3. Açorele.

Imensitatea Oceanului fără margeni aparente, de trei ori cât Mediterana apuseană, nu se impune. Prea sus se înalță cetatea în care ești cuprins, prea mulți sunt oamenii din prejur. Dar mai ales un lucru hotărăște pentru a nu-ți pierde mândria omenească. Atotputernicia valurilor se desfășoară între zări, dar această zilnică violență n-are scop și ea e totdeauna aceiași. Puterile pe care le stăpânim noi tind la ceva și ceia ce se poartă aici pe scândurile noastre e în veșnică schimbare ; aici se face lucrul voit și lucrul nou. Cu aceasta dominăm lumea.

Și ochiul se lasă furat de la urmărirea vinetelor ziduri umede care cad la cutare biată luntre cu aburi care la sute de chilometri de la țărm străbate cu aceiași quasi-siguranță a lucrului calculat acești monștri înhămați la zădarnicul avânt repetat de milioane de ori. O vede așa de mică, bătându-se pieptiș cu vedeniile trecătoare ale adâncului, coborându-se, aș zice, supt linia de plutire, pentru ca dintr-un salt cochet să fie iarăși de-asupra apei, sfidând cu o scânteiere a catargului alb care s-ar părea un zimbet. Și te lași sedus între atâta măreție de goana după pradă a stolului de păsări albe, rățuște grăsulii cu botul drept ca o suliță, cu ochii blânzi și proști, care, pirați ai lăturilor, uniți în bandă strâns comandată, urmăresc dâra de un neverosimil albastru, ca de sticlă topită, pe care monstrul nostru, desprețuitor, o lasă în urmă.

La această latitudine, aierul are aburiri grele, africane, prelungiri de vară înecăcioasă peste care au trecut vânturile de Ianuar, curățindu-le.

O zi de luptă. Valul urcă, valul coboară. Înălțări care te umflă în sus, coborâri care te afundă în mari adâncuri, cutremurate. Da, aes triplex, „întreita aramă”, i-a trebuit celui care întâi s-a avântat pe apele fără zări. Un singur vas trece în preajma noastră, vas de transport cu puntea goală. De unde o fi venind gabianul, pasărea de mare, ce se ține de noi statornic, lacomă, neobosită?...

A doua zi, Açorele. Santa Maria e cu totul pierdută în negură, o mogâldeață fumurie. În schimb, San Michele se înșiră aproape un ceas înaintea noastră. Alt Gibraltar. Aceiași stâncă africană capricios smălțuită, cu modâlci de vulcan stâns. În dreapta a căzut perdeaua sură a unei ploi care ni aruncă stropi în fereastă. Pe povârnișurile gâlbuv ici și colo dâre de verdeață palidă, obosită. Soarele le bate în față smulgându-li tonuri calde. Mici proprietăți. Copaci în largi pete negre mănâncă piatra. Dar jos de-asupra apelor casele albe se îngrămădesc în turme, pană la aceia, probabil capitala insulei, care cuprinde pănă departe țărmul. Zarea arată cupole și turnuri într-o ordine armonioasă. În fund o mănăstirfe își desfășură lunga linie. Tot mai departe, malul se lungește în sus, cu același alb praf de case mărunte. Drept în mijloc un larg curcubeu, jumătate pe coastă, jumătate pe bolta nouroasa, apoi suit drept în cer, apare ca un semn de izbăviri: de aici e numai Marea goală, pustiul Ocean și vântul nemilos care-o biciuiește.

Se vede foarte bine țărmul. Casele roșii, casele albe, fațadele luminoase, respirând bună îngrijire, gospodăria. Această Portugalie frumoasă, întinsa, sămanată de-a lungul marilor nu e inferioară celeilalte.

Partea de sus, larg teritoriu, care parea despărțită printr-un canal, cu multe vârfuri de munți, în două, trei șiruri, presintă un oraș de aceiași mărime: se deosebesc cele doua biserici grațioase. Apoi încă unul. Mai încolo, în peisagiul înțepat, prin ceață groasă, de atâtea conuri păduroase, grupele de case se întind în adevărate salbe, prelungindu-se ca umpluturi de zapadă în văi. Și aici același joc de largi cureubeie.

Trecem drept în fața principalului port al insulei S. Michele, cu clădirile mari ale portului, cu depozitele de petrol american, cu biserica masivă, cu turnurile înalte de fabrică. O viziune italiană.

Lăsăm un adevărat rai, de liniște, de muncă, în izolare. Ferice de țara care-l are!

Açorele, insulele Acerelor, ale Acvilelor (cf. Canarele, ale canarilor), nu s-au înfățișat decât prin aripa lor răsăriteană. Un mare grup, cu capitala Funchal, formează centrul pe care nu-l vedem. Adânc noaptea trecem pe lângă fulgul apusean din aripa „acerei”.

Opera vechilor Portughezi, și statuia lui Henric Navigatorul ar trebui să domine apele isprăvii lui...

Odată pe acest deșert umed, cu golul imens dedesupt, în voia vântului, râzându-și de pânzele fragile, caravanele lui Columb orbecăiau către necunoscutul gâcit, către misteriosul prevăzut.

Ne despărțim îndată de împărăția țernei și a pietrei, a coajei tari care ne sprijine, ne hrănește și ne înghite. E o tristeță, și la lumea de jos care a răsărit în ciorchine pe bord si face haz de câte ori vântul largului aruncă o șapcă urmărită îndelung și regretată. Urmărim cu duioșie corăbioarele brune ieșite de curiositate să ne vadă pe adâncul albastru încrețit în unde ascuțite al Atlanticului. Câte un corn de pânză albă înflorește mai departe luciul îmblânzit de apropierea pământului, de vecinătatea neprețuită a omului.