I.

Un curs despre istoria Albaniei nu este un lucru neobișnuit sau de mirare aici, la București, unde legăturile cu teritoriul albanes și cu rasa care l-a locuit, rasă care în momentul de față a ajuns să poață organiza un Stat, sînt legături din cele mai vechi ale noastre. Lăsăm, firește, la o parte — aceasta o să se vadă în lecțiile viitoare — legătura de sînge care a putut să existe între noi și dînșii ei coborîtori autentici și exclusivi, din punctul de vedere al purității, ai elementului iliric, iar noi, coborîtori, în ceia ce privește pe cei de dincoace de Dunăre, ai elementului tracic, iar, în ce privește pe cei de dincolo de Dunăre, ai aceluiași element tracic, amestecat în unele părți aromănești cu un puternic element iliric. Dar, și dacă n-ar fi amestecul acesta romănesc între rasa tracică și rasa ilirică, legăturile sînt așa de strînse, încît Albanesii ei înșii nu sînt niște urmași de Iliri, vorbind un dialect iliric, ci sînt urmașii rasei ilirice vorbind însă o limbă care derivă din dialectul tracic.

Deocamdată, pentru a legitimă oarecum cursul acesta înnaintea d-voastră, o să ating legăturile care au existat între noi și Albanesi, pe timpul cînd naționalitatea unora și naționalitatea celorlalți, a lor și a noastră, era pe deplin fixată, cînd, prin urmare, se poate zice că exista un popor albanes, chiar dacă el nu se manifesta printr-o viață politică proprie și o activitate literară și culturală care să-i aparție, și un popor romănesc, care știuse să-și cucerească o viață politică aparținîndu-i numai lui și o activitate culturală și literară pe cari să n-o împartă cu nimeni, ba s-o poată întinde, în anumite împrejurări, și asupra unora din vecinii săi.

Cunoașteți din istoria Romînilor acțiunea paralelă de apărare împotriva Otomanilor pe care au avut-o, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, de o parte Ștefan-cel-Mare și, de altă parte, Scanderbeg. Știți că trupele care au atacat la Podul-Înnalt pe Ștefan erau trupe care veniseră din Albania, și Soliman-Pașa Hadîmbul părăsise abia comanda trupelor de acolo ca să opereze în văile înguste ale Vasluiului împotriva oștirilor moldovenești. Scanderbeg era mort în momentul cînd s-a făcut atacul împotriva Moldovei, dar rasa lui lupta și mai departe alături de Venețieni pentru apărarea teritoriului său. Pănă la sfîrșitul acestor lupte, silințele unui popor supt steagul propriu, moldovenesc, și ale celuilalt popor, supt steagul venețian, pentru a apăra Scutari față de dezvoltarea Imperiului Otoman în veacul al XV-lea, sînt paralele.

În al XVI-lea veac apoi, tocmai o sută de ani de la luptele lui Ștefan-cel-Mare cu Turcii, cînd Mihai Viteazul începe războiul său la Dunăre pentru înlăturarea, — n-aș zice a jafului permenent, dar a stoarcerii legale permanente a țerilor noastre de către Turci, mișcarea lui luptele lui biruitoare, marile lui succese militare, triumful lui continuu împotriva păgînilor au avut un adînc răsunet în toată Peninsula Balcanică, și nu mai puțin în munții Albaniei. Izvoarele contemporane ni spun că acolo s-a produs o emoție populară, o tendință de răsbunare, o dorință de a scăpa, nu de jugul religios turcesc, fiindcă cea mai mare parte din Albanesi trecuseră la credința cuceritorilor, ci de consecințele rele ale stăpînirii turcești, așa cum se pucea manifesta și în acele văi albanese.

În veacul al XVII-lea desigur că noi am avut încă o mulțime de legături cu Albanesii, dar Albanesii noștri nu apar, în cele mai multe casuri, decît în veșmîntul grecesc, și este foate greu pentru noi să facem deosebirea. Mai ales că legăturile noastre sînt cu elementul orășenesc din Epir, care era în mare parte grecizat. Vă veți mira poate de ce nu vorbesc de Vasile Lupu și de Ghiculești. Fiindcă nu împărtășesc părerea Dorei d’Istria în ce privește albanismul curat al lui Vasile Lupu, a cărui origine balcanică, numai în ce privește tatăl, — mama fiind Romîncă —, este evidentă, dar a cărui calitate națională este foarte grea de stabilit. Este tot așa de posibil ca Aga Nicolae, părintele lui Vasile, să fi fost un Aromîn, cît este de posibil să fi fost Albanes. Iar, în ce privește pe Ghiculești, ei au trecut prin grecisarea totală, pănă să ajungă, pe urmă, în viața noastră.

Cu oarecare îngrijire însă, prinzînd anumite nume, constatînd anumite legături, s-ar putea face o despărțire între ceia ce aparține Grecilor din Epir, din părțile sudice ale Albaniei, și ceia ce aparține elementului indigen, trecut supt firma grecească.

Același lucru se poate spune și pentru veacul al XVIII-lea, cînd clerici epiroți au jucat un rol de căpetenie în viața noastră. Cine ar dori să aibă lămuriri precise cu privire la înrîurirea acestor clerici, dintre cari unii au ajuns și episcopi la noi, ba unul chiar Mitropolit, Dosoftei Filitis, se poate adresa la memoriul mieu recent, cetit la Academia Romînă, cu privire la legăturile noastre cu Epirul.

În sfîrșit nu trebuie să uităm că, în același veac al XVIII-lea și pănă la revoluția grecească, noi am avut ca gardă a Domnilor noștri, înlocuind vechea gardă ungurească sau germană, Albanesi, «Arnăuți». în fruntea lor stătea un căpitan Iordachi — născut însă în Vlaholivadi —, care a fost un ostaș foarte onorabil, ce s-a ridicat pănă la eroism — lucru pe care nu i-l cerea nimeni — în apărarea acelei mișcări grecești care la noi n-a avut fără îndoială caracterul de seriositate tragică pe care l-a avut în Moreia și alte regiuni cuprinse de răscoală.

În aceiași vreme, cum se știe, în însăși Peninsula Balcanică, lupta pentru libertatea grecească, înțeleasă ca o luptă pentru libertatea creștină, în general, pentru restabilirea vremurilor bizantine, a zilelor împărăției crucii, a cuprins pe atîția Aromîni și pe foarte mulți Albanesi, cu toate că, iarăși, este foarte greu de făcut, în ceia ce privește anumite personalități, distincția între partea de sînge aromânesc și partea de sînge albanes.

Dar, în afară de aceasta, între noi și Albanesi a fost o legătură mai nouă, odată cu începuturile culturii și literaturii albanese în veacul al XlX-lea. Literatura albanesă a început și s-a dezvoltat cam pe unde s-a întîmplat. O parte în Italia de Sud — o însemnată parte,— dar o parte, nu atît de însemnată, pe departe, în Grecia, unde acești «Pelasgo-Elini», cum li se zicea la Atena, erau priviți cu neîncredere și antipatie. Tărziu de tot se întîlnesc cîteva cărți tipărite în Sofia, în legătură cu anumite tendințe politice de acolo.

La noi însă este o întreagă literatură albanesă care a trăit, parte prin îngrijirile societății «Drita», cu sprijinul societății și al Statului romîn, care, acum în urmă, li-a dat, pentru slujbă, una din bisericile noastre, ce datează din epoca lui Brîncoveanu, fiind făcută de însăși Doamna lui. În 1886 «Drita», «Lumina», mutată din Constantinopol [2] , începe aici lucrările sale. La 1892 ea întemeiază «Institutul cultural albano-romîn», a cărui istorie n-a fost scrisă încă.

La 1898 apare în București chiar o lucrare literară cu privire la Scanderbeg, în limba albanesă, a lui Naum-bei Frașeri [3] . Și adaug în treacăt că, precum Bonifaciu Florescu și poetul Iuliu C. Săvescu se gîndiseră a traduce în limba noastră, din italienește, o istorie a literaturii albanese, de Stratico [4] , acuma două veacuri o lucrare italiană cu privire la Scanderbeg a fost tradusă, în temnița din Milano, de un logofăt romîn, Vlad Boțulescu de Mălăiești, care susținuse pretențiile de stăpînitor în Serbia ale unuia din fiii lui Ștefan-Vodă Cantacuzino, Constantin, ca și care a fost prins și închis.

În același an 1898 întîlnim statutele societății macedo-romîne și albanese «Ajutorul» din Constanța. Bibliografia se oprește la 1900.

Tot aici la 1899 se tipărise cunoscutul «Appel à nos frères albanais», alcătuit de Gh. Mexi, Derviș Hima și un al treilea.

Prin urmare legăturile noastre cu Albanesii nu sînt nici noi, nici puține, nici uniforme, ci foarte vechi, începînd chiar înnainte de precisarea naționalității unora și altora, continue, variate și de o apreciabilă importanță pentru un popor ca și pentru altul.