1. Spre Chicago, prin furnalele veșnice.

De la Washington spre Chicago. Spre Philadelphia o linie paralelă. Păduri de fagi și de brazi, căsuțe de settleri sămănate fără garduri, fără mijloace visibile de osebire a terenurilor. Aproape de oraș cimitirele sunt acoperite de flori roșii; rar mormânt care să fie uitat: se poate zice că în această neobosită usină, în această furie de câștig lipsește poesia, și chiar cea mai delicată?

Spre Apus, pădurea abia atinsă cuprinde orizontul. Îndată pământul se ridică în dealuri pietroase; negrele lespezi goale iese în marginea drumului. Străbatem una din prelungirile Aleghanilor. La vre-o două sute de chilometri de Baltimore ne aflăm în vaste locuri de exploatare agricolă, în care trăiesc fermieri de veche așezare și de neschimbate tradiții. Pe alocuri casele de lemn în toate colorile, roșii, vinete, galbene, se strâng împreună. Nu se poate zice că sunt interesante, dar, când în dosul marilor geamuri așa de curate se aprind veselele lumini electrice, îți dai samă că e în aceste locuri de muncă și liniște și fericire. Pământul e alb de zăpadă, ușori fulgi încet-încet se adaugă.

La York ne apucă noaptea, pe această albă graniță canadiană. Orășel liniștit în pașnica ninsoare, cuib de plugari înstăriți, fără străini. Și trenul se înfundă tot mai departe, în linie dreaptă, peste câmpii, spre Vest. Un Ținut de metalurgie, cu întinse orașe de lumină, din care, ca din uriașe incendii, țișnesc flăcări.

O întreagă noapte în trenul grăbit, care scoate la trecerea prin sate urlete de vacă sălbatecă. O formidabilă scuturătură agită vagoanele de fier. Ele, și tot ce le privește, reprezintă ceva simțitor deosebit de ce cunoaștem în Europa. O descriere a vehiculului american poate interesa.

Verzuia cutie de oțel a Pullmanului — trenul de lux, celalt având o singură clasă pentru toți călătorii și fiind lipsit de îndemânare pentru a dormi — se lungește în culoare sucite pentru a duce la săli largi, cu scaune deosebite pentru fiecare. Noaptea, din bulbucătura de de-asupra se coboară câte două paturi scărițate, în care te cuibărești cum poți, apărat de curiositatea celorlalți printr-o simplă perdea. Dacă-ți părăsești pentru moment cuibul, ține minte bine numărul, căci poți nemeri, prin semi-întunerec, aiurea. Numai în fund sunt doi fericiți cari pot închide ușa după dânșii.

Serviciul e făcut de negri, cu capete de toate formele și nuanțele, blănite cu câlți creți. Ei fac paturile, ei sunt întrebuințați la restaurant. Placide fețe fără expresie, ochi de farfurie, speriați. În mâni au necontenit ca o temere care-i face să schițeze gesturi de prisos ori să arunce mișcări brusce. Un întreg trecut de robie se vede în tot ce fac pentru stăpânul alb, alături de care îi pune legea, dar nu și obiceiul— quid leges sine moribus! Deprinși din generație în generație să ajute la orice, ei pândesc când ai nevoie să muți o bucată în farfurie și se grăbesc s-o facă, lățos și dulceag. Un instinct de dădacă, transmis de-a lungul veacurilor.

Poartă trăsurica, leagănă copilul, îl învață jocuri, îi cântă vechi arii sălbatece muiate în lacrimile milioanelor, li spun povești, li încarcă imaginația și li strică limba cu sunete guturale și fluide. Negrul nu e aici alăturea de alb, ci adesea undeva, bine ascuns, în însuși fundul sufletului aceluia.

La o atât de mare distanță — „ca de la București la Budapesta”, spune un prieten—, același peisagiu. Pădurea în fund, tânără, rărită. Căsuțe care par căzute din cer la întâmplare, fără a alege locul. Dar câmpul, pe care petele de zapadă sunt rare, e acoperit în mare parte de cocenii trecutei recolte de porumb.