Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea

La începutul sec. XVII, un fapt istoric de mare importanță intervenit pentru a schimba condițiunile în care trăia populația românească dintre Prut și Nistru. Iată-l:

Răspunzând unui atac, mult timp victorios, al coaliției creștine împotriva Imperiului otoman, Turcii s-au gândit să stabilească, nu numai în Dobrogea, pe care o străbătea o cale militară spre Nord, împotriva Poloniei și, mai târziu, împotriva Moscoviților, dar chiar în această Basarabie de Sud, unde ienicerii țineau garnizoană în cele trei cetăți Ismail, Chilia și Cetatea Albă, Tătari Nogai, importați din Crimeea, cărora li s-au dat locuințe în mijlocul Moldovenilor, până la Căușani și chiar mai departe.

Aceasta a fost de atunci un continuu subiect de preocupare pentru Domnii moldoveni, care, pe de altă parte, trebuiau să reziste incursiunilor repetate ale Cazacilor de la Nipru. Izbucnind războiul dintre Sultan și regele Poloniei, ne închipuim starea în care au fost aduse acele ținuturi înfloritoare până atunci și pe care Domnul Moldovei, stăpânul lor, nu mai era în măsură să le apere.

Din fericire, populația de la hotar avea o putere de rezistență cu totul extraordinară. Trebuie să mai adăugăm un spirit de independență puțin obișnuit, care, încă de la sfârșitul sec. XVI, făcea ca locuitorii ținuturilor Orheiu, Soroca și Lăpușna, soldați din generație în generație, să profite de primul prilej pentru a aduce, împotriva Domnului înscăunat la Iași, pretendenți aparținând castei militare a aventurierilor. O întreagă serie din acești Domni tineri, din care cei mai mulți sfârșiră în mod nenorocit, fură ridicați pe scut de către această populație, ale cărei tendințe la răscoală deveniră proverbiale. La Prut, unde se afla marele codru al Chigheciului, se întindea, pe ambele maluri ale râului, un alt centru de rezistență împotriva Nogailor din Bugeac, din această Basarabie sudică; timp de două secole acești locuitori ai pădurii, acești „Codreni”, dădură, nu numai de furcă vecinilor lor musulmani, dar și materiale de legendă cântecului popular.

•

Dar, după încheierea unei păci durabile între Polonia și Imperiul otoman, lunga Domnie a Voievodului Moldovei Vasile Lupu reprezintă pentru Basarabia una din perioadele cele mai fericite ale istoriei sale. În momentul când obținu tronul Moldovei, Logofătul Teodor Ianovici constată că „între Nistru și Prut nici o casă nu rămăsese în picioare”; douăzeci de ani mai târziu, vechea situație înfloritoare era complet restabilită, cel puțin până la năvălirea combinată a Tătarilor și a Cazacilor lui Bogdan Hmelnițchi, care reprezenta o răscoală a țăranilor împotriva marilor proprietari poloni și tentativa de a întemeia un Stat al Ucrainei, care, sub toate raporturile, avu datorii de recunoștință către Moldova, țară de o civilizație cu mult superioară.

Vasile Lupu se ocupă personal de orașul Orheiu, unde el clădi o frumoasă biserică de piatră care se păstrează încă; apăru el însuși în această ctitorie a sa, cu prilejul expediției turcești împotriva orașului Azov. Chiar la Chilia, cu toată dominațiunea turcească, el clădi o altă biserică. Au fost reparate zidurile vechilor cetăți Soroca și Orheiu.

După marele rol al proprietarilor de pământ pe care îl avuse în Moldova Orientală familia domnească a Movileștilor și familia aliată Barnovschi (de fapt boieri din Bârnova, lângă Iași, care, după ce obținuseră dreptul de cetățenie polon au adăugat numelui lor acest sufix polon), ca și mai înainte familia Gole sau Golia, dintre care unul, Ieremia, pârcălab de Hotin sau staroste de Cernăuți, a părăsit cauza Domnului său Ioan, rebel contra Sultanului, curtenii lui Vasile Lupu crescură, prin cumpărări, domeniul marii boierimi moldovenești, peste Prut. De această dată numărul documentelor este foarte mare, și o cercetare atentă printre coborâtorii acestor mari familii, sărăcite astăzi, ar face și mai bogată recolta de acte de donațiune, cumpărări și schimburi, pentru această epocă. Astfel, cronicarul Miron Costin poseda în Basarabia 23 sate; fiica sa Elisabeta avea lângă Prut zece, dintre care unul, Cărăimănești, amintește numele lui Cărăiman, unul din principalii boieri ai epocii lui Ieremia Movilă, care trebuie să fi fost noul său întemeietor. Prin moștenirea lui Miron Costin, o nouă mare familie, originară din Constantinopol, unde se continua din epoca împăraților creștini, Cantacuzinii, avu posesiuni însemnate în Basarabia, până la Budele, lângă Soroca, și în fața târgului Mohilău, unde se ținea unul din bâlciurile cele mai importante al acestor ținuturi.

Să amintim și pe Grigorcea Crăciun, încă un cetățean al regatului Poloniei, pe logofătul Gheanghea, a cărui soție era înrudită cu familia lui Luca Stroici, boier foarte învățat care căpătase în Polonia, înaintea lui Miron Costin, o spoială de educație în spiritul Renașterii, apoi pe Nicolae Prăjescu, a cărui familie era originară din satul Prăjești, lângă Lăpușna, familia Donici, care a rămas în Basarabia sub dominațiunea rusească, familia Ciogolea, care făcea parte din boierimea războinică, pe bogatul boier Bucioc, care muri tăiat de Turci, pentru a fi susținut răscoala Domnului moldovean, de origine morlacă, Gașpar Graziani, și a cărui fiică, Tudosca, a fost prima soție a lui Vasile Lupu.

Sturzeștii, Buhușii își cumpărară și ei proprietăți în această regiune.

Urmașul lui Vasile Lupu, fostul său logofăt, Gheorghe Ștefan, ale cărui proprietăți erau spre Carpați, se ocupă și el să-și așeze oamenii de credință peste Prut. Se pare chiar că tendințele colonizatoare, expansiunea, datorită vitalității Românilor din Moldova, se întindeau la această epocă mai ales spre Sud-Est. Proba ne este dată chiar de faptul că unul din urmașii lui Vasile Lupu și ai lui Gheorghe Ștefan, Duca, simplu țăran din Rumelia, care, prin inteligența și bogățiile sale, obținuse succesiunea Domnilor războinici ai Moldovei, se grăbi să ceară turcilor, deveniți stăpânii Ucrainei occidentale, acel ținut, conținând Țiganovca, Nimirov și alte locuri și obținu de fapt la Constantinopol, cu un nou tug (coadă de cal servind ca emblemă de înfeudare), această Ucraină al cărei Hatman se intitula. El clădi un palat pe malul drept al Nistrului, unde de altfel Rașcovul era acum proprietatea Ruxandrei, fiica lui Vasile Lupu și văduva lui Timuș, fiul lui Bogdan Hmelnițchi. Un secretar grec reprezenta pe Domn în acest nou ținut supus jurisdicției sale și lui i se datorește punerea în valoare a pământurilor, până atunci nedesțelenite, ale acestei bande occidentale a Micii Rusii. Era un negustor bogat, care stabilise acolo o parte din turmele sale de boi, pe care ți-i exporta până la Danzig și, prin acest port polon, până în Anglia.

Este remarcabil faptul că, încă din sec. XVI, preoții ruși de religie ortodoxă, persecutați de politica religioasă a regilor Poloniei, veneau în Moldova pentru a fi hirotonisiți de către episcopii români, iar cărțile bisericești erau trimise, în sec. XVII, în mare parte de către acest principat vecin în care, încă din epoca lui Vasile Lupu, tipografiile funcționau fără întrerupere. Aceasta, fără a mai socoti numeroșii țărani ruși, care căutau adăpost în Moldova de Nord, dar totuși aproape niciodată în acest ținut basarabean care trebuia să fie mai târziu prada Țarilor.

Comerțul în acest mediu basarabean era în plină dezvoltare, ceea ce era foarte natural la un moment când schimbul între Orient și Occident nu putea să se facă pe altă cale, când Caffa, căzută în mâinile Turcilor, devenise un simplu sat și când, pe vechiul pământ moldovenesc, Chilia și Cetatea Albă înseși se găseau într-o stare de profundă decădere, astfel încât prin Reni și prin Galați se făcea comerțul între Peninsula Balcanică, administrată direct de către Turci, și provinciile creștine vecine cu Nistrul. Documentele mai amintesc și un „drum al pescarilor”, prin care se transporta nisetrul de la Dunăre, ca în secolul XVI.

Totuși nu trebuie să credem că instituția marii proprietăți ar fi secat această energie populară, atât de însemnată, la începutul sec. XVII, și capabilă, după cum am văzut, să-și impună voința Domnului sau să-i ridice un rival. Vedem pe cutare preot din Hotin cumpărând, pentru o sumă foarte însemnată, în acel timp, mai multe moșii din împrejurimi. Foști țărani liberi și, câteodată, foști soldați, ajung la o situațiune mai însemnată Staroști de Hotin reușesc să ia loc printre marii proprietari de moșii întinse din acele ținuturi. Târgurile prosperau: un călător sirian, Pavel de Alep, care întovărășea pe patriarhul Macarie, vizitând Orheiul, vorbește de străzile acoperite cu lemn, ca la Iași, de mori, de iazul vecin, străbătut de un pod durabil și raportând 3 000 de galbeni pe an; Chișinăul, pe care l-am menționat, după ce a depins mult timp de o biserică din Iași, tindea să devină liber. Dacă nu avem informații despre celelalte centre urbane, trebuie să admitem și acolo o situație analoagă. Să nu uităm pe marele vameș al lui Duca Vodă, Păun, un țăran probabil, care căuta și el să aibă o proprietate în acele ținuturi.

Asemenea negustori, al căror număr sporește la Hotin, ca și în acest nou centru, Chișinăul, a cărui nume vine fără îndoială de la numele vulgar al cascadei, își împart dominația bogatelor câmpii ale Basarabiei. De-a lungul Nistrului erau sate care prosperau prin bâlciurile lor periodice despre care am vorbit mai sus, sau prin trecerea negustorilor pe malul fluviului. Actualul port Dubăsari nu înseamnă altceva decât „satul trecătorilor pe dubase, bășici”.

Caracterul militar al acestei margini orientale a țării – și în acea epocă nimeni n-ar fi crezut vreodată că acel ținut ar fi putut fi desemnat sub numele de Basarabia, fiind o Moldovă ca oricare alt ținut al principatului –, se păstra foarte bine, aceasta ca urmare a pericolului tătăresc, pe de o parte și pe de alta, ca urmarea războaielor neîncetate întreprinse de Turci sub impulsiunea Marilor Viziri din energica familie a Chiupruliilor, împotriva vecinilor lor creștini din Polonia și din Moscova.

Se ivi o serie întreagă de soldați basarabeni ca acei din familia Hâjdău, înrudiți cu familia Domnului trecător – care i-a urmat lui Duca, Ștefan Petriceicu, și mulți alții, care, de altfel ca atâția tineri Moldoveni de la sfârșitul sec. XVII, își ofereau serviciile, fără deosebire, regelui Poloniei Ioan Sobieski, Țarului Petru cel Mare, sau chiar lui Carol XII; astfel acel Sandu Colțea, care cerea, după moartea acestui rege, la Stockholm, permisiunea de a părăsi o țară unde el nu găsea biserici de ritul său.

Sub domnia lui Duca, locuitorii din Orhei și Lăpușna se răsculară din nou, având în fruntea lor pe un boier băștinaș bogat, Hâncul, care avea proprietăți în părțile Chișinăului, unde a clădit o biserică și o mănăstire de maici. Domnul a fost chiar obligat să se refugieze în dosul fortificațiilor palatului său din Iași și fu necesară intervenția Turcilor, pentru a aduce pe rebel să cedeze. De atunci, proverbul moldovenesc continuă să fie aplicat la diferite situațiuni istorice asemănătoare cu aceea din 1671: „Vodă vrea și Hâncu ba”.

După răscoală, acest Hâncu „și alți boieri din acel ținut care se găseau la Iași” oferă să supuie Moldova regelui Poloniei. Mai târziu, după încheierea păcii de la Zurawna, în 1676, și după insuccesul celor două campanii prin care Sobieskki credea să poată supune Moldova întreagă, în fine după pacea de la 1699, prin care Polonia nu obținea decât restituirea cetății Kamieniec-Podolski, în fața Hotinului, influența lui Petru cel Mare începe a se exercita, dar numai pentru a câștiga armatei sale cadeți din familiile moldovenești, dornici de solde și glorie.

Petru, nereușind să mențină în Moldova pe prietenul și aliatul său, Dimitrie Cantemir, binecunoscutul istoric al Imperiului Otoman, ca suveran al unei țări căreia i s-ar fi înapoiat teritoriile smulse de către Turci, aceștia din urmă crezură de cuviință să se asigure împotriva a noi atacuri din partea Polonezilor și a Rușilor, luând Hotinul.

De la 1713 un Pașă înlocui pe căpitanul moldovean care avea reședința acolo încă în luna iunie a anului precedent, și, imediat, o nouă raia, un nou ținut de administrație directă otomană a fost format în jurul Hotinului, atrăgând acolo pe țăranii care preferau să aibă libertăți mai întinse pe acest pământ privilegiat, decât să mai trăiască sub dubla împilare a unui Domn de o fiscalitate excesivă și a boierilor ale căror pretenții creșteau odată cu scăderea veniturilor.

Moldova nu mai avea deci decât partea centrală a Basarabiei, fără să poată atinge Nistrul în partea Benderului. În acest teritoriu mutilat, energia populară continuă totuși să producă fenomene de revoltă; astfel Ilișcu din Orhei care, în 1740, chemă pe Ruși și veni să susțină, cu ocazia celei de a doua ocupații moscovite în Moldova, cauza lui Constantin Cantemir, general al Țarului, care venea să ceară, cu armele în mână, moștenirea tatălui său. Musulmanii nu vroiau totuși să se oprească la ultima limită a cuceriri și a uzurpării lor. Tătarii năvăliră, încă din 1712, un nou ținut moldovenesc, de o întindere de două ore în larg și de treizeci și două ore în lung. Ei fură alungați de acolo de un Domn moldovean, care dispunea de o influență mai mare decât predecesorii săi. Totuși nomazii perseverară și cronicarul Neculce asigură că unii boieri le permiteau să-și întindă încă stăpânirea. Cu toate acestea, către 1780, hotarele nu întrecuseră o linie care, plecând de la Bender, urma drumul lui Traian până la Beștiman, tăia pe acea care se îndrepta spre pădurea Chigheciu și se oprea la Prut. Harta stabilită de Rhigas, poetul revoluției grecești, pe atunci în serviciul unui Domn român, în 1797, arată, cu toată preciziunea necesară, care era hotarul între teritoriul turc și teritoriul Domnului, la acea epocă. La Căușani, sat nenorocit, unde colibele de lut înconjurau bisericuța moldovenească depinzând, de episcopul de Brăila și Basarabia – un alt episcop fusese numit de către Patriarhul de Constantinopol pentru ținutul Hotin și episcopii moldoveni își întindeau și ei jurisdicțiunea asupra județelor situate pe malul stâng al Prutului, acolo, la Căușani, Hanul Crimeii își avea reședința câteva luni pe an.

S-a păstrat totuși, din acest secol nenorocit, statistici de o limpezime perfectă, care ne permit să constatăm modul în care erau repartizate proprietățile de pământ din Basarabia. Unele grupuri de țărani liberi păstrau moștenirea strămoșilor lor – dar în cele mai multe cazuri marii boieri moldoveni ajunseseră să-și împartă ținuturile cele mai fertile ale provinciei.

Într-o carte pe care am publicat-o în 1912 pentru a afirma drepturile națiunii noastre asupra Basarabiei anexată de către Ruși, „Basarabia noastră”, am reprodus aceste informații, a căror importanță pentru a dovedi caracterul național al provinciei nu poate scăpa nimănui. Niciodată, în aceste statistici, nu se constată o infiltrațiune străină și niciodată nu se face o deosebire între o parte a populației, care ar fi compusă din Români și o alta, având un caracter deosebit. Sunt desigur Tătarii, în Sudul provinciei; războaiele ruso-turce, începând cu acel care se termină în 1774, îi constrânseră totuși să-și părăsească vechile locuințe. Ei reveniră, dar în număr mult mai scăzut. Harta lui Rhigas are, pentru Basarabia de sud, un mare număr de nume tătărești; cu toate acestea, ici și colo, vechiul nume românesc se păstrează. În ținutul Hotinului satele rusești se mențin, dar locuitorii adoptaseră costumul caracteristic al Românilor și întregul lor fel de a trăi: ei n-ar fi putut gândi niciodată că prezența lor va servi să furnizeze argumente unei dominațiuni străine asupra întregii provincii, unde ei nu erau decât oaspeți, și încă de dată destul de recentă.

Orașele prosperau, cu toată tendința Domnilor și a boierilor de a supune pe locuitorii lor aceluiași regim ca al țăranilor. O parte a populației continua să îndeplinească funcțiuni militare: mai erau meșteșugari și negustori; în parte foștii privilegiați domnești se mențineau în favoarea lor. Această mică burghezie a sec. XVII poartă în mare parte nume românești și, pe lângă ea, Armenii, Grecii, mai târziu Evreii, joacă încă mult timp un rol secundar. Astfel, la Chișinău, erau în 1750 familiile: Hâncu Costin, Budul, Palade, Borilă, Jimbecu, Gratia, Filotie, Băț, Spânul, Popa, Bocan, Sârbul, Batcu. Scriitorul orașului era Vasile, fiul lui Băț. Erau oameni energici, în stare să apere pe creștii scăpați robiei tătărești și să închidă pe Turcii care îndrăzneau să le insulte fiicele. Majoritatea Evreilor care se stabiliră în acel secol în Basarabia veneau din Polonia.