3. Pe Oceanul singur.

Apoi— nimic. Marea singura, rebelă, plină de ură, de furia distrugerii, a zvârlirii în sus măcar dacă nu se poale distrugerea jucăriei care pentru noi e un monstru. O ridică, o coboară, o pleacă pe coastă, îi zvârle în cale neprevăzute valuri care se sparg în zgomot de tunet, ori cedează treptat în scuturări ritmate. Une ori, când vijelia se înfurie mai turbat, stropii Ipvesc pănă de-asupra podului celui mai înalt. Câteva raze apar în zori, tremură nesigur, par să se înghită în sfârșit și ele-n adâncuri.

Dar grupul nostru torturat mănâncă, danțează, privește la cinematograf și așteaptă izbăvirea, care se prelungește din zi în zi...

Vasul cuprinde în cea mai mare parte societate americană. Caracterele clasei de sus a ei apar limpede în felul lor de a fi. În fiecare seară, după o tradiție luată de la Englezi, se schimbă toaletele femeilor: tot ce gustul Parisului a putut da marilor averi de peste Ocean se întâlnește aici. Fantastice costume în care se învederează nesfârșita imaginație a marilor cusătorese ale Franciei. La început fiecare e pentru dânsul, conversațiile se evită. Intr-o societate amestecată, haina, banul nu sunt omul. Nu știi cu cine ai a face. Pe urmă, dar după mai multe zile, limba se desleagă; în jurul femeilor frumoase și elegante se face cerc.

Pentru a întrebuința vremea, se organisează petreceri după gustul publicului. Races, „alergări”, cu cai de lemn pe cari-i mișcă marinarii. Se expune premiul Societății de navigație pentru jocul de bridge. Spectacole de cinematograf.

Acestea au un caracter special. Prin ele se trezește închipuirea, se gâdilă plăcerea de a râde a unui popor hun, adesea cu suflet de copil. În subiect viața americană în trăsături bizare și exagerate, unită prin tari legături de farsă. Alergări de cai, cutezanțe de aeroplan, petreceri luxoase. Drăcii care par a veni de-a dreptul de la Edgar Poe, alături de un humour zgomotos șr puțin cam vulgar. Doi bieți bărbieri amorezați pe cari patima-i preface în zburători; un soldat din armata trimeasă în Franța, care amestecă prostia cu îndemnul de a face tot felul de boațe și de buclucuri. Nicio necuviință. Adesea o bună morală practică. Pentru această societate se dă prânzul de gală în ajunul zilei ultime, a Duminecii, care e, pentru aceiași societate, păstrată exclusiv pentru Dumnezeu. Pe insulița noastră compania a pus amintiri cochete, carnete, caiețele cu vederi, și mai ales coifuri de hârtie de toate colorile, cu toate penajele și țarțamurile, evantalii de același material care se pot preface pentru femei în coroane indiene. îndată se vor împărți trâmbiți de carton tărcat.

Dacă ne-am cunoaște toți, ar avea mai mult haz. Așa însă, cum cantul englez ne desparte, mici grupuri își fac singure plăcerea cu această mascaradă in extremis. Acolo, da, serioasele figuri se mândresc copilărește cu acest nevinovat decor de carnaval și între bucățile cântate de musică se ciocnesc stridentele sunete ale surlelor colorate.

A doua zi, peste această petrecere. Oceanul cântă el, în ciuda „zilei bune” ce ni s-a promis. Cântă tare și învălmășit, din valurile care fără sens — ca viața lumii în haoticul ei întreg neinteligibil bietei noastre minți—, se fac și desfac în spume furioase, biciuite de vântul care urlă.

Toata marea e numai praf mărunt ca pe drumurile mari, când le răscolește vântul. Din fund peste valurile care se urmează docil ai zice mii de turme care stârnesc pământul și-l răspândesc în aier.

Și, către seară, de foarte departe, un gabian, unul singur bate liniștit din aripi de-asupra furioasei imensități.

Altă zi. Supt cer acoperit se clătină greu valuri verzui-sure. Coasta e încă departe. Furtuna ni-a mâncat cam două ceasuri pe zi.

Suntem în plin Nord. Pe apele plumburii, cu greoaie lunecări, plutesc roate de ghiața ca mari frunze de apă de-asupra unui trist lac vânat. În stoluri vin lacome păsările țărmului apropiat, între gabianii cu aripile sure câte o „fregată” albă cu supțirele gât lacom întins spre prada din adâncuri. Vase trec în toate direcțiile, ocolind locurile moarte, vastele pete lăptoase pe care le mărgenesc marile semnale. De sus ninge, o înceată ninsoare blândă pe care vântul o trimete să moară pe bordul umed.

Apoi ceața se lasă, grea, lăptoasă. Printr-însa nu se zăresc decât fantasme uriașe care se țin ascunse ca pentru o neașteptată și unică surprindere.