V. De-a curmezișul Americei

Spre San Francisco. Ziua ne prinde în fața unor câmpii învălurate, pe care sunt uitate ogoare de porumb, cu știuleții uscați și mucezi. Frig: chiciura e prinsă de copacii răzleți, negri. Puține case, mai trecătoare decât aiurea, înjghebări de lemnărie putredă. Pe alocuri ferma cm metodica ei alcătuire. Totuși aici, cu oamenii de azi pănă mâne, în cea mai mare parte străini (cetesc: „Ibsen Dairy”) se face una din cele mai uriașe producții de pe lume. În margine, așteaptă puternicul oraș clădit pe rămășițele unui wigwam indian, Omaha. Mari deposite care primesc producția fiecăruia, o curăță, o uniformisează dând în schimb țeranului un warrant. Firmele înscrise larg chiamă pretutindeni pe plugar la valorificarea resultatului muncii lui. Suntem în valea râului Missouri, cu argintia largă revărsare de lac.

Câte o „sanitary dairy” fumegând în marginea boschetului de copaci frumoși. Căruțe cu cai frumoși pleacă de la. dânsa. Păreți înălbiți cu var rup monotonia înseilărilor de lemn tărcate. Țeranii de aici au amintiri din lumea noastră statornică, a vechilor datini. Turiștilor li se înseamnă locul unde-și pot întinde corturile, „free camping”, ori li se fac „cabine”. Pe alocurea înprejmuirea oprește zburătăcirea găinilor durdulii, ori închide vitele de rasă. Dar casa în serie, lucrată grabnic de tâmplar, se înfige 

și aici. În schimb pe cutare hardughie în ruină e data de 1865 și numele „fundatorului”.

Acuma, tot acest teren al Statului Nebraska e numai câmp de miriști aurii. Pe el se lasă fânul, în căpiți, din care scormonesc cu botul vitele, numeroșii cai mărunți; știuleții de porumb sunt așezați lângă casă în clădării, ori într-o împrejmuire de vergi, mai rar în coșare cu sau fără părete în față. Nici urmă de zăpadă, sau de brumă. Un aier, o lumină de primăvară sunt pretutindeni. Negrele drumulețe vicinale aburesc ultima umezeală a iernii: unele din ele sunt numai de pământ fără piatră. Nicăiri, în această climă relativ blândă, n-a început lucrul de ogor. Pentru a-l pregăti pădurea de știuleți e arsă.

De-odată la North Bend, cu casele galbene, cooperativele și morile ei, o mare biserică purtând pe cele două cupole rotunde ale turnurilor crucea cu două ramuri transversale a Rusiei.

In margine pe supt arbori curge râul-lac, placid, domol ca toate cursurile de apă americane.

Aceiași câmpie sură supt aceiași copaci despoiați. Rari „burguri” sărace. Când unul presintă și o bisericuță gotică, rosața ei pare că iluminează de trecut tot acest harnic present fără coloare, în care și natura pare fabricată în serie.

Grand-Island. Alt centru agricol. „Companie pentru găini”, deposit de ghiață, deposit de petrol, deposit de ser contra holerei porcilor. Micuțele case se strâng timide; velocipede străbat străzile abia pavate. Loc de hrană, de praf, de liniștită muncă. De ce afișurile de cinematograf și de distracție pe scândurile din marginea drumului? Acelea nu sunt pentru oamenii de azi, ci pentru fiii lor, cari nu vor mai munci.

Karbiss, cu ziduri de biserică în stil modern englez, Odessa, în legătură cu cine știe ce Germani din Sudul Rusiei mutați aici. Pe alocuri vitele, caii, oile sunt crescuți în adevărate vaste ceaire. Mașinile presează fânul, care se încarcă în automobile. Pe drumuri, totdeauna în mașini, sunt ei, răscolitorii plugari ai Vestului roditor.

De la un loc, în gări, pe brazde pare că ar fi căzut zăpadă. Sunt silicatele pentru îmbunătățirea pământului. Din ele va ieși hrana de mâne, care se pregătește.

Vre-un șfert de ceas mai târziu, pământul învălurat e acoperit de nisipuri înalte, deși sămănăturile de porumb, fecunde, urmează încă; undeva, e o mare turmă de oi negre, care par merinoase. Drumul de țară tot aleargă la dreapta, părând nou. Cel mai fin prund trecut ca prin sită așteaptă să fie prins într-însul pentru pavagii de acestea de-aici, care țin zece ani nereparate. Și astfel trecem o largă apă, Northern Platt, revărsată pe întregi întinderi la sfârșitul zăpezii și ploilor de iarnă.

Apoi un lung deșert, roditor une ori, pe alocurea întrebuințat numai ca pășune, se cufundă încet în apele tulburi ale unui trist amurg.

Pănă în dimineață am străbătut atâta pământ cât ar face o țară mare în Europa. Avem de jur împrejur muntele stropit, acoperit cu zăpadă proaspătă, un munte de piatră brună, pe care cresc copaci săraci, îngrămădiți ca peria. Din loc în loc adâncituri largi răsfață aceiași miseră vegetație. Întregul e ca o veche mantie de cerșitor spaniol din zilele lui Lesage. În toată această pietrărie prost căptușită nu e nimic din ceia ce face maiestatea muntelui. De jur împrejur zările sunt închise. Ușorul albastru al cerului, țintat cu o palidă luniță începătoare, privește ca speriat atâta desolație.

Intr-un loc o înjghebare de căsuțe părăsite ; alaturi gardul american, din scânduri brutal împoncișate, închide o proprietate de nimic. Cine s-o fi lăcomit la dânsa? Dedesupt ghiața unui pârău încremenit. Lostopanele de argilă galbenă, crestată de ape care nu curg, urmează în scădere, stropite cu foarte rari căsuțe pierdute. Se încearcă totuși o folosire a pământului care s-a format din dumicarea înceată a înălțimilor: cai pasc iarba ascunsă supt zăpadă, căpițe de fân supt fulgi. Boschete de înalți copaci se adună dârz.

Subit, muntele „stâncos” s-a dat în lături pentru a face loc unei vaste întinderi locuite. Lângă stivele de lemne tăiate fabrici își profilează fumul învălmășit. E încă industria de ferme, cu elevatoarele ei pentru grâne. Un orășel abia înjghebat.

Reîncepe câmpul de pietre și de mărăcini. Văi adânci, întortochiate se taie între coastele absolut sterpe. Un singur popas, Castle Rock, Castelul de stâncă, fără castel. Dar piatra se adună sus în ziduri de oclate. De acolo, de sus, încet, mărunt, sec, fulguiește.

Acuma muntele roșu se clădește în trepte de giganți, goale, aspre, scrijelate ca de pe urrha unei cumplite rostogoliri. O formidabilă ispravă a puterilor imense, încremenite. Pare o uriașă flacără împietrită. Și mai departe, după ce modâlca sură și-a reluat stăpânirea, pialra roșie țișnește în negi uriași, ca în grupul celor „Șapte castele”. La Devils Slade două imense jghiaburi taie coasta prăpăstioasă a muntelui.

Și totuși și aici căsuțele se grămădesc unde pot. Grupe de căluți cu capetele mari pasc prin zăpadă. La Morgan, unde scad înălțimile, e chiar, un întreg oraș cochet. Statul Utah a început și amintirea vechilor saturnale conjugale, profund religioase însă, fie și numai de formă, ale Mormonilor, răsare.

Acuma, supt poalele muntelui, ne găsim în mijlocul unei păduri, pe care o continuă largi spații de zăpadă groasă. Dar muntele revine, și zăpada se întețește. Prin deasa fulguire trecem pe la localități cu vechi nume indiene, ca Utah, Okden, unde sunt oarecare industrii. Trecem Lacul Sărat, nesfârșit, cu pete de ghiață pe dânsul. Norii suri îl fac sumbru, plumburiu. Valurile se mișcă, încete, grele. O tristă ploaie deasă îl bate. În fund fantomatica visiune a înaltului munte alb. Il străbatem îndelung pe o ridicătură de pietre înlocuind podul.

Și apoi întrăm în bătaia viscolului pe stânca sterilă sămănată cu mărăcini. Dar e numai un promontoriu, la picioarele căruia răsuflă băltoacele negre. Din nou începe vasta întindere a lacului; acuma verde ca o mare, agitat, cu valuri spumegânde. Vînătă furtună în dreapta, argintiu luminiș în stânga. La capăt geana de argint a cuprins întreaga zare. Muntele ne chiamă iarăși în prăpăstiile lui înzăpezite, care răsfrâng în străluciri orbitoare săracele raze ale zilei acoperite. Am întrebuințat un ceas pentru a străbate pe această minune a unei geniale tehnice o lungime de peste o sută douăzeci de mile.

Acuma, la malul alb e o glorie de lumină. Soarele a spart pânza de nori și îmbrățișează într-o caldă lumină reparatoare piscurile ninse. La țărmul pietros vârful valurilor se aprinde de luciri de oțel. Năzăriri dulci de albastru, topind cer și munți, se deschid în fund.

Sarea e încă, înghețată, supt zăpadă, multă vreme. Petece de vânăt o arată pe prăvălișul munților. Une ori apele se adună iar în largi întinderi, slobode, încremenite. Un haos de munți, de formele cele mai ciudate, de suprafețe sărate, cu sărace grupe de mărăcini prin gropile cărora se adună zăpadă. Una din cele mai frumoase haotice priveliști din lume. Un munte pare o risipă de moluz și de cărămidă, aruncată de lopețile monstruoase ale unor uriași. Alții îmbracă forma a vagi dune. Vârfuri iese amenințătoare din scheletul altora. Cutare se sfârșește cu un ciudat țumburuc de vulcan încă nedestupat. La capăt în stânga e un imens front de înaintare muntoasă, tăiat brusc. Un Gibraltar în Nevada.

Și apoi, fără sfârșit, deșertul. Aceiași munți, aceleași aspre, dese tufișuri, aceiași zăpadă supt soare. Suntem sus, foarte sus: vârful ciudatelor dihănii de piatră, aspre, sămănate cu țepi, se însoțește cu nourii. La enorme distanțe un grup de case, cai rătăcind în marginea pădurii pitice.

Ca prin minune un întreg oraș curățel răsare în marginea pustiului, Elko. Pare mai mult un popas de automobile; un altul mai departe, cu ceva fum peste casele de care sprijină țurțuri.

Apoi iarăși suntem în inima de piatră a munților celor mai înalți, abrupți, scorburoși, și în umbra lor casele oamenilor cari muncesc. Pentru prima oară un cuvânt spaniol: la prăvălia Italianului Martinelli, pentru Mexicanii noi ai muncilor celor mai grele, vechile cuvinte iberice: „Se Labla (sic) espanol”. Prin aceste adunături firmele par o glumă: „General merchandise”, „Mercantile Co.”, pentru două bărăci, și pentru o chichineață de scânduri „big hotel”.

Trecem printr-un viscol. În câteva momente el s-a împrăștiat. Muntele singur mai păstrează zăpadă pe corogita-i piele ca de elefant bătrân. Apoi, pe când soarele căzând străpunge nourii suri, pustiul de mărăcini rămâne neted. De-o parte munții sunt albi de zăpezile adânci din faldurii lor, de alta ei apar clar-albaștri, cu văluri lungi de neguri câre samună a se ridica spre dânșii, pe când de sus un vast zăbranic vine să-i întunece.