumirea lui de acum erau că rămăsese fără bufon şi nu făcuse încă rost de nici un poet care să scrie marea epopee a războiului dacic. Dar tocmai atunci se ivi din obscuritatea curţii imperiale un oarecare Commodus, care slujise la mai mulţi oameni de seamă şi chiar în armată, ajungând până la gradul de centurion. Nu se ştia nimic despre originea lui, în afară de o poveste fără căpătâi, cum că o libertă cam tuciurie de pe Nil ar fi trecut prin patul primului soţ al Agrippinei, Cnaeus Domitius Ahenobarbus, se înţelege, înainte ca aceasta să-şi trimită bărbatul în lumea umbrelor, ca să ajungă împărăteasă la Roma. Ar fi fost deci fratele vitreg al lui Nero. Lucru puţin probabil, pentru că nu a ajuns nici să strângă avere şi onoruri şi nici să fie ucis în timpul domniei împăratului poet, cântăreţ şi actor. Oricum, acest Commodus, care bătuse lumea în lung şi în lat, făcând ba pe soldatul, ba pe saltimbancul şi care lucra prin diferite case ca om bun la toate, era şi puţin poet, era şi puţin măscărici, dar, mai ales, se pricepe să organizeze nişte ospeţe ca nimeni altul. Avea o limbă afurisită dar foarte mult haz, se potrivea cu împăratul în multe privinţe şi, cum acestuia i se mai spunea şi Nero cel pleşuv, se porecli singur Nero cel cotonog pentru că rămăsese cu picioarele cam strâmbe, nu se ştie în ce împrejurare.

Commodus făcu semn purtătorilor de lectică să se oprească şi se apropie de împărat cu capul descoperit. Trezit oarecum din toropeală, Domiţian se întinse cu plăcere, căscă îndelung şi întrebă:

— Unde suntem?

— La Naissus, stăpând, în Provincia Moesia.

— Departe sau aproape de Dacia?

— Foarte aproape şi foarte departe.

— Ascultă, prietene, n-am chef, după atâta drum, să dezleg şarade.

— Dacă n-ai chef, nu te mai naşte… Viaţa toată este o şaradă…

— Mai greu va fi cu tine să ştiu când eşti măscărici, când eşti altceva…

— Asta numai până te obişnuieşti cu mine, că pe urmă nu mai înţelegi nimic… Dar de ce ai vreţi să ştii când sunt una, când sunt alta?

— Pentru ca să ştiu când îţi tai capul. Numai măscăriciului i se poate îngădui să spună orice…

— Măscăriciului şi împăratului.

— Aşa că atunci când eşti altceva decât măscărici, să-ţi măsori vorbele, că mi-ar pare rău să rămân fără tine.

— Ce n-ai observat până acum este că eu îţi sunt, de fapt, un alter ego…

— De-abia m-am trezit dintr-un somn ca vai de lume, aşa că să trecem peste asta… Încă o dată, suntem aproape sau departe de Dacia?

— Destul de aproape ca să poţi să pretinzi că ai condus lupta şi destul de departe să ne luăm tălpăşiţa în cazul că ei vor da peste cap legiunile noastre.

— Înghite-ţi limba, trimit peste fluviu cele mai bune legiuni ale imperiului şi pe cel mai ambiţios şi viteaz general.

— Oricum, puţină prudenţă nu strică. De altfel chiar tu ai gândit acest plan de bătaie: să conduci războiul de dincoace de Danubiu, de pe terenul ferm al imperiului.

— Ca să am o privire cât mai largă…

— Bineînţeles că ideea este genială. În schimb generalul nu are cine ştie ce aici, zice Commodus ciocănindu-se cu vârful degetului în frunte.

— Tot ce-mi trebuie, îi explică Domiţian. El n-are nevoie de cap, decât să acţioneze. Să transforme în fapte ideile mele. Să le croiască drum cu sabia şi să nu se abată de la ele nici cât negrul sub unghie.

— Prea bine, împărate. Dacă este aşa, acesta este cel mai bun loc în care putem să ne oprim.

— Locul cel mai apropiat şi cel mai îndepărtat de Dacia, îl îngână Domiţian. Dar hotărârea îmi aparţine.

— Fireşte. Eu n-am făcut altceva decât să pun în cuvinte gândul tău.

— Foarte aproape şi foarte departe de daci…

— Exact atât cât trebuie…

— Atunci ia tăbliţa şi notează locul, data şi ora când Flavius Domitianus a început cucerirea Daciei.

— Poruncă, împărate…

Cezarul coboară din lectică ţinut de subsiori. I-au cam amorţit şi, i-au cam înţepenit picioarele şi se cam leagănă ca o raţă care vine de la baltă. Desigur că s-ar fi cuvenit ca în aceste clipe istorice să aibă o înfăţişare mai măreaţă.

De pildă să joace sub el un armăsar aproape sălbatic şi… toate celelalte. Dar Commodus era plătit bine pentru serviciile sale şi poate că va avea şi ceva talent s-o aducă frumos din condei.

I se pregătise împăratului pentru reşedinţa lui de război un palat, ce e drept nu prea mare, dar atât de cochet şi de bogat încât nici nu şi-ar fi putut închipui să existe aşa ceva în oraşele de provincie. Aleea cu lei de piatră era aşternută cu nisip sidefiu din cochilii de scoici, în melcul fântânii arteziene un delfin argintiu arunca apă spre bolta de azur a cerului, pe scările de marmoră albă se desfăşura un covor moale, în vestibul aerul era răcoros şi parfumat iar în atriu se afla chiar statuia lui Domiţian, un chip, e drept, ceva mai tânăr, mai armonios, mai bărbătesc decât modelul, dar cu aceeaşi cunună de lauri pe cap. Văzându-l că ezită, mai marii oraşului îl asigurau că se va simţi cât se poate de bine, fapt pentru care garantează chiar cu capul… Iar Commodus încerca să-l convingă, punându-şi şi el zălog tot capul, că ceva mai bun nu se găseşte între Roma şi Sarmizegetusa, oraşul acesta mai având şi avantajul că se află, „foarte aproape şi foarte departe” de Dacia.

— Nu mă îndoiesc de cuvintele voastre, dar cum vă puteţi-închipui voi că – în timp ce soldaţii imperiului mărşăluiesc pe drumuri străine, bătuţi de vânturi şi de ploi şi de săgeţile duşmanului – în acest timp comandantul lor suprem, conducătorul războiului, împăratul romanilor, ar putea să se răsfeţe într-un palat? Vreau să împărtăşesc soarta soldaţilor mei şi atâta timp cât va dura cucerirea Daciei n-am să intru sub alt acoperiş decât sub o pânză de cort!

Toţi cei de faţă se arătară foarte impresionaţi de această hotărâre, în afară de Commodus, care cunoştea mai bine valoarea cuvintelor. Şi în timp ce ceilalţi stăteau încremeniţi de admiraţie, el scrise vorbele de mai sus pe tăbliţa cerată, apoi dădu în şoaptă poruncile pentru a se întinde cortul imperial, aşternut cu câteva rânduri de covoare. În rest, aproape tot ce se putea găsi într-un palat, de la patul pentru masă până la patul de dormit.

Până una alta împăratul se urcă în lectica trasă la umbra unui platan şi, aşezat aşa, cu picioarele încrucite sub el, cu coroana aurită pe capul lui pleşuv, înconjurat de oamenii săi, având mereu pe faţă o privire blândă, primi primele ştiri şi luă primele hotărâri în legătură cu supunerea ţării de dincolo de Danubiu.

— Duras nu mai este rege al Daciei, se înghesui să anunţe un bărbat din ordinul cavalerilor, atât de mândru de această veste, de parcă chiar el ar fi aranjat să se petreacă aşa lucrurile.

— A fost ucis?

— Nu. A lăsat puterea de bună voie…

— În timp ce se bătea primul ţăruş al cortului tău de război, împărate, regele dac s-a speriat atât de tare că a luat-o la fugă de pe tron, comentă Commodus.

— Scrie, scrie toate astea…

— Le-am şi scris, aştept altele.

— Dar cum o să ne luptăm noi cu dacii aceştia, aşa, fără rege? se întristă împăratul. N-o să se spună că am cucerit prea uşor această ţară?

— Fără îndoială, chiar aşa s-ar spune, fu Commodus de aceeaşi părere. Iulius Cezar n-ar fi fost atât de mare dacă n-ar fi învins pe Ariovist, Vercingetorix şi pe Pharnaces, ca să nu mai spun de Pompeius Magnus.

— Şi ce e de făcut? întrebă Domiţian.

Commodus aşteptă să vadă cum dau cu toţii din colţ în colţ, ca să se ştie că, de fapt, el este omul cu ideile, apoi interveni.

— Nimic mai simplu, punem pe tronul lor un rege pe care apoi îl dăm jos şi-i retezăm capul ca să-l trimitem la Roma.

— Un rege pus de noi…

— Un rege de paie, care, în aparenţă, să fie foarte viteaz.

— Asta să n-o scrii…

— Se înţelege… Eu nu sunt acel Ulise care a încercat să sufle gloria regelui său Agamemnon pentru că i-a venit ideea calului de lemn…

— Hai să vedem pe cine punem rege al dacilor cât mai este cald scaunul părăsit de Duras, le ceru împăratul.

— Dar scaunul acela nu a rămas gol, reluă solul care a adus vestea şi fusese întrerupt.

— Cum aşa?

— Văzând furtuna ce se pregăteşte şi se abate asupra Daciei…

— Tu erai furtuna! îl măguleşte Commodus pe împărat.

— Bătrânul rege Duras, continuă vestitorul, l-a chemat pe Decebal şi i-a spus: „Ia, tu, fiule, în mâinile tale tinere, soarta acestei ţări pe care eu am condus-o cum m-am priceput în anii ei de linişte. Romanii s-au pornit cu toată tăria şi cu toată puterea asupra noastră.

— În frunte cu cel mai viteaz, mai curajos şi mai înţelept împărat pe care l-au avut vreodată, completă Commodus, scriind în acelaşi timp pe tăbliţa cerată.

— Dar cine este acest Decebal? se interesă Cezarul.

— Un tânăr conducător de oşti, cel care a spart încercuirea noastră la miazăzi, a trecut fluviul, a spulberat legiunile din Moesia, l-a înfrânt pe proconsulul Oppius Sabinus şi l-a ucis în luptă. Regele Duras l-a prezentat în Sfatul ţării drept foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp, dibaci în a întinde curse, priceput să folosească izbânda dar să iasă cu bine dintr-o înfrângere.

— Asta mă bucură foarte mult. Cu cât acest Decebal va fi mai viteaz, mai iscusit şi mai puternic în ceea ce se spune despre el, cu atât meritele noastre vor fi mai mari… Dar ia spuneţi, este din casa regală sau avem de a face cu un soldat oarecare ajuns la putere printr-un concurs de împrejurări? Are şi acest lucru importanţa lui…

— Uneori strălucirea minţii face mai mult decât strălucirea originii, îndrăzni Commodus să-şi dea părerea. La urma urmei Vespasian nu era decât un general al lui Neron, dar strălucea cineva mai mult decât el în tot imperiul şi dincolo de hotarele lui? Dacă nu ar fi existat o împărăţie atât de mare, precum cea romană, ea ar fi trebuit să se inventeze anume pentru dinastia Flaviilor…

— Decebal, reluă cavalerul, este fiul lui Scorillo şi nepotul lui Duras, dar aici, la ei, acest lucru chiar nu are nici o importanţă, se alege întotdeauna rege omul care trece drept cel mai potrivit ca să facă treaba aceasta.

— Deci pe el îl cred ei cel mai potrivit…

— Un bărbat din Marele Sfat al ţării, care a susţinut alegerea făcută de Duras, spune despre Decebal că este un principe viteaz, foarte experimentat în arta militară şi va fi un foarte mare rege.

— Că va fi un foarte mare rege, aceasta mai depinde şi de noi…

— Iar marele preot al lor îl prezenta ca un tânăr care împreunează o foarte mare înţelepciune cu foarte mult spirit de prevedere: moderaţie, curaj, hotărâre rapidă, viclenie şi pricepere militară, totul într-o astfel de perfecţiune încât Duras este gata să-i predea tronul şi puterea în convingerea şi în credinţa că este cel mai potrivit pentru ele.

— Sunt mulţumit, spuse împăratul. Sunt mulţumit de toate câte le aflu. Pentru un rege ca Decebal merită să faci un drum de la Roma până aici. Iar cu el în lanţuri, în cortegiul triumfal, după cucerirea ţării lui, poporul va avea de ce să mă compare cu Iuliu Cezar, care l-a adus printre captivii săi de război pe Vercingetorix.

— Nu are importanţă de unde îl conduci, un război trebuie câştigat şi atâta tot… De la dacii aceştia te poţi aştepta la orice, zice Commodus.

— Asta şi fac, mă aştept la orice.

— Darius I al perşilor şi-a luat tălpăşiţa…

— Pe toţi zeii, ce cuvinte…

— Credeam că la o masă soldăţească este permis să vorbeşti mai pe şleau.

— Dă-i drumul…

— Alexandru Macedon a păţit-o şi el…

— Nu era decât un tinerel la vremea aia.

— Înţeleptul Octavianus Augustus a pus la cale chiar o dublă căsătorie, el cu fiica unui rege dac şi acela cu fata lui.

— Şi ce e cu asta?

— Este că a ştiut să-şi apere capul şi coroana până la adânci bătrâneţi. Şi dacă n-a pornit război împotriva dacilor, cât era el de lacom de glorie şi de avere, înseamnă că nu avea sorţi de izbândă.

— Nu înţeleg, vrei să mă sperii, sau ce? …

— Vreau să spun că dacă tu cucereşti Dacia, eşti mai presus decât toţi aceştia.

— Cum „dacă o cuceresc”? Ai îndoieli?

— Acesta este rolul nebunului, să ia asupra sa îndoielile stăpânului său. Iar eu acum sunt nebunul…

În tabăra lui Domiţian de la marginea oraşului Naissus domneşte liniştea. Soldaţii de la întărituri stau de strajă iar ceilalţi fac exerciţii de luptă sub comanda decurionilor şi centurionilor. Este ziua în amiaza mare, iar pe împărat l-a moleşit căldura şi dormitează în capul oaselor.

O trâmbiţă în depărtare. La unul din posturile înaintate a fost oprită o ştafetă.

Nu trece mult şi Commodus îşi face apariţia în deschizătura cortului.

— Legiunile noastre trec fluviul.

Domiţian îşi toarnă singur vin. Apoi se înfige bine pe picioare, ridică un braţ şi porunceşte:

— Scrie!

Commodus scoate tăbliţa cerată şi e gata să nu scape nici un cuvânt, dar buzele Cezarului se frământă în gol.

— Ce să scriu?

— Chiar asta… Că legiunile noastre trec fluviul…

— Da, dar în acest moment ar trebui o cugetare cu totul deosebită.

— Am prea multe şi nu ştiu la care să mă opresc… Alege tu ceva care îţi convine…

— O solie de la Decebal, anunţă crainicul.

— Să aştepte, porunci împăratul.

Sosi încă o ştafetă de la Cornelius Fuscus. Generalul îi făcea cunoscut împăratului său că legiunile romane porniseră spre inima Daciei. Domiţian dădu poruncă să se înainteze mereu, fără nici o oprire, apoi ceru să i se toarne o cupă plină. Luase de la o vreme obiceiul să nu mai bea vinul îndoit cu apă, ceea ce îl făcea să simtă mai repede acel abur plăcut care i se urca la cap.

— Să aştepte…

— Poate că am fi aflat lucruri interesante.

— Ce poate să ceară altceva de la noi Decebal decât supunerea ţării lui? Dar eu n-am lăsat Roma şi n-am venit până aici numai ca să mi se supună o ţară de bunăvoie. Nimic nu mă poate opri să cuceresc Dacia prin luptă. Cu cât vom câştiga mai multe bătălii şi cu cât ele vor fi mai grele, cu atât va creşte gloria noastră.

— Eşti destul de priceput, Commodus. Chiar în aceste condiţii de război mi-ai asigurat o masă bunicică.

— Mă zbat cât pot ca să mă fac folositor împăratului meu.

— Pe afară ce se mai aude?

— Trupele noastre înaintează mereu spre Sarmizegetusa.

Stânjenit, Commodus îi spune că dacii din delegaţie au început să murmure şi să ameninţe.

— Ce să facă? Să ameninţe? strigă împăratul cu faţa congestionată.

— Chiar aşa, spun că dacă nu-i primeşti imediat, ai să te rogi de ei şi n-au să mai vrea ei să stea de vorbă cu tine.

— Au spus aşa ceva şi mai au încă limba în gură?

— Solului nu i se taie capul…

— Soli ai spus? Solia cui? A unei ţări care dispare, a unui rege care zboară de pe tron? În lanţuri cu ei!

— Să nu ne pripim…

— În sfârşit, vezi ce vor. Pe urmă îi legi bine…

Commodus revine după un timp, ridicând braţele neputincios.

— N-am putut să scot nimic de la ei…

— I-ai pus în lanţuri?

— Nici asta n-a fost de vreun folos…

— Adu-i aici… Şi să vină şi pictorul… Să vadă ce doreşte el de atâtea zile…

Cei nouă daci intră întunecaţi dar se ţin drept şi privesc cu semeţie şi într-un fel de parcă ar cere socoteală.

— În genunchi! strigă Domiţian.

— Aşa ceva nici chiar regele nostru nu ne poate porunci, răspunde apăsând pe cuvinte bărbatul care era, desigur, căpetenia soliei.

— Dar eu îi voi porunci acest lucru chiar regelui vostru şi el va sta în genunchi în faţa mea fără să facă mofturi…

— Vom ţine minte aceste vorbe şi i le vom aduce la cunoştinţă chiar aşa cum le-am auzit.

— O să le afle şi el cu mult mai înainte de a apuca să i le şoptiţi voi la ureche. Dar mai întâi să auzim ce vrea regele vostru să ne spună. Vă ascult!

— Dacă îţi opreşti armatele, le întorci din cale, le scoţi din ţară fără luptă şi le îndepărtezi de hotare, îţi cere doar să plăteşti pagubele pe care le avem din cauza voastră, şi numai puţin pe deasupra.

Domiţian nu se putu opri să nu izbucnească în râs. Băuse într-adevăr vinul fără apă şi cam întrecuse măsura, dar asta nu era nimic pe lângă ce-i fusese dat să audă. Ceva atât de absurd nu ascultase în viaţa lui… Trupele sale înaintau spre cetatea de scaun a regelui, iar solii aceştia îi cereau, nici mai mult nici mai puţin, decât să se retragă de bunăvoie, ba să mai plătească şi despăgubiri.

— Şi dacă nu…

— Dacă nu, te va obliga să plăteşti, deocamdată, câte doi oboli de cap de cetăţean al imperiului, apoi un tribut anual care va fi fixat…

— Oamenii aceştia au stat prea mult cu capul în soare, încercă o explicaţie Commodus când îşi reveni din uluială.

— Să fie din nou legaţi şi ţinuţi în tabără până vine o ploaie ca să-i răcorească, porunci împăratul. După aceea mai stăm de vorbă.

— Sunt dârji şi încăpăţânaţi, zise Domiţian când rămaseră singuri, sunt dârji şi încăpăţânaţi pentru că habar n-au cum stau lucrurile. Dacă ar fi aflat că legiunile mele au ajuns departe în ţara lor, s-ar fi purtat ca nişte mieluşei. De ce nu le-ai spus?

— Ştiau. Le-am spus şi eu, însă ştiau. Nu-mi dau seama cum fac, dar ei ştiu totul. Când se uită la mine simt că îmi scotocesc sub osul frunţii. Nimic nu le rămâne ascuns.

— Dacă nu le rămâne nimic ascuns, cum de-şi pot închipui că un împărat victorios poate să se oprească înainte de a-şi îngenunchia definitiv duşmanul?

— Ei spun că nu ne-au fost duşmani, că vor să trăiască în pace cu toată lumea, că nu au nimic cu nimeni dacă nu ridică pretenţii asupra lor. Ce vină au, m-au întrebat.

— Vina lor este că există. Aici şi acum. La marginile imperiului meu şi acum când acest imperiu nu prea mai are încotro să-şi întindă hotarele. Când Roma are nevoie mai mult decât oricând să dea de lucru legiunilor sale, pe care, de la o vreme, le plăteşte degeaba şi de ce să mai plăteşti o armată dacă nu-şi scoate singură banii de cheltuială şi dacă nu aduce ceva foloase? Când Roma are atâta nevoie să-şi împrospăteze faima şi să-şi refacă rezervele de aur, de argint, de grâne şi de sclavi…

Sosise ultima ştafetă cu veşti cât se poate de bune. Dar Commodus îl bănuia pe general. Prea îi mergeau toate din plin, prea câştiga toate bătăliile. Şi de ce nu trimitea încă nimic din teritoriile ocupate, nici pradă, nici prizonieri?

Îl sfătui pe împărat să-şi trimită iscoade ca să vadă cum stau lucrurile. Domiţian nici nu voi să audă de aşa ceva.

Domiţian avea, se vede treaba, o încredere fără margini în Cornelius Fuscus. De altfel chiar pentru aceasta îl alesese. Ştia că Tettius Iulianus este un general mai bun. Dar Iulianus gândea prea mult şi mai avea prostul obicei să regândească tot ce-i spuneai să facă. Cornelius Fuscus era cel puţin tot atât de viteaz, poate chiar mai încăpăţânat şi mai ambiţios. Dacă îşi vâra ceva în cap, nu se abătea cu nici o câtime, orice i s-ar fi întâmplat. Mai era şi alt motiv ca împăratul să nu trimită pe cineva să-l verifice pe comandantul armatei din Dacia: se temea în sinea lui că ar putea să afle lucruri care nu-i convin.

— Trebuie să le dau o lecţie… Prea mulţi au crezut despre mine că sunt un împărat molâu, că mă interesează mai mult plăcerile trupului decât strălucirea Romei. Dar iată că fac ce n-a făcut încă nimeni înaintea mea, îi înving pe daci. Pe dacii care sunt cei mai viteji dintre traci şi care se cred nemuritori.

— Şi dacă sunt cu adevărat nemuritori? întrebă într-o doară Commodus.

— Cu atât mai bine. Puţină nemurire nu ne strică nici nouă. Totul este să-i învingem. Iar învingătorul îi deposedează pe învinşi de arme, de avere, de femei, de ce vrea el, chiar de nemurire, dacă este vorba de aşa ceva.

— Stau şi mă întreb şi nu ştiu, eşti un împărat-filozof sau un filozof-împărat…

— Port cu mine harurile pe care mi le-au dat zeii, nu pot să mă lepăd de ele, zice Domiţian cu modestie.

— Că, după cum văd eu – reia Commodus – expediţia aceasta împotriva dacilor pare, din ce în ce mai mult o problemă de filosofie…

— Totul este trecător pe pământ, şi poftele şi ambiţiile şi puterea şi trupurile noastre, numai faptele rămân.

— Mă mir de ce mai ţine Roma atâţia filosofi când te are pe tine. Filosofii noştri de azi nu ştiu decât să trăncăne verzi şi uscate. Ar trebui să cureţi Roma de ei şi chiar întreaga Italie, cum se curăţă un stup de trântori…

— Să terminăm mai întâi cu Dacia, pe urmă vedem noi ce mai e de făcut.

Mai trecu o noapte de aşteptare. Nu sosise nici o veste nici din Dacia şi nici de la Roma. Împăratul îşi rodea unghiile pe ascuns. Dar faţă de Commodus voia să pară netulburat.

— Înaintează ai noştri, înaintează mereu, căuta el să explice întârzierea ştafetelor.

— În pas alergător, îl susţinu Commodus.

— Pentru că veni vorba, ce mai fac solii lui Decebal? Tot mai cred că nu s-a isprăvit cu neamul lor?

— O ţin morţiş că sunt nemuritori.

— Da? Chiar că sunt curios să văd cât sunt ei de nemuritori. De mult îmi dă târcoale ispita asta…

— Solului nu i se taie capul.

— De câte ori vrei să-ţi repet că această solie nu mai reprezintă nimic şi pe nimeni? Cine ţi-a spus că vreau să le tai capetele?

— Aşa am înţeles eu ultima curiozitate a împăratului meu.

— N-ai înţeles bine. Îi vom pune să se bată… Pe cel care rămâne în viaţă, îl luăm la Roma, pentru cea mai bună şcoală de gladiatori… Să-i vezi cum se omoară unul pe altul pentru această onoare… Ei, nemuritorii… I-aduci?

— Dacă aşa este porunca?

Dar Commodus se întoarse singur, cu nedumerirea şi teama zugrăvite pe faţă.

— Au dispărut…

— Cum aşa?

— Nu ştiu, n-au mai rămas decât legăturile…! Nici străjeri şi nici altcineva nu i-a văzut când şi pe unde au plecat…

— Nu vor ajunge prea departe…

Ştafeta sosi abia după miezul nopţii…

— Ave, Cezar…

Ostaşul gâfâie, îşi trage sufletul, se clatină.

— Vorbeşte…

— Generalul Cornelius Fuscus…

— Ia-o de la început, prietene, să înţeleg şi eu ceva.

— Dar generalul, în ultima clipă…

— Nu te grăbi, avem timp, povesteşte pe îndelete. Ia-o de pe malul Danubiului.

— Înaintam aşa, ca pe altă lume… Nici ţipenie de om…!

— Nici o luptă, nimic-nimic? …

— Nimic-nimic… Dacă a văzut aşa generalul, ne-a spus să înaintăm în fugă.

— Cornelius Fuscus ştie ce face…

— Şi alergam noi, alergam…

— Şi ei? Dacii?

— Nici urmă… Parcă îi înghiţise pământul.

— Ticăloşii… Măcar o rezistenţă cât de cât… Măcar zece, douăzeci de mii de ostaşi să fi pierdut şi noi pentru cucerirea unei ţări…

— Aşteaptă că nu s-a isprăvit, intervine Commodus.

— Dacă n-au căzut până acum, când să mai cadă? Aceasta este pedeapsa lui Decebal… Un război fără soldaţi morţi nici de o parte, nici de alta… O întreagă ţară cucerită fără vărsare de sânge… Ce vor spune urmaşii noştri?

— Poate te vor ridica în slăvi ca pe cel mai de seamă comandant de oşti. Dar trebuie să-ţi iei măsuri pentru contemporanii noştri de la Rama. Ei nu te vor ierta.

— Însuşi generalul Cornelius Fuscus…

— Ţi-am spus, pe îndelete… Şi, de unde ai rămas…

— Înaintam noi, înaintam…

— În pas alergător…

— Nu-l mai întrerupe, Commodus!

— În pas alergător, până am ajuns într-o vale îngustă…

— Dacii…

— Potop de săgeţi, de suliţe, de lănci, de pietre…

— Aşa mai zic şi eu… Nu mi-ar fi plăcut să trec prin foc şi sabie o ţară în care nu se împotriveşte nimeni…

— Nechezau caii, se aruncau în două picioare…

— Scrie, scrie, se adresează împăratul lui Commodus. Ai prilejul să zugrăveşti cea mai grozavă bătălie din câte s-au purtat vreodată.

— Dar dacii?

— Veneau de peste tot, din păduri, de pe câmpuri, din ape, din cer, din pământ, din nori, din lună, din stele, n-aveai loc nici să-ţi strecori privirea printre ei…

— Scrie, scrie, soldatul acesta povesteşte foarte frumos.

— Nu sunt pe lume cuvinte să povesteşti ce s-a întâmplat acolo, zice ostaşul.

— Armura şi calul, porunceşte împăratul. Trebuie să plec fără întârziere.

— Nu mai e nevoie, zice ştafeta. Însuşi generalul…

— Lasă-l pe general, rolul lui s-a cam terminat. Acum începe rolul meu. Să se ţină minte pentru vecii vecilor cine a cucerit Dacia.

— Nu te cam pripeşti, împărate? intervine Commodus.

— Într-adevăr, ar trebui să aştept să se facă ceva pregătiri pentru primirea mea. Dar mărturisesc că nu mai am răbdare. De altfel cred că chiar Cornelius Fuscus a luat măsuri să mă întâmpine cum se cuvine. Ca să nu mai spun că legiunea care mă va însoţi încă din tabără ştie ce are de făcut.

— Însuşi generalul…

— Ce tot o ţii cu „însuşi generalul”? Nu cumva generalul tău vrea să pretindă că victoria e doar a lui? I s-au urcat fumurile la cap? De fapt ce-a făcut el altceva decât să împlinească, fără abatere, poruncile mele?

— Nu bănuiam că i-aţi poruncit s-o facă şi pe asta…

— Totul a fost stabilit dinainte. Pe unde să meargă, cum să atace, cum să se apere… Cum să mi-l prindă pe Decebal viu… Unde e Decebal?

— Aici! se aude o voce despre care cei de faţă nu-şi dau seama de unde vine.

— Ce-a fost asta? întreabă împăratul nedumerit.

— Nimic, îl linişteşte Commodus. Cineva din tabără a strigat „aici” dar n-are nici o legătură cu întrebarea de adineauri.

— Ce e cu Decebal?

— Sunt aici, detună aceeaşi voce, care parcă ar veni de sus, de jos, de prin toate părţile.

— Nu mai înţeleg nimic, zice împăratul.

— Poate că dacii aceia din solie s-au ascuns pe undeva prin tabără… Îi prindem noi până la unul…

— Şi nenorocitul ăsta, care a amuţit…

— Cel de la Maraton a crăpat de tot, şi alergase cu mult mai puţin…

— Însuşi generalul… începe soldatul ca un automat.

— Iar generalul…

— A căzut în luptă… Şi marele vultur al imperiului… Şi toate stindardele…

— A înnebunit! e de părere Commodus. Dar soldatul se ridică ţeapăn în picioare.

— Împărate! Din armata ta n-a mai rămas nimic!

Apoi se prăbuşeşte ca o păpuşă rigidă pe covorul roşu.

— A întrebat cineva de Decebal?

Nici împăratul şi nici Commodus nu apucaseră să se dezmeticească de cele întâmplate când în cort îşi făcu apariţia un dac cu statură impunătoare şi sigur de sine, cu barbă înspicată, cu o căciulă de stofă tuflită pe frunte, cu faţa hotărâtă, cu privirea cutezătoare, cu semnul învingătorului pe frunte.

— Sunt Diegis, fratele lui Decebal, mă aflu aici din voia şi din porunca lui şi cuvântul meu este cuvântul pe care mi l-a dat şi nu fac altceva decât să împlinesc hotărârea lui.

— Şi ce cere Decebal de la noi?

— Nu cine ştie ce… Să te ţii tare la Roma, iar armatele să nu se mai arate pe la hotarele noastre. Să nu ne mai ceri oamenii care au venit la noi din imperiu… şi care vor veni de aici înainte.

— Fugarii şi năimiţii? …

— Puteţi să le spuneţi cum vreţi, însă noi avem nevoie de ei… Dar aceştia nu ne ajung… Pentru pagubele pe care oştirea ta le-a făcut în ţara noastră, va trebui să ne dai nişte meşteri care să ne ajute să reparăm cetăţile şi sa ridicăm altele. Şi ceva bani de cheltuială…

— Decebal pune imperiul să-i plătească tribut?

— Dacă acest cu vânt vă sperie, n-ave ţi decât să-l înlocuiţi cu altul. Pe noi dinarii Romei ne interesează, şi nu mai mult decât am fost obligaţi să cheltuim…

— Crezi că Senatul are să se învoiască?

— Senatorii sunt numiţi de tine şi îl ai pe fiecare cu câte ceva la mână. De altfel Decebal s-a gândit, dacă ai nevoie, să trimeată o solie care să ceara pace Senatului roman. Cu aşa ceva le astupi gura. Nu a fost supusă Dacia, dar aţi făcut din Decebal un prieten de nădejde.

În palatul său de la Roma, împăratul romanilor pune la cale încă un război împotriva Daciei, de data aceasta unul total, care să transforme pentru totdeauna ţara în provincie a imperiului.

Prima încercare nu a fost decât aşa, o expediţie, ca să se vadă cam cum stau lucrurile, iar Cornelius Fuscus a pierit din vina şi din prostia sa, ceea ce nu este o pagubă prea mare. Au pierit, ce e drept, şi câţiva soldaţi, dar nu mai mulţi decât se pierd într-un marş mai lung, chiar şi fără nici un fel de luptă. Atât Commodus cât şi Domiţian ştiau foarte bine că n-o să se apuce nimeni să numere câţi ostaşi au căzut şi aşa s-a şi întâmplat. În Senat s-au ţinut cuvântări prin care împăratul ce se trăgea din dinastia Flaviilor, dar era cel mai strălucit dintre ei, merita recunoştinţa din partea patriei şi o statuie, din marmoră şi aur, încă din viaţă.

Se promiteau recompense mari soldaţilor, se dădeau asigurări pentru o pradă nemaipomenită. Un război care va îmbogăţi imperiul şi pe fiecare cetăţean al său. Tettius Iulianus primeşte conducerea armatelor, însă cu condiţia ca să i se lase mână liberă sub conducerea nominală a Cezarului.

Dar Commodus îşi luase şi el contramăsurile lui. Omul pe care îl găsi ca să-l supravegheze pe general din partea împăratului era unul din strategii din armata comandată de Titus la Ierusalim. Îşi petrecuse apoi câţiva ani ca iscoadă în Dacia, la început în chip de negustor roman, apoi vârât printre fugarii care căutau adăpost peste Dunăre, unde erau primiţi cu ospitalitate şi plătiţi bine, pentru lucrări de întărire şi construire de drumuri şi cetăţi, de apeducte şi ateliere de tot felul. De aceea Iulianus îl luase pe lângă el ca pe cel mai bun sfătuitor. Şi tocmai pe el îl cumpără Commodus şi îl aduse în taină la împărat.

— Cunosc toate drumurile şi toate apele, toate podurile şi toate luncile, toate pădurile şi toate dealurile, toate văile şi toţi munţii, limba, obiceiurile, oamenii, îi spuse aşa-numitul Catullus.

— Este adevărat că se cred nemuritori? întrebă Domiţian.

— Da, aşa se cred… Dar cum şi în ce sens este ceva care noi nu putem să pricepem, oricât ne-am stărui s-o facem.

Cezarul nu se opri asupra acestui punct.

Mai erau o mulţime de lucruri pe care voia să le afle şi poate mai aproape de înţelegerea lui. Cum sunt întărite şi apărate cetăţile, cum sunt întocmite şi comandate oştile, cum este condus statul, ce averi au dacii şi cum se poate ajunge la ele. Însă, până una alta, trebuie să-şi astâmpere o simplă curiozitate. După spaima trasă la Naissus observase că se trezesc în el nişte mai vechi dorinţe.

— Dar femeile lor cum arată?

— Pot fi văzute la treburile gospodăriei, măcinând grâul, ţesând inul şi lâna, fie mânând căruţa. Tovarăşe de nădejde ale soţilor lor în viaţă şi în moarte. Dacii nu-şi repudiază nevestele, nu este cunoscut la ei niciunul dintre acele obiceiuri urâte care au ajuns din Orient şi la Roma.

— Frumoase?

— Aproape toate blonde. Îşi piaptănă părul spre spate sau îl acoperă cu o legătură de cap încât ascund partea sperioară a urechilor. Sunt îmbrăcate cu tunici cu mâneci largi şi mici cute, răscroite în jurul gâtului şi strânse pe mijloc, care ajung până la pământ. Peste tunică au o mantie scurtă, cu sau fără mâneci. Aproape toate ţin un copil de mână sau poartă în braţe un prunc. Şi în nici un caz nu te poţi apropia de ele.

— De ce? Strigă, te muşcă, te zgârie?

— Cine a încercat? Dar se ştie că ele se pricep să mânuiască armele la nevoie. Nu numai că ţes şi cos, ca fac mâncare şi îşi cresc copiii, că ies şi la munca câmpului şi îngrijesc de vite, dar ştiu să-şi apere onoarea chiar faţă de proprii lor soţi, dacă este cazul. Ele nu aduc avere bărbatului şi nici nu o păstrează pentru sine, ci pun totul laolaltă pentru copii, pentru toată familia şi, aşa cum nu este de conceput despărţirea soţilor, nu se concepe nici separarea averii. Cu cât sunt uniţi mai mult, cu atât este fiecare mai liber, mai puţin supus toanelor celuilalt.

— O să vedem ce mai rămâne din toate astea atunci când vor fi sclavele noastre.

— N-o să vedeţi prea multe. Ele preferă să cadă în luptă, ca şi bărbaţii, iar, dacă nu mai au altă scăpare, se omoară cu sabia sau se apucă să bea otravă.

Părea o poveste care se repetă. Împăratul îşi aşezase tabăra în acelaşi loc care era „foarte aproape şi foarte departe” de Dacia, de unde „îşi conducea” armatele la război în acelaşi cort căptuşit primea ştafetele pe care le trimitea zilnic generalul. Ştirile lui Tettius Iulianus erau foarte scurte şi foarte clare: „Am trecut Danubiul”. „Înaintăm de-a lungul râului, aşa cum a fost stabilit!” „Barbarii au atacat din nou, dar i-am respins.” „Alt atac al dacilor, care nu ne-a oprit în loc.” „Hărţuiţi tot timpul de pâlcuri de călăreţi, marşul continuă!” „Încă o bătălie câştigată!” „Se opun cu îndârjire, dar trecem peste ei!” „Nu ne dau nici o clipă de răgaz, trebuie să fim necruţători.”

Încetul cu încetul Domiţian începe să-şi facă o idee mai clară despre războiul acesta cu dacii şi chiar să i se contureze nişte sentimente dacă nu de ură, cel puţin de răzbunare. Ca şi cum ei ar fi fost de vină pentru drumurile desfundate, pentru apele repezi, pentru lipsa de hrană şi de nutreţ de care sufereau legiunile romane. Ca şi cum oştirile romane s-ar fi aflat într-o călătorie care nu-i privea în nici un fel pe daci, iar aceştia se apucaseră să-i sâcâie şi să le facă greutăţi, aşa, din senin. Ba, mai mult, se opuneau cu arma în mână, lucru care nu putea să fie iertat şi pentru care trebuia să fie neapărat nimiciţi. Era şi punctul de vedere al generalului: „Ne atacă mereu şi trebuie să ne apărăm încontinuu”. Dacă băştinaşii erau cei care atacă, ostaşii romani nu făceau altceva, săracii de ei, decât să se apere.

Informaţiile secrete ale lui Catullus despre comandantul său erau, ce e drept, nişte adevărate istorioare, care plăceau nespus împăratului. „Şi atunci ce a făcut generalul? Generalul i-a obligat pe ostaşi să-şi scrie numele pe scut. Şi i-a obligat să scrie pe scut şi centuria din care fac parte, şi legiunea. Cu litere mari, să se vadă de la distanţă. Glumeţii spun că a făcut acest lucru ca să-i înveţe pe daci să citească. Dar el a luat această hotărâre ca să ştie cine este curajos, cine este laş, cine se avântă în luptă, cine se ascunde în spatele altuia. Ca să ştie pe cine să răsplătească şi pe cine pedepseşte. Treaba a mers un timp foarte bine. Dar de la o vreme se găsesc destui soldaţi care să-şi fure scuturile.

Raportul cel mai lung al lui Tettius Iulianus şi ultimul care a sosit a fost descrierea bătăliei de la Tapae: „întreaga armată a lui Decebal a fost zdrobită, cucerirea Sarmizegetusei nu mai este decât o chestie de timp, în curând întreaga Dacie îţi va sta la picioare, iar regele ei va fi purtat în cortegiul triumfal.”

Apoi, nimic. O zi, două, trei. Şi cât de lungi erau aceste zile.

Cel care sosi era omul de încredere al împăratului şi al lui Commodus, în acelaşi timp cel mai de seamă sfătuitor el generalului, fostul strateg care cunoştea fiecare palmă de pământ al ţării pe care o cutreierase câţiva ani de zile. Tettius Iulianus, marele comandant al armatelor romane, îi scria împăratului că nu-i mai este de nici un folos să-l ţină pe lângă el. Că o boală cu totul ciudată îl lovise pe bietul om şi în halul în care se afla, mai mult încurca lucrurile pe acolo.

— Era un câmp de morţi, povesteşte Catullus. Şi de la ei şi de la noi. Un câmp întreg… Se făcuse miezul nopţii… Mă aflam printre cei care făceau de strajă… Deodată s-a ridicat un om din morţi… Un dac vânjos, cu barbă, cu căciulă mică, turtită spre frunte… Am sărit cu toţii asupra lui… Am tras cu arcurile, am aruncat cu suliţele şi cu lăncile, l-am înconjurat cu săbiile în mână. El a râs. „Calul meu”, a rostit netulburat… Şi a venit un cal alb… Şi dacul s-a urcat în spinarea calului… Şi noi aruncam mereu cu suliţi, cu lănci şi cu săgeţi… Şi el râdea… „Întoarceţi-vă la Roma şi spuneţi că Dacia nu poate fi cucerită!” Şi calul său parcă nici nu atingea pământul.

În faţa împăratului şi a lui Commodus parcă îşi rnai venise în fire. Vorbea destul de coerent şi nimeni nu l-ar fi putut bănui că are mintea rătăcită.

— Cunosc toată Dacia, iar acest loc mai bine decât oricare altul. Am trecut pe acolo de nenumărate ori şi mi-am însemnat totul în minte şi nu găseam niciodată nimic schimbat. De data aceasta am fost trimis de general în recunoaştere. Aceeaşi pădure pe care o ştiam, neclintită de sute de ani. După cum este obiceiul generalului, a mai trimis şi alte iscoade. Şi nici un cercetaş n-a spus altceva decât că la cinci stadii de acolo, după un cot al drumului şi la rădăcina unui deal, se află pe stânga o pădure deasă de stejar, iar pe dreapta un izlaz pe care păşteau oile…

Generalul a poruncit să pornim spre Sarmizegetusa. Am ajuns la cotitură şi la rădăcina dealului. Se lăsase o ceată atât de deasă că de-abia se zărea drumul. Eram pregătiţi pentru orice atac dar nu se întâmplă nimic. Treceau cohortele şi centuriile una după alta spre cetatea de scaun a regelui dac, a cărui oaste o ştiam nimicită la Tapae. Când deodată cei care mergeau în faţă – şi eu eram printre ei – s-au oprit şi au dat de ştire că drumul se surpă într-o râpă dincolo de care se ridică o întăritură din trunchiuri de lemn.

, Ce înseamnă asta?” a strigat generalul la mine, pentru prima oară plin de furie. Dar eu nu văzusem niciodată aşa ceva. Puteam să jur pe toţi zeii că nu existase în ajun nici râpa aceasta şi nici stăvilarul de buşteni. Şi celelalte iscoade la fel. Tocmai atunci s-a ridicat şi ceaţa. Coroanele copacilor, pe care eu credeam că le văd prin fumegarea aceea vânătă şi pe care credeam că le aud cum foşnesc, se mistuiau o dată cu ceaţa. Şi când totul s-a limpezit, nu mai era acolo pădurea de stejari pe care o ştiam. În locul ei se afla o pădure de oameni. O pădure de luptători daci, care nu ne-au lăsat să ne gândim mai mult de unde au putut să răsară. Ştiam cu toţii că armata lui Decebal a fost nimicită în întregime la Tapae. Că el n-ar fi avut cum să strângă alta, atât de numeroasă, decât dacă ar fi putut să prefacă stejarii din păduri în oameni…

— Scrie, îi porunci Domiţian lui Commodus, că, nemaiavând oameni, Decebal a retezat o pădure şi a îmbrăcat trunchiurile copacilor în haine de ostaşi…

— Trăgeau în noi cu toate armele, unii stând pe loc. alţii aruncându-se asupra noastră. Generalul a dat ordin să trecem prin ei şi peste ei, cu rândurile strânse şi cu scuturile alăturate. Era singurul lucru pe care îl puteam face, pentru că drumul era barat şi-n faţă şi în spatele nostru iar în dreapta se aflau nişte smârcuri în care ne-am fi împotmolit. Eram, după lupta de la Tapae, atât de istoviţi că de-abia mai puteam mânui scuturile şi de-abia ne mai puteam ţine pe picioare şi nici judecata noastră nu mai era prea limpede… Iar coaja aceea subţire de pământ pe care păşteau oile, s-a crăpat ca o găoace de ou sub picioarele soldaţilor noştri. Şi dacii aruncau în noi cu săgeţi, cu lănci, cu pietre…

Printr-o ştafetă sosită în sfârşit de la general, Tettius Iulianus raporta împăratului că vicleanul rege ai barbarilor, care a scăpat ca prin minune de la Tapae, nemaiavând nici oaste şi nici curaj, a încercat să pună o capcană în calea legiunilor noastre viteze care s-au umplut de glorie în ultima luptă. Dar se înţelege că a fost spulberată şi această rezistenţă. Generalul îl roagă pe împărat să vină în Dacia, pe drumul care este liber de acum cu toată oastea pe care a ţinut-o în rezervă în tabăra sa de la Naissus, ca să intre împreună în Sarmizegetusa. Totodată îl roagă să fie chemate şi legiunile din Panonia pentru ca ţara supusă să poată fi cât mai repede curăţită de toate resturile oştirii lui Decebal, să-l prindă viu pe rege şi să pună mâna pe tezaur înainte de a putea fi ascuns.

Domiţian trimite de îndată poruncă ca armata din Panonia să pornească spre Dacia. Şi tocmai se pregătea şi el de drum când îi sosi vestea că marcomanii şi quazii, pe care vroia să-i pedepsească pentru că nu-i dăduse ajutor în războiul împotriva lui Decebal, s-au aruncat împotriva legiunilor din Panonia. Iar Decebal se arătase la Dunăre cu o oaste puternică şi n-ar fi lipsit mult să treacă fluviul. Distanţa dintre împăratul romanilor şi regele dac se scurtase foarte mult. Era limpede că nimic nu-l putea opri pe Decebal să atace tabăra imperială…

Un ostaş care nu ţinea de nici o centurie umbla prin tabăra împăratului, se agăţa de tot omul ca să spună că a văzut cu ochii lui cum un dac s-a ridicat din morţi, cum a încălecat pe un cal alb care plutea pe deasupra pământului şi cum i-a trimis pe romani la împăratul lor să-i spună ca Dacia nu poate să fie cucerită, şi cum toate săgeţile, suliţele şi lăncile aruncate în el se întorceau în pieptul celor care le-au trimis. Şi se mai jura că a văzut cu ochii lui cum stejarii dintr-o pădure bătrână s-au prefăcut cu toţii în luptători daci care s-au năpustit asupra legiunilor sub picioarele cărora se deschidea pământul ca să le înghită.

Oamenii care aveau mintea întreagă şi ţineau să-şi păstreze, capul pe umeri se fereau din calea lui şi se făceau că nu vor să creadă şi nici măcar să asculte asemenea plăsmuiri. Commodus luă şi el măsuri ca povestea să nu se lungească şi să nu se lăţească, oricum să nu treacă peste întăriturile taberei. Fostul strateg al împăratului Titus fu găsit spânzurat într-un colţ de tabără: la ce poţi să te aştepţi de la un biet om cu mintea rătăcită? Totuşi, se puteau auzi pe toate drumurile imperiului, până în cele mai îndepăratate colţuri ale lui şi de la o margine la alta a Romei, întâmplări cu daci care se ridicau din morţi şi cu păduri care se transformaseră în luptători.

Diegis venea ziua în amiaza mare, călare pe un cal cu adevărat alb şi însoţit de oamenii, săi din solie. Şi din nou, ca într-o poveste luată de la cap, repeta aproape aidoma cele spuse într-un miez de noapte în cortul împăratului, după înfrângerea lui Cornelius Fuscus: imperiul trebuia să plătească pagubele făcute dacilor în acest război şi o dare anuală în semn de bunăvoinţă. Să nu-i ceară înapoi pe cetăţenii romani care au trecut de partea dacilor, să îndepărteze armata de la hotare, să dea ajutor cu meşteri Şi bani pentru refacerea cetăţilor şi construirea altora noi. La fel pentru drumuri şi poduri şi pentru multe alte nevoi.

Iar Domiţian se învoi, făcu legământ că Dacia nu va mai fi atacată, umplu solia de daruri, puse o coroană de rege pe capul lui Diegis, în semn de recunoaştere a lui Decebal şi se felicită că a scăpat numai cu atât.

De-abia acum Commodus îşi dădu adevărata lui măsură. El fu cel care aranjă totul cu Domiţian să fie primit la Roma drept învingător al dacilor. Cortegiul era într-adevăr plin de strălucire. Unii îşi băteau joc în şoaptă de acest „fals triumf”, de această „glorie ridicolă”, şi au dat sărbătorilor învingătorului numele de „funeraliile morţilor din Dacia”. Dar nimeni nu rostea asemenea vorbe cu voce tare. Senatul a ascultat cu gravitate citirea unei pretinse scrisori a lui Decebal, care implora pacea, iar serbările nu se mai isprăveau la Roma. Însă Commodus nu putuse să le treacă chiar pe toate pe sub ochii lui, iar oamenii săi de încredere cam săriseră peste cal. Altfel nu ar fi putut să se afle în comorile pretinse de la daci obiecte de fildeş şi colţi întregi de elefant şi nici nu ar fi putut să apară drept prizonieri oameni negri, cu buzele groase, cu nasul scurt şi cu părul creţ, cumpăraţi de prin Africa. Ca un răspuns la titlul de Dacicus al lui Domiţian, toţi sclavii fură numiţi de romani „dacus”, poreclă care a rămas şi după moarte împăratului.

Bărbatul aşezat pe piatra afumată, care ţinea pe braţe şi pe genunchi ceva înfăşurat în pânze, poate un copil, poate altceva, îşi ridică ochii spre bărbatul încovoiat pe o rădăcină de zid în ruină.

— Şi tu eşti împăratul care a fost urcat pe tron ca să spele ruşinea pe care eu am aruncat-o asupra imperiului.

— Eu nu am participat la înlăturarea ta, nici nu mă aflam la Roma în noaptea aceea când ai fost înjunghiat.

— Dar dacă aş fi scăpat cu viaţă şi aş fi început un război civil, m-ai fi sprijinit cu armata pe care o aveai sub comandă?

— Nu… Recunosc, asta nu!

— Deci şi tu m-ai acuzat de slăbiciune pentru că nu i-am supus pe daci?

— Şi eu…

— Mă puteţi însemna cu fierul roşu pentru multe altele… Am retezat câteva capete – ca să-l păstrez pe al meu… Mi-au plăcut femeile, dar toate au venit la mine de bunăvoie, n-am siluit pe nimeni… Mi-a plăcut să petrec – ştiam că viaţa este scurtă… M-am proclamat cenzor pe viaţă – ca să nu mă cenzureze altcineva pe mine… Mă puteţi arde pentru orice cu fierul roşu, dar nu pentru că nu i-am supus pe daci. Dacii nu puteau fi învinşi.

Omul de pe rădăcina de zic clătină din cap, obosit.

— Dar dacă ne aflăm aici la Sarmizegetusa înseamnă că tu ai reuşit…

Se ridică de pe piatra lui afumată şi, legănându-se pe picioarele desculţe, se apropie de celălalt şi întinse braţele.

— Dezleagă-mă!

Era încătuşat cu brăţări de aramă la glesne şi la încheieturile mâinilor…

— Scapă-mă de acest fruct al păcatului meu.

Şi se văzu atunci că ceea ce purta el înfăşurat ca pe un copil în scutece, nu era decât un butuc de lemn, legat cu lanţuri la încheieturile mâinilor şi picioarelor sale.

— Nu pot s-o fac, zise cu tristeţe împăratul.