2. Cetatea oțelului: Chicago.

Chicago, care se prelungește acum cu suburbiile lui uniforme, înșirând căsuțele de lemn ale muncitorilor de-a lungul străzilor înzăpezite unde curge fumul norilor grei care-l învăluie, nu e un oraș, ci o țară, o țară grămădită pe un singur loc, cu munca ei, cu gândul ei creator, cu faptele bune, așa de multe, cu miseriile, cu crimele ei (trasurile băncilor sunt ca acelea ale penitenciarelor noastre și unele au mitraliere; atacurile de bandiți în plin centru nu sunt rare). Vechiul nume indian plutește, cochet și bizar, asupra unei aglomerații de „cincizeci și trei” de nații.

Cu sky-scraperele lui, care caută și izbutesc sa învingă pe ale New-Yorkului, chilometrice alei de monștri, e vorba de o suta de rânduri în pregătire, cu largile lui străzi, aceastalalta metropola a producției americane abatorii mecanice, fonderii face cea mai mare impresie. Mișcarea, distribuită pe suprafețe vaste, n-are însă caracterul grăbit de aiurea. E un fel de maiestoasă siguranță în zvâcnirile ritmice ale acestui corp imens.

Viaducte colosale, păzite de statui a căror inspirație e nobilă, duc spre partea care în trei ani va sprijini cea mai mare exposiție pe care a văzut-o lumea. O câmpie care ar parea ilimitată. Mari clădiri clasice se ridică ici colo așteptând creațiunile în care se va vădi originalitatea tuturor civilizațiilor de pe glob. Și, pentru ca acestei măreții omenești, actuale și în. pregătire, să i se adauge din partea naturii ceva care o depășește, lacul Michigan, o Mare pe care vapoarele pun douăzeci și patru de ceasuri ca s-o străbată și ale cării valuri pot să provoace catastrofe, își întinde vastul luciu pe care ghiața încearcă o ușoară pojghiță lângă nisipul și lespezile țărmului.

O stradă de câțiva chilometri trece printre giganticele clădiri pe care o ornamentație în linii orizontale o face să apară și mai înaltă. Largă, mărginită de mari magazine cărpra nu li lipsește decât o vitrină mai îngrijită ca frumuseță. ar fi una din cele mai frumoase străzi din lume dacă —s-ar vedea. Dar în acest oraș de industrie o veșnică negură acopere totul și din ea se lasă funinginea deasă care înegrește clădirile abia terminate. Și aici nu e, ca la New-York, amintirea trecutului de viață tihnită: orașul de patru milioane și jumătate de locuitori a răsărit ca din nimic în marginea Iacului-minune, străbătut de vase Tnari ca transatlanticele. Washingtonul a trimes gustul templelor grecești, une ori foarte armonioase, ca acela care adăpostește Acvariul; restul vine din dorința de a întrece New-Yorkul. Grija de podoabe originale e în general mai mică decât acolo. Și lumea care străbate străzile acestei imense „factorv” n-are nici bună starea, nici calmul burghes de acolo. Sunt cartiere de neocupați în care Șe moare de foame, și filantropia în afară de societățile de ajutor e lucru foarte rar.

Și aici dăruitorii, ctitorii, evergeții au răspândit larg banii pentru a înălța și mobila cele înai impunătoare musee din lume. Și adaug: și cele mai cercetate. E emoționant să vezi cu câtă pietate, un public amestecat, în care foarte frumoase și elegante femei, splendide exemplare de rasă, străbate nenumăratele odăi, apoi copiii serioși, fetele cu ochelari, băieții cu tunsoarea căzăcească, umblând puțin la întâmplare, dar cu atâta dorință de a învăța, în sfârșit școlile, pană la prunculeții de la început, defilând, supt conducerea unei profesoare sau unei călugărițe, de-a lungul maiestoaselor încăperi. Ordinea e perfect ținută și personalul de pază, aici ca și pretutindeni, un model de corectitudine și de bunăvoință.

Mergem întâi la Field Museum, pentru „științi naturale”, deci și pentru antropologie, ba chiar pentru ceia ce se adauge ca artă, de la sine, la cunoașterea națiilor. Nu sunt aici aceleași formidabile fosile de șopârle preistorice, cocoșate și cornorate, ca la Museul din Washington. Dar în domeniul antropologic compensația e foarte largă.

O surprisa, și cât de mare, e de la început aceia a descoperirilor de obiecte de aur în Columbia (America-de-Sud). E în ornamentele circulare, în măștile lățite, aceiași artă ca la Tirint și Micena, lucrată cu aceiași tehnică. Din ce în ce mi se impune marea ideie mângâietoare a unității tuturor civilizațiilor umane.

Vechea Americă, din toate regiunile — afară de produsele interesante ale sculpturii în ivoriu, de caracter naturalist, la Eschimoși—, cuprinde, pe o mulțime de rânduri, toate imensele săli de la stânga. Ceia ce a adunat societatea din New-York, e, încă, mai puțin pe lângă această comoară. Ceia ce gustul, priceperea în colori, imaginația în linii a rasei roșe a putut face din lână, din mărgele, din sidef, din pene, e adunat aici. Se face o largă parte superstițiilor, și astfel, între nițele, găsești cele patru nenorocite capete omenești, despoiate de oase, fierte, arse pe d’inuntru pentru a fi reduse la proporțiile unor jucărele: lângă pletele lungi, negre a trei Indieni spâni, un cap ue bătrân alb cu barba și mustățile albe și al unei femei cu luciosul păr răspândit.

Ceia ce este, aici, extraordinar de important e olaria peruviană („Nazca”). Ea e de o bogăție ue inspirație fantastică. Forme bizare: capete de om, unele din ele cu delicate forme quasi-italiene, altele reprezintând divinități pocite, cu tiare ca niște căciuli, cu gulere, încinși cu manile și cinchiți pe picioarele terminate cu ghiare, măști care se strâmbă, broaște care se târăsc, buhne cu aripile grele, picioare de șerpi cu ochii albi, alăLuri de creațiuni populare care samănă cu candelele romane, în plus capul de monstru de la capăt. Pe dânsele de obiceiu desemnuri geometrice, mai ales armonioase rurale, dar și măști, păsări zburând, pești, vietăți curioase, cu gheburi de batracieni și cornițe de-asupra capului diform cu gura căscată. Oalele „chimu”, din același Peru reprezintă numai busturi umane cu acele pociri care se păreau meșterilor indieni necesare pentru a da ideia unor ființe superioare.

O revelație e arta semi-neagră a Melanesiei. Capetele morților, unse cu lut, colorate, împodobite cu linii variate, devin ele înseși o podoabă. Măști de tot felul prefac fața omenească în simboluri stilizate; uriași stâlpi, asemenea cu ai Indienilor, pomenesc strămoșii; pe vâsle se zugrăvesc ochii boldiți, contururile schematice ale unei arte de abstracție; vedenii de vulturi; pe înaltele scuturi aceiași imitație omenească în câteva aspre trăsături caracteristice; în chipurile funerare mari coifuri se boltesc și, cum lângă fiecare răposat trebuie să fie animalul de care-i e legat rostul, trupul înfoiat al cocoșului capătă una din cele mai măiestrite stilisări. Noua Zelandă, insulele vecine aduc prinosul acestei arte generale. Unele statui de morminte ori de temple, ținute tainic în adâncul pădurilor, reprezintă cea mai îmbielșugată adunare de variante și fiorituri, de capricii ale liniei. În Insulelele Ermiților se fac astfel de ace sculptate cum le-ar putea privi cu gelosie marile civilizații artistice.

Un alt Museu, cel de artă, adaus pe lângă școală, aduce alte revelații. Pe lângă admirabilele planșe ale Iaponesului Hokusai, arta chinesă, din care și la „Field” erau date nobile specimene de costume, de măști religioase și teatrale, de elemente ale „jocului de umbre”, apare aici supt o formă cu totul deosebită de aceia cuprinsă în porțelane, bronzuri, jade și lace. Iată în sculptură scene de un puternic realism, cum e cămila gata de drum, carul cu coviltir pe care-l trage taurul masiv, calul de războiu, celalt cal, care, desperat, într-o întindere tragică a gâtului, nechiază după stăpân. Cutare cap de copil ar părea opera unui sculptor italian din secolul al XVI-lea. Două portrete mari pe mătasă a doi mandarini din dinastia Han samănă cu chipurile păstrate de arta flamandă: cu cea mai mare îngrijire sunt date trăsurile individuale. În două statuete apar perfect caracterizate, gentile cu fața lor aproape albă, două doamne de onoare supt dinastia Tang. Ceramica spaniolă de Talavera, cea mexicană, galbenă, cu elemente de imaginație indiană, cea de un adânc albastru a vechii Sirii, cea arabă, mosaicul săpat al ceramicei indiene din grota care cuprinde statuia zeiței adormite între florile de lotus fac parte din aceleași tesaure.

Sus, la tablouri, spre care duce o exposiție de pictară în mare parte modernistă — și ce nu e modernism (o, ce Crist sălbatec schilodit!) e onestă copie după modele europene—, un întreg grup de pânze ale lui Greco, între care o Madonă de neobișnuită întindere și varietate, un Velasquez, Sf. Ioan în pustie, care e una din cele mai frumoase bucăți ale lui, câțiva Goya, între cari trandafiriul copil calare pe berbece; Venerea care Doarme a lui Tiziano, un bun Tintoretto și un interesant Zurbaran ; Catalonia a dat două retable ale lui Huguet (în altă sală splendidul retable al unui anonim din 1396, presintând cu o strălucire de colori uimitoare viața Domnului, cu o Cină la care participă și Maica Domnului și încă o femeie, totul așa de pur, de dulce și de nou, cu o așa de reală ieșire din Mormânt a unui Crist între îngeri pestriți). Un Moretto, în care femeia cu lungul păr blond ar părea că Vine din penelul lui Veronese, un frumos Crivelli, câteva grupe strălucitoare de Giambattista Tiepolo. Printre cei noi, două portrete de Suedesul Zorn, un Zuloaga, un Hristos pe lac de Carlson, alt Suedes — ușoară visiune de palid albastru cu slaba lumină a nimbului divin—, și apoi toată cea mai nouă școală franceză, cu Degas, Renoir, Gauguin, Tan Gogh, pănă la cele două puternice pânze ale lui Lucien Sirnon. Tabloul lui Daumier : Don Quijole și Sancho Panca trece prin caracterul sumbrului fond spaniol de intențiile de ironie ale caricaturistului. ²

★

Întors acasă: mântuiu un roman, de Ben Lucien Burman, Mississipi.

O lume nouă se deșteaptă printr-însul. Ce curioasă lume, comică și duioasă, părăsită de noroc, bătută de Dumnezeu, urâtă, prigonită, expulsată și întemnițată de oameni, dar având și ea în fundul unui obscur suflet jignit scânteia divină pe care orice om a primit-o la naștere.

Pe râul imens corabia trece, cu căpitanul vesel, cu fiul sprinten și setos de viață, cu cânele iubit și pisica isteață, cu negrii leneși și pârlaci cari trudesc pe bord. Pe mal, în colibe făcute cu te miri ce, legând, ca în margenile Bucureștilor, butoiul aruncat cu cutiile de tinichea, o lume interlopă de fugari ai societății normale, pescari, vânători, contrabandiști, hoți, trăind de pe o zi pe alta, zdrențoși, murdari, vițioși, capabili de orice. Sunt shanty-men, oamenii din colibe, colibașii. Două lumi dușmane, care-și stau ireconciliabili față în față și pe lângă care ce mai înseamnă judecătorul, care face ce-i zice căpitanul, temnicerul, care-i stă la ordine, autoritatea de Stat, care e mai mult o ficțiune! Povestea romanului spune că fiul căpitanului, care, în lupta cu colibașii, a rănit pe unul și alergat apoi să-l ajute, e arătat de acesta ca rudă, copil din neamul săracilor și infamilor, adoptat de stăpânul vasului, al cărui fiu fusese omorât de bandiți. Tânărul se va duce la ai săi și de aici în sufletul bătrânului cel mai dureros conflict între iubirea de acela pe care-l pricește ca fiu și ura contra celora cari i l-au furat, ura contra lui chiar. De aici dărâmarea colibei acestuia, rănirea grea a fetei din care băiatul va face nevasta lui, dărâmarea printr-o izbitură de proră a întregului sat de calici, pănă ce din partea celaltă se ridică mânia pănă la gândul de omor, dar mâna cade înaintea crescătorului. La urmă o împăcare: mica familie va fi primită pe vas, iar celorlalți, cari, din nou, supt amenințarea forțelor, au impus fuga, căpitanul li va face un sat nou.

Cu acest prilej toți trec în fața noastră: bătrâne care au păstrat numai zdrențele vieții omenești, bețivi capabili de furt și omor, negroaice care fac farmece aducând înapoi sufletele morților, „doctori” cari practică mai multă vrajă decât medicină, negustori de nimica toată, baptiști cari cântă psalmi și trezesc inspirații, cei apucați de duhul Domnului învârtindu-se, urlând, găsind în nebunia lor momentană lunile formule vrednice de ale Bibliei. Acolo omul e, pe mal, abia la primele încercări; viața e pe râu. Și este un pasagiu, un frumos pasagiu în care unul afirmă, că Mississipi e o ființă, o mare ființă care înțelege, simte și vrea.