3. Spre ai noștri.

Acuma merg la ai miei, la cei mulți și trudiți, pe cari blăstămul vremilor vitrege i-a zvârlit aici ca epave ale Oceanului și cari, muncitori și modești cum sunt, nu s-au lăsat mânați de vânt ca niște hârtii netrebnice, unul ici și unul dincolo, ci s-au adunat la un loc, au făcut societăți, biserici, au creat, nu colonii, ci adevărate centre românești, dovadă a vitalității unei rase care nu este de rând.

Una din aceste societăți, aceia care cu sacrificiile ei bănești mi-a făcut plăcerea de a mă invita în America, cea din Indiana Harbor, care de douăzeci de ani îmi poartă numele, își serbează jubileul. Și aici jubileul unei societăți naționale nu e lucru între patru păreți de sală festivă, ci ceva care sc vede și se aude, un eveniment al orașului, plin totdeauna de sens social și de respect pentru inițiativele individuale. Toate celelalte societăți, aproape fără deosebire de nație, au datoria de a participa, și un „magistrat” liber ales, cu mayorul și cu președintele consiliului comunal, cu inspectorul școlar, cu personalitatea decisivă care e judecătorul, și el ales, adaugă petrecerii prestigiul persoanei și funcțiunii lor.

De aceia, conduși de vrednicul profesor Nicolae Benchea, mergem „oficial” la suburbia orașului care după un vechiu port de Indiană — ce arhaică poveste pierdută în tulburile zări ale începuturilor!— se chiamă Indiana Harbor. Doi polițiști cu șăpci și, pe piept, cu o stea ca a marilor decorații europene, ne precedă pe biciclete. Ei au dreptul de a trece și atunci când semnalul roșu poruncește automobilelor să stea. Și pentru a face știut că trece autoritatea, care a venit la otel să mă invite, și cortegiul oaspeților, sirena lor se amestecă în vuietele celelalte, dominatoare și asurzitoare.

Trecem întâi prin cartiere de căsuțe plantate la rând fără împrejmuire, fără notă personală. Casa olandesă a reapărut, vânătă, roșie, albastră, cu scara înaintând asupra străzii. Reclame cu haz, ca aceia a laptelui de la „vaca mulțămită”, pătează câmpul care acuma e numai câlți incolori de iarbă uscată. Une ori aceiași reclamă se preface în statuie, în care interesant e piedestalul cu explicațiile.

Apoi locuințile se răresc: mari fabrici acopăr totul, și în această zi de Duminecă, cu valurile lor dese de ceață, de fum: noaptea aburii vor lumina ca valuri de foc și reclame roșii vor da impresia unui sfârșit de lume.

După aceia, acest Chicago de Răsărit se încheie. Indiana Harbor începe, cu căsuțele de muncitori, nereale, de sigur, dar îngrijite, curate cuiburi trecătoare în care însă cel ce se sălășluiește pe câțiva ani își poate afla mulțămirea. Fețe apar la ferești: femei, copii — ca totdeauna foarte drăgălași—, cari privesc îndelung, cu o zimbitoare curiositate, această defilare de automobile pe care flutură alături de „Star Spangled Banner” steaguri necunoscute. Ne-am oprit pentru a ne semnala. Și acesta e un mijloc pentru ca, precum spunea Regina Maria, „să punem România pe hartă”.

Pe piața d’inaintea „școlii înalte”, high school, gimnasiul (aici se numerotează cele douăsprezece clase de la cea d’intăiu), mare clădire roșietecă fără stil, așteaptă ai noștri. Bune fețe ardelenești, așa de cinstite, cu un larg zimbet de mulțămire, doamne în rochii de târg printre care atâtea porturi românești câte s-au putut găsi în fundul lăzilor, cununițe albe pe care sunt insignele societății „Principesa Elena”, al cării chip iubit se vede pe drapel, copii de toate vrâstele, în haine de serbătoare, și steaguri, multe steaguri — între care și unul italian—, cu vulturul, cu crucea, cu colorile noastre iubite, și stelele dese ale Americei, cu chipurile după fotografii ale patronilor.

Primarul îmi dă uh lung obiect de nichel, „cheia” orașului, așa cum se face aici, vorbind scurt, franc, sincer. Și apoi spre biserică.

Fiindcă aici e un mic Ardeal, cu toate despărțirile ca și cu toate legaturile lui, sunt două biserici solid făcute din lemn văpsit și tencuit, frumoase întruchipări care înfățișează o admirabilă pornire spre jertfă—una din ele fiind a treia oară zidită asupra a două focuri distrugătoare. La uniți, unde se face slujba aproape întreagă — aici s-a sfințit, la început, steagul, și deci ea primează, — o gospodărească grijă, o pornire spre podoabe care ne deosebește ori în ce loc, a strâns litografii catolice, dulci îngeri de porțelană, tot ceia ce catolicismul adauge zimbitor și alintat unei religii de smerenie solemnă. Ca în vechile lăcașuri de acasă, dascălul se trudește a da răspunsurile: pentru nimic în lume n-ar renunța la această onoare. De sus, din cafas, cortil înalță cântece, lungi și triste cântece, ca niște plângeri care par a veni de la milioanele de morți în suferință de-a lungul veacurilor de amărăciune. Și aud și aici, cum voiu auzi, și mai pasionat, la biserica legii vechi, acel glas de preot care e sfătuirea ascultată cu luare aminte, cuvântul lui Dumnezeu picurat în suflete primitoare ori vijelia care chiamă la luptă.

Deosebii de mișcător e amestecul în slujbă al copiilor, drăguți copii albi, sănătoși, glumeți. Un mititel foarte serios spune Tatăl Nostru, un altul ni face un discurs. Cuvintele rituale trec pe rând pe buzele fetelor în haine de serbătoare. Peste tot, ca în țara lor veche, unde în biserică toate se cuprind și prin biserică toate se înalță, cea mai perfectă bună cuviință.

După o clipă de odihnă în locuința parohială polonă, cu preoți de cea mai amicală întâmpinare — și steagurile defilează în mijlocul unei întregi populații răscolite de spectacolul extraordinar—, în casa polonă ospăț. Ardealul îi are secretul, și l-a păstrat și aici. Șase sute de oameni vorbesc prin mandatarii lor, pe când de pe scenă răsună cântece românești (cântăreața e fiică de Român și de Maghiară, măritată cu un Polon). Și apoi se așteaptă cuvântul. Sala de petreceri străjuită de albul vultur al Poloniei pare prefăcută într-a a treia biserică.

Seara, „producție” de musică și teatru. O păreciie de actori veniți acum șapte ani de la noi, soții Ionescu Ardeal. Cum prind ascultătorii orice glumă care-i atinge în partea vie a sufletului lor! Coruri: cele americane încete, fără colorit. La ale noastre, în care sunt numai costumele neamului, se prind — și cât e de mișcător!— și femei de o vrâstă care pentru acea clipă își recapătă depărtata ti-nereță. Când se înalță aria de la vatră, tremurată de emoție, o întreagă viață li se năzare, vădit, înaintea ochilor înlăcrămați cari privesc peste apele învălurate ale Oceanului.

E numai ziua întăiu.

A doua zi avem prilejul de a vedea Primăria. Nimic din oficialitatea europeană, solemnă și puțin ipocrită. Oricine, pănă la dactilografe, pănă la ușieri se presintă pentru a întinde mâna. Ca și la președintele Hoover, pare că sunt toți acasă. După niște gratii în mijlocul șirului de odăi, „închisoarea provisorie”. Niște negri, de o perfectă indiferență pentru situația în care se află și pentru privirile curioase care-i caută, par leit dobitoace la cușcă. Un tânăr alb, simpatic, vorbește la zăbrele cu o femeie care l-ar îmbrățișa dincolo de bare: o idilă de temniță, aproape duioasă.

Pentru a vorbi studenților despre România — aleg formația satului nostru, așa de mult deosebit de al lor sunt dus la o „high school”. Mare zidire de cărămidă aparenta roșie, cu curți interioare, cu păreții îmbrăcați înlăuntru cu porțelană care se poate spăla. Săli de clasa cu scaune de fier și catedra joasă, culoare cu tablouri, unele originale, donate de elevi, cari printr-un decalog sculptat în marmură sunt îndemnați a privi școala ca o casă a lor.

Evreii români îmi arată ce a putut face și ce continua! a simți colonia lor, puternica lor colonie de aici.

Merg, întovărășit de profesorul Shrager, medic foarte căutat, nobilă figură de idealist, și de d. Landesco, șeful cercetărilor de criminologie, care-mi spune cu mândrie că nația noastră e cea mai blândă și mai onestă din câte le-a adunat soarta în America, la fabrica de mobile pentru copii a marelui industriaș Feldman. E o minune de tehnica. Pe o parte întră vagoanele cu lemne din Missouri, pe de alta pleacă lăzile care cuprind tot felul de obiecte, făcute după desemnurile acestui om inteligent și întreprinzător, care la doisprezece ani a plecat singur din Tecuciu, pentru ca, din simplu lucrător, să ajungă astăzi a întrebuința șase, șapte sute de lucrători, în mare parte simpatici Cehi, și a învârti afaceri de trei milioane de dolari. Lucrul în serie, cu mașinile care lucrează ca o mână dibace și elegantă, își serbează triumful. Cutare negru nu face de cincisprezece ani decât să moaie în baie de văpsea verde spetezele de paturi pe care o serie de ființi de fier, neînsuflețite, dar active, le-au lucrat cu aceiași siguranță și cu aceiași incapacitate de a da artă. Lustrul se dă cu stropitoarea în formă de revolver. Mecanic, umblă singure obiectele produse. Numai la cusut, la mici lucrări de detaliu, la împachetat se amestecă lucrătoarele, între care opera mai grosolană e lăsată ochioaselor negroaice de toate colorile cărora li umblă privirile scotocitoare, boțești, în toate părțile.

„Congregația Evreilor români”, unde a fost primită solemn regina Maria, are, în vastul cartier evreiesc, o mare clădire de piatră cu o fațadă frumoasă. Sinagoga, școala, sala de petreceri sunt perfect ținute. O remarcabilă grijă de curățenie. Intr-un colț sala de rugăciuni pentru toate zilele. — Au vremea să vie acolo?— Vin bătrânii cari n-au ce face. Și aici noua religie a muncii, a cumplitei munci lacome de câștig, omoară religia cea veche, a riturilor îndelungate și a nesfârșitelor contemplații.

Seara, mi se dă o masă de Evreii români. Mulți și în situații foarte bune. Discursurile se țin în englezește unele frumoase al rabinului, care nu vine de la noi, e de o mare eleganță de formă și de o nobilă ideologie, care pune în perspectivă o înțelegere între „fiii Romei glorioase, dătătoare de pace pentru omenire timp de trei secole, și între urmașii profeților”. Această englezească, în care se a-mestecă accentele violente ale unui „american boy”, luptlător în partidul republican, e însă de pura fațadă. Vanitate de a arata ce au ajuns a fi în noul mediu al „porților deschise”. Dar orice glumă românească prinde, stârnind lungi țâșniri de râs; numai femeile născute în America nu înțeleg. Când un Evreu spaniol din Craiova cântă vechi arii de la noi, din care nu lipsește:

Șapte lei suta de raci,

Și pescarii tot săraci, sunt în sală aclamații. Rosenthal, fostul director al „Adevărului”, uită atentatul stupid care era să-l curățe, și vorbește foarte mișcat de „voioșia și duioșia” românească prin care, în scrierile unui Bercovici și unui Diamant, s-a dat o nouă notă literaturii americane. Cuvintele mele de sfătuire, din care nu lipsește și critica, sunt ascultate cu atenție și îndelung aplaudate. Scriitorului ce sunt, i se dă o călimară de aur. Fiecare ține să-mi strângă mâna, fiecare spune de unde este, ce rude a păstrat. Un bătrân îmi declafă bucuros că banii lui sunt la disposiția sătenilor noștri pentru a cumpăra pământuri.

Dimineața, am fost cu o deputăție de Români și de Evrei români la statuia, la cea mai mare din statuile lui Lincoln (o alta îl presintă ca zdravăn, senin, tânăr, lucrător).

Aniversara nașterii marelui președinte a dat o notă de ideologie, de distincție infamelor vrafuri de hârtie tipărită cu aceiași literă și sămănată cu fotografii, care reprezintă jurnalul american, detestabil monitoriu al crimelor și divorțurilor. Odată pe an omul e smuls din preocupațiile lui de câștig și pus înaintea marilor figuri inspiratoare, odată pe an se dă lecție de „cetățenie”. Odată pe an, școlile, supt drapelul înstelat, aduc omagiul aceluia care mai mult decât Washington, umbrit în „filosofia” lui abstractă, neglijat puțin în aristocratica-i isolare, întrupează democrația luptând pentru drept. Unde sunt noii veniți, cei ce strigă spre libertate, el e zeul rupător de cătușe, magul înflăcărat mergând cu siguranță, peste primejdia vieții, beat de prevederea martiriului, către steaua care niciodată nu se poate clinti.

Ce bună e o lecție de „Lincoln” în clipa când mii de cârciume clandestine servesc clienți aproape copii, când nu numai șampania e la banchetele bogăției, dar în cămăruțele studenților — și studentelor — se beau cu sete alcoolurile impure, când nunți se improvisează, înaintea preoților speriați, (după miezul nopții, când negri afumați împușcă pe tovarășii lor de petreceri în automobile, când gunmenii, „oamenii cu puști” ai bandelor îmbogățite cu contrabanda organizată a băuturilor și anarhiștii supt douăzeci de ani apar, strigând: „mânile sus”, în adunări pentru a le prăda — ca mai ieri, când o mie de bănuiți au fost aruncați în temnițe de attorneyul care s-a jurat să spargă cuibul crimei, să trimeată aiurea păsările roșii stilate pentru faptele rele în serie...

Dar toate acestea se uită când măreția electricității curgând în fluvii coboară cerul pe pământ. Oteluri, spitale, cu atâtea zeci de rânduri, redacții, case de locuință, sclipesc din mii și mii de stele; valuri de lumină joacă în aier reclamele, reflectoare care orbesc aruncă pânze de flăcări asupra fațadelor care se cer văzute. E un vârtej de raze, o nebunie luminoasă, un desfrâu astral spintecând făcând bucăți întunerecul nopții de-asupra lacului imens, a zăpezii și ghețurilor țărmului.

Bănățeni sunt Românii din Chicago. Cei mai mulți dintre dânșii veniți d’inainte de războiu, alții chemați, din familia lor, de către aceștia. Bănățeni oacheși și vioi, ducând aici frumuseța, zburdăciunea, sângele lor iute și iubirea lor de cântec.

Sunt dus la biserica lor (și aici vechea clădire a ars și ana nouă s-a făcut în loc). E într-un depărtat suburbiu, unde grupul românesc, important, are ca vecini pe Italieni. Cele două nații, așa de apropiate, nu sunt în legătură. De curând ceva s-a întâmplat care a pus între ei alte sentimente decât ale frăției. Un incendiu a distrus o parte dintr-o prăvălie italiană: se spune că, pentru a împiedeca orice cercetări serioase ale societății de asigurare, proprietarul a pus două bombe, dintre care una, luând foc, a frânt imobilul bucăți, dar a păgubit și casele vecine. Cel închis vorbește de răsbunarea unui conațional. Ziarul românesc Libertateapresintă una din familiile cărora astfel li s-au făcut grele pagube.

In biserică slujba se face răbdător, după vechea datină. Cântările, la început stângace, devin din ce în ce mai sigure, mai aprinse; glasuri nouă se prind, și ale copiilor, înșirați în fața altarului cu panglicile tricolore pe cămașa albă, cu ghetuțele legate cu sfori ca să samene a opinci. De la o bucată de vreme preot și cântăreți par a pierde simțul locului și al clipei: e un plâns desperat către țara îndepărtată. Ochii credincioșilor cari pentru a ne primi și-au pierdut la fabrică o zi de muncă se umplu de bune și sfinte lacrimi.

Trecem la clădirea pe care obștea românească o posedă. În rândul de jos e sala de adunare, în cel de sus școala. Toată lumea se adună pentru a asista la încercarea copiilor, cari cu multă greutate, lăsați toată ziua, prin forța împrejurărilor, în mâna străinilor, sunt ținuți în cunoștința limbii părintești. Pe rând, chemați de părintele Opran, căruia i se datorește această mică organizare, ei recitează versuri din cartea de cetire adusă din țară și în locul căreia s-ar dori o alta, mai potrivită pentru împrejurările nouă. O doamnă face să ciripească și copilașul abia ridicat pe care-l ține în brațe, și ce mândrie părintească atunci când din buzele supțiri iese cântecul românesc!

Ii regăsesc seara, împreună cu mulți, foarte mulți alții, cuprinzând una din sălile mari ale orașului. Porturile de aur, argint și roșu ale Banatului îmbracă pe sprintenele fete care, cu doamna preoteasă în frunte, servesc cu atâta grație prânzul pentru ca, întrerupându-se, să facă a se auzi pe scenă cântarea pentru care e vestit Banatul.

Cuvinte nu pot cuprinde bucuria pe care o dau celui venit de departe ca să cerceteze o viață națională amenințață de astfel de scene. De ce s-ar pierde pe meleaguri străine atâta vlagă și atâta voioșie? Și de ce, îndemnând „acasă” pe fiecare, am auzit spuind: „Nouă ni place aici”? De ce între băieți vorbirea aproape exclusivă a limbii engleze? De ce această fatalitate pe care mintea o înțelege, dar înaintea careia inima se revoltă? De ce să pierdem pe oamenii muncii, atunci când ne mănâncă părăsiții politici?

Am fost și la Germanii bănățeni, plecați în zilele rele ale prigonirii maghiare. Sunt oameni înstăriți, unii bogați. Numărul lor e uimitor de mare. Intre 600.000 de Germani ai orașului-lume ei numără nu mai puțin decât 30-40.000. Și nici puteri smulse pământului românesc, viitorului țerii mari care, și pentru dânșii, s-a întruchipat. Buni catolici, ei au biserica lor de o parte. Politica li este, spun ei, germană: una cu a tuturor fraților de sânge. O politică neafiliată la a marilor partide americane. Șvabul, Germanul în genere, ține samă de valoarea omului, dar și de spiritul de libertate al politicei lui, de sentimentele pentru rasa lui germană. În războiu ei n-au mers bucuroși, „ca să-și ucidă frații”; au cerut un serviciu acasă. Au fost priviți atunci cu neîncredere, cântăriți ca „nație de al doilea rând”. „De atunci lucrurile, s-au schimbat, dar rana a rămas în suflet.”

Merg une ori acasă, și primesc scrisori. Ar vrea ziare, reviste. De regimul românesc nu sunt nemulțămiți. Știu ca li-am deschis școlile închise de Unguri. Pomenesc de unele frecări locale, la Bocșa și aiurea, dar fără năcaz, înțeleg că sunt lucruri care vor trece. Cu înduioșare câte unul spune că n-a uitat românește; se trimet salutări la ni lor de acasă, se dau adresele rudelor din București. Nu ni dăm sama câte gânduri bune se îndreaptă spre România și cât trebuie să facem, cum trebuie să fim pentru a le merita.

Prin East Chicago. Mai e nevoie să spun ce e înșirarea fără sfârșit a cutiuțelor neîmprejmuite? Ne oprim la biserica unită. Perfectă rânduială, iubitoare grijă a preotului pentru orice amănunt de împodobire. Toată aleasa, gospodărie a Ardealului în locurile cele bune ale lui. Apoi spre Gary, unde ne așteaptă, dacă nu una din coloniile cele mai numeroase, dar din cele mai pline de inimă, mai tari în credință față de țară și de neamul lor, ale Românilor pribegi.

Orașul, la care ajungem îndată, e creațiunea puternicelor fonderii de oțel. Acum un șfert de veac era câmp aici. De atunci s-a adunat o lume din toate părțile care formează astăzi o populație de 120.000 de oameni, în care ai noștri sunt vre-o 1.500 (exact, după statistica părintelui Reu: „280 de familii, 180 de oameni singurateci, 135 feciori și fete de la 16 ani în sus, 370 de copii pănă la 16 ani”). Numele orașului e al președintelui societății care „a zis și s-a făcut”. Viața economică creiază aici subit astfel de așezări, lipind pe nesimțite, de-a lungul largilor străzi drepte, căsuță de căsuță. Aici munca așa de grea, în arșița cumplită, aduce și o plată bună, așa încât mai toate locuințile sunt bine alcătuite, curate și înfățișează un însemnat confort.

In mijlocul orașului se strâng bisericile: toate varietățile crucii răsăritene: românească, rusească, grecească, se întâlnesc aici. Grecii au avut simțul de a păstra în marea și frumoasa lor clădire, foarte bine situată, și formele tradiționale de acasă: cupola, cele două turnulețe cu vârfurile rotunzite. Sârbii au avut ambiția de a ridica, în acest centru chiar, o solidă casă naționala, pe frontonul căreia scrie: „Serbian Hall”, dar discordii în comunitate au făcut-o să fie înstrăinată. Odăile menite prăvăliilor sunt goale.

Și aici, în biserica ortodoxă, plină de lume, ce evlavioasă bună cuviință, ce nobilă atitudine față de oaspeții în fața icoanelor mari ale catapetesmei, de un bun stil, care s-ar părea aduse din țară, slujba se desfășură frumos în clipirea lumânărilor împodobite. Predica părintelui Reu găsește vădit răsunet în inimile bune ale acestor oameni chinuiți, cari din micile lor economii au făcut minuni pentru familiile și pentru obștea lor. E aici un adevărat început de burghesie românească, îngrijită de a-și ridica odraslele cât de sus.

Ii văd seara, la masa comună, în care se servesc bucatele de acasă. Mulți sunt Făgărașeni. Când li se vorbește de munții și de Oltul lor, „îi taie la inima”. Alții, ca preotul, sunt din părțile bistrițene. Nu lipsește câte unul tocmai din depărtatul Vest românesc, din Satul-Mare, din Sălagiu. Un Macedonean plângea când am vorbit cu laude de ai lui. Un Evreu român, care evita și cuvântul de „Evreu”, avocatul Sam Shor, om de autoritate și de distinsa elocvența, vorbește după aproape patruzeci de ani de înstrăinare cum nu poate vorbi mai bine oricare alt Român.

Uniți cu frații din Harbor, Românii se dovedesc în cea mai desăvârșita frăție de gând și de simțire. Îmi arată nu numai ce simt, dar și ce pot. Vechile noastre arii răsuna în marea sala peste care fâlfâie colorile americane și românești (se cântă și ambele imnuri, al nostru cu câtă discreta duioșie!—, iar la biserică se pomenia și aici „regele nostru Mihai”); accentele „Steluței” tremură în aier ca o lacrima în colțul ochiului. Copiii, cărora se caută, cu atâta greutate, a li se păstra caracterul național, își arată talentele. Un dracușor de fetiță, care n'are mai mult ca șase ani, fata d-lui Nicoară, joacă toate danțurile cu o grație indescriptibilă și cochetăria ei precoce avea gesturi de o supremă eleganță: bate pe toate baletistele din lume.

Am văzut și o școală americană, o școală de un tip special, care merită să fie descris.

La Indiana chiar, mi s-a arătat o „high school”. Mare zidire de cărămidă aparentă, foarte largi culoare, săli de clasa mai mici. Tablouri originale, date de Stat, împodobesc pareții. O mare sala de baie. Inscripții pe marmură, dând învățături pentru școală și viață. Aici se încearcă altceva, al cărui scop, într-un loc unde adevărații Americani sunt abia zece la sută și scad tot mai mult, e ușor de înțeles. Mașina de asimilare întrebuințează și învățământul, dar într-un chip original și curios, având multe părți bune și altele mai puțin bune, pănă la acelea care mi se par a nu fi bune de loc.

In trei rânduri — înțelegeți numai trei — se țin trei mii cinci sute de copii, de la kindergarten la clasa ultimă de liceu. Când iese, e o învălmășeală amețitoare, un piuit asurzitor de glasuri. Fiecare face ce vrea: pleacă, rămâne în clasă, încunjură pe profesori și profesoare, trece în sălile de sport. Albi de toate colorile, negri de toate nuanțele. Băieți și fete. Turnul Vavilonului, cu limba engleză obligatoare.

Ca să încapă atâția, sunt împărțiți la deosebite ocupații. Unii ascultă lecția — care, pentru cei pedepsiți, continuă și după oară—, alții își cearcă mușchii la „naționalul” foot-ball, alții topesc metal în mici furnale ori fac fierărie, pe când colegii încearcă desemn după natură; într-un loc, pentru fete, e putința de a face crescătorie de păsări. Teorie și practică se amestecă în acest cazan de unificare.

Reala sau numai separată? Pot negrii să fie, cu toată inteligența unora, de o samă cu albii? Nu aduc instincte de sclăvie, patimi barbare, suggestii brutale? Și albii chiar în ce gând superior pot ei fraternisa? Ajunge school-book și foot-ball pentru a-i unifica?

Și, cu toata îngrijirea nurselor, grija doctorilor și dentiștilor, baia la sosire și la plecare, e aici un praf, o anarhie de geamuri sparte, o duhoare de negru în lavatorii, o murdărie de pete hâde pe care mingea le așterne pe păreți, lucruri care pot ajuta ceia ce e mai primejdios în această societate fără alt chiag decât munca și câștigul: brutalitatea, dacă nu cea aparentă, căci nimeni nu cotește, nu injură, nu jignește pe concetățeanul sau, dar cea care, ascunzându-se supt forme sociale convenabile, e mai grea de desrădăcinat. De la Chicago spre Aurora, un centru pentru lucrul la căile ferate. Se deșiră aproape fără întrerupere căsuțele de muncitori, așezările de fermieri. Natura e îngăduită numai ca decor, mai puțin: ca teren încă disponibil. Nume franceze: La Grange, sau de o recentă poesie sentimentală (ca și Aurora însăși): Eola. Cele dintâi se explică prin trecutul regiunii.

In adevăr descoperitorii au fost Francezi. Unde e imensul, interminabilul, triumfantul oraș de industrie și comerț a fost acum trei veacuri coliba celui dintâi descălecător, La Salle, al cărui nume e păstrat încă pentru unul din cartierele orașului. Numai în veacul al XVIII-lea, în a doua jumătate, în epoca de rătăcire, de totală lipsă de prevedere și de orizont a politicei franceze, condusă cu sforicelele de mătasă ale femeilor de la Curte, s-au jertfit Angliei, fără cea mai mică șovăire, teritorii care erau să însemne așa de mult pentru omenire.

Aurora are în centru aparența cartierelor mijlocii din metropola vecină. Noaptea e o nesfârșită tremurare de lumină în toate colorile de-asupra caselor care altfel nu fac nicio impresie. E inutil să spun că nicio clădire nu se deosebește de celelalte.

Românii sunt aproape două mii, formând vre-o trei sute de familii. În mare parte din Sălagiu și din părțile Satului Mare. Harnici muncitori, plătiți mai slab decât la usine. Dar din puțina lor agoniseală, pe care au încercat fără noroc s-o fructifice în România care devalorisa, ei au făcut lucruri mari. Biserica unită, cea mai frumoasă ca stil și ca materiale din tot ce am văzut pănă acum în America, e făcută din cărămidă aleasă; un pictor italian a schițat trandafirii îngeri în bolți, catapiteasma e lucrată cu evlavie și cu o deplină pricepere a obișnuințelor românești de un German din Timișoara; porțile sunt datorite unui Român care a cunoscut pictura lui Smigelschi în catedrala din Sibiiu. Alături e o foarte bună casă parohială pentru părintele Mânu, Someșan, fost pe vremuri la Prislopul Domniței Zamfira, preotul însuși fiind unul dintre inițiatorii și ctitorii acestor mândre lăcașuri. Școala, cu două rânduri, făcută, cum o arată contraforturile gotice, din vechea biserică, înădită și înălțată, are — singura în toate coloniile— întregi opt clasele și dă diplome recunoscute de Stat. Lecțiile le fac și călugărițele americane, așezate într-un pavilion vecin, care-și fac devoțiunile tot la uniții noștri. Se pregătesc și călugărițe românce.

La ospățul cu gustoase sarmale ca acasă s-au adunat o parte din oamenii noștri. Bune fețe însemnate de greul muncii. Când se închide lucrul, e un val de mulțime care se revarsă. Trei șferturi din colonie sunt aici, cu femeile, cu copiii, pănă la cei ținuți în brațe. Se sfiese a vorbi fiindcă li se zice că, atinși de înstrăinarea limbii „băsaduiesc” împestrițat cu ungurește, dar ce limpede și cald se rostește unul dintre acești fii credincioși ai nației! Și ei țin să-mi arăte ce pot în cântec: întâi copiii, al căror cor e plin de atâta avânt; apoi, într-un colț, vibrantele glasuri ale bărbaților care se întețesc pană la cntusiasmul cel mai înduioșat când li zboara de pe buze versurile îndelung, apasat, dureros repetate ale „tricolorului”:

Pe mormânt atunci să-mi puneți

Mândrul nostru tricolor...

Apoi în noapte cutiuțele de oțel ale trenului ne duc în Statul Ohio la marea colonie din Cleveland, 1.000 de Români, un oraș întreg.