II.

Acum, înnainte de a trata însăși istoria Albaniei, este bine să ne lămurim întâi asupra împrejurărilor în care s-a deșteptat un interes pentru poporul albanes.

Avem a face cu o literatură puțină, rară, capricioasă, apărînd întîmplător într-un loc sau altul cu privire la poporul albanes, sau cu scrieri albanese începătoare încă. n-avem a face la Albanesi cu ce se întîmplă la alte popoare avînd o conștiință națională întreagă,—ceia ce ar fi fost foarte greu la un popor împărțit în trei religii și cu două dialecte deosebite și trăind, apoi, în regiuni, între care nu este de de multe ori decît o comunicație foarte dificilă. La alte popoare se alcătuiește o conștiință națională unitară, această conștiință stăpînește poporul întreg, care simte nevoia de a o exprima în cîntece, în cărți, în reviste, în ziare. Se produce astfel o întreagă mișcare literară ; și, pe de altă parte, această mișcare, prin caracterul ei interesant, prin nota ei originală, prin faptul că exprimă o națiune nouă, ceia ce este totdeauna menit să atragă luarea aminte, ajunge să trezească simpatii aiurea.

Pentru întăia oară cuvinte albanese au fost cuprinse într-o lucrare menită să apară foarte târziu, în zilele noastre, deși a fost scrisă cu 400 de ani și mai bine înnainte, în descrierea de călătorie a cavalerului din Colonia Arnold, Ritter von Harff, care a mers în Locurile Sfinte și, cu ocazia acestei călătorii, omul a învățat și acele cîteva cuvinte albanese. Cartea a apărut însă, acolo, la Colonia, numai în 1860. Iar acum cîteva luni (1915) am dat eu însumi, într-un tratat italian de la sfîrșitul aceluiași veac, formula albanesă a botezului [5] .

Cînd întîlnim iarăși cuvinte albanese, le găsim altfel, din întîmplare, în legătură cu propaganda catolică, — și nu se poate spune în de ajuns cît de mult a făcut propaganda catolică, fără voia, ei, de sigur, pentru trezirea conștiinței albanese. Nu se poate zice același lucru pentru Biserica ortodoxă, fiindcă aceasta reprezintă națiunea grecească, care căuta să aducă dispariția națiunii albanese. În legătură cu propaganda catolică, susținută de o organizație misionară, apare, la 1685, doi ani după încunjurarea Vienei, într-un moment cînd Venețienii atacau pe Turci în Moreia, cînd se aștepta, ca pe vremea lui Mihai Viteazul, ca Imperiul Otoman să fie aruncat dincolo de Bosfor, un «Cuneus prophetarum». Și anume datorită inițiativei unul episcop de Scutari, administrator de Antivari, Petru Bogdan. La început sînt cîteva dedicații, în limba slavă, iar altele, către Andrei Zmaievici, episcop de Antivari, și către Bogdan însuși, sînt în versuri albanese. De fapt, 1685 este data cînd apar pentru întăia oară versuri albanese.

Interesul acestei propagande latine a dat și alte lucrări în limba albanesă. Înnainte de a se fi tipărit o gramatică, un abecedar, o bucoavnă, se publică un catehism latin, cuprinzînd cele dintâi adevăruri ale credinței.

Ar părea de mirare un lucru: de ce n-avem, cum este casul la Romîni, la începutul literaturii, scrierile de cuprins religios, traducerea cărților sfinte și a cărților liturgice în limba albanesă. Explicațiunea se poate găsi foarte ușor: în ce privește pe Apuseni, ei nu aveau nevoie de așa ceva, limba latină fiind de întrebuințare generală, iar, în ceia ce privește pe Răsăritenl, ei impuneau limba grecească. Așa că bieții oameni, orice confesiune ar fi avut, erau de o potrivă lipsiți de mîngîierea de a auzi cuvîntul lui Dumnezeu în limba lor.

Nu mai vorbim de musulmani, cari aveau o singură limbă literară, a Coranului, limba arabă.

Publicațiuni bisericești în limba albanesă se găsesc în secolul XIX-lea de abia. Totuși catechismul de care am vorbit, al lui Bellarmino, e din 1664 (din nou la 1485, la 1856, la 1868) : el s-a tipărit în Italia. În ce privește cărțile bisericești. Întîlnim traducerile Evangheliilor, — dar nu a tuturor Evangheliilor împreună — și Psaltirii. Apar astfel, pe rînd, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Ioan, Evanghelia după Marcu, de la 1868 înnainte, — una din ele în legătură cu gusturile filologice ale lui Lucian Bonaparte. Iar Psaltirea apare la 1868.

Înnainte de aceasta, din partea Grecilor se întîlnesc anumite cuvinte risipite prin vocabularele care sînt tipărite ca mijloc de comunicație între deosebitele popoare, precum sînt cărțile lui Cavalioti și ale lui Daniil de Moscopole, cunoscute nouă din punctul de vedere al dialectului macedonean. La 1827 se dă, în stîrșit, un Nou Testament, care mi se pare că este complect; acel care pune la cale publicația este arhiepiscopul de Eubeia, Grigore, iar locul de tipărire, Cefalonia.

În legătură cu cărțile acestea bisericești joacă un rol de căpetenie Constantin Cristoforidi din Elbasan. El a editat o mulțime de cărți: la 1866 apar cele dintâi publicații ale lui: Psaltirea vine la 1868, Faptele Apostolilor la 1872. Alții tipăresc, în Constantinopol, la 1879, Evanghelia lui Matei, cele patru Evanghelii tot în 1879. Așa încît, în trecere de cîțiva ani, — s-a ajuns să se aibă toată Scriptura, dar nu în același timp și liturghia, în tipar albanes.

Din alt punct de vedere, Albanesii pot să fie interesanți pentru folklorul lor. Și să începem cu folklorul, ca să trecem pe urmă la studiile de gramatică, limbă, etnografie. Lucrările de folklore albanes era natural să vie la început din Italia sudică, unde, de multă vreme, se găsește o colonie albanesă foarte numeroasă, trăind în împrejurări de cultură cu mult superioare împrejurărilor de care se pot împărtăși Albanesii rămași în Peninsula Balcanică.

O femeie plecată din mijlocul societății romănești, prin anii 1830-1840, se găsește la începuturile acestui folklore albanes. Este fata boierului Mihalachi Ghica, măritată cu Colțov-Masalschi, pe care l-a lăsat: Dora d’Istria. Pe lîngă cartea ei italiană, «Gli Albanesi in Rumenia», în care face istoria propriei sale familii, sprijinindu-se pe documentele tipărite pănă în 1880, ea publică, la 1867, «La nazionalità albanese secondo i canti popolare», lucrare care i-a adus omagiile unei sumedenii de învățați italieni ce se ocupau de Albania și de Albanesi.

După această semnalare întîlnim o întreagă literatură privitoare la cîntecele populare ale Albaniei.

La 1871, publicația lui Giuseppe Jubany, «Raccolta di canti popolari e di rapsodie di poemi albanesi»; și un frate al lui, Antonio-Elia, face publicații privitoare la Albanesi.

Dar în 1873 își începe activitatea un om, care el însuși a știut să dea un veșmînt popular poesiei albanese, Girolamo di Rada ; el a propus și unul din multele alfabete albanese ce s-au alcătuit în cursul veacului al XlX-lea.

Goffredo Ruggiero strînge apoi și el baladele albanese. Menționăm traducerea poveștilor albanese în franțuzește, de Dozon (1861), poesiile lui Giuseppe Schirò (1887) ș. a. m. d

În sfîrșit din al treilea punct de vedere puteau să intereseze Albanesii: din punctul de vedere al limbii și al națiunii lor. Pentru aceasta trebuia însă ca filologia modernă să-și fi alcătuit metodele și planul său de lucru, și mai trebuia să se recunoască în limba albanesă partea, atît de interesantă, de originalitate ce o cuprinde, să se găsească legătura între limba albanesă și limba latină, care și ea a dat în tesaurul de cuvinte al Albanesilor o parte așa de largă și esențială, încît unii au mers pănă s-o numere între limbile pe jumătate latine. Terminii principali, terminii de usagiu, terminii fundamentali sînt, de sigur, termini ilirici, dar multe cuvinte latine li sînt adause și tratarea acestor cuvinte din punctul de vedere fonetic este desigur tot ce poate fi mai interesant. Și, mai tărziu, cînd s-a descoperit legătura sintactică ce există între toate limbile balcanice, s-a văzut că acele forme sintactice nu aparțin nici Latinilor, nici Slavilor, ci substratului primitiv traco-iliric.

Atunci au apărut lucrările, fundamentale în ce privește limba albanesă și națiunea albanesă, care sînt datorite lui Hahn și lui Gustav Meyer. Faptul că Germanii din Austria se ocupă de limba și de poporul albanes este, de altfel, în legătură cu intențiile cunoscute ale Austriei în Peninsula Balcanică. Știința despre Albania are birouri la Ministeriul de Externe din Viena. în afară de aceste lucrări fundamentale avem, în ceia ce privește gramatica limbii albanese, o serie de lucrări nouă, făcute și în Anglia și răspîndite acum pretutindeni. Să pomenim și gramatica toscă a lui Cristoforidi. O gramatică generală albanesă o tipări Giuseppe Schird, iar una în franțuzește, la Londra, în 1887, un scriitor care se ascunde supt inițialele P. W. Pe urmă de la 1890 încoace gramaticele se înmulțesc : a lui di Rada, care dă și o antologie, alfabetul lui Lorecchio, care în Italia a jucat un mare rol, alfabet publicat la Corigliano, unul din centrele albanese din Sudul italian. Să nu uităm Manualul de literatură, cu noțiuni de limbă, al lui Straticò. Și, în stîrșit, putem adăogi că, în vremurile din urmă d. Weigand, care a început prin a studia limba romînă și care a continuat studiind limbile slave din Peninsula Balcanică, a dat alfabetul său.

Acestea erau de spus la început. Din ele am văzut ce relațiuni am întreținut în cursul veacurilor cu Albanesii și din ele am văzut și legăturile Albanesilor cu lumea cultă europeană.

Abia acum a început însă, pentru tot ce se ține de Albania, fasa științifică. 

↑  Un nou ziar, «l'Albanie», începe să apară la Lausanne pentru a sprijini, în legătura cu presența trupelor sîrbești în Albania, ideia Albaniei independente. S-a vorbit în ea și despre legăturile cu România. Cred că nu e fără folos și dau, din hîrtiile mele, această lecție prin care deschideam, în ziua de 31 lanuar 1914, la Institutul Sud-Ost-European un curs despre Albania. ↑  V, în această privință, și lămuririle din izvor albanes în L'Albanie, no 6. Ieau notele bibliografice din lucrarea lui Emile Legrand, completată de Guys, Bibliographie albanaise (Paris 1912). ↑  L’Albanie (l. c.) o socoate „o operă poetică admirabilă”. ↑  Apar 16 pagini. Originalul în Manualele Hoepli (Milan 1896). ↑  Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades V, p. 195.