Anexiunea din 1812, regimul rusesc de un secol și eliberarea

În 1774 Rușii, la sfârșitul unui lung război împotriva Imperiului Otoman, se mărginiseră să ceară dreptul unei vagi protecțiuni asupra „Bisericii” ortodoxe din Turcia. În 1793, părăsind marele proiect al Caterinei II, care sperase să poată împărți cu împăratul Iosif provinciile creștine ale Sultanului, ei trebuiră să se oprească pe Nistru. În 1806, profitând de nestabilitatea granițelor în epoca napoleoniană, plină de năvăliri și de schimbări brusce, fără să ție seamă de sentimentul însuși al populațiilor, ei luau primul pretext venit – o schimbare a Domnilor hotărâtă de către Poartă împotriva tratatelor în vigoare, pentru a nu avea trădători pe granițele Imperiului vecin – și năvăleau întâi în Moldova, apoi în Muntenia. Hotinul fu ocupat fără rezistență și trupele rusești își făcură, în luna Decembrie, intrarea lor triumfală în Iași.

De această dată ele erau bine hotărâte să nu mai iasă din această provincie, de atâtea ori năvălită și apoi părăsită. Astfel, pe când la început ei vorbeau de libertăți și de integritatea teritoriului moldovean, iar mai târziu căutară să-și câștige un partid printre indigeni – în timpul celui de-al doilea război căutaseră, după cum am spus, să profite de numele lui Cantemir, promițând țării un Domn nou de veche origine moldovnească – în 1809 ei neglijară tot ce ar fi putut să le câștige simpatiile, fiind siguri de a deveni în curând stăpânii. O mărturie contemporană spune: „Nu se poate exprima prin cuvinte modul în care se poartă trupele cu locuitorii țării. Jaful lor este așa de groaznic, încât nimeni nu e sigur de averea lui. Țara este obligată de a furniza proviziunile necesare, dar comandanții le vând și locuitorii trebuie să le înlocuiască din nou”. Cine nu era favorabil proiectelor Rușilor era executat „ca trădător țării” și se căuta un călău care să vrea să execute pedeapsa capitală. Cei mai mari boieri fură insultați, bătuți, târâți de barbă până în camera Consiliului, urmăriți în justiție, pentru că trăsura lor a izbit un ofițer beat. Mitropolitul însuși, un prelat venerabil considerat ca un sfânt, Veniamin, fu supus cercetărilor. Acuma, ofițerii începeau să ia cu arendă moșiile moldovenești pe care le pofteau, după cum se vede în părțile Hotinului. În sudul Basarabiei fură stabiliți mii de Bulgari, în luna iulie 1811, cu privilegii cu totul speciale.

În 1811, după ce tabăra Marelui Vizir Ahmed fu făcută prizonieră, prin surprindere, într-o insulă a Dunării, lângă Giurgiu, începură negocierile de pace cu delegatul Sultanului. Ambasadorul rus la Constantinopol, Italinschi, secondat de Sabaneev și de interpretul Iosif Fonton, ceru posesiunea întregii Moldove orientale, până la Siret. El fu refuzat. La Constantinopol se aștepta ofensiva, de mult timp promisă, a lui Napoleon. Cu toate acestea fu oferită granița Prutului. Rușii se încăpățânau totuși să vrea Siretul. La Constantinopol se dorea să se păstreze măcar acele cetăți care rezistaseră atâta timp expansiunii moscovite: Ismail, Chilia, ca și gurile Dunării.

Pertractările se lungiră până la sfârșitul anului și congresul devenea „indescifrabil” pentru consulul Franței la București. Cu toate acestea Turcii vorbeau de intențiunea lor de a reîncepe războiul, „căci Dumnezeu este mare”. Dar Rușii fură acei care reluaseră ofensiva pentru a forța mâna adversarilor lor. Din partea Turcilor se aștepta mereu intervenția franceză, care trebuia să se producă fără greș în primăvara anului 1812. Sultanul era hotărât – după cum o pretinde ambasadorul regelui Saxoniei – să fie în fruntea armatei sale.

Dar, cum Țarul trimisese acum, ultimatumul său lui Napoleon, cerându-i să părăsească teritoriile ocupate în Germania (25 martie), el crezu necesar să se supună în fața necesităților acestei noi atitudini. Consimți să renunțe la gurile Dunării, dar voia întregul teritoriu dintre Prut și Nistru, pe care îl făcea să treacă sub numele înșelător de Basarabia, nume aplicabil numai, după cum am mai spus-o, de mai multe ori, regiunii sudice a provinciei. Cum ambasadorul Franței, de mult timp așteptat, generalul Andréeossy, nu sosea încă, fu necesar ca aceste condiții să fie acceptate. Amiralul Ciceagov veni la București pentru a cere un răspuns prompt, sub amenințarea de a face să înainteze flota Mării Negre și de a răscula pe Greci și pe alți ortodocși.

Alexandru I era cu atât mai hotărât să isprăvească, cu cât i se raporta despre „ororile” purtării trupelor rusești în provinciile ocupate. Pentru a nu lăsa noului rival meritul de a smulge Turcilor pacea voită de Țar, Cutuzov, comandantul șef al armatei de la Dunăre, se grăbi s-o încheie. El ceru plenipotențiarului turc să semneze preliminariile, ceea ce fu admis.

Prin tratatul de la 28 mai 1812 Turcii cedau, fără să cunoască măcar limitele exacte, un teritoriu care nu le aparținea și care făcea parte dintr-o țară a cărei integritate teritorială se angajaseră s-o respecte.

Este singura rațiune a dominațiunii rusești asupra părții orientale a Moldovei, căci din partea Românilor nu se adusese nici o cerere Țarului în acest sens. În cursul secolului al XVIII-lea, înaintea dezvoltării conștiinței naționale, unii boieri crezuseră, de fapt, să poată schimba condițiunile detestabile ale regimului turcesc, dublat de o împilare fiscală fanariotă, printr-o autonomie sub sceptrul Ecaterinei II. Evenimentele însă îi dezamăgiră. Pe de-o parte, atitudinea generalilor ruși față de ei le inspirase un profund dezgust. Iar, pe de alta, după ce pătrunseseră ideile Revoluției franceze în Orient, boierimea tânără ajunsese la convingerea că o națiune poate trăi prin mijloacele sale proprii și pentru propriile sale scopuri.

Astfel anexiunea vastului și fertilului teritoriu procopsit cu numele de Basarabia fu primit în Moldova ca un sentiment general de revoltă. Nobilimea s-a îndreptat către noul Domn, trimis de Constantinopol, pentru a protesta energic, în octombrie 1912, amintind că țara lor fusese împilată timp de șase ani de către armata rusească, „locuitorii fiind obligați să servească, să muncească cu mâinile și cu animalele lor, fiind nedreptățiți în tot felul”, și în schimbul acestui serviciu făcut creștinilor, se răpi țării „cea mai bună parte” și „sufletul” chiar al producției, puterea sa, mai mult de jumătate din patrie, într-un cuvânt „tot câmpul hrănitor și inima Moldovei”; căci acolo se găsesc pășunile „comoara țării”, centrul comerțului cu vite. Și, ca și cum ar fi vrut să îndepărteze chiar din acest moment viitorul argument pentru stabilirea puterii rusești în Basarabia: acela că s-ar fi luat provincia Tătarilor, ca locuitori, și Turcilor, ca stăpânitori, iată felul cum acești boieri, care-și mai aduceau aminte de istoria țării lor, vorbeau de partea meridională pe care Turcii și Tătarii o uzurpaseră în virtutea unui mandat otoman la începutul secolului al XVII-lea: tatarlâcul, ca și raiaua de Hotin, „cu toate că se dezlipiseră de mult timp din corpul patriei moldovenești, rămăseseră totuși sub aceeași dominație, a prea puternicei Împărății și ele însemnau un avantaj și un adăpost pentru Moldoveni, înlesnindu-le viața, procurându-le bogate provizii și oferindu-le pășuni pentru vitele lor”.

Cronicarul moldovean, aproape contemporan, Manolachi Drăghici, vorbește într-un mod mișcător de momentul dureros, când Prutul despărțea cele două jumătăți ale Moldovei mutilate.

Administrația rusească începu prin abuzuri. Cu toate că un descendent al boierilor moldoveni, Scarlat Sturza, un intim al țarului, obținuse administrația noii provincii, care trebuia să se bucure de o autonomie largă, să păstreze toate obiceiurile sale și chiar întrebuințarea limbii românești în justiție și administrație – fără a mai vorbi de Biserică: ea trebuia să ducă mai departe tradițiile istorice, sperând în administrația superioară a unui arhiepiscop la Chișinău și a unui episcop la Cetatea Albă, – se ceru proprietarilor de a alege între a locui în „Moldova turcească sau dreptul de a-și păstra pământurile pe care le moșteniseră”. Unele din aceste pământuri fură cumpărate, în termen legal, de țărani români, care se sforțară de a găsi, cu riscul de a plăti dobânzi exorbitante, bani la negustori greci, armeni și evrei – alții devenind din această cauză ei înșiși pradă acestor neguțători.

În curând ofițerii ruși căsătorindu-se cu femei din această țară, își câștigară succesiunea descendenților boierimii moldovenești; mulți aventurieri, aparținând tuturor națiunilor reprezentate în vastul Imperiu al Țarilor, găsiră mijlocul de a se stabili ca bogați proprietari de moșii în această țară, căreia îi disprețuiau în fiecare moment tradițiile sale vechi sub administrație care putea distruge. Și, dacă măcar s-ar fi dat o administrație creștină superioară aceleia a Domnului fanariot din Iași pentru acești oameni cinstiți, inspirați de o reală dragoste către un guvern creștin și de o admirație profundă pentru personalitatea țarului, stăpânul unui imperiu aproape fără margini!

Cu toate acestea, raporturi consulare contemporane, provenind de la persoane care n-aveau nici un interes să discrediteze regimul rusesc, prezentă pe Sturza ca un om cu totul incapabil și pe principalul său acolit Matei Crupenschi, străbunicul aceluia care, apoi după 1918, la Paris, și în alte părți, alături de un german emigrat, fost primar al Chișinăului și mult timp aliat cauzei române, se prezintă ca reprezentantul autentic al Basarabenilor un om de o aviditate incomensurabilă: „acel ce plătește bine are totdeauna dreptate”; „acte arbitrare și contrare păcii ruinează în întregime pe proprietari (mărturie a consulului Franței). Și, ceea ce este mai important, peste 30 000 țărani trecură Prutul pentru a scăpa de brutalitățile noii administrațiuni. Consulul Austriei constată că „afară de puține excepțiuni, toată lumea se supune sceptrului rusesc cu cea mai mare neplăcere”.

De altfel, iată termenii în care țăranii din Basarabia se exprimă la 1816 cu privire la noua ocârmuire: „În fiecare clipă dăm tot felul de lucruri și nimeni nu ne întreabă dacă ne mai rămâne ce să dăm. Astfel, încât, în momentul de față, cei mai mulți dintre noi nu au nici ce mânca, din cauza muncilor la care suntem obligați zilnic, pentru a cosi și căra fânul, pentru a îndeplini diferitele transporturi de lemne de foc și de construcție, până în Basarabia” – astfel vorbesc țăranii din Hotin – „și la Chișinău” ceea ce era așadar deosebit – „înspre Briceni și aiurea... Dăm pentru curieri, dijma turmelor și a albinăritului și atâtea alte dări, întreținem pe soldații de serviciu și îi hrănim, iar ei ne iau cu forța tot ce găsesc în casele noastre și mănâncă, ba ne mai și bat ca să le dăm ceea ce n-avem și ne terorizează apoi să le dăm chitanțe... Dăm zilnic sentinele de hotar. Am fost complet despuiați de vitele noastre de către hoții care ne fură... Nu ni se dă voie nici măcar să urmărim pe acești hoți, pe când înainte eram liberi să o facem și nu ni le furau ca astăzi. Și, când dă Dumnezeu să avem grâne din belșug, alții vin să le mănânce, pe când înainte puteam vinde unde vream grânele, vitele și tot produsul muncii noastre... Dacă Sfânta Fecioară ar vrea să ne ușureze de toate aceste greutăți și să ne lase în obiceiurile noastre moldovenești, moștenite de la înaintașii noștri, pentru a recâștiga bună stare de care ne bucuram..., și să putem trăi sub slujbași moldoveni, fii ai acestui pământ al nostru, după cum suntem noi obicinuiți și să ne putem înțelege în aceeași limbă! [2] ”.

Abia se scurseseră patru ani de la anexiune și un consilier de Curte rus, Svinin, sosea la Iași ca reprezentant al unei comisiuni de organizare a Basarabiei, pentru a se informa asupra modului în care erau administrate județele moldovenești. Al doilea guvernator al Basarabiei, Harting, trebuise să-și prezinte demisia. Se recurgea, la indigeni pentru a scăpa de greutățile create de către primii administratori lipsiți de orice înclinare în acest domeniu, ca și de orice sentiment de demnitate și onoare. Când țarul veni în persoană să se informeze cu privire la plângerile care se ridicau din toate părțile, în 1818, guvernul impuse țării o contribuție de 15 000 de galbeni pentru serbările de primire. În acel moment, Alexandru I trebui să acorde Basarabiei, considerată ca „o parte din principatul Moldovei”, o „așezare”, o constituție locală, redactată în românește și sprijinindu-se pe vechile obiceiuri.

Până către 1830 Românii îndepliniră în mare parte funcțiunile administrative în spiritul rasei lor și întrebuințând, ca mai înainte, nu numai limba română, dar și formulele administrațiunii moldovenești. Mitropolia din Chișinău își redacta jurnalul oficial în amândouă limbile până după 1870. Dar, vreo zece ani mai târziu, un nou mitropolit, Antonie, fu trimis cu misiunea specială de a deznaționaliza această Biserică; un demn succesor al acestui episcop a fost în ultimul timp, Serafim, din familia Ciciagov, fost colonel de cavalerie, care trată, bineînțeles, foarte cavalerește pe clerul român. Trebui mult curaj câtorva preoți, printre care părintele Gurie, ajuns supt noi, Mitropolit al Basarabiei, pentru a continua vechile tradiții române și publicând cărți religioase, dar fără a se avea dreptul de a introduce limba națională în biserici și-n școli. Se găsea totdeauna, printre renegații nației lor, persoane pentru a protesta împotriva ideii, inspirată de noile curente democratice, de a restabili limba română în învățământ, obiectând, că era o limbă cu totul inferioară și incapabilă de a furniza elementele înseși ale unei literaturi. Abia după războiul nenorocit împotriva Japoniei un grup de clerici din Chișinău putu să facă să apară cărți de Biserică în limba poporului, iar tineri, încurajați de mișcarea „poporanistă” care se răspândise în întreaga Rusie, se apucară să publice câteva ziare („Basarabia”, „Cuvântul moldovenesc”, „Moldovanul”), a căror apariție fu de altfel suspendată imediat după restabilirea completă a vechiului regim.

Încă de la 1839 și până la 1841 fuseseră prezentate guvernământului provinciei petiții formale pentru a cere introducerea limbii române în școlile populare, foarte puțin numeroase de altfel, și al căror program se reducea la cunoștințele cele mai elementare și mai ales la învățământul religiei.

Acești Moldoveni, care perseverau în amintirile lor, începuseră, cu mult înaintea acestei date, o întreagă mișcare literară, care este reprezentată de Constantin Stamati, imitator, uneori fericit, al poeților francezi, de fabulistul Sârbu, de autori (un nou Hâncu) și de cetire, care împrumutau elementele literaturii renașterii române din Principate, care trebuiau să formeze în curând România Modernă. Se cerea chiar guvernatorului din Chișinău să se aducă acolo cărți tipărite la Iași și București. Era cu atât mai necesar, cu cât, după cum a arătat-o d. Ion Pelivan, reprezentantul cauzei române în Basarabia în timpul congresului de pace, exista cutare județ, ca Bălți de pildă, unde numai doi preoți cunoșteau limba rusă. Cât despre națiunea însăși, ea ignora limba oficialității în așa măsură, încât preoții puteau ceti versuri din poetul ucrainean Taras Șevcenco făcând să creadă pe credincioși că le prezintă pagini din Evanghelie.

Războiul Crimeii lăsase să se creadă că trebuie să aducă liberarea întregii Basarabii. Era un punct de program pentru Austria, care insista cu tărie asupra acestui punct, sperând, de altfel, să vadă Principatele înseși intrând sub sceptrul lui Franz Iosif, pentru a forma în complexul Statelor austriece o singură și aceeași formațiune națională. Trebui să cedez, și ceea ce fu acordat Moldovei se mărgini numai la Basarabia sudică, cu județul Cahul, întinzându-se în lungul Prutului, în fața vechiului codru al Chigheciului. Era fără îndoială partea unde elementul român fusese din cele mai vechi timpuri înlocuit și unde valoarea sa era mai mică. Pe lângă coloniile bulgare se instalaseră sub dominația rusă Lipoveni, Armeni, Occidentali, chiar, Germani în mare parte, cărora li se oferise privilegii foarte întinse. Orașele erau cu totul năpustite de elementul străin, și, totuși, câteva luni după stabilirea noii dominațiuni române, toată lumea, fără deosebire de naționalitate, era mulțumită de a vedea revenind un regim care permitea o dezvoltare mai liberă, a populațiilor. Bulgarii se adresară marelui om de Stat român, Mihail Kogălniceanu, pentru a-i mărturisi public mulțumirea lor de a vedea școlile funcționând mai bine decât în epoca rusească. Guvernul lui Cuza-Vodă rămase popular nu numai în mijlocul românilor din această Basarabie sudică, dar chiar în mijlocul alogenilor. Episcopul Melchisedec, căruia i se încredință administrațiunea superioară a clerului în această regiune reanexată, cunoștea limba rusă, fiind elevul școlilor din Kiev, astfel încât se putea înțelege direct cu credincioșii, cărora le permitea întrebuințarea propriei lor limbi.

Rusia era cu toate acestea hotărâtă să facă să dispară această clauză din tratatul de la Paris, pe care, ea o considera ca o adâncă umilire, în profitul unei națiuni pe care o disprețuia și a unui Stat pe care socotea să și le anexeze într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. În 1877, când Țarul Alexandru II trebui să înceapă un nou război împotriva Turciei, acest punct al retrocedării Basarabiei făcea parte dintr-un program pe care era hotărât să nu-l părăsească. În zadar Ion Brătianu, care se găsea în fruntea guvernului român, și asociatul său, Mihail Kogălniceanu însuși, întrebuințară toate mijloacele pentru a obține ca această hotărâre, a cărei existență o bănuiau, să fie părăsită. Se întrebuințară toate șireteniile diplomației pentru a introduce în tratatul de alianță un termen echivoc, și, când fu necesar totuși să se accepte condiția integrității teritoriale a României, se rezervară, după cum a fost mărturisit la tratatul din Berlin, de a o interpreta în sensul că această integritate era garantată numai din partea dușmanului, dar nu și din partea aliatului (!). Când Rușii se găsiră încolțiți în fața Plevnei, apărată de Osman-Pașa, și fură în pericol de a fi aruncați spre Dunăre, când armata română al cărei concurs țarul îl refuzase, fu chemată cu desperare în ajutorul lor. Alexandru II se mărgini să răspundă insistențelor lui Brătianu că România nu se va căi de a fi ajutat pe puternica sa vecină.

Cu toate acestea tratatul de la San-Stefano oferea Românilor Dobrogea turcească, pe care o refuzarăm ca obiect de schimb, în schimbul Basarabiei de sud, și aceasta fără a fi suflat un cuvânt în această chestiune ministrului român. Opinia publică se emoționa, guvernul avu toate dificultățile pentru a evita o ruptură între cele două țări care luptaseră împotriva dușmanului comun; Brătianu și Kogălniceanu se duseră la congresul din Berlin, care trebuia să revizuiască clauzele celui de la San-Stefano. Dacă trebuia să se supună unei necesități inexorabile, nici un act de cesiune nu fu încheiat. România se mărgini să-și retragă funcționarii în fața unei luări în posesie care semăna cu o năvălire. În acest fel Basarabia de sud reveni Rusiei: ea era destinată să reintre în domeniul național român cu tot restul provinciei. Și când aceasta se întâmplă, se găsi bătrâni care mărturisiseră că nu pierduseră niciodată speranța acestei restituiri decât pe compunerea actuală a populației: 1 890 000 de Români la 300 000 000 locuitori, cât și pe o tradiție istorică pe care Rusia a putut-o face ignorată, dar n-a putut-o distruge.

Conștiința română în Basarabia se deșteptase și încă foarte energic – am și văzut-o – cu mult înainte de marele război. Contactul cu Românii liberi ai regatului se făcea din zi în zi mai frecvent. Tendințele naționale care dominaseră literatura română cea mai recentă creară în mod necesar în Basarabia o stare de spirit corespunzătoare. În 1914, când, pentru a se opune planului austro-german în Peninsula Balcanică, Nicolae II veni la Constanța pentru a trece acolo în revistă regimentele române și a întinde o mână prietenească regelui Carol, se găsiră entuziaști care își închipuiră că această fraternizare trebuie să aducă fără întârziere întoarcerea Basarabiei la patrie. Cu toate acestea țarul se duse de la Constanța la Chișinău pentru a asista la inaugurarea unui monument destinat să perpetueze amintirea anexiunii Basarabiei la Statele Imperiului său.

Dacă România întârzie mult timp să-și ia locul lângă Aliați, apărători ai libertăților naționale, trebuie să o atribuim numai neîncrederii naturale care se întreținea față de intențiunile Rusiei. Se văzu legitimația, aflându-se existența proiectului Stürmer care consista în a trimite Românilor cât mai târziu posibil trupe care, odată sosite, refuzau de a se lupta și se retrăgeau din fața dușmanului – Ruși nu luptară de fapt decât în Moldova, pentru a apăra, în regiunea munților Transilvaniei, drumul spre Odessa –, apoi să transforme trupele auxiliare în trupe de ocupație, să braveze sentimentul public și să-și bată joc de autoritățile românești, pentru a ajunge în momentul unei catastrofe pe care își vor da silința cu toate mijloacele să o pregătească, la o soluțiune nemaiauzită în istoria relațiunilor dintre state și națiuni, soluțiune care ar fi părăsit Muntenia Austriecilor pentru a putea alipi Rusiei restul Moldovei mutilate în 1812.

Cu toate acestea, printre aceste trupe duse pe teatrul român de război, erau numeroși Basarabeni, care se inițiau la cunoașterea trunchiului rămas liber din fosta lor patrie și își dădeau samă că aceea ce li se spunea la scoală, aceea ce li se prezintă în ziare despre o Românie deosebită de „Moldova” lor, conținând o rasă deosebită, vorbind o altă limbă și având o altă religie, nu erau decât manevre destinate să semene confuziunea în mijlocul unei națiuni perfect unitare. Acei dintre soldații și ofițerii aceștia, care primiseră o impulsiune intelectuală, căutară curând să cunoască literatura romană și intrară în contact cu cercurile corespunzătoare ale Regatului. Era pregătirea actului final la care ajungem.

Când Republica rusă, întemeiată în Februarie 1917, căzu în mâinile agitatorilor comuniști și când bandele umplură Basarabia, distrugând casele de la țară, maltratând și omorând uneori pe proprietari, făcând să dispară, odată cu bogății imense, comorile ireparabile ale bibliotecilor și ale colecțiunilor științifice, când această nenorocită țară fu transformată într-o imensă tabără de brigandaj, depozitele de proviziuni ale armatei române fiind în pericol de a fi răfuite de către bandiții din serviciul bolșevismului, trupele române fură trimise peste Prut pentru a salva această proprietate a Statului român. Curând totuși ele se găsiră în fața unei mișcări naționale, care cerea stabilirea unei autonomii basarabene destinată să o apere împotriva unor asemenea invaziuni.

Această mișcare era datorită ofițerilor și soldaților masați la Odessa, care, în adunări foarte frecvente, cereau imperios schimbarea acestei situațiuni pentru mica lor patrie. Imediat, după exemplul mișcărilor identice în toate provinciile naționale ale Imperiului – și apărătorii actuali ai cauzei ruse în Basarabia nu au dreptul să prezinte compunerea adunării care se formă în acel moment ca neavând un caracter legal –, un „comitet de soldați și de țărani” aduse convocarea adunării destinate să fixeze noile așezări politice ale provinciei. Rezultă de aici o Republică Moldovenească, în fruntea căreia se găseau vechii apărători ai cauzei române în Basarabia, studenți sau foști studenți, ca Halipa, și în același timp acei dintre Românii basarabeni care, părăsind provincia, se confundaseră în mediul intelectual al noii Rusii, Pelivan, Inculeț, Ciugureanu, și care se întorceau acum pentru a elibera țara lor de origine.

Republica Moldovenească trebui să se înțeleagă cu Regatul român asupra unei apărări comune. De spre partea Germanilor, ca și de spre partea mișcării revoluționare ruse, exista același pericol pentru aceste două Românii, încă despărțite. Trebuia să sosească în curând momentul când se va prezinta chestiunea unirii acestor fragmente ale vechii Moldove. După lungi discuțiuni, perfect libere, cu toată prezența președintelui Consiliului de Miniștri al României, se ajunse la 28 Martie 1918, la hotărârea solemnă de a confunda Republica Moldovenească cu această Românie liberă, căreia trebui să se alipească – și acesta era scopul războiului național –, provinciile aparținând monarhiei austro-ungare. Basarabia fu deci prima care, înlăturând dominațiunea străină, uni forțele sale cu acelea ale României, luptând pentru a împărți cu Regatul, triumful cauzei aliaților. Această unire fu recunoscută în mod solemn de către Puterile occidentale, și, cu toate invaziunile bandelor anarhiste, autoritățile rusești înseși se comportară față de noul regim basarabean în așa fel încât păreau că primesc o schimbare de neînlăturat.

Acei care caută să confunde administrațiunea română, la o epocă încă tulbure pentru toate țările, cu dreptul națiunii române în Basarabia, se înșeală sau caută să înșele. Drepturile națiunilor sunt imprescriptibile și nu depind de valoarea unei generații. Nemulțumirile, naturale pentru fiecare schimbare de situație, fatalitățile care se leagă epocii de după război, în toate țările care au participat la marele conflict, nu pot fi argumentate împotriva unui act de o legitimitate atât de absolută ca acel al alipirii Basarabiei la Regatul Român. Dacă țăranii basarabeni, care formează enorma majoritate a populației – și în această enormă majoritate Românii domină –, pot prezenta plângeri împotriva cutărui sau cutărui funcționar, care, foarte adesea, emană din mediul social basarabean însuși, ei nu pot uita că proprietatea de pământ, pe care ei o smulseseră prin mișcări revoluționare, în 1917, a fost transformată de Parlamentul român din 1920 într-o situațiune de drept, că, prin acest fapt fiind stăpâni ai pământului, ei devin stăpâni ai vieții politice și că nu administrațiunea din București va acționa în Basarabia, ci administrațiunea acestei clase țărănești basarabene înseși, își va da osteneala pentru a-și satisface propriile interese, servind în același timp interesele superioare ale patriei comune.

Cât despre celelalte naționalități, Statul Român unit le-a asigurat școli aparținându-le în propriu; reprezentate în Parlamentul român, ele au avut mijlocul de a-și prezenta plângerile și aspirațiile. Pe când în Alsacia ocupanții germani au fost constrânși să părăsească țara, afară de cei care se căsătoriseră acolo, capitala Basarabiei era plină, nu numai de Rușii emigrați, pe care actul din 1917 i-a găsit în țară, dar de o imensă mulțime de străini alungați din provinciile rusești de către tulburările revoluției și care datoresc salvarea propriei lor existențe adăpostului oferit de România. Ziare rusești apăreau liber la Chișinău și numărul lor, dimensiunile lor întrec pe ale jurnalelor românești; literatura rusă găsise în Basarabia un debușeu ca și înainte; nu se înțelegeau să fie forțată conștiința nimănui și se spera că va veni timpul când fiecare națiune își va recâștiga patria.

Atunci Românii, vechii locuitori ai Basarabiei, ar fi fost singuri să dispună de soarta patriei lor.

Iată ce a găsit în Basarabia invazia sovietică: pentru Români un teritoriu de istorie națională și de drept național, care va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil.

Oaspeților care au intențiunea să rămână într-o țară pe care o consideră ca a lor, nici opinia publică, nici clasa politică nu au să le ceară altceva decât respectul datorat legilor unei țări ospitaliere și pe cât posibil sentimentelor naturale față de cei care, după ce au suferit sub jugul străin, nu înțeleg, din partea lor, să impună un altul foștilor stăpâni despuiați de o putere uzurpată. [3]