2. În pustiu. Noul Mexic. Spre Nord-Est.

O zgribulită noapte de tren ne-a strămutat într-o regiune șeasa supt munți albaștri domoli, cu miriști și câteva ferme în mijlocul pustiului de buruieni sălbatece, pe care pasc vite risipite. Așezările omenești rămân însă de o extremă raritate. Pe acest teritoriu smuls Mexicului opera de colonisare nici n-a început, pe când în Est oamenii stau unii pe capul celorlalți, cu miile într-o casă. Câte o cisternă arată lipsa apei pe care Indienii o cer de la zei cu fierbinți rugăciuni, o aduc în spinarea femeilor, o împart cu scumpătate ca o mană. Trecerea pe aceasta coajă galbena-roșietică a unui automobil e o raritate.

Și, totuși o mp re gară, cu șanțurile pline de apa ploii, răsare în mijlocul deșertului. Dar, ca locuințe, Winslow e numai e adunătură de miserabile căsuțe de lemn.

Dedesupt e întreaga scară de pături ale granitului roșu. Îndată ce coaja cedează, răsar elementele construcției mărețe a naturii. În margine șuvița de argint a râului.

O nouă așezare pentru cei din fund, ascunși, nedoriți, pre-sintă totuși încercări de a acomoda cu nevoile civilizației americane utilitare arhaicele blocuri ale zidirii indiene. La doi pași depărtare suntem în lumea nisipurilor și a los-topanelor roșii, așternute în palate ale zeilor păgâni. Pe alocurea lespezile îmbracă dealul ca niște enorme șindile, ca niște formidabile foi de cactus. Și apoi iarăși, după ce adâncurile au ieșit de-asupra, pacea monotonă a deșertului de mărăciniș. Pe fondul vâriăL al pământului palidul co-yor al ierburilor moarte se pătează une ori de praful alb de alcali. 

Și vechii copaci au împietrit. La Adamana se anunță o pădure, departe de șease ceasuri la Sud. Specimene din lemnul-granit se presintă. Suprafața lustruită dă cel mai fantastic amestec de linii și mai ales de colori, în care ro-•șui, galbenul palid predoihină.

Navajo. Abia câteva case, cai rătăcind prin deșert, oaia albă care^și caută hrana în spini. Dar la una din modestele clădiri se anunță vestitele „Navajo blankets”. Viața vie e undeva în urmă, acolo unde duce drumul nepietruit care •se deschide prin argilă și nisip. Covoare de acestea foarte ochioase, în lungi vârci pline de figuri, atârnă și, în cale, de coperișul coșmegelor indiene. Și valtrapul cailor e artă bătrână.

Rari puțuri artesiene, mills, sunt adoptate și de vechii indigeni pentru a-și adăpa așezările. Astfel când și când omul se poate totuși împlânta. Păduri pitice încunjură acum locuința de provisorie sărăcie.

La Houck, lângă râul cu torențialul curs, e o încrucișare de linii. Poate o jumătate de ceas un adevărat rând de canones roșii, cu adânci scrijelări mărgenește drumul; zăpada se păstrează încă în săpăturile muntelui. Unele mase au aspectul unor fantastici elefanți încremeniți, altele presintă fortărețe crenelate. Aceiași bogăție de colori ca pe aripi de fluturi. Ne apropiem de Gallure, care e la capătul mărețului defileu. Turme de aceleași oi albe pasc buruiana sură de la poalele munților; femei groase cu fața de aramă, copiii botoși le pasc. E gospodăria indiană.

Iată o solidă biserica de piatră albă, cu o cruce care sa-tnănă a fi ortodoxă. Ce rost poate să aibă acolo în pustie? Căci drumul urmează tot așa de pietros și de gol, deși fără frumuseța zidurilor de roșie cetate.

De ce neîncrezătorul nume de Defiance dat unui popas la câre nu ne oprim? E pentru lupta care a fost între guvern și bandele Indienilor apași, cari-și râdeau de orice putere publică? Acuma, în această palidă lutărie țepoasă e liniștea supunerii, supunere una cu moartea. După ceasuri de rătăcire, un grup de case se strânge în jurul vreunei „faclory”. Drumuri încalecă muntele stropit de zăpadă. Trenul domol nu se oprește pentru atâta.

El va face zece minute de repaus numai la Gallup. Ciudat orășel de ceva fabrici, de bungalowuri ca în Nord și de construcții galbene, pătrate, cu terase, cu ferești mărunte, care sunt o vădită imitație a pueblurilor indiene din fund, ale căror odrasle ajung pănă aici și a căror reclamă e scrisă pe marile placarde. Piatra, bolovanul gol, haotic e în mijlocul chiar al sărăcăcioaselor locuinți. Mulatri și-au făcut cutiuțele de-a lungul liniei. 0 alta se înfundă în interior.

Același pustiu de stânci roșii, de vârfuri albe de zăpadă, de bolovani răspândiți pe câmpia care nu înverzește niciodată. Cai murgi rătăcesc căutând o hrană saracă. Ici și colo anunciuri scoțând la iveală țesăturile și lucrul în argint al Indienilor Navajo. Din toate bojdeucele răsar copii buhoși cari aleargă după tren.

La Yucca, un centru indian, numărul caselor de formă indigenă e și mai mare. Femeile vin la tren să vândă delicata lor olărie, de 6 linie așa de variată, cu desemnuri așa de felurite. Naiva lor imaginație pune capete de porumbei la torțile cupelor. Tot așa de interesante ca aceste produse ale mânilor dibace, care „desprețuiesc și întrebuințarea roții, sunt veșmintele vânzătoarelor cu fața rămie: șalurile lor lungi, fotele de aspru postav de lână, încălțămintea lucrata în casă. Tăcută, cu un zimbel de îndemn ele aduc cu mândrie rodul unor silinți cinstite pe care le luminează milenarul instinct al artei.

Ceva mai departe străbatem o scurgere de lavă neagră încremenită, în umbra dealurilor galbene. Pământ frământat, rupt șl bătut cu pietre. Vitelor roșii și albe, trântite în păiuș, li place palida iarbă a șovarului. Un înalt canon vânăt păzește o lume de 'gropi învălmășite. Turnuri de piatră galbenă pare că stau să cadă asupra liniei. 

Acuma colibele de cărămizi necoapte sunt singurele care se oferă privirilor. Cârpele flutură tîn vânt de la o terasă Ia alta. Gospodăria saracă e toata împrejur. Doar negustorul de gazolină și de „merchandise” mai reprezintă altă rasă. Pretutindeni calul mărunt paște miriștea buruienii de piatră.

O formidabilă catapeteasmă roșie ca pentru templul a sute de răstigniri. În față se crapă mușunoaie de pământ răscolit și încolțit cu pietre. Nicio transiție între arama de sus și cenușa de jos. Un templu, cu adevărat un templu Jos, umilul închinător, sus flăcările locuinții zeilor. Aiurea mogâldeața a încălecat lăcașul zeilor. Trepte uriașe par a duce la ele. E exemplul dat de natura însăși locuințelor de grupe și podoabelor de cult ale rasei localnice.

Cel dintâi Indian călare, cu pălăria largă pe capi, străbate câmpul. De-asupra soarele de după amiazi e acum, în Mart, dogoritor. Dar nicio pasăre nu plutește în aerul luminos.

Muntele tot ajunge a fi din grunzuri de lavă, între care iarba seacă pune vegetația-i palidă. Numai adâncurile care se crapă dedesupt rămân roșii ca și câmpul care urmează și în care se va înfige pinul sălbatec.

Prin acest teren mașinile sapă de zor pentru a face un mare pod de fier pregătind altă linie în inima țerii. Aici Mexicanii din corturi au luat locul indigenilor mai puțin destoinici. Dar îndată stăpânirea neîmpărțită, necontrolată a acestora supt guvernorii lor, cu lotul dat de președintele Lincoln, cu caciques ai lor, șefi religioși, va reîncepe, în ciuda drumurilor care li taie țara.

Un simplu canton de aibi la Dalies. Se încearcă sădirea de pomi din zona temperată. Apoi pustiu, lung pustiu de nisip. Stația, cu două-trei case, nu se poate chema decât Sandia. Nisip urât, învalurat, mestecat cm buruieni. O singură pasăre neagră trece prin arșiță, cătând o picătură de apă. 

Ce curioase par grapele de pomi din jurul slației următoare! încercări de cultură a ogoarelor. Un stol de rându-fiele învie cerul. Rio Grande, vastă apă ca a Siretiului, întreține această trezire a puterilor, pănă acum înțepenite, ale naturii. Dincolo de pod, o pădure întreagă a răsărit. Ape stătătoare pătează câmpul. Sunt sămănături proaspete și căpițe de fân lângă ferme. Te simți iar între oameni.

Case mai mari, cu terasă, în stil indian. E Albuquerque, capitala unui întreg Ținut și orașul în care un vestit Mu-seu concentrează tesaurele artei indiene. În sus e regiunea Taos, una din cele mai caracteristice pentrru vechea civilizație aborigenă. Fără a mai socoti marile deposite de petrol din vecinul Texas, „Texasoo”.

Însăși gara orașului măricel e în stilul local, lungă zidire cu arcade, purtând turnulețe ca de porumbar, cu acele ferestruici pătrate care, aici, se pun și la biserici. Totul de coloarea pământului nears din care se face lotul.

În fața unui bazar — și de spoliile Misiunilor — unde lucrează meșteri indigeni cu familiile lor împreună — și aceiași copii cari se învârt și se târăsc în jurul lor, privind pe străini cu ochii lor mari negri uimiți—, așteaptă femeile învinșilor. Cincbite la pământ ca morții în vechile lor morminte, acoperite cu șalul, mute când nu e vorba de a spune în câteva cuvinte prețul olăriei pe care o prezintă spre vânzare, oale și ulcioare, smălțuite și nesmălțuite, păsări roșii cu puchiței albi, și, pe lângă dânsa, arce cu aspre coloraturi capricioase. Unele fețe au o mare nobleță și copiii, cu totul albi, sunt deosebit de drăgălași. Femei bătrâne câ ochii întunecați și lungile șuvițe de tare păr alb. Un impresionant moșneag cu fața arată în toate sensurile de vrâsta, dar cu ochii mici liniștiți, clari. În vulgara noastră îmbulzeală par cu toții niște figuri ieratice, nereale, fara viață, menind o vraja de veacuri, pe propileele umile ale unui misterios templu de întunerec și de eternitate. 

De aici înainte, spre seară, nu odată se întind ogoare de țernă neagră și pomii cuprind zările. Coperisuri țuguiate printre dânșii. Lumea indiană, atâta timp stăpână nevăzută, se va despărți, pierzându-se în tremurai de lumină al soarelui către Apus. Printre trunchiuri oțelul râului scapără. Apa e de altfel aici pretutindeni la suprafață.

Un cimjtir cu cruci smerite: de mult n-am văzut unul ! Cei de acolo au trecut din pământ în pământ. Căci și de aici înainte totul e din lut, ca o escrescență a țărânei comune. Și bisericuța cu pervazurile albe e tot din lutul uscat la soare.

Numai omul lipsește și aici; cu tot râul care stă la îndemână, neîntrebuințat, pustiul își reia drepturile. Dar un sat mare indian își întinde haosul de înjghebări sure, din care iese fumul de seară. Biserica are două turnulețe de fațadă și supt dânsele o dungă multicoloră de caracterul țesăturilor. Pe deal se văd urmele unei vechi cetățui a indigenilor. Nume indiene se păstrează, ca Elota.

Un alt sat indian, S. Domingo, are o lungă biserică de pământ, cu zimți supt terasă și cu clopotul spânzurat în aier. Miriștile ard în margine și muncitorii cu mantie neagră și pantaloni roșii trebăluiesc în jurul pomilor. Aureola de fum albastru încuijara toată gruparea. Munții cu zăpadă sunt în capătul orizontului.

La Bemalillo, „micul Bernard”, prăvălia clasică americană își chiamă simplii clienți. Râul torențial din margine a secat cu totul. Triumful pustiului se pregătește.

Intrăm în munte. Lâ Los Carrillos un grup de case americane, simple, curate. La Galisteo, doar numele spaniol în deșert. Fără de capăt, învălmășit, pustiul de granit ros.

Noaptea se lasă când trenul se oprește la Lemny, în câmpia de pietre, d’inaintea elegantei stații în stil indian care desfășură în zădar galantariul operelor de artă populară ale vechilor locuitori.

A doua zi, bogată regiune de pășuni, pe alocurea cu ogoare încă neîncepute; obișnuita fermă de lemn, îmbulzită de vite, de cai, de găini. Șuri bune, case foarte rele, total neîngrijite. Și prăvăliile sunt primitive. O clădire de cărămizi pe deal pare a fi o biserică.

Aglomerările mari sunt răspândite, desordonale, fara nicio preocupație de frumuseță. O stradă prăfoasă cuprinde prăvăliile. Bogăția fermierilor apare însă pretutindeni, Utilagiul de mașini, marile mori de cărămidă apar îndată. Câte o biserică de imitație europeană, cu turnul ascuțit și rosața gotică. încolo, popasul muncitorului gata să zboare aiurea după nn câștig mai mare. Cochetăria e numai a reclamelor și a deposilelor dc benzină, „Conoro”, „Vulturul alb”.

Garden-City din Cansas e o grădină de grâu: florile nu par să-și poată avea aici lăcașul favorit De alminterea aici primăvara întârzie. Binecuvântatul colț de iarbă nouă nu se vede încă nicăiri pe pământul brun ca lâna. Sămănă-tura de toamnă pare a nu fi obișnuită. Abia s-au deschis câteva brazde de arătură. Dar pluguri lăsate pe câmp arată fineța mașinilor întrebuințate. Coceni de porumb, în picioare sau în grămezi, putrezesc pe vechile postate. Vilele nu prea pătează întinderea; Obiceiul e să le ție în țarc. Lipsa pomilor crește impresia de fertilă pustietate. Fermele sunt mici grupe de cărămidă sure cu morișca puțului artesian și turnul de tinichea al petroliului. În jurul lor se face atâta umbră câtă trebuie.

Dar sunt și dealuri de piatră, petece de mărăcini cari n-au fost niciodată tulburați de plug, lungi intercalări de pustiu.

Nume indiferente pănă la marele centru, cu mândru fronton de case roșii, de la Dodge City. Blocul de cărămidă e admirabil legat. Câte o biserică pentru grupuri risipite apare cu totul isolată în mijlocul stepei.

La gările următoare mari înjghebări de lemn arată de-positele de grâne: ale companiei Kansas, ale companiei fermierilor, ale câte unui dealer lucrând în numele său propriu. La Hulchinson patru imense elevatoare exprimă bogăția Ținutului. La Newton serviciul apelor își presintă de departe țișnitoarea reclamă. Pe când aiurea gara e numai o magherniță sură și goală, aici se ridică o măreață zidire de cărămidă cu ușile și fereștile în netedă piatră sculptată.

Peste’puțin un câmp de sonde apare, dar răsleț ca la noi, cu spații largi între șchele. 0 exploatație locală fără mult rendement. Nu se văd așezări împrejur. Mai departe numai un sătișor s-a format în jurul marilor deposite rotunde.

Alături un grup de căsuțe povârnite lângă o râpă poartă gloriosul nume al Florenței. Dar la Emporio, „cetatea negoțului”, noua gară splendidă e terminată; nu e prea mare pentru grupul de case pe care-l strivește dominându-le. E aici un oraș cu înalte clădiri roșii, cu străzi largi și parcuri foarte îngrijite. Pe unul din ele un simplu monument de amintire cere să nu se uite căzuții războiului, let no forget.

Spre Kansas City terenul urmează, cu ondulații rare, în aceiași desfășurare a șesului gros. Un soare roșu, fără raze, înfășurat în fumuri fără izvor văzut, se apleacă în jurul dealurilor goale. întâiul lan de grâu plin se întinde la picioarele lor. Din ce în ce ferma se face mai arătoasă, mai îngrijită.

Marele oraș însuși, cu largile lui bulevarde, cu dealul acoperit de lumină, cu fațadele uriașe ale fabricilor și îmbulzeala de trenuri pare a reprezinta același tip al centrului de regiune agricolă.

A doua zi industria domină. O ceață fumurie acopere orizontul la Rock Island, care-și înalță sițs furnalele. Largul Ohio își scurge apele printre maluri acoperite cu că-sulii sărace, pentru lucrători. înainte de punctul unde se captează izvoarele într-un lung canal de ciment, mlăștinile sunt pătate cu păcură. Poduri fără stil înjugă râul. Impresia e a unei ^nseilări lacome și pripite pentru câștigul imediat

Terenul pietros e tăiat apoi adânc de șoseaua vecină. Rostogoliri imense de bolovani o mărgenesc. Când aoeastă risipă de granit încetează, suntem într-o regiune de păduri tinere care durează pănă la masivele suburbii ale Chica-gului, care-și revarsă la acest ceas de dimineață vahirile de lume în străzile de asfixie dominate de trufia sky-scra-perilor. 

capitale trecutului

1. Gettysburg.

La ieșire trecem din nou în fața fabricilor care storc vlaga omenilor noștri: Indiana Harbour, Gary, cu frumoasa gară, de unde pleacă strada principală' cu clădirile de căpetenie, zidiri de piatră în stil european. Fabrica de ciment se laudă cu 175.000 de saci producție pe zi. Pe urmă iarăși pădure, sprintenă pădure bine îngrijită. Câmpia de hrană, ferma cu turnulețul ei de petrol și-au reluat stăpânirea ca și cum n-ar fi alături infernul fabricelor și afacerilor. Numai păduricea și calmele ape ale unui lac de argint înviorează monotona strecurare a căsuțelor de muncă, Ici și colo doar câte o fabrică își clocește căsuțele improvizate ale muncitorilor. În seara cenușie, tristă, fără un semn de primăvară, miriștile, în fundul zărilor, ard pentru a curăți câmpul.

A doua zi spectacolul se, schimbă. Pădurea e mai întinsă, mai bogată, mai adevărată. Ploaia multă, care continuă, a creat o primăvară ce îndrăznește a miji. Uriciunea căsuțelor de țară va începe îndată a se ascunde. O mare apă ne urmărește o bucată de vreme cu dunga ei largă albicioasă.

E împrejmuirea Washingtonului. Orașul se pregătește de înmormântarea fostului președinte, apoi Șef al Justiției, Taft. Dar nicio risipă de decor teatral. Gara nu e în negru. Nicăiri steaguri atârnând, decât doar la Legații și ambasade. Cavaleria trece, peste două ceasuri apoi și artileria. Ținută ireproșabilă, fără înțepeneală; frumoși cai; lume puțină, care nu se descopere toată la trecerea steagurilor. Deocamdată, pe un afet de tun sicriul, învelit în steagul înstelat, e dus la Capitol.

In ziare părerile de rău sunt sincere, dar discrete. Un articolaș simțit, un desemn: Unchiul Sam onorând catafalcul, drapelul lăsat asupra rămășițelor. E mai impresionant decât mult zgomot fără o adevărată emoție. E vădit însă că orice ține de politică nu pasionează și nu zguduie mulțimea. Și apoi toate trec aici așa de răpede!

Ă doua zi la câmpul de luptă din Gettysburg, unde, în Iulie 1863, înaintarea trupelor sudice, apărătoare ale sclaviei, a fost oprită în loc, cu patruzeci de mii de morți din ambele părți, de armata pe care o insufleția convingerea de neînduplecat profet biblic a lui Abranam Lincoln.

Drumul taie prin țerna roșie ca de sânge, despărțind bucăți de pădure prin care sunt sămănate casele de lemn în colori variate. El atinge orășele curate, liniștite din această Maryland, ca Fredericks, Lewisburgh. Caracterul rural de fermă veche, ușor înseilată, rămâne. Figuri de jae-gri răsar foarte adesea în pridvoarele sprintene. Ei formează o mare parte din populația școlilor elementare. Câteva high-schools de Stat sunt suite pe delulețele verzi, cu turnulețele și cupola măruntă a capelei. Odâtă, într-un așezământ particular, o maică ’ era în mijlocul fetițelor; aiurea, pe urma gliganilor cari se strâmbau la trăsura noastră purtând un om cu barbă, doar corecți tineri clerici își purtau cu eleganță gulerele albe pe negrele sutane. Și aici catolicismul lucrează, — putere orânduitoare, sigură de sine.

Ajungem la locul unde odată un modest tovaraș al lui 

Penn își ridicase coliba. n-ar fi gâcit că peste două sute de -ani se va da aici o crâncenă luptă nu numai pentru idei de egalitate între creaturile lui Dumnezeu, idei care erau și ale lui, ci pentru a se ști dacă munca va fi liberă sau nu. Cu atâtea sacrificii ea s-a liberat, dar întrebarea e ce usa-giu s-a făcut din libertatea declarată legal înaintea Cerurilor judecătoare. Negrii chelneri, negrii argați, negrii dă--dace, negrii portari pot răspunde și poate răspunde aproape întreg sufletul lor fără încredere într-însul, veșnic cu ochii la ordinele vechiului boss, ale stăpânului care a rămas. Și totuși vechea rasă britanică, pură, pentru ei s”a jertfit așa de generos.

Dar poate că aici, în țerna scormonită de ghiulele și frământată de alergarea luptătorilor s-a mai hotărât ceva: datoria de a fi împreună a Statelor Americei libere, State vechi, de la început, State adause prin cuceriri și alipiri. Unirea era de bună voie; ea a fost impusă cui voia s-o rupă. Jtegimelor cu principii deosebite li s-au substituit aceleași norme superioare ale vieții constituționale. În acest pământ Inuiat de sânge, opera unității naționale s-a înfăptuit. Să nu se uite planurile latine ale lui Napoleon al III-l ea, care s-au risipit în această luptă.

De aceia locul, cele șaptesprezece „acre” de pământ, merita sfințit, prin memorabilul discurs al învingătorului, ca și prin recunoștința vremurilor următoare. E acuma un „parc național” al amintirilor, cu peste patru sute de monumente, cele mai multe de un gust discutabil și în general rău grupate. Statele, orașele, regimentele au vrut să pomenească pe ai lor, și e duios că, alături de asemenea scumpe dovezi de amintire, stegulețe, coronițe de flori se înfig, se așează lângă pietricelele celor mărunți, după trei șferturi de veac de la trecerea lor din viață. Un vânt de iarnă aruncă furios fulgii în valuri de-asupra mormintelor.

Stau alături învingătorii și învinșii. Poporul american poate lega împreună sentimentul de mândrie pentru cei dintâi cu acela de iertare pentru cei din urmă. Odată ce jsb biruit cauza care trebuia să biruie!

Ar fi fost de dorit ca în jur să fie liniște, marea liniște care e supremul omagiu adus eroilor, adecă oamenilor cari și-au dat bucuros viața pentru credința lor. Dar lumea nu se poate opri, cu nevoile și cu trivialitățile ei, și astfel iat’o adunând călăuza a trei dolari „explicația” și cochete restaurante pu orge mecanice. Dar pretutindeni pacea cimitirelor. e profanată; de ce n-ar fi și aici?

2. Baltimore.

La un ceas de orașul făcut, acela care s-a dezvoltat de la sine, vechea creație. colonială, Baltimore, așezată în mijlocul aceleiași pădurici de peisagiu englez din veacul al XVIII-lea.

Centrul catolic de pe vremuri—»și aceasta se simte pănă la Washington — a căutat să rămâie credincios, pe cât se poate, originilor sale. Nu sunt fabrici visibile, cu căsuțele pentru lucrători. Două sky-scraperuri, imediat trecute pe cărțile poștale, nu strică vederea generală, așa cum sunt pușe. Strada principală, între clădiri de piatră roșier are mersul ticnit al unui oraș de provincie.

„Stilul colonial” e afecționat pentru zidirile de intere» public. Cu coloanele lui albe, cu țesătura lui de cărămizi, cu lunga desfășurare a aripilor de castel de-o parte și de âlta, a miezului încununat cu o cupolă, el face cea mai prietenoasă impresie. Numai micul Museu, bine croit și perfect împărțit, presintă puri stâlpi ionici în față, pe când pe laturi alcătuirea de cărămidă samănă cu o veche mănăstire italiană.

Universitatea, clădită cu sacrificii de multe milioane de dolari, e o fundație particulară, și ea poartă numele întemeietorului, John Hopkins. Veniturile sunt luate din dobânzile unui fond de 35 de milioane și din taxe, din grele taxe pe studenți. Ca mai pretutindeni în America, școala tehnică e cuprinsă și ea în organismul unniversitar. Ceia ce am văzut din sălile de ceremonie ca și din obișnuitele •odăi de curși o la nivelul celor mai înalte cerinți moderne. Biblioteca are poate cea mai luminoasă sală de lectură; în largile ferești sunt prinse semnele marilor tipografi de pe vremuri.

Aici s-a introdus pentru întăia oară tendința germană a Înaltei școli pentru cercetări personale. Tradiția continuă. Fără a fi prea cercetată, Universitatea își păstrează Tângui. întâlnesc un medic român, d. Olinescu, care Ia marele Institut de higienă se bucură de o bursă Rockefel-ler. Un fost elev al mieu e profesorul care dă lecții de românește. Românește mi-a vorbit^ cu atâta bucurie, d-na Silverberg, o doamnă care asculta bucuroasă lecția mea și o altă doamnă, Franceza, care trăise în București o parte din viața ei, avea la gară ochii în lacrimi. Nu se poate spune în de ajuns ce farmec lasă în inimi țara pe care așa de ușor o desprețuim și o ponegrim.

Am văzut colecțiile Museului. El are un Rafael de cel mai mare interes, reprezintând o prinoesă italiană din veacul al XVI-lea, un zaraf de Rembrandt, un Tiziano, iscălit—nu pune aceasta pe gânduri?—, un foarte bun Franz Hals, dar pe lângă aceasta aquaforte, de Durer, de Rem-brandl însuși, într-o bogată donație. Și, nu mai puțin, o lungă serie de aquarele în care iese la iveală, cu măsură, o visiune nouă, clară, precisă, a colorii americane în peisagiu și a valorii pe care poate s-o aibă coloarea în sine.

3_ Philadelphia.

Dacă Ballimore păstrează colțuri din vechea așezare a secolului al XVIII-lea, în care a trăit Franklin, o întreagă pătură, păstrată cu greu, dar încă existentă, încunjurată de respect măcar la zile mari și când vin străinii se poate vedea la Philadelphia, care devine astfel mai mult decât orice alt oraș american depositara trecutului de nobil idea-” lism convins și luptător.

Iată într-un colț — ce colț îmbulzit de urâte clădiri noi, lipsite ue drept și lipsite de sens!—hala Independenței. Vechea clădire în același gust al secolului al XVIII-lea englez, al epocei georgiene, cu simpatica fațadă roșie-și sprintenul turnuleț. Aici adunarea Pennsylvaniei și-a ținut ședințele. Aici s-a format pe încetul, între reprezintanții vastei provincii, spiritul de independență, și era natural ca tot aici, în orașul de frățească și sentimentală numire greacă, să se adune și delegații tuturor alcătuirilor americane pentru a lua marea hotărâre. Ea n-a fost efectul u— nei mișcări de entusiasm. ca în decisiunile Adunării fran-cese din August 1789. Nu, ci îndelung, lună de lună, pană la acea glorioasă dată din 1776, s-au sfătuit între ei aceștî fermieri, acești oameni de diferite profesiuni, mai ales a-cești oameni de drept. Căci, dacă un conflict economic a fost la basa mișcării de separație, pentru. întruparea ei într-o formulă „filosofii” ca Franklin și Jefferson și-au dat mâna cu acești jurisconsulți. Astfel s-a stabilit textul propunerii făcute, în scrisoarea lui lătăreață, de un deputat dintre cei mărunți pentru ca apoi să se poată stiliza de un Jefferson larga expunere pentru independență.

Se păstrează cu pietate câteva mobile și obiecte din acel timp; în fundul odăii steagurile de luptă sunt strânse în mănunchi. În odaia din mijloc clopotul, vechiul clopot pennsylvanian, topit pentru Adunarea cea mică. În ziua aniversării lui Washington au încercat să deie glas aramei sparte și cârpite, dar sunetul n-a ieșit. El nu putea să iasă, atâta vreme cât așa de puține sunt urechile, xtenăucite de zgomot și ne astupate la pornirile ideale, care să-l poată auzi. Când noua viață morală care se formează în această țara va ajunge să câștige terenul, atunci din nou valurile chemării la altă fericire se vor răspândi asupra, țerii, și atunci pentru omenirea întreagă va porni de aiei din America alt vânt, fraged, Jnoitpr. 

Tot trecutului îi e închinată căsuța unde pe ascuns s-a cusut primul steag al libertății— și se încearcă a face în jurul ei calmul unor pajiști bogate, răscumpărându-se cu banul fiecăruia toată obrăznicia care s-a strâns împrejur. Aceluiași trecut îi aparțin și cimitirele, cu vechile lor pietre fără cruce, mărunte, sure, ai zice: speriate de ce se aude împrejur, de ce umbră deasă, plină de fum, lasă asupra lor Goldsteinii vecini cu prăvăliile lor imense pentru copii. Cea mai goală, cu o aparență mai părăsită e a lui Franklin însuși, omul celor mai îndrăznețe concepții și celor mai smerite invențiuni de folos general, acela al celui mai mare rol și al celei mai modeste vieți. O altă lespede amintește pe fiul lui. Nicio floare, niciun semn de amintire. Poate că marea statuie ajunge, dar ea e mai rece decât țerna, care se înfioară de frig și tremură de soaid, a (acestei gropi.

Peste această lume smerită în proporții, mare în avânt pretenția timpurilor harnice, bogate, îndrăznețe a făcut imensul oraș nou pe ambele țărmuri ale vastului Dela-ware, un adevărat golf de mare, purtând ușor marile corăbii ale Oceanului. Două milioane de oameni, trei milioane cu suburbiile trăiesc pe o suprafață de pământ mai mare decât a oricărui alt oraș. În centru voluminoasele serii de cutii distanțate ale sky-scraperilor, care, fiind aici de aceleași dimensiuni, samănă o lungă strajă de uriași. încolo case de cărămizi, case de lemn cu prid-vorașele în față ocupă larga câmpie. Un formidabil pod leagă cele două părți ale orașului, care ține și de Pennsyl-Vania și de Statul New-Jersey. Pănă în sala unde trei sute de ai noștri, mai mult Bănățeni, așteptau cuvântul bun de acasă (se va face o nouă bise.-ică, în locul celei vechi care abia se ține), lungile alei de mici clădiri prietenoase se continuă.

Dar aici este și o mare voință creatoare, o mare voință de a crea din nou ceia ce răzleața inițiativă particulară a amestecat confus. De aici marile clădiri pentru artă și 

știință și admirabilele pieți care le încunjură, deschizând asupra haosului de case, asupra largilor artere care le despart una din cele mai vaste perspective de pe lmne.

Intâi biblioteca, operă de binefacere privată. Imensa zidire cu un larg fronton senin cuprinde tesaure adunate în câțiva ani. Este o secție italiană, aranjată de nona Italie, o secție pentru orbi. Comunicațiile între sală și deposit se fac prin telegrame. împrumuturile se dau cu cea mai mare dărnicie și tot odatași cu socoteala cea mai bună. Sălile de lectură sunt adevărate saloane, scăldate în lumină. Nu numai atâta, dar o superbă terasă cu vederea asupra orașului întreg poate fi și ea întrebuințată pentru lectură.

Museul, de o impunătoare arhitectură elenică, un Parte-non pe această Acropole, cuprinde o foarte vastă colecție de portrete engleze din secolul al XVIII-lea: Romney, 'Law-rence, Reynolds, Gainsborough,' cel de-al doilea încercând și o scenă mitologică din chipuri de persoane contemporane; un mare grup de Americani din aceiași epocă e alături. Peisagiul englez trece de la jocurile de lumină și aburi ale lui Turner la coloratura puternică, adâncă a lui Constable, la delicateța lui Wistley: două Veneții de doi maeștri contemporani pun alături melancolia palidă a lunuia cu țișnirile de flăcări roșii de-asupra cupolelor a Celuilalt. Marea pictură veche e reprezintată printr-o bună alegere de primitivi Italieni, ca Basaiti, printr-un Oriental sticlind din pietrele turbanului in întunerec al lui Rem-brandt, prin fragedul Răstignit cu ploapele rose al lui Ru-bens, de ia care și două curioase peisagii încercate, printr-un Van Eyck de un migălos lucru de miniaturist, prin câteva pânze italiene din secolul al XVI-lea și printr-un interesant Zurbaran.

In față. zelul lui Mastbaum a adunat de pretutindeni, într-un Museu cu poarta de bronz pecetluită de cele mai alese lucrări ale maestrului, o foarte mare parte clin opera lui Rodin. E acolo replica Gânditorului, e zvârcolirea 

Martirului, e nespusa puritate a Primăverii cu trupurile gingaș îmbrățișate, topirea în val a tyereidiei, e fâlfâirea de coamă leonină a lui Balzac și apocaliptica încruntare a lui Hugo, dc-asnpra și dedesuptul căruia se desfășură și se înlănțuiesc alegoriile, e Dragostea pierdută într-un singur trup și e Gândirea simbolică, întrupată și în mânile care închid catedrala, în mânile care se deschid cercetătoare, în mânile ridicate spre cer și în mânile crispate de durere. Toate acestea presintate cu o grațioasă ospitalitate, •care face ca simpaticul bătrân îngrijitor să redeschidă cu un zimbet ușa odată încuiată. Când oare aceste mora-•vuri vor pătrunde în Europa, ale cării Musee par date pe mâna celor mai brutali dintre polițiști?

4. Trenton, Princeton.

De la Philadelphia, prin cele mai frumoase dumbrăvi de •copaci neatinși, prin grădini de sere și mai ales prin livezi în care mugurul piersicelor celor mai dulci așldapta chemarea primăverii, spre locul unde ne așteaptă harnicul grup de Români din Roebling și din Trenlor, din Tlorence, a căror caldă ospitalitate n-o voiu putea uita niciodată. La acești Sălăgeni e cea mai duioasă amintire a țerii unde poate nimeni dintre dânșii nu se va mai întoarce.

Cea dintâi localitate e o creație a fabricei de sârmă. De ea atârnă mai totul pănă la casele de același tip, prinse în mari blocuri. în care cineva e suferit numai cât lucrează stăpânului. Tot el a dat și clădirea bisericii unite,

0 altă biserică unită, una din cele mai mari și mai frumoase din America, având geamurile împodobite cu sfinți peste colorile neamului, e în orașul vecin, capitala a Statului New Jersey, una a ortodocșilor, înalt mai modestă fiind la Roebling, Ce frumos suna corul condus de harnicul părinte Bungărdean, care, împreună cu celalt preot, Crăciun, face ce poate ca să împiedece nenorocita înstrăinare a generației nouă (fete de cincisprezece ani ieau Italieni pentru a întemeia o familie de limbă engleză).

Drumul de la o așezare la alta, tot pe margenile largului râu, printre copaci de pădure și vile, e de toată fru-museța. Undeva, se văd ruinele caselor în care a locuit prințul Ludovic-Napoleon, visând de împărăția de mai târziu: principalul pavilion, privind peste râu, la Mare, deschizătoare de drumuri spre viitor, a fost refăcut de un milionar.

Trenton e un centru liniștit și simpatic, cu clădiri mari pentru guvern și pentru Primărie, pentru episcopul catolic. Fără trecut visibil, deși aici s-au arestat în pragul revoluției liberatoare șefii bănuiți și s-a pregătit ciocnirea decivivă, deși amintiri ale lui Washington se păstrează cu sfințenie, el samănă cu cutare bun oraș englez de provincie.

Noaptea, spre Princeton.

Nu e o Universitate aceia la care ajungem după străbaterea câtorva zeci de mile. E o lume întreagă,, e deplină cetate a evului mediu, despărțită de orice i-ar putea stingheri lucrările,, fără zgomot, fără praf și, în cele câteva căsuțe din jurul zidurilor ei, fără ispită, oasă de reculegere încunjurată .de cea mai splendidă natură și labo-ratoriu de veșnică muncă mângâiat de toate farmecele câmpului, livezii și pădurii.

Din vechile colegii modeste, cum erau, după imitația celor din Anglia, încercări stângace ale secolului XVIII-lea pentru copiii acestor răzăși cari au făcut liberă țara lor, donațiile, necontenit crescute, îngrămădite de la un om la altul, de la o generație la alta au făcut ceia oe uimește astăzi și îndeamnă la respect. Ceia ce niciodată nu se sfârșește, căci și acuma se lucrează, din alta ploaie de dolari, Ig un nou palat al chimiei. 

Bogații Statelor Unite au dat științii un astfel de templu cum nu se mai poate găsi aiurea, pentru ca fnî lor să nu aibă brutalitatea muncitorului și racilele parvenitului. Protestanți, în această lume catolică, ei impun tradiția lor religioasă.

Copia Europei engleze se vede în aierul de catedrale pe care-l au toate aceste imense clădiri. Fereștile ogivale scânteie de lumini ca la o liturghie de noapte. Portalek; de castele par să închidă războinici. Și e în adevăr în orice Universitate și învierșunarea luptei și sfințenia unei devotate rugăciuni.

Nu se putea stilul potrivit cu locul și cu vremea. Puternica, armonioasa zidire a Universității catolice Georgetown, în care nu cutezam să întru seara pentru conferința mea, așa de mult părea aceasta măreție arhitectonică superioară contingențelor noastre de studii și expuneri, răspunde la aceasta, Aici însă, la Princeton, au vrut autonomia colegiilor, despărțirea acțiunii grupelor de profesori. Un fel de State-Unite ale învățământului. Nu lipsește oare autoritatea necontestată a unuia singur, a unui adevărat rector? Nu ar fi necesară și o altă unitate de vederi decât aceia, poate luai mult exterioară, a unui crez religios? Dincolo, la catolici, „ordinea romană” moștenită de Roma pontificală, îndeplinește în mare parte aceste cerinți. Dacă aceasta lipsește, o Universitate riscă să fie pentru știință un fel de beguinage, fiecare locuitor al cetății studiilor având rosturile și răgazurile sale, și la „beguinage” este cel puțin biserica adunând, totdeauna la aceleași ceasuri, pentru aceiași rugăciune.

5. Boston și Harvard.

La Boston suntem îii vechea, în buna Americă. Nația s-a putut schimba, străinii (lin toate țerile, Evrei, Greci — cetesc la un restaurant popular: saxiaxripio'/ — și alții s-au putut adăugi, dâr caracterul general al orașului a rămas tot același.

Largi străzi, une ori mai puțin bine îngrijite — căci bogăție mare nu samănă să fie aici, un frumos parc cu statui într-ales, monumente care în acest loc nu par așa de mărunte, de strivite și disparate ca aiurea, biserici care măcar prin lungimea turnului caută să fie la înălțimea marilor construcții vecine, dar înainte de toate casa solidă, •gospodărească,'vechea casă de cărămizi roșii și violele, pe care nu odată o împodobesc amănunte de artă, făcute și privite cu iubire. Chiar când treci podul peste largul râu Charles, cu înfățișare ca a unui golf de Mare, și ajungi în orașul îngemănat Cambridge, locuințile de lemn, foarte cochete, care răsar în. mijlocul grădinilor îngrijite, nu sunt înjghebări de ieri de alaltăieri, ci au o poveste a lor. Iată aceia în care a trăit poetul Longfellowr cel mai iubitor de tradiții europene dintre toți scriitorii lumii nouă, și, a-laturi, profesorul Merriman, istoricul Spaniej moderne, îți arată titlurile de vechime ale unei vile datând din vremea războiului pentru libertate. Vechi tapete naive cu lupte contra Englezilor, fiare de cămin cu chipuri de generali prinși, atâtea amănunte documentează origini istorice, așa de rari în această țară.

E drept că nobila rasă de la început, fără să se ti stâns cu totul, nu mai stăpânește orașul. În cluburi spiritul prptestant din secolul al XVII-lea se păstrează; ziarul cel mai intelectual, mai preocupat de chestii morale, din toată America, Christian Science Monitor, se publică aici. D. Cornish, președintele unitarienilor, îmi arată casa acestui grytp religios așa de stimabil, cu chipurile de episoopi și •cărțile de propagandă. Dar dimineața e, pe malurile umede ale apei, în această dimineață de frig străbătător, navala obișnuită la fabrici. Intr-un colț un bătrân Evreu de tip gâlițian adună cu grebla hârtii lepădate, în altul două Țigănci în costum special chiamă Ița gâcirea tuturor tainelor, expunând la ușă o diagramă craniană cu compartimentele lui Lavater. 

Idealismul ales al trecutului glorios se vădește și prin. marele rol pe care-l joacă arta și școala.

Museul, de stil grec, e unul din cele mai. bogate ale A-mericei. E uimitor ce s-a putut strânge — și presinta cu o perfectă metodă — în ceva mai mult ca o jumătate de secol.

Jos, misiunea Universității vecine și a Museului însușf a adus din jurul Piramidelor statui de regi, ale lui Chefren și Mykerinos, ale eutărui prinț, care sunt dintre cele mai nobile produse ale artei egiptene; prin comparație s-a putut fixa că și sfinxul are un cap de realitate regală. O statuie de lemn, care se poate pune alături cu a „Șeicului de lâ El-Beled”, elemente de piatră și de ceramică se adaugă. Etiopia presintă chipul, rar, al regelui Antaman.Din Creta vine una din cele mai sprintene statuete ale acestor meșteri de o neîntrecută eleganță simplă și, dacă, din arta greacă mai târzie, ar fi numai unele amănunte din Egina și 0-limpia ori fragmentul, plin de o grațioasă mișcare, care e Amazoana călare, și încă această parte a eolecțiilor ar fi vrednică de atenție. 0 serie de pi blicații explică tinerilor și marelui public ce s-a putut strânge aici.

O reconstituire inteligentă, din materiale procurate cu greu, — și de la castelul la Mouette, legat de amintirea Ma-riei-Antoinette—, a putut da seria de odăi istorioe, de la Anglia secolului al XV-lea, prin cămăruțele umbroase ale vechii Americi coloniale, la încăperile luxoase ale Fran-eiei lui Ludovic al XVI-lea. Nu odată tablouri, bpne, chiar celebre, pănă la două mari scene dc Boucher, împodobesc păreții.

Seria tapițeriilor, începând din a doua jumătate a secolului al XV-lea, a țesuturilor— multe coptice, câte una perUviană, sardă—, e foarte bogată. Se adaugă smalțuri bizantine — un frumos Sfânt Nicolae de pe la 1200 — și de Limoges, faianță și foarte multe obiecte de metal mărunte. Dar, înainte de toate, acesta e un Museu de pictură.

Cu multă trudă s-au adus aice fresce catalane (de Ia S. Maria de Mar), și navarese (S. Bandello) din veacul al XlII-lea, cu obișnuitul caracter oriental, bizantin, cu gama rară de colori pierdute. Italia primitivilor a dat un Crivelli, în care calma ieșire din mormânt a lui Isus, în mișcarea de uimire a celor încunjurătoare, e cu totul nouă, un Memmi de înflorire și, trecând pe la Fra Angelico, un Luini din cei fnai buni, două foarte frumoase portrete de Tintoretto (un Alessandro Farnese). Veneția lui Guardi stă alături de a lui Canaletto. Spania e reprezintată printr-unul din cele mai impresionante tablouri ale „Grecului”, printr-un aspru Ribera, prin copiii regali și tânăra viitoare regină franceză Maria Teresa, de Valasquez, prin chipul, cu așa de vii ochi negri, al fiului lui Goya, de la care și un altul, palid. Dintre vechii Germani, o dulce figură de femeie calmă a lui Cranach. Una din cele mai delicate pânze ale lui Ro-ger van der Weyden: Sf. Luca zugrăvind pe Maica Domnului. Bătrânul lui Rembrandt e numai o aburire de Iur mină, o aureolă, soția lui Tulp are-un zimbet de Gioconri și ispitirea cutării doamne, într-un cadru care cuprinde și femeia scoțând apă din fântână, a pus în joc toate artificiile marelui maestru de umbre și licăriri. Familia lui Carol I-iu al Angliei de Van Dyck e de o perfectă grupare. Un dublu portret de Rubens. Micii Flamanzi sunt numeroși.

Pictura engleză e destul de larg reprezintată, printr-o frumoasă serie de portrete. Dacă Turner își încearcă jocul de raze prin negură și de-asupra munților Svițerei, în Cascada de la Schaffhausen, el are și una din cele mai înfocate vedenii de Mare ale lui. Americanii, pănă la cei mai noi, ocupă un loc potrivit și meritat; pe lângă câțiva Copley, cele mai bune portrete, neisprăvite, de Stuart, ale Iui Washington (redat și în marmura senină a marelui Houdon) și soției lui. Sargent are o mai variată fațadă ca -oriunde, cu pânze neașteptate, o Veneție, un Apolon și Musele, un stol de Danaide. Bine reprezintat e și pictorul Winslow Homer, câte ceva din Hawtnorne, cu sfânta sa mamă; curatele gravuri ale lui Blake cu istoria Fericirii și ispitelor Răului.

Dar mai ales la Francezi, iubiți și aici, s-a făcut harnica., iubitoarea recoltă. Ea începe cu portretul, de un maestru necunoscut, al lui Pierre de Bourbon din al XV-lea veac. Câte ceva din-epoca lui Clouet. Pictorul lui Richelieu, Phi-lippe de Champagne, are un Arnauld d’Andilly, luminos. Grația figurilor mitologice ale lui Poussin se adaugă supt penelul lui Claude 'Lorrain la farmecul scenei dominate de cerul celui mai dulce apus. Secolul al XYIII-lea are și un Watteau de o extremă delicateță, câte un Cnardin, un fermecător portret al lui Franklin de Duplessis, un portret de femeie al lui Greuze (.,Chapeau Blanc”). Un onest și solid portret de Ingres și o luptă cu leii a lui Delacroix, în fața căreia e larga pânză asămănătoare a lui Henri Regnault, așa de curând pierdut.

Noua școală franceză însă a fost în rândul întâi al prețuirii din partea donatorilor. Corot apare și cu’ visiunea puternică a insulei S. Bartolomeo, cu încercarea îndrăzneață de a crea un peisagiu de Infern pentru intrarea lui Virgil și a lui Dante. L’hermite are obișnuita lui pre-sintare socialistă cu Hristos înaintea trudiților moșnegi. Dar o întreagă odaie e consacrată lui Milletj aici e viteazul Sămănator, idila Nașterii mielului, sacra Recoltă,’ icoana de nevinovăție a Păstoriței, triumful roșu al Soarelui de iarnă', truda Săpătorilor, vedeniile de adevăr iubit. Alături o scenă de vânătoare, sumbră, dură a lui Courbet, diafane năzăriri ale lui Monet (un peisagiu francez și o Veneție), un Renoir, unul din cei mai buni Degas. Se merge pănă la „Lângă Râu” a lui Lerolle, așa de pașnică. Cu mirare descoperi o pânză a lifi Vereșciaghin.

La Harvard.

Aici Universitatea nu îmbracă armătura evului mediu. 

E în tonul întregului oraș țesătura ușoară de cărămidă roșie, repetată în lungul mai multor străzi. Pavilioanele separ prea mari, cuprinzând prea mulți studenți, cari nu pot avea astfel o viață în adevăr comună. De aceia se începe acuma, după sistemul englez, un alt sistem de clădiri, cu case (homes), Profesorii locuiesc în construcțiile de lemn din vecinătate, care li dau aier', lumină, verdeață. Cetatea nu mai e aici, dar obștea de tineri și de bătrâni a rămas. Numărul profesorilor se ridică la o mie șase sute, cuprinzând, firește, și pe patroni și pe simplii auxiliari. Este și un lector de românește, d. Rafail, pe care nu l-am văzut.

Biblioteca e în mai multe încăperi. 0 parte duioasă o formează colecția, aleasă, a unui tânăr de douăzeci și patru de ani, care s-a înecat cu vasul „Titanic” în timpul războiului. Chipul lui, umbrit parcă de prevestirea apropiatului sfârșit, privește necontenit cărțile lui iubite. De-desupt, o inscripție latină fericește pe aceia cari au unit moartea cu victoria și se văd chipurile tinerilor Americani întinzând mâna Franciei luptătoare și îri. suferință.

Mai departe o altă comunitate universitară, Wellesley, și, în drumul spre New-York, o a trei a, Yale. Mii și mii de tineri se formează astfel în fiecare an pentru noua viață sufletească a harnicei națiuni care, având toate ambițiile, pare a voi să așeze acum în rândul întâi pe aceasta. Amin!

ȘAPTE CONFERINȚE 

IA TEATRUL NAȚIONAL DIN BUCUREȘTI (APRIL-Mâi 1930) ’ 

r.

Pământul

Pentru o țară care nu e ca celelalte și pentru o societate foarte deosebită de celelalte societăți, cum e America și ceia ce am putea numi poporul american, pentru o astfel de societate și pentru o astfel de nație fără îndoială că oarecare modificări de plan față de conferințile pe care pană acum le-am ținut cu privire la țerile cercetate de mine ar fi indicate.

De și Statele-Unite ale Americei reprezintă o țară cu un caracter cu totul particular — unii zic o țară care se face; dacă se gândește cineva la o țară care se va face imediat, noi vom muri, cei mai tineri dintre noi vor muri, și Statele Unite tot nu se vor face în sensul altor țeri , deși e vorba de un teritoriu care, și el, trebuie să se facă în foarte mare parte, precum veți vedea, America, aceia care este, o parte din America, mult mai mare care poate să fie, va fi presintatâ, c i toată această complexitate, cu tot acest caracter de noutate care iese chiar din extraordi-nara-i complexitate, tot în cadrul pe care l-am întrebuințat când am vorbit de alte țeri și alte nații.

Prin urmare în această dintâi conferință va fi vorba de țara americană și numai în a doua de oamenii cari se găsesc în America (am evitat formula de „nație americană”, pentru că ea s-ar putea înțelege în multe feluri, și eu țin ca lucrurile pe care le spun aici să fie înțel ege

în sensul lor adevărat, iar nu în sensul falș, obișnuit). După aceia va fi vorba de desvollarea Americei, și mulțf vor fi mirați când vor vedea că nu e o Americă, ci un șir de Americi, Căci între America de la început, aceia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, America luptelor pentru libertate, a Republicei, și America mistică a lui Lincoln,. America muncitorească de ieri și America tuturora, care e America de acum, pănă la America socotită că nu mal trebuie să fie a tuturor, prin urmare America viitorului, sunt foarte mari deosebiri. Astfel, conferința a treia poate să fie cea mai mare și într-un oarecare sens cea mai interesantă, După aceia voiu fi iarăși înpotriva opiniei publice, nu numai cea de la noi, unde s-a gândit și s-a scris mai puțin asupra Americei, dar în general și mai ales cea din cărțile franceze, pe care publicul românesc le cetește mai mult. Și, între oamenii cari n-au înțeles America, în rândul întâi sunt cei veniți din Franța, pentru că, între Franța, țară cu liniile cele mai simple, și America, în care liniile sunt așa de complicate încât nu le poți urmări, există deosebiri care fac că un American poate să petreacă foarte bine la Paris fără a înțelege Franța, iar Parisianul venit în America să nu poată înțelege nimic din America. Voiu fi acolo împotriva opiniei obișnuite că America este țara fabricilor. Eu nu m-am dus în' America să văd fabrici, și, dacă ar fi fost să fie acolo numai fabrici, m’aș fi întors cu primul vapor. Am și declarat sosind acolo: n-am venit să văd aici fabrici, ci suflete omenești. A fost chiar o mică discuție, asupra căreia îmi veți permiLe să trec, în presa americană, dacă am avut dreptate sau nu, și mulți au spus: arc dreptate când zice că sunt de văzut în Stale-Unite întâi suflete omenești și pe urmă fabrici.

In contra părerii acesteia obișnuite, rcpresintală în rândul întâi de Francezi, America are o literatură și are o artă. Și nu o literatură și o arlă împrumutate; nu, ci americane, de acolo. Ele s-au format încetul cu încetul după deosebitele epoci ale realităților americane. Acea literatură, prosă și versuri,' narațiuni și cântece, acea artă: peisagiu, portret, presintă un mare interes. Așa încât ultima conferință va fi consacrată literaturii și artei americane, prin urmare sufletului american. Poate că în această conferință și-ar găsi locul mai potrivit Universitatea amerjcană, școala americană, care e cu totul altfel de cum se crede de obiceiu: pentru unii, foarte bună supt raportul ieftinătății, mulțămită pomenei atâtor fundațiuni particulare, după alții— și aceștia sunt și Americani — ea •n-ar avea niciun fel de importanță, fiind numai o imitație europeană luxoasă și fără resultate. Un American hazliu — spiritul lui Mark Twain trăiește încă acolo —, vorbind de Universitățile țerii sale, spunea cu o glumă bună,, dar foarte nedreaptă:, Eu mă mir de donatorii cari dau Universităților americane, fiindcă din ele nu iese nimic; e ca și cum cineva, prins de pasiunea automobilelor — de care să ferească Dumnezeu pe oricine ! —, ar face danie unei fabrici de automobile care nu merg. n-ar avea niciun sens. Cât ai iubi de mult automobilismul, e zădarnic să încurajezi o fabrică incapabilă de a produce un automobil care merge. De ce au dăruit deci miliardarii Universităților care nu pot produce oameni de știință? Nu e adevărat de loc. Veți vedea că Universitățile americane sunt extrem de interesante și că produc.

Firește — o spun de la început — în fiecare din oon-ferințile acestea vor fi și lucruri favorabile și lucruri nefavorabile țerii pe care am cunoscut-o. Eu însă sunt foarte recunoscător tuturor oamenilor cari sunt amabili cu mine, și Americanii au fost extrem de amabili cu mine, peste meritele mele. Probabil reputația Țerii Românești m’o fi precedat în așa grad, încât din această causă a fost tolerată englezeasca mea insuficientă, pe care, scriind acasă, un anume student român din America s-a și grăbit să o critice, afirmând că am prea mult accent străin; eu n-am avut bursă de la nimeni și deci am stat puțin, așa că se poate întâmpla ca accentul acelui tânăr bursier român să. fi fost mai bun decât al mieu; oricum, nu cred că era cel d’inlâi lucru care trebuia comunicat prin cablogram la București. Dar în America eu am fost primit așa de bine, încât aceasta constituie pentru mine o datorie de recunoștință. Datoria aceasta n-o voiu călca. Orice popor e sensibil, și e sensibil mai ales în părțile sale slabe. E crud să insiști asupra părților slabe ale cuiva; din fericire am mijlocul de a spune multe lucruri în așa fel încât fiecare să înțeleagă cum vrea. E o practica veche: cu dânsa m-am putut apăra în viață. Așa încât voiu spune lucrurile astfel, încât, chiar dacă ar putea să se supere cineva, să nu poată arăta textul exact pentru care s-a putut supăra.

Voiu arăta deci tot binele pentru care sunt recunoscător, iar, în ce privește partea mai slabă, o voiu presinta ca observație personală, declarând de la început că aș fi cel d’inlâi care ar dori să nu fie așa.

Vorbind în această conferință de pământul american, nu poate fi niciun motiv de bucurie sau de supărare, ci e numai de înfățișat o regiune dintre cele mai curioase din lume.

Americanii inșii nu izbutesc totdeauna, în literatura și artă, să dea nota americană; nota socială o dau de la o bucată de vreme, dar nota naturii americane n-am găsit-o mai nicăiri, nici în artă, nici în literatură^ dar aceasta vine cu vremea. A fost un timp și în literatura și arta românească, în care cineva înfățișa păduri și câmpii care se chemau că sunt românești, dar a trebuit să vie Nicolae Grigorescu ca să găsească ce dă atmosfera specială românească tuturor colorilor și combinațiilor de colori.

Americanii țin desigur foarte mult la țara lor. Mulți dintre emigranții din a doua generație o iubesc peste măsură. Rămâne deci, bine înțeles, că țara cea mai frumoasă este pentru fiecare țara lui, după aceia vine țara prietenilor și cea din urmă țara dușmanilor celor mai răi. Aceasta este gradația. Pentru că America a făcut foarte mult bine României, și pentru Români, America este o țară frumoasă.

Acum rămâne să vedem care sunt caracterele acestei țeri.

Să căutăm metoda.

Profesorul e totdeauna persecutat de metodă. E mai bine să o mărturisească singur decât s-o observe ascultătorii. Iată metoda pe care o voiu urma eu: voiu presinta întâi partea cea mai caracteristică din natura americană, și aceasta, după mine, e pădurea.

După această pădure—cum a fost la început, cum s-a transformat și a dispărut în mare parte—, al doilea element care mi se pare mai caracteristic este piatra: stânca, muntele; nu numai muntele, dar muntele și stânca, pentru că munții americani sunt munți ridicându-se ici și colo peste imense grămezi de bolovani răsturnați, așa de mulți încât poți merge, spre Sud, trei zile și trei nopți și tot nu ieși din regiunea care samănă cu resultatul unui formidabil cutremur de pământ.

In al treilea rând Marea și tot ce ea poate să creeze. 0 Mare mult mai puțin seducătoare de cum se crede. deși America se află între două Oceane, cu toat > acestea Marea n-a lucrat asupra solului american. O comparație: Norvegia de o parte, America de alta. Norvegia este o țară sculptată foarte adânc de un meșter divin care a creat fiordurile ce pătrund, scobesc, dantelează coasta norvegiană; dincoace, este nu nai o solidă coastă de stâncă, în stare să resiste geniului artistic al naturii. Și curentele sunt deosebite: cele care ating coasta Ainericei și cele care bat coasta Norvegiei.

S-a făcut în timpul din urmă o comparație interesantă de un scriitor francez care nu este cel mai nou descriitor al Amerioei, d. Paul Morand, cel care a publicat o carte despre New-York. În parentesă, d. Paul Morand, care, când va veni la București, și din fundul provinciei va alerga lumea ca să-l asculte, pentru că noi suntem cea dintâi dintre națiile care aleargă după celebrități exotioe verificate și neverificate, scrie într-o limbă care e a d-sale, pentru inițiații Stilului d-sale, deci nu pentru a descrie o țară, ci pentru a arăta încă odată cum știe d-sa să scrie altfel decât alți oameni, Totuși această carte, pentru că ea trebuie să se vândă în America, și pentru că Americanii n-au făcut studii speciale de stil modernist este cev; mai pe înțeles și cu milă față de viitorul traducător american. Comparația de care vreau să amintesc se găsește însă Jn cartea d-lui Siegfried, distins economist și financiar, care a fost de trei ori în America, o cunoaște foarte bine, și în special cercurile care-l interesează. I-deia fundamentală a cărții lui este însă cu atât mai falsă, cu cât toate amănuntele sunt foarte folositoare, numai cât din ele se trag teorii care nu se învederează.

Intr-un articol recent dintr-o revistă americană d. Siegfried pune această întrebare: au dreptul unii Americani să spună că America este țara cea mai mare, că Americanii sunt nația cea mai activă, cultura americană este cultura cea mai înaltă?

Mie nu mi-a spus nimeni așa ceva, ceia ce arată că Americanii au foarte mult discernământ; dacă găsesc pe cineva la care să prindă orice, i-o spun, dar aceasta nu însemnează că o spun și unor oameni despre cari n-au dreptul să creadă că vor primi orice. Se pare totuși că sunt scriitori americani cari cred că Europa este o biată peninsulă legată de Asia. Și d. Siegfried, răspunzând, spune: e foarte adevărat, dar la noi, în Europa, totul este încheietură; dincolo, în America, totul este masă, bloc; la. noi totul e prins în legături foarte fine și foarte mobile; noi suntem articulați, Europenii; d-voastră, Americanii, sunteți un corp care-și caută încă legăturile între oase și mușchi, pentru ca ele să fie capabile de a fi întrebuințate pentru mișcări mai delicate. 

Aceasta este foarte adevărat. Vedeți, coasta americană este în cea mai mare parte o coastă dreaptă; rar o peninsulă rătăcită. Și de aceia, pe tot lungul coastei, porturi foarte puține.

Din această causă am lăsat Marea în rândul al treilea și am pus întâi pădurea și pe urmă muntele, stânca.

America este și o țară de lacuri, Prin urmare nu se poate vorbi de America fără a vorbi de lacurile acestea.

Iar după înfățișarea tuturor acestor elemente, voiu veni la partea aceia care așteaptă pe om pentru a căpăta o înfățișare pe are, înainte de coborârea omului alb în America, țara nu o avea.

• Aici, e o mare deosebire între America și țara noastră. Nu poate vorbi cineva de partea sudică a țerii noastre, de Muntenia, fără a pomeni înainte de toate de șesul plin de toate minunile jocurilor de soare, transparențelor de aier, capriciilor de ceață, de negură, frumusețelor de apus, suprinderilor de răsărit. Această formează nu opera noastră, ci taina însăși a naturii noastre, și parcă une ori te întrebi daca agricultura cea d’intaiu, în părțile noastre, n-au făcut-o niscaiva zei, mult mai harnici decât noi, cari nu putut lucra șesul muntean cuprins pe vremuri numai de păduri. Cine știe ce puteri divine ni-au dat un exemplu pe care l-am imitat slăouț după aceia 1 Răposatul Nicolae Densusianu credea, de aitfel, că toți zeii Olimpului nu locuit în Carpați, că leagănul lui Zeus și tuturor celorlalte divinități era undeva pe la Caraiman. Iupiter trebuie să fi avut atunci și o vilă la Sinaia, pe care a scliim-l>at-o pe urmă pentru o reședință pe țărmul Eladei, mai caldă.

Deci, la urmă va veni vorba și de ceia ce omul a creat: șesul, ogoarele de grâu și porumb. În multe părți agricultura americană, este inferioară agriculturii noastre, care este una din cele mai modeste, dar pentru admirația căreia am chemat la București un Congres agricol, la lucrările căruia am colaborai și eu. În ceia ce privește însă originea acestor cJgoare, livezi și grădini, pe acestea nu le-au făcut în America zeii, ci le-au făcut oamenii. Ele sunt creațiuni omenești, resultatul irigațiilor și sobițelor de fieu așezate la rădăcina fiecărui portocal. Căci fiecare portocală venită din California este datorită și căldurii soarelui, dar și sobiței de mangal așezată lângă rădăcina copacului. Și florile frumoase care se vând pănă și în părțile de Nord ale Americei, omorând pe grădinarii din regiunile nordice, florile aduse din California cu trenuri speciale,, care sosesc cu precădere, sunt ieșite din truda omenea c~, Acolo avem a face, nu cu un dar_ al zeilor, ci cu resultatul unei munci omenești admirabile, care însă, în ce privește valoarea ei, în ce privește suferința pe care o provoacă, mulțămirile pe care le procură ca răsplată și suferințile, lipsa plăcerilor celor mai elementare, va fi judecată, când vom vorbi de locuitorii țerii, de grupele omenești adunate pentru o muncă solidară pe pământul american.

încep cu pădurea.

Pădurea americană ocupă o foarte largă parte din această țară-continent având 125 milioane de locuitori și încarc ar putea trăi cel puțin de zcs? ori pe atâta. Vastă țara, dar mai mică decât vecina ei, Canada. Prin numărul locuitorilor, prin -opera îndeplinită, prin valoarea cLvi-lisației creaLe aici, d^ sigur că Statele-Unite ale Americei-de-Nord întrec Canada. Canada însă are foarte multe în sușiri, pe care le vom mai vedea la rândul lor. Canada nu este o veche provincie engleză demodată, incapabilă ele a fi comparată cu spiritul fără păreche al Statelor-Unite-

Pădurea aceasta americană a fost foarte mare, când era neatinsă do oameni. Cei mai vechi locuitori ai țerii no considerau copacul, ca în Franța vechea populație galici, cu druizii în frunte, ca sacru; toLuși, dacă nu era copacul sacru, desigur că în mintea Indienilor pădurea întreagă-avea un oarecare caracter sacru. Această se vede din cele dintâi descrieri ale Europenilor cu privire la viața În dienilor, descrieri care totuși trehuie să fie luate cu foarte mare socoteală, căci, cu cât sunt mai frumoase, cu atât sunt mai fictive. Istoria literară franceză a constatat că. multe din cele ce le spunea Cîiateaubriand, marele romantic francez de la începutul veacului al XlX-lea, despre pă durea americană și despre ce era în acea pădure, repreț-sintă o operă de fantasie. El a văzut ce a văzut în America, unde s-a dus, nu pentru a cerceta frumuseța naturii americane, ci fiindcă voia să facă o carieră. Cariera n-a făcut-o, și a fost și foarte supărat pe Americani cari l-au primit foarte rece. S-a dus să facă nițel teatru lui George Washington, fără îndoială un foarte însemnat onr de stat, un foarte bun general, dar care nu era teatral În general, noi, cari suntem teatrali în bună parte, tea-tralitatea s-o lăsăm la garderobă în America, pentru că nu plătește doi bani acolo, Statele-Unite fiindi o țară de simplicitate, de aspră simplicitate, în care mofturile nu prind de loc. Chateaubriand a venit plin de „mofturi” filosofice franceze și a crezut să sperie pe George Washington, dai nu l-a speriat, și marele scriitor a rămas cu părerea că Washington nu e așa de mare cum se credea; un om rece, sec, cu care nu te poți înțelege. Pe urmă a făiCut atâtea descripții ale pădurii americane constatate ca falsei s-a dovedit că Cîiateaubriand, în scuitul timp cât a fost în America, n-a putut să vadă tot ce spune și că n-a fost niciodată în unele locuri pe care le-a descris. Cine cunoaște natura americană, a putut să-și dea sama că niciodată astfel de plante și animale n-au existat în locurile pe unde zice că a călcat.

Oricum, pădurea americană trebuie să fi fost splendidă. În museele Americei se mai înfățișează câteva exemplare din copacii aceștia enormi, și secțiunea trunchiului arată, prin cercurile concentrice lăsate de creșterea anuală a copacului, ca el trebuie să fi început a crește de pe vremea vechilor Stat' indiene; secole întregi au trecut asupra lor. Pădurea aceasta va fi avut un mare farmec. Din ea a ieșit toată religia indiană, toată poesia indiană, din sufletul hrănit înainte de toate de pădure.

Din nenorocire ea n-a fost cruțată. A întrat Europeanul, deși imul din Anglia, unde copacul este iubit. Dar America a fost de la început socotită ca o țară pentru câștig, unde nu se stabilește, cineva, ci unde stă câțiva ani sau câtdva luni, dacă are mai mult noroc, pentru ca pe urmă să se întoarcă acasă. De atunci, natura americană a fost tratată totdeauna în acest fel.

Pot spune de pe acum că aceasta face imposibilă și existența satului american. Americanul n-are sat. Sunt numai aglomerații improvizate, din care unele au rămas, altele s-au desfăcut. Chiar din această primă conferință pot spune lucrul acesta, desigur neașteptat pentru foarte mulți, că sunt târguri măricele în care nu mai e niciufi singur locuitor, târguri noi și moarte, fiindcă ele se ridicaseră când se întemeiase acolo o fabrică și fabrica n-a mers. Pentru ca în America fiecare fabrică stă cu gura deschisă asupra concurenței, gata s-o distrugă, ori s-o atragă, s-o robească, s-o cumpere pentru ca să-i interzică a mai lucra. Atunci miile de lucrători adunați în jurul fa-bricei se împrăștie, pentru că nimic nu-i reține, nicio amintire, nicio biserică, niciun țintirim, nimic.

Sau, chiar dacă a fost o biserică, ea, rămasă fără preot o bucată de vreme, mai e lăsata unui păzitor, pănă pleacă și el și-și poate lua fiecare ce vrea: uși, ferestre, sticle.

Ferma americană n-are a face cu ferma franceză. Ferma franceză e de zid, cu ferești mici, uși înguste și doar pe d’inuntru ceva mai atrăgătoare; dar ea are un caracter familiar, istoric, ceia ce la ferma americană nu există. Fermierul american nu-ți poate arăta un portret s^unându-ți: „Iată, acesta a fost tatăl mieu; el a defrișat aceste locuri”,. căci de la defrișare câți au trecut pe aici: astăzi un -Suedes, mâne un Italian, poimâne un Danes sau Grec, sau. 

Român, după dorința fiecăruia. Stau câteva luni într-o casă de lemn, apoi nu li mai vine la socoteală, pleacă și vine altul sau nu vine nimeni, în locul unde nimic nu leagă pe om de pământ.

De aceia natura americană a suferit, groaznic, de pe urma acestui fapt. Oamenii au fost extraordinar de vitregi cu dânsa. Aceasta se datorește și unor defecte pe care marea rasă anglo-saxonă le unește cu calitățile sale. S-au așezat Francezi în Canada, s-au așezat și Români, în cea mai mare parte fermieri, pe când în Statele-Unite Românul este în cea mai mare parte muncitor la fabrică. Fraiv-cesul, Românul au milă de pământ și milă de pădure. Mila aceasta Anglo-Saxonul nu o are. Pământul, pădurea pentru el este un material oarecare. Cum la Chicago, în fabricile de conserve, se ia boul sau porcul, se l^eagă de picioare, se așează la începutul întregului curs de fabricație și el trece prin fel de fel de mașini care îi taie gâtul, picioarele, îi desfac mușchii, îl sfârtecă tot mai mult pănă ce la capătul celălalt animalul se găsește etichetat în cutii de conserve, și, dacă un om ar cădea prins în angrenajul mașinilor la un capăt, s-ar trezi jambon la partea cealaltă» tot așa pădurea pentru Anglo-Saxon este un simplu material lemnos. Cea mai mare fabrică de lucruri pentru copiii din toată America este a unui Evreu din România, &.

• Feldman, de la New-York. Ii vin în fabrică vagoanele care aduc lemnul din pădure, lemnul merge din odaie în odaie și, în fiecare, mașini rup din qopac, îl tot prefac, pană ce la capalul celait iese un cărucior de copil sau ce alta voiți. La întrare materialul lemnos primitiv, la ieșire marfa gata împachetată.

Natura, prin urmare, e considerată de la început ca o simplă materie primă. Nici chiar primii pionieri, cu tot idealismul lor, nu veniau să se bucure de frumusețile naturii americane. Și astfel pădurea, acea lă frumuseță mare a naturii americane, și-a pierdut sufletul: este o pădure ruptă, persecutată, niciodată pe deplin iertată, ci numai tolerată pănă la anul viitor. Cel d’inlâi semn pe care-l face un proprietar nou este să rupă ceva din copacii grădinii. Aceasta înseamnă că va clădi acolo.

Câtă deosebire, încă odată, între sufletul nostru față de natură și sufletul față de natură al oamenilor de rasă amestecată așezați în America! Pentru noi e o durere să dobori un copac. Am clădit £i eu la Sinaia, pe un loc cu vechi copaci frumoși, și-mi era o durere gândul că vor trebui dați la pământ; nici n-am vrut să vin pănă ce nu s-a isprăvit clădirea din cărămidă, și una din condițiile pe care le-am pus prietenului mieu arhitectul a fost să cruțe cât mai mulți copaci; brazii pe cari va trebui să-i doboare să-i dea de o parte, să nu-i văd morți. Sentimentul acesta este foarte răspândit la noi. îmi aduc aminte de o foarte frumoasă nuvelă a nu știu cărui scriitor mai tânăr de la noi, poate N. N. Beldiceanu, în care e vorba de durerea unui bolnav pentru căderea unui salcâm; tăierea salcâmului a contribuit la moartea lui.

In America, precum am spus, acest sentiment nu există. Pădurile sunt într-un hal de suferință care face rău. Aici nu există păduri ale Statului— și ce puțin înseamnă Statul american pentru societatea americană! Ce desavantagii și ce enorme avantagii sunt în aceasta! Noi tojir aici, sân-tem, dacă nu cu picioare de lemn, dar prinși în obloje-lile Statului. Dacă și-ar face odată cineva cu noi pomană aceasta să ne silească a umbla, fie chiar șchiopătând o bucată de vreme, pe picioarele noastre proprii, scoțând odată scândurile acestea în care suntem cuprinși, atunci ar fi momentul când am începe să trăim într-adevăr.

In America, Statul n-are păduri: pădurea e a cuiva care nu vine niciodată să o admire; e a unei societăți. Ce suflet poate să aibă o societate pe acțiuni? Pentru o asemenea societate n-are niciun fel de farmec o pădure pe care n-o vede. Pănă și în acele locuri ferite, apărate, luate de Stat, pănă și acolo vezi copaci arși. Pe o regiunea întreagă, ceasuri cu trenul, erau numai copaci de o curioasă aparență: fiindcă era iarna, gândiam că n-au dat încă frunze, acești copaci negri și suciți,' și m-am întrebat ce fel vor fi, cu o coloare și o formă atât de deosebite de coloarea și forma copacilor obișnuiți, Erau copaci arși; mersese focul pe întinderi de sute și mii ae chilometri, distrugând totul. Și în alte părți au fost distruși copacii, și nici măcar pentru a se face o fabrică sau o locuință, ci în vederea viitorului. Durerea te cuprinde de câte ori vezi învelișul acesta împădurit, desființat. Și la Canoanele cele mari din Colorado, minunea aceia de forme și colori, săpată în stâncă roșie și galbenă, în parcul național de alături se poate ceti o rugăciune pentru cruțarea copacilor rămași, ca să nu fie și ei distruși de focul ciobanului ori mai ales al excursionistului.

Distrugerea pădurilor deci este o pierdere foarte mare pentru frumuseța Americei. Orice țară trebuie să aibă o taină a ei: taina Mării, taina lacului. Noi avem lângă București lacul Snagov. Când va fi acoperită pădurea cu toate hârtiile învelind mâncărurile Bucureștenilor în excursie, taina lacului se va duce.

America sufere, în genere, de lipsa de taine; este o țară în care prea vezi totul: n-ai nimic de gâcit, nimic de descoperit; o țară pusă pe hârtie, catalogată mai rău decât Elveția, căci Elveția adaugă și o anumită cantitate de poe-sie. Dar poesia pănă acuma n-a ajuns să fie socotită în kilowats, deși ar fi o foarte bună reclamă să poți ceti pe câte un stâlp: „drumul spre muntele cutare având atâția kilowats poesie romantică”, și atunci toți doritorii și toate doritoarele, de toate vrâstele, ar ști cantitatea la care se pot aștepta și dacă ar ^/socoti că e prea mult și n-ar putea resista, ar alege un loc în care condițiile ar fi mai moderate.

Desfăcuți de farmecul naturii, Americanii sunt însă oameni eminenți supt raportul activității. De voie sau de nevoie urmașul leneșului din Europa ajunge în America un om harnic. Ești ridicol dacă nu lucrezi; se uită lumea pe fereastră la d~ta dacă stai înaintea unei cafenele și deschizi un jurnal. Dacă ai face una ca asta, ai fi fără îndoială omlil cel mai extraordinar din orașul acela.

Dar, în America, afară de această activitate minunată, sunt oameni cu desăvârșire superiori,-cu concepții largi, îndrăzneți fără margine, cari știu că îndrăzneala omului poate orice și abdicarea omului nu poate nici lucrul cel mai simplu. Lauda față de un om trebuie să se adreseze numai atunci când omul face un lucru socotit imposibil, căci lucrul posibil îl poate face toată lumea, și niciun om nu trebuie să fie lăudat pentru că a făcut uit lucru posibil; ci numai îndrăzneala lui atinge imposibilul— și în șaptezeci și cinci de cazuri la sută, trebuie,— aceia merită laudă.

Una din concepțiile uriașe ale conducătorilor din America sunt și parcurile naționale. Parcul național are mii de chilometri pătrați, e un ținut întreg transformat în Parc Național, la Yellowstone și murea. Acolo întâlnești rămășițele vechii vieți indiene,colțurile de pădure primitivă.

America, trebuie să știți, este o țară foarte rău locuită. Vom vedea într-o conferință viitoare care sunt părțile intens locuite; numai trei regiuni care se pot chema locuite în sensul european, unde sunt casele dese, cu acele sây-scrapers de câte șaizeci de rânduri, pănă la cea, în pre-parație, de o sută douăzeci de caturi. Un conferențiar bu-cureștean vorbia cu un sentiment de admirație despre casele acestea așa de înalte de „zgârie cerul” cum li se spune, așa de înalte încât „pentru ca să li vezi acoperișul trebuie să-ți cadă căciula din cap”.

Eu m-am dus cu căciula în America, dar n-am. pus-o niciodată, fiindcă singurul fapt că veniam cu barbă făcea din mine un exemplar unic al omenirii, Vă puteți închipui ce ar fi fost dacă veniam și cu căciulăl Poate că, dacă purtam căciulă, aș fi putut plăti, expunându mă, o parte din cheltuielile de călătorie, care au fost grele, suferite de nenorociții noștri frați din America și suferite, nu din fericire, și din punga mea. 300.000 lei au trebuit să treacă, în condiții din cele mai modeste, pentru șederea în America timp de două luni de zile.

Dar și în regiunea aceasta unde populația este foarte deasă se păstrează o parte din pădurea primitivă, chiar în mijlocul orașului. Parcul american nu e parcul european, nu e un parc sădit, tuns ca în Franța veche, undo copacii iau toate formele: triunghiulară, pătrată, ovală, în formă de liră, după capriciul friserului-g^ădinar; în America nu se atinge nimeni de copac, ci el trăiește cum vrea. În mijlocul New-Yorkului vezi un astfel de parc, care nu e altceva decât o rămășiță din pădurea de odinioară, de pe vremea când New-Yorkul era numai un șir de pâlcuri omenești, unde fiecare, cum debarca, își făcea casa de lemn, cârpită cu tot felul de cutii furate de pe corăbii.

Dar, dacă New-Yorkul are în mijlocul său o bucată de pădure, Washingtonul trăiește în pădure. Capitala este un alt tip de oraș american, ferit de industrie, cu foarte puțin comerț, unde n-are cineva voie să ridice clădiri cu foarte multe rânduri. De aceia orașul este extrem de întins, cerând pentru aceasta foarte multe automobile la îndemâna celor 200.000 de albi și 200.000 de negri. Nu se votează la comună la Washington, pentru că alegerile ar trebui să dea o municipalitate pe jumătate neagră. Aici cel din urmă lucrător are și el automobilul lui, iar bogar tul de obiceiu ^tâtea câți membri ai familiei.

Washingtonul e deci în pădure. Nu e un parc în mijloc; ci orașul acesta artificial, cu clădiri în stil clasic de preferință, e așezat în mijlocul chiar al pădurii, care aici n-a fost distrusă.

Iată ce rămâne din pădurea americană: părți întinse, unde pădurea e numai provisorie, parcuri naționale, cele mai frumoase din lume, dar nu totdeauna accesibile, fiind la prea mari depărtări de drumurile obișnuite, parcurile din orașe și împrejurimi. 

Dar America este o țară extrem de interesantă și prin caracterul particular al munților ei.

Statele Unite au două sisteme de munți: mai ales sistemul munților de Apus. La Răsărit muntele nu te impresionează; niște simple înălțimi împădurite. Nu se vede stânca și, cel puțin în părțile pe care le-am străbătut, nu se găsesc vârfuri acoperite și vara cu zăpadă; muntele este un simpatic element de decorațiune, un element necesar varietății în peisagiu, dar nu e elementul dominant. În Vest e cu totul altfel: aici are cineva a face cu muntele stâncos, Rocky Mountains, care pornește din Alaska și se întinde pănă dincolo de granița Statelor Unite. O imensă regiune de piatră, din care nu ieși cu zilele. Drumul de la Chicago pănă la San-Francisco,. cu trenul rapid, înseamnă patru zile și patru nopți. Ei bine, din această enormă distanță pe care trebuie să o parcurgă călătorul, cea mai mare parte se face prin ținutul acesta pietros. Cauți în zădar elemente de varietate în pustiul de piatră ce-l străbați, și nu le poți găsi. După Lacul Sărat, nimic nou, ci mereu aceiași rostogolire imensă de piatră înțepenită. Parcă un zeu rău ar fi scuturat cu.mâna lui uriașă scoarța pământului, și s-ar fi desfăcut bucăți asupra cărora apasă un blăslăm, pentru că nicio vegetație nu se prinde. Numai ici colo o nenorocită de plantă care-și dă toate sforțările ca să răsbată prin rădăcinuțe în granit și izbutește cu desăvârșire relativ. Această sărăcie a naturii, această nesfârșită miserie a solului explică pustiul care este, în cea mai mare parte, pe această coastă a Oceanului, pănă departe în interior. Muntele merge pănă aproape de coastă.

Sa nu credeți că e dn râi lăsat de natură vestita Californie, a aurului și a petrolului — și e într-adevăr mult petrol în California, sondele fiind foarte cuminte așezate pănă și la marginea drumului: sate, orășele de sonde, așa de bine păzite în cât rare ori se întâmplă ceia ce din nenorocire se întâmplă așa de dese ori la noi, cu focul nestins al sonae-lor neîngrijite. 

Totuși țara aurului și a petrolului este și țara florilor. IFăry îndoială sunt aici foarte frumoase flori, dar pentru negoț; ele nu se cultivă pentru frumuseța florei, ci pentru câștig, unele orchidee ajungând la cinci-șase dolari. California este și o țară de copaci minunați: drumuri întregi mărgenile cu copaci de piper adus din Australia; primăvara e o ninsoare de flori roșii. Dar toate aceste flori și fructe pentru negoț nu. s-au putut produce decât printr-o muncă uriașă, prin irigațiunj făcute cu foarte multă cheltuială, și toată frumuseța vine din meșteșugul creării pământului.

Așa încât, în toată partea aceasta de Vest, America este pe piatră.

Iată sistemul osos, am zice, al Americei, sistem osos care în momentul acesta este străbătut de o mulțime de tuneluri. Pentru că aici nu s-a adoptat sistemul sărăciei noastre, de a nu face tunel decât atunci când nu se poate altfel. Ca să sc vadă mentalitatea Americanului, e de ajuns să spun că, deși este un drum care ocolește Lacul Sărat, Americanii au făcut socpteala că s-ar pierde astfel un șfert de ceas, și atunci au făcut un pod care străbate în linie dreaptă lacul, pe la mijloc, și pe care trece trenul. Podul e așa de lung, încât trebuie un ceas și zece minute pentru ca să ajungi de la un capăt la celalt al lacului

După ce am vorbit și de munți, vin la partea a treia, Marea.

Coasta de Răsărit a Americei este scăldată de Oceanul Atlantic. El oferă în părțile canadiene un caracter mai variat, pentru că acolo Oceanul are în ce mușca, pământul permite această mușcătură, dar de la granița canadiană pănă în Florida nu mai e așa, și de aceia sunt așa de puține porturi. Pe toată această linie singurul port adevăra^ este New-York, Bostonul fiind în legătură cu Oceanul nu direct, ci printr-un râu, Charles River, un fel de braț de mare, ceva analog cu limanul Nistrului la Cetatea-Albă. 

E o coastă resistentă la acțiunea valurilor, o coastă neospitalieră, asămănătoare cu coasta adriatică a Italiei. Coasta^ Atlanticului este și mai puțin ospitalieră, o coastă seacă, fără frumuseță, pănă tocmai în Florida, și de aceia peninsula Floridei a căpătat o atât de mare importanță, încât mulți nu sdf mai duc în California, ci preferă Florida, — și au dreptate, pentru că aceia ce în California este sforțare omenească, în Florida vine de la bunătatea Iui Dumnezeu; dacă Spaiiiolii au .numit această provincie „Florida”, a fost pentru că au găsit acolo frumuseță tuturor florilor.

Coasta însă pe care am văzut-o mai bine a fost a Oceanului Pacific, pentru că de la San-Francisco pănă la granița Mexicului este un drum destul de lung, pe la Los-Angeles, San Diego, și pănă la Tijuana și Apele Calde, Aguas Calientes, străbătând mereu de-a lungul coastei Pacificului, și am putut să văd acest Ocean albicios, lăptos, lovind într-o coastă supărată, fără nimic din splendorile-Mediteranei sau ale Mării Adriatice, o coastă pustie în cea mai mare parte și foarte pietroasă. Companii cu foarte multe greutăți încearcă a crea orașe; fcumpără o bucată de pământ, fac un casinou foarte frumos, deși nu este încă nimeni, după aceia anunță foarte multe avantagii, dau pănjânt și pe gratis și așa mai prind pe câte unii, pentru ca, apoi, printr-o reclamă obsedantă, să dea suggestiir „Aici să vă opriți dacă voiți sănătaU.. . „Nicairi nu este atâta soare blând”. O persecuție a reclamei: ori se împușcă, trecătorul, ori cumpără un loc.

Astfel, America e o țară având trei Mări, dintre care niciuna nu e deosebit de frumoasă, afară de coasta Floridei, și de regiunea unde se yarsă Mississipi, la Noul Orleans.

Și ajung la sistemul râurilor.

Acum o sută de ani corăbiile aveau o trudă extraordinară ca să răsbată prin gura râului, prin noroiul cel mai urât și mai greu dș străoătut, oamenii fiind în continuă primejdie de a se îneca. Missisipi e un râu sălbatec, un imens fluviu nestăpânit. Tot ce tehnica americană a Întrebuințat ca să-l stăpânească, n-a reușit pe deplin. Ni -aducem aminte de marea nenorocire de acum câțiva ani, când s-au rupt zăgazurile. Pănă astăzi țernjurile Missis-sipului sunt locuite numai întâmplător de aventurierii cei mai săraci. Noul Orlâans este, în adevăr, un mare oraș francez întrat în stăpânirea rasei anglo-saxone, cu cartiere francșse păstrate pănă acum, cu toate amintirile, >cu toate legăturile sufletești față de țara veche, în ciuda opusiției din partea societății care vorbește altă limbă. Dar râul curge între ferme sărace și adăposturi întâmplătoare.

Râul acesta, care se poate zice că este Dunărea american ă, are mai mult Un caracter de graniță, între stări de civdisație deosebite. Pe lângă Mișșissipi, Ohio este un râu important, dar cu mers leneș, cu înfățișare urâtă, -spurcat de scurgerile tutulor fabricilor, cu malurile mânecate, foarte rare ori pietruite.

Dacă se gândește cineva la Europa apuseană, el ar fi Rinul Americei.

Mississipi este „tatăl apelor”, cum zic Indienii. Pe malul lui nu se așează orașe. Este o luptă înfățișată foarte frumos într-un roman american recent, lupta între un grup foarte sărac, care strânge scânduri plutitoare, cutii de tinichea, tot ce-i cade supt mână și-și face urt fel -de colibă; de altă parte acela care trece pe fluviu cu vaporul și răscolește .apa, punând în pericol colibele de pe țărm, riscând să le înece.

Râul american nu are o importanță mare. civilizația nu e orânduită de râu, pe când la noi e strâns legatăț orice cLvilisație de această noțiune. În afară de Mississipi, râul este un element Qarecare, amestecat, pierdut în 'haosul vieții americane.

Dacă poți însă ascunde un râu, nu poți același lucru cu dacul. Lacurile americane sunt adevărate Mări. jSste o splendoare șirul acesta de oglinzi de ape imense care se găsesc la granița dintre Canada și Statele-Unite; Lacul Superior, Michigan, Huron, Erie și Ontario. Ca să văl dați sama de întinderea lor, trebuie să le proiectați pe harta Europei, și atunci vă puteți da sama cât sunt de mari. Cuvântul „Sea”, care înseamnă și mare și lac, se potrivește pentru astfel de întinderi de apă. La Chicago,, lacul Michigan din marginea orașului este o Mare nu numai în ceia ce privește întinderea, dar și adâncimea,, care permite ca vase mari să plutească pe apele lui; iarna, pornesc furtuni, se ridică valuri, care îneacă și corăbii de mare tonagiu.

Lgcul este într-adevăr una din minunile țerii, care u’a putut fi stricată, pângărită sau scoasă oarecum din us. Și se întâmplă ca, seara, după o zi caldă de iarnă, să vină de-odată un vânt rece, în mijlocul nopții să vuiască tot aierul de-asupra lacului și pănă dimineața să înghețe apele, încremenite în cele mai ciudate forme ale undelor,, încrețite ca niște sprincene furioase de-asupra luciului.

Dar cum este pământul de hrană, șesul?

Cine ar crede că tot restul marii întinderi americane este un câmp de grâu sau de porumb — pentru că nu prea sunt culturi variate—, cine ar crede că tot șesul nu e decât un loc de agricultură, tăiat cu plugul primăvara, îngrijit, gu-noit, cu cea mai mare luare-aminte în timpul verii, secerat în Iulie și August, pregătit în Septembre, s-ar înșela. Cea mai mare parte a șesului este pustiu. Este întâi un mare deșert de potasă, tot pământul fiind acoperit de un praf alb. Intr-o astfel de regiune, cu toate în-grășămintele din lume, nu se poate face nimic. Pe de o parte o foarte mare uscăciune, de de alta o stârpire a pământului, prin otrava depusă, care împiedecă orice vegetație. Sunt însă și vaste regiuni de cultură. îmi pare rău că o foarte importantă regiune, Wisconsin, în părțile de-Vest, n-am. văzut-o. Nu vreau să generalisez întinzând caracteristica resultată din ce am văzut eu asupra regiunilor in care n-am putut călca. Dar în regiunile pe care le cunosc, din cauza caracterului locuitorilor, oameni veniți de ieri, de alaltăieri, oameni cari se schimbă, cari nu sunt înrădăcinați în pământ, cari nu pot fi. agricultori de profesiune, agricultura se face cil totul altfel ca la noi. Cei mai buni agrciulțori sunt de obiceiu Italienii, cari caută foarte bine pământul ce li se încredințează, fac agricultură intensivă și scot produse frumoase. De Obiceiu însă lucrarea pământului se face prea în pripă, cu mașina, în câteva zile. Au mașini din cele mai perfecționate și pentru orice muncă o ordine foarte precisă, o ordine științifică, prin care se împiedecă greșelile agriculturii noastre. Au ce vor. Au în mai mică măsură, dar ceia ce au voit să aibă, au, pe când, la noi, de la voința omului și păhă Ia resultat este toată întinderea pe care o cunoaștem prea bine. Chiar dacă resultatul obținut de agricultorii din America nu e bun, el câștigă prin aceia că Se prelucrează în orașul care se află în mijlocul regiunii:

Au cooperative de tot felul, mori după cele mai noi sisteme, pe lângă toate posibilitățile de a deposita productele, de a găsi debușeuri, toate avantagiile de credit.

Totuși o mare problemă agrară este și acolo, costul grâului și al celorlalte cereale fiind o chestiune necontenit la ordinea zilei și partide întemeindu-se pe nemulțămirile regiunilor agricole împotriva regiunilor industriale, cu mai mult spirit revoluționar la lucrătorii pământului decât la lucrătorii din fabrică. Pană acum fabrica încă producea — vom vedea problema ei mai departe--, dar, în ce privește pe lucrătorii pământului a căror muncă nu se plătește, se cere intervenția Statului.

Mâna de lucru în agricultură lipsește în mare parte. Președintele Hoover se gândește la un proiect pentru a lua prisosul orașelor și a coloniza cu el regiunile de Vest. Dacă va reuși, va fi cea mai mare binefacere pentru America, dar oamenii, văzând că acei așezați la muncile agricole 

Țiu câștigă, nu par dc fel îndemnați să facă ferme și să pună în valoare terenurile occidentale.

In regiunile din centru mi s-a întâmplat să merg câte trei șferturi de ceas cu trenul rapib. fără să întâlnesc altceva decât câmpul gol. Unde este o fermă, aceasta însemnează că s-a săpat un puț artesian. Fiecare fermier își aduce automobilul, ridică o clădire de scânduri pentru el, vitele-i pasc în libertate.

O, nu este raiul lui Dumnezeii, cum și-ar închipui atâția la hoi! Vedeniile binecuvântate ale țerii românești trec înaintea ochilor și, făcând comparație, îți spui că orbi trebuie să fie oamenii cari nu văd ce au în țara lor și fug de dânsa ca niște blăstămați și imbecili, ca aceia cari, aiurea, ajung să strângă gunoaiele Parisului potrivit cu convenția pe care am încheiat-o cu Statul franccs, pentru exportul muncitorilor români, sau se duc să crape de foame în pustiul coloniilor portughese ale Americei, ori să se asfixieze în infernul fabricilor din Slatele-Unite. Muncitorilor din America li-am vorbit astfel cum trebuie să se vorbească unui om rătăcit, și, cum mama mea nu m’a născut demagog, li-am spus: duceți-vă înapoi la datoria voastră, care este și fericirea voastră.

Veți zice: acestea sunt locuri câștigate de curând de la reaua gospodărie spaniolă, sunt rămășițe de barbarie indiană. Dar am văzut și regiunile din părțile lacurilor, am mers de la Piltsburg la Youngstown, cale de cinci ceasuri. Piltsburg este marele centru al oțelăriei, și Youngstown unul din cele mai mari centre ale ei, prin urmare un loc unde suferința omenească strigă mai mult către cer. Am observat câmpul. Regiunea este roditoare, fără îndoială. Aceleași case de lemn, aceiași părăsire a plugului în brazdă, în locul unde e capătul; adese ori aceiași părăsire a porumbului în locul unde a fost tăiat. Oamenii sunt însă în condiții bune. E foarte greu să spuie cineva când, un om este în condiții bune. De obioeiu, când se îmbracă bine și mănâncă prost, se zice că e mai bogat de

•cât omul care mănâncă hitie și se îmbracă prost. Dați-mi voie să găsesc mai bun traiul celui car® se îmbracă mQ~ deșt, dar se hrănește nu numai pe dânsul, dar și copiii lui. Să zicem însă că în această regiune omul trăiește bine. De altfel om desculț și om în zdrențe în America aproape nu se vede, pentru foarte multe motive, dintre care unul foarte ușor de înțeles: dacă ajungi să nu mai poți câștiga, nu te ține nimeni; familia nn te ajută, și te cură ți, cum se zice. Cât ai câștigat, bine, dar, când, după patruzeci de ani, ajungi netrebnic, treci în rândul fericiților ca să nu mai superi vederea acelora cari se găsesc în •condiții mai bune. Deci, în regiunile acestea unde oame-menii trăiesc mai bine, câștigul li vine mai ales de la creșterea vitelor, a vacilor. Laptele se așează în vase de tinichea pecetluite, la marginea drumului; vine automobilul, le ia, vinde laptele la oraș, și, a doua zi, depune vasul golit tot la marginea drumului, unde fiecare ferimier .și le culege.

In ce privește alimentarea, nimeni nu te silește să mănânci carnea conservată sau puiu cu gust de carton fiert, păstrând foarte adese ori urme visibile ale penelor pe care le purta în viață; nu ești silit să-l mănânci, deși nimeni nu se împotrivește să-l consumi, cu compoturi te poți ținea un număr de săptămâni; cu carnea e altceva; e nea--gră pe din afară și roșie pe dinăuntru—, tot ce poate fi mai apetisant—, dar laptele hi America este cel mai bun din lume, păstrat în vase speciale, acftperite cu pergament, pecetluite, necontenit verificat de organele sanitare, cele mai harnice organe sanitare din lume, poate cu cele germane.

Un agricultor în această regiune, aceasta înseamnă deci un om care-și mână vitele în pădure, și, în momentul când aceaasta nu se mai poate, li dă să mănânce în oon-•dițiuni perfecte de stabulație.

Aceasta este viața șesului american.

Dar veți zice: în țara aceasta cu păduri distruse, în țara aceasta de piatră aspră și de pustiu, în care apa se găsește numai la enorme adâncimi, în țara aceasta cu distanțe nesfârșite, pe care le poți străbate numai cu sute de mii și milioane de automobile, în țara aceasta unde ogorul este restrâns, care este populația de baștină și care este populația adausă? Care este felul cum aceste două populații s-au întâlnit, dând admirabila colaborație omenească pentru producție, cara f: ce fără îndoială una din. gloriile Americei?

Națiile 

Mențin părerea că în America se poate vorbi de o nație americană, dar supt națiunea Americană se văd încă națiunile celelalte. Sunt oameni, foarte optimiști, cari-și închipuie că ele nu se vor mai vedea peste câtăva vreme și, prin urmare, cum spunea cineva într-o revistă, ocu-pându-se de chestiunea negrilor, la care vom -veni, nu se va încheia secolul fără ca negrii să fi dispărut cu desăvârșire, topiți în societatea americană. Chiar astăzi, de exemplu, Americanii au o deosebită plăcere să nu zică negrului „negru” —# de alminteri nici negrii n-au plăcere să-și zică așa, ci prefera să fie intitulați „gentilomi de coloare”. „Va veni, zic unii, vremea jcând toți acești „gentle-men of oolour” vor dispărea cu desăvârșire și nu se va mai putea întrebuința nici măcar terminul cel mai plăcut, și cel mai acceptabil pentru negri, acela de „Aframeri-cani’, adecă de Americani de origine africană.

Eu cred ca secolul se va isprăvi și națiunile deosebite vor fi încă visibile în America. Că din amestec, într-un anume moment, supt raportul material și moral, va ieși o splendidă rasă, în această privință nu e niciun fel de îndoială. Rasa aceasta'este în pregătire. În anume straturi procesul e terminat, în altele însă el este abia îndrumat, și în straturile de jos, ale acelor cari au venit de curând sau al raselor prea deosebite, procesul nu e nici măcar început. 

In parentesă pot spune că oricine judecă America așa cum o judecă d. Siegfried, ca un lucru foarte simplu, care se poate interpreta franțuzește, pe linii drepte, greșește foarte mult. America e un lucru foarte complicat, și pentru Americani, și cu atât mai mult pentru străini, un lucru care se schimbă tnereu; astăzi este ceva, după trecere de câteva decenii va fi ceva cu lotul deosebit. Și mai ales o parte a Americei. împrejurările care au creat America sunt împrejurări atât de răpede schimbătoare, amestecate cu întoarceri de front așa de iuți și așa de neprevăzute, încât despre America trebuie să vorbești totdeauna într-o formă dubitativă, lăsând totdeauna anumite orizonturi deschise, ferindu-te foarte mult a precisa. Dacă precisezi rău, în special vorbind unui auditoriu american, se supără, și nu e un motiv să supărăm oamenii; dar nu numai că poți supăra, dar se poate întâmpla ca pre-eisarea -ta să fie falsă, cum e cașul celor mai mulți călători francezi.

Decț, eu cred că rasa care va ieși din acest amestec va fi o rasă admirabilă, care începe să se arăte âstăzi, dar nU în fabrici. Aceasta este un adevăr, pe care, ca Român, îl simt mai mult decât alții, ai căror conaționali sunt întrebuințați la un lucru mai ușor, mai Bine plătit, mai puțin storcător de puteri, dar eu, care am văzut miseria din oțelării, care am văzut Români lucrând supt o ploaie de scântei, cu pielea goală, urmărind cu ochii, oricari ar fi ochelarii cari se interpun între bieții lor ochi și flacăra cumplită a oțelului în fusiune, topirea oțelului înainte de a-l turna în forme, eu care am văzut pe acești lucrători români mutilați și distruși fisicește, bărbați ca și femei, nu pot să zic altceva decât ceia ce am încercat. Nu în lumea aceasta a suferință se poate găsi un tip al Americanului de mâne.

Dar, când lucrurile se vor așeza, când nu se va cere, prin perfecționarea mașinismului, corpului omenesc sforțări fără nume, ca astăzi, acest tip, rasa aceasta nouă, va trezi admirația oricui. Am văzut, în clasele bogate, în lumea universitară, între studenți, minilnate trupuri omenești, trupuri de energie, de Vioiciune, care nu se strică în niihic prin această dezvoltare corporală, întreținută pirin cel mai potrivit mijloc de gimnastică rațională care este mișcarea de fiecare moment, iar nu suciturile ridicule ale trupului după anume precepte de așa-numită gimnastică suedesă sedentară. În această lume universitară am văzut astfel de oameni supt raportul fisic, încât urez tineretului de la noi, căruia îi dorim .atâta bine și faeem, în țara aceasta sărăcită, tot ce putem pentru dânșii, îi urez să aibă o asemenea înfățișare. deși nu putem înlocui prin nimic lipsa de îngrijire, care de cele mai multe ori își are obârșia în familie, și nu putem să înlocuim reăUIta-tele teribilului regim școlar din școlile noastre primare și secundare.

0 rasă americană superbă se va naște. Deocamdată caut aici să înfățișez numai dlementeld din care această rasă se va forma, națiunile care există astăzi, și la urmă se va putea trage conclusia cât s-a realizat din nația americană, din nația definitivă americană pe care patrioții, na.-ționaliștii americani, foarte mulți după războiu, o do-, resc și li-o dorim și noi din toată inima. Insă procesful acesta nu e unul de simplu creuset de topit, de „meltingf pdt”, ci un lucru care cere timp. Cere acțiunea unor fac-_ tori morali cari să lucreze foarte multă vreme, și atunci numai rasa va fi terminată.

Deci trecem la rasele care sunt reprezintate în America, la elementele care vor servi pentru alcătuirea acestei lumi nouă, și în ce ^privește trupul, și în ce privește mintea oamenilor cari vor fi Americanii secolului al XXI-lea,— o Americă pe care nqi nu o vom apuca, dar pe care o dorim cât de bună pentru cât a dat America de azi în desvol-tarea -omenirii, pentru cât bine a făcut raselor celorlalte, care au căutat un adăpost, într-un moment, pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu și cu posibilități infinite.

Mi s-a întâmplat să spun unui American spiritual — și un om de spirit nu se supără când îi spui curat gândul tău—: Tot ce aveți aici, este ce au făcut la voi leneșii de la noi. Și formula este foarte adevărată.

Să începem, a Vedea care sunt aceste rase.

înaintea lor, rasa indiană, extrem de interesantă, pe care cei mai mulți călători din Europa n-au văzut-o. Eu am văzut-o, dar nu în măsura în care aș fi dorit, căci n-am putut merge în fundul Vestului depărtat, în acel Far-West, unde ea s-a păstrat mai bine. Această rasă este mult rărită astăzi. Nu e urmărită cum se urmăria în timpuri de o moralitate mai aspră decât acum, cu mai puțin simț pentru omenire, reprezintată prin orice rasă. Acești Indieni cari mai sunt nu se vor stinge; ei se vor înmulți numai cât se înmulțesc bietele rase persecutate și istovite de puteri, dar se vor menținea. Această pasă n-am văzut-o în Vestul depărtat, ci numai în regiunile sudice, căpătate de la Mexic.

Se va spune mai pe larg pe urmă prin ce proces foarte mica Americă de la început, America anilor 1770, a devenit foarte marea Americă pe care o vedem acuma. Aceasta e făcută din bucăți alipite încetul cu încetul. Ea nu s-a făcut dintr-odată, și, dacă George Washington ar ieși din mormânt, ar fi foarte mirat când ar vedea ce este țara lui astăzi.

Am văzut rasa aceasta în regiunile din Sud, căpătate de la Mexic, în Noul Mexic, în Arizona, în regiunea unde această rasă s-a păstrat mai bine. Dar este oarecare deosebire între reprezintanții acestei ras$ indiene aici, și repre-sintanții ei în Far West. În Mexic rasa e foarte amestecată cu albi. Mexicanii nu spun niciodată câți dintre înaintașii lor erau Indieni, dar e de ajuns să se privească fața unui Mexican din grămadă pentru a avea convingerea marelui amestec de sânge indian. Și același lucru în republicile din America centrală și din toată partea de Vest a Americei-de-Sud.

Dați-mi voie să vă descriu puțin această rasă indiană, cu privire la care se face și în lumea de la noi oarecare confusii, chiar în Parlament, mutându-se Pieile Roșii dintr-un continent într-altul, în Africa și în Indiile din Asia.

Pieile acestea Roșii, pe care trebuie să le lăsăm unde sunt deci în America, sunt socotite de mulți altfel de cum apar în realitate.

Ar crede cineva că un Indian, o „piele roșie”, este în-tr’adevăr roșu, cu toate variațiile de roșu introduse de modă de la o bucată de vreme, și că toate aceste nuanțe foarte plăcute se găsesc pe obrazul Indienilor. Nu e așa. Fața întunecată a Indianului este ușor de recunoscut, însă ceia ce ajută la recunoașterea unui Indian, fiindcă sunt foarte mulți Europeni cu fața întunecată, e alt ceva. Un Țigan nu va fi niciodată expus să fie luat drept Piele Roșie, precum și negrii, deși sunt de colori foarte deosebite, unii apropiindu-se de tenul nostru și putând fi acceptați ca albi, nu pot fi confundați cu Indienii. De la prima vedere recunoști pe Indian. Dacă se întâmplă să fie a-imestecat în afaceri, într-o societate de capitaliști, cari domină viața Americei, sau dacă-l întâlnești în vagoanele Pulmann, care străbat America și unde ești servit cu cel mai mal-e respect de negrii cari fac serviciul în toate aceste yagoane, cum îl fac de altminteri și în Casa Albă a Președintelui Statelor-Unite la Washington, imediat poți spune fără a greșij cine e de rasă indiană. Caracterele rasei in-jiiene nu stau în coloarea pielei, ci în osatura feței și în linia ochilor, o osatură proeminentă, stâncoasă, parcă între Munții Stâncoși, leagănul Indienilor, și între acest chip al oamenilor este o legătură, parcă este ceva din piatra roșietică a acestor munți, din coloarea ca și din duritatea pietrei, în înfățișarea omului care își trage obârșia de acolo.

Căci, -atunci când o populație rămâne foarte multă vreme într-un loc, se stabilește între loc și om o legătură: omul muntean, omul podgorean, omul de șes și cel diu baltă are ceva care amintește locul în care trăiește. Tot așa la Indieni găsim fața aceia de rocă, am zice, ca și ochii prelungi, cu căutătură a pândă.

Astăzi, Indianul nu mai poartă arcul sau pușca pentru a trage în cel duintâi alb pe care-l întâlnește. Astăzi nu e nevoie să se ieie niciun fel de mijloc de pază; toate locurile sunt cu desăvârșire Sigure. Cu toate acestea orice rasă poartă în figura ei pecetea și a succesului și a înfrângerii, și a triumfului și a persecuției din trecut. La dânșii se vede omul pustiului care caută în zare vrăjmașul și care este gata oricând să se apere de dânsul. Căutătură Indianului este totdeauna lăturalnică, dar nu fricoasă;, căutătura vulturului care știe că necontenit cuibul lui este în primejdie de a fi turburat și răsturnat.

Rasa e frumoasă în felul ei, când te deprinzi cu dânsa. În unele regiuni ea se resimte, ce e drept, de lunga apăsare. Nimic mai trist deccât să vezi, în localitățile indiene din Sud, în regiunea Santa Fe, Albuquerque, unde anumiți antreprenori șed ca păianjenii în fund și vând obiectele fabricate de Indieni, să-i vezi pe aceștia, bărbați și femei, tineri sau bătrâni, stând așezați în șir, de O parte și de alta a intrării, așa cum, în anumite morminte din America centrală, s-au găsit înaintașii lor cu genunchii la gură, cinchiți. Femeile sunt învăltucite în bucățele de stofa colorată, ca în giulgiuri pe care și le aștern cum se întâmplă pe umeri, pe spinare, fața fiind tristă, cu ochii plecați la pământ, de multe ori acoperită cu un lung văl. Aici este cu totul alt tip de Indian decât al celor cari trăiesc în Vest sau se înfundă în interiorul Statelor-Unite. Sunt în această regiune sudică Indieni cari mai au drept la oarecare viață liberă. În multe sate din această regiune, administrația americană nu, se amestecă aproape de loc. •Șefii sunt aleși de locuitori și au un anume băț de comandă din care cele mai vechi sunt acelea care li s-au dat pe la 

1860 de președintele Lincoln, după anexare.

Deci nu trebuie confundat cu cel rămas liber, Indianul din preajma vânzătorului de obiecte de artă indiană, Indianul tolerat în marginea unei gări, Indianul de la Canoanele Coloradului, Indianul păstrat într-o casă de stil indian, unde lucrează toate obiectele de artă de care e capabil ori bărbatul ori femeia într-un atelier la dis-posiția oricui. La un anume ceas, antreprenorul îi scoale ca să joace danfurile lor, danțuri eroice de caracter religios,, foarte impresionante. Toată credința, toată vitejia, toată mândria, tot trecutul lor se manifestă în aceste (lanțuri. Dar acolo, în preajma gării, ei le fac grăbit, și simți desgustul lor de a presinta ceia ce au mai sacru în ființa lor istorica și morală înaintea unei adunări de oameni cari vin să privească la dânșii și, când isprăvesc, li aruncă doar câțiva bani. Ce ar fi fost dacă, pe vremea ocupației germane, ar fi chemat un general comandant aici, la București, țerani cari să cânte doine, să joace călușarii înaintea lui! Același e sentimentul Indianului când se presintă cu ce are el mai vrednic de respect înaintea mulțimii care, la sfârșit nici nu i întinde mâna, ci-i aruncă banul de pomană.

E o mare deosebire între aceștia și Indienii din interior, Indienii trăind în satele lor, sau Indienii din Vest. Este o deosebire și m ceia ce privește locuințile lor. În Vest, el locuesc in parte în corturi mereu mutate, pe când Indienii din Arizona nu se mută niciodată.

Voiu spune câteva cuvinte despre originea a ceia ce numim noi Indieni, dar numai aiat cât trebuie pentru a nu împieta asupra conferinței a treia.

Indienii sunt de multe feluri. Ca rasa, samana, dar ca origii e și îndeletnicii e, sunt deosebiți. Cel ce trăiește în corturi păstrează vechiul lui caracter războinic. Undeva, în fața uneia dintre cele mai mar 'țe clădiri din Philadelphia, este o statuie, foarte frumoasă reprezintând „Ultimul războinic indian”. Suit pe un cal mărunt, care samănă foarte mult cu calul nostru,— ceia ce are o importanță pentru legăturile preistorice,— în cap cu coafura făcută din pene de vultur, îmbrăcat într-un costum strălucit în care e înfățișată, în toate nuanțele ei, o veche, foarte veche, milenară artă populară, asămănătoare cu arta populară de la noi, călărețul, într-o ultimă sforțare, caută să resiste dușmanului și cade pe spate. Statuia se chiamă „Ultimul Indian”.- Nu se poate vorbi însă de „ultimul Indian” pentru că se mai găsesc în Vest, numai cât nu se mai luptă între dânșii, nu mai iese în calea albului, nu mai vor să răsbune rasa lor de înfrângerea de odinioară; cu toate acestea iubirea pentru cal, adorarea calului, legătura aceia intimă, nedespărțită între om și tovarășul lui de rătăcire și de luptă, se păstrează pănă acum. E ceva asămănălor cu Cazacul și calul lui. Legătura aceasta Ușa de strânsă între oamenii stepei europene și bidiviii lor se întâlnește tot așa de strânsă între micuțul cal american și între rasa care l-a întrebuințat în rătăcirile și luptele sale. Indienii din Sud locuiesc în case foarte curioase, făcute din lut sau din cărămizi uscate la soare, necoapte: ele sunt pe mai multe rânduri;linia lor de arhitectură se regăsește în anumite case din New-York și Chicago, alături de acele sky-scrapers care bravează cerul, ofensând și gustul nostru, al celor de pe pământ. Eu nu le pot suferi, dar aceste sky-scrapers, când sunt făcute mai bine, adecă un rând în retragere față de celalt, nu fac decât să imite clădirile de argilă ale Indienilor. În casele acestea indiene din Sud, cel care locuiește în rândul al patrulea pune o scară, o razimă de zid și pe această scară de lemn ajunge la fereasta lui. Casa e fără îndoială primitivă, dar de o înfățișare foarte pitorească. Fără îndoială cele mai multe din aceste case sunt cu totul nesănătoase.

îmbrăcămintea Indianului e făcută la el acasă. Femeia lucrează necontenit, femeia de obiceiu urâtă, cu fața boțită, fără urmă de cochetărie, căci foarte rar găsești tipuri 

«de relativă frumuseță etnografică între Indieni. Se veștejesc foarte răpede; au copii mulți; trăiesc toți în aceiași -odaie unde, la mijloc, este războiul la care țese mamele, pe,când bărbatul, într-un colț, îndeplinește rosturi de meseriaș după datini foarte vechi. În acea casă se face toată îmbrăcămintea Indianului și Indfanei, o îmbrăcăminte care, supt foarte multe raporturi, a liniilor, a colorilor, este îmbrăcămintea milenară, preistorică a țeranului și mai ales a țerancei de la noi. Covorul indian este covorul nostru; se deosebește numai prin aceia că e mult ipai scump decât al nostru, fiind comercializat de societăți foarte pricepute. Pentru prețul cu care la noi ai putea să ai o ladă de scoarțe, capeți acolo o bucățică de covor.

întrebarea, Care insistent se pune, este: de unde au a-•ceastă artă?

Aici este momentul când trebuie să răspund la această întrebare fundamentală, la care Americanii, foarte adese ori, dacă nu totdeauna, nu știu să dea niciun răspuns.

Sunt unii istorici și etnografi americani cari cred că Indienii au venit mai târziu prin Strâmtoarea de Behring, •care leagă America de Asia.

Când am întâlnit această părere, m-am bucurat foarte mult, nu fiindcă este adevărată, dar fiindcă ea sprijină un adevăr pe care sânii sigur că l-am găsit în alt domeniu.

Indianul e aborigen în America. În această privință nu poate fi niciun fel de îndoială. Nu umblă rasele cum le poartă istoricii din loc în loc, și cum le poartă mai ales filologii. Unde nu le poartă un filolog cu mijlocul de lo-comoțiune care-i este imaginațiaI Dacă-i convine istoricului, imediat și el mută o rasă peste mări și țeri, peste munți și pustiu după plac. E o foarte mare greșeală. Rasele nu se mută; mutarea unei rase este un lucru extrem de dificil. Indienii prin urmare sunt acasă la dânșii; dar arta Indienilor nu e de aici; ea este de aiurea.

Covorul nostru reprezintă gustul și tehnica celor mai vechi rase preistorice din Sudul Europei. Dc la Bascii dire Pirinei pănă la locuitorul din Pind și din Balcani și Car-pați, a fost aceiași pătură de populație care a creat o artă liniară, geometrică, abstractă, stilizată, reducând tot ceia ce este complicație în natură la simplicitatea unor scheme. Arta aceasta a mers din Peninsula Balcanică în Asia Mică. Asia Mică și Peninsula Balcanică formau odinioară o singură unitate 'geografică. De acolo arta sa ridici L spre Nord, a trecut prin regiunile siberiene, care: odinioară n-au fost așa de slab locuite, ca acum, și de aici în America.

Am avut o mare bucurie când acolo, în America, unde sunt cele mai frumoase colecții de covoare în musee, am izbutit să fac a se primi covoare de-ale noastre. Adauge că, pentru ca un dar făcut unui museu să poată fi primit, trebuie o cercetare atentă din partea comitetului de patronagiu (trusties); dilpă aceia trece câtăva vreme și vine răspunsul că s-a primit darul. Icum sunt covoare românești la New-York, la Boston, la Pittsburg, la San-Francisco și în alte câteva mari musee americane. Am simțit, zic, o mare mulțămire când, într-o colecție de acestea, am văzut covorul nostru pus alături, de covorul persan și de covoarele din Manciuria —care și ele sunt liniare, geometrice, stilizate, întocmai ca la noi; peste covorul persan, care este realist, naturalist, merge covorul acesta cu linii geometrice pănă ajunge acolo, în Manciuria, la Nordul Chinei, Și aceleași linii geometrice în desemnul covoarelor, trec de Strâmtoarea de Behring, coborând pănă în America Centrală; unde e altă artă, o arta forțată, ieșita dintr-o ima-ginpție bolnavă, o artă tragică și caracteristica, care caută efecte din schimonosirea liniilor feței și ale corpului. Bănuiesc că și arta aceasta din America-de-Sud are o origine asiatică, pentru că arta strâmbată este și arta din Indii și arta din China.

Deci două curente, unul la Nord, care dă arta covoarelor noastre, unul din Sud, indian, cbines, care dă arta Americei centrale și a Perului. Pentru Statele-Unite însă nu există decât o singură artă, acea artă stilizată pe care o găsești din Alaska și pănă la granița Mexicului. Ce fac acești bieți oameni cu orice li cade în mână, e de necrezut. Și Americanii au recunoscut un lucru pe care-l spuneam eu cu convingere și durere: ce păcat că această civilizație, cu astfel de începuturi, a fost tăiată brusc! Ce n-ar fi ieșit din mânile Indianului! Dar viața lui istorică s-a curmat, el a fost redus la o viață animalică, și e de mirare cum a păstrat încă iubirea de artă, necesitatea aceasta ineluctabilă pe care o are și țeranul nostru cel mai nenorocit de a crea necontenit artă. Cine cunoaște anume sate din Gorj știe că sunt case înaintea cărora te sperii și te întrebi dacă este cu putință să locuiască acolo o ființă omenească, dar ușa se deschide și în prag apare o fată îmbrăcată în cele mai minunate veșminte, atâta gust pentru artă supraviețuind în miseria cea mai absolută. Și se poate iarăși întâmpla ca lipsa de gust să continue și în bogăția cea mai revărsată. E un lucru care se poate oriunde, și la noi ca și în America.

Aceasta este deci rasa întăiu. Este încă în general vi-•sibilă etnografic,, nu în America-de-Nord, ci în Mexic. Mexicul tot e frământat cu această rasă roșie. n-aș zice că defectele Mexicanilor vin de -la dânsa, pe care o cred demnă pănă la sfârșit, pănă la ultimul tablou din ultimul act al tragediei, pe când din nenorocire la unii din albi o viață politică de care să ne ferească Dumnezeu, dar suntem pe același drum, a distrus orice urmă de mândrie și de demnitate omenească. Așa încât nu rasa roșie e aceia care a adus această stare, cum nici la ceilalți, nici la minunata noastră rasă albă, ci vicisitudinile istorice în stare să discrediteze orice rasă.

O rasă trăind foarte liniștită mai ales în regiunea sudică, prin insule, regiune caldă, cu oameni puțini, moleșiți, războinici une ori, dai’ nu tocmai de temut, pe când, lîn Nord, Indienii erau răi, bănuitori, gata de ceartă, înșelători adesea, Chateaubriand pomenește de felul cum Indienii primiau pe Europeni, dându-li acel „chalumeâu de la paix”, din' care dacă fumau, deveniau frați cu dânșii,-Indienii cari vorbiau de ”l’£tre suprâme”, Cerul, dar s-a dovedit de foarte multă vreme că Ființa Supremă nu e-decât traducerea în indiană a Dumnezeului nostru și că nu făcea parte din vechile divinități indiene. Acestea erau un fel de idoli strâmbi, urâți, și, pe lângă aceste divinități, vechea religie indiană cuprindea ,grozave superstiții întunecate, capabile de a duce la yărsare de sânge și la crimă. În America se judecă astăzi un foarte urât procesai unui desemnator de museu a cărui femeie a fost omorâtă de o „squaw”, (pr. „scu5”) o babă indiană, pentru că se zvonise că femeia desemnatorului ar face vrăji și, dacă n-ar fi omorâtă, vrăjile ar fi putut aduce moartea, șefului însuși al tribului. Aceasta e religia primitivă indiană. Indienii de Nord erau gata însă să apere cu urma pământul lor împotriva tuturor.

înainte de a vorbi însă despre aceasta, trebuie să adaug un lucru: să nu ni închipuim că Indienii aceștia de la început au fost mulți. Atâta lume sentimentală, de la clericul spaniol care a apărat drepturile rasei originare, Las Casas, pănă la călătorii și diletanții din timpul nostru, și-au închipuit că era o rasă formidabilă, care a fost distrusă de Europeni. Nu, totdeauna Indienii au fost puțini^ ici colo triburile acestea străbăteau pădurile; sate erau numai în Sud, pe anume urme de-a lungul râurilor, pe urme secrete pe care le știau numai ei singuri, așa încât biruința Europenilor a fost ușoară. Altfel nu s-ar fi putut căpăta. Cum să credem că oameni abia debarcați de pe corăbiile lor, găsindu-se într-o regiune cu totul necunoscută, având înainte un dușman în stare să se lupte cum se luptă Indianul, cu siguranță aruncării săgeții, cu siguranța asaltului pe care-l dă, să fi putut birui? Pă-Xerea pe care trebuie să o accepte cineva este că Indienii erau puțini, că albii au format î’tlâi oarecare prietenii

Era atâta pământ, încât cc li era Indienilor dacă oameni înrliuându-se la alți zei ocuț au un colțișor de pădure! Pe urmă au venit luptele, dar niciodată n-a fost o distrugere în masă Nici Indienii n-au vrut să distrugă cu totul pe albi. nici albii n-au urmărit înainte de toate o vânătoare de Indieni. Un călător din secolul al XVIII-lea povestește un lucru hazliu: a pătruns in fundul pădurilor locuite de-Indieni și acolo a găsit un Francez maestru de danț care învăța pe Indieni și pe Indience să danseze danțurile fran-cese ale vremii, Fiindcă era om politicos el se adresa cu toată politeța către ei, spunându-li „Messieurs Ies sauva-ges, Mesdames Ies sauvagesses”! Deci lupta pe care și-o închipuie cineva, tragedia aceasta, încleștarea nemiloasă între două rase, n-a existat.

Venim acum la Europenii așezați în America.- Dacă asupra stratului indian, cel mai necunoscut, a fost necesar să insist, nu va fi necesar să descriu pe Englezul de pe la 1600: n-o să spun nici cum era îmbrăcat, nici care era religia lui, acestea aparținând locurilor comune etnografice și istorice. Dar a doua categorie de locuitori, care din nenorocire astăzi se poate recunoaște foarte cu greu pentru că n-a rămas într-un anume loc și pentru că s-a amestecat cu ceilalți, — nu cu Indienii, decât foarte rar, dar cu elementele europene care au venit pe urmă —, aceștia sunt Anglo-Saxonii. E o foarte mare mândrie pentru un American din timpul nostru să spuie că el este „sută la sută” Anglo-Saxon.

Cuvântul acesta „Anglo-Saxon” a ajuns să fie întrebuințat așa de nepotrivit și cu atâta abus, încât cineva spunea că s-a întâlnit pe un vapor cu un „gentilom de coloare”, și acest negru, cu ghetele bine văcsuite, dar buzat, cu nasul turtit, cu părul creț, tot spunea la fiecare moment: „Noi, Anglo-Saxonii’'’.

Eu am întâlnit Anglo-Saxoni „sută fa sută”. Sunt foarte ușor de recunoscut. Ei reprezintă aristocrația cea mai autentică a Americei. Ei au venit înlâi în America, dar nu numai pe vestitul vapor „Floare de Maiu” (Mqy Flower), corabia aceia a emigranților plecați din cauza ilegalităților engleze de pe vremea Stuarților și înainte de 165060. În tot secolului al XVIII-lea s-a continuat această imigrație în America. Cei cari vreau să glumească pe socoteala acestor „sută la sută” li spun: „Știu eu, d-ta ești din acei cari au venit pe May Flower”, Evident că aceia au fost foarte puțini. Mulți dintre dânșii s-au și pierdut într-un chip tragi-comic. Negrii se intercalează între vechiul strat anglo-saxon din secolul al XVII-lea și al XVIIL-lea și între cele douăzeci și cinci milioane de albi, cari au venit din Europa în America de pe la jumătatea secolului al XlX-lea și pănă în zilele noastre și cari reprezintă enorma majoritate a elementului alb care nu e anglo-saxon.

Anglo-saxon. este dialectul american, limba engleză, pe care Americanii o vorbesc cu o anumită intonație. Englezii pretind că nu e așa de frumoasă. Nu cred că e tocmai așa, mai ales dacă auzim englezeasca unui Scoțian, ca să nu mai vorbim de Irlandes. Nu se iubesc totdeahna cei doi frați John Bull și Uncie Sam, cum se poreclesc reciproc. Englezii afirmă că Americanii vorbesc prea pc nas. Circulă o poveste ca aceasta: a venit o doamnă din Londra și s-a coborât într-un otel din New-York. Voind sa vorbească la telefon — căci totul seiace natural prin convorbiri la telefon de dimineață pănă seară; în fiecare o-Idaie e câte un telefon foarte bun , la întrebarea Londone-sei, Americanul răspunde: „Nu înțeleg ce spui!”. Aceasta odată, de două ori, de trei ori, pănă cândi Engleza a avut avut o inspirație: s-a strâns de nas, a spus pe nas exact același lucru și imediat a fost înțeleasă de American.

Natural că Americanii au moștenit toată literatura engleză, deși n-o prețuiesc chiar, așa de mult. Se va vedea tragedia literaturii americane silite să aplice o limbă ca pentru Insulele Britanice unui continent cu desăvâr

șire nou și trăind în împrejurări cu totul deosebite. Se dă o luptă teribilă pentru a se păstra cât se poate puritatea limbii engleze, dar resultatul este — îl mărturisia de curând un Englez într-o revistă — că, după ce En-glesii au criticat pe Americani. Americanii își bat joc de un anume accent englez. Dar, spune scriitorul, ei sunt 125.000.00(1 și țin cu îndărătnicie la limba cea nouă pe care o fabrică încetul-cu încetul, creând expresii proprii lor, așa că nu se mai poate râde în Anglia de Americani pentru că și Englezii au început a vorbi „americănește”. Se pare că este oarecare adevăr în această constatare și că pitorescul și vulgaritatea stilului a-mcrican au trecut și în Anglia.

Dar rasa pură anglo-saxonă nu s-a putut păstra. Spuneam că este în această și o tragi-comedie, iată care : într-un moment, oamenii aceștia din Sud au cultivai bumbacul — și ce grozav de nenorociți erau oamenii cari lucrau în aceste fabrici, cel puțin prin anii 1900, când avem o anchetă făcută de două aristocrate americane care s-au coborât acolo, îmbrăcate ca lucrătoare, ca să vadă exact ce este : se vede ce nenorocire însemna fabrica de bumbac, ce focar de pneumonie infecțioasă pentru copii de zece ani și mai puțin, cari măturau scama căzută jos. În părțile acestea s-au adus, din secolul al XVI-lea sclavi și astfel vin la a treia pătură, care e alcătuită din Africani. Negrii din Africa au fost aduși cu grămada: mulți au murit, ceilalți s-au înmulțit cu o răpezjciune extrardinară, ție când populația albă abia se înmulțește. Condițiile de viață sânt, acolo, foarte grele: copii născuți în sanatorii bolnavi, bătrâni cari mor prin spitale. Lumea e așa de o-ocupată încât n-are vreme omul nici să nasca în ragaz, nici să moară în răgaz; totul se face iute. Dar în regiunile din Sud, unde s-au introdus negrii în, număr foarte mare, la început ca sclavi, se trăiește mai ușor. O curiositate nesănătoasă face apoi ca omul alb să se lăcomească la femei negre, ba chiar ca femei albe să se lăcomească la bărbați negri. De aici a resultat o rasă de mulatri, de quarteroni, care une ori, când se supără, amintesc descendența lor din cea mai veche aristocrație anglo-saxonă.

Totuși în Sud Negrul este în afară de lege, cu tot triumful lui Lincoln și al egalității legale. În general pentru le-galiști, de oriunde, ceia ce e în lege are valoare; de fapt legea are atâta valoare câtă i-o dau moravurile; acei cari sunt în Parlament câteva luni pe an ca să voteze legi nu-șL dau sama de acest lucru: că legea nu e decât exprimarea legală a unor moravuri înfipte în societate. Deci negrul din Sud este considerat și acum ca nefiind un om ca altul; de exemplu el n-are voie să meargă pe trotoar, ci în mijlocul străzii; trenurile au anume locuri pentru negri, tramvaiele tot așa. De la o bucată de vreme însă pe alocuri a început să nu mai fie așa, pentru că negrii s-au înmulțit așa de mult, încât au început să creeze o clasă, intelectuală. Sunt și negri capitaliști; cel dintâi deputat negru a întrat în Congresul din Washington de curând, deși se expunea să-și găsească moartea la un colț de stradă înainte de a vedea ce dă scrutinul. Așa erau obiceiurile, și din ele a pornit legea lui Lynch: linșarea se putea face pentru un compliment prea grosolan către a femeie albă; se putea întâmpla ca negrul să fie spânzurat de cel dintâi felinar ori îngrămădit într-un colț de pădure căreia i se dadea foc. Vechea ură e sporită de spaima teribilă ca nu cumva negrii să câștige majoritatea politică și să devină ei stăpâni. Am spus că 200.000 de albi stau în fața a 200.000 negri în capitala Republicei Star telor-Unite ! În timpul războiului, apoi, albii au fost trimeși pe front și, fiind lipsă de brațe, s-au adus negri din Sud, cari vor ajunge pe încetul a stăpâni cu numărul și Nordul.

Am spus că rasa neagră are acum intelectuali, poeți, nuveliști. Am avut și eu supt ochi frumoase poesii ale unor negri; în vorbă, îi cunoști imediat după accent. Negrul a ajuns să capete în viața americană un rol foarte 

Cu negrii în Pulman.

Gara din Albuquerque. 

mare, nu fățiș, ci pe ascuns. Om de serviciu, încă de la 1800 «ra greu de găsit și atunci a trebuit să se recurgă la fostul sclav care e legat prin disposițiile lui tiaturale de-serviciu: îi place a servi, e atent să nu rămâie gol o clipă paharul „stăpânului”; dacă se întâmplă să fiii pătat pe haină, din colțul celalt al odăii aleargă el să ți-o șteargă; a aduce un serviciu „bos”-ului, este pentru dânsul cea mai mare mulțămire. E politicos: nu se supără nici-dată când țipi la dânsul, e bine crescut în felul lui. Foarte sălbatec, în fond, une ori, poate ucide zeci de-oameni când îi vin furiile, dar de obiceiu e om foarte blnd. Dacă te superi pe dânsul, își zice că ești om rău crescut, dar după față nu cunoști nimic. Dacă i-ai dat un bacșiș prea mic, nu se supără, ci zice „thank you very much”, ca și atunci când îi dai un bacșiș mare.

Tânăr și bătrân—fața negrului e foarte curioasă; dacă nu i-a înălbit părul, nu poți face deosebire între negrul tânăr și cel bătrân—, negrul este în toate casele; el știe toate lucrurile; el crește copiii, și în accentul american poate să fie și o influență a cutării dădace negre. Musica neagră a pătruns pretutindeni, musică pe care o putem auzi și la cinematografele vorbitoare, musică întovărășită de anumite mișcări de bălăbănire continuă ^i de gemete dureroase. Musica astăzi la modă vine de la dânșii; danțurile răpezite, săriturile pe loc, îmbrățișările strânse, acestea este neastâmpărul sălbatec al negrului de odinioară. Rasa de sclavi pătrunde pe scara mare a societății americane.

De la o bucată de vreme, de când a înoeput marea industrie' americană, pe la jumătatea secolului al XIX-lear înainte de a se inventa mașinele care astăzi cruță din munca omului, cruțare dureroasă prin faptul că mașina ajunge de nu mai are nevoie de brațul omului și muncitorul trebuie să ia bățul pribegiei și să se ducă aiurea, a fost nevoie de multe brațe.

A fost însă un timp când în America trebuiau create

țoale șoselele, podurile, liniile de căi ferate, sky-scraperele; și pentru acestea se cerea o lume nouă, cum se cerea urna și pentru ca să se deschidă ținuturi agricole care pănă atunci erau numai păduri și mărăcinișuri.

Ai noștri fac parte din acest nou val de muncă. Pe Românii din America i-am căutat din loc în loc; unde erau doar 300 de oameni, luam lin automobil și mă duceam în mijlocul lor să li simt toate durerile (unul care nu mai putea răbda mi-a spus: „asta este o țară de rupt oasele”). I-am văzut, când îi lasă munca, trupurile diformate după, câțiva ani de lucru potrivit cu sistemul Ford. unde fiecare îndeplinește numai un gest, mereu același, în fabricarea obiectelor, și trupul întreg ia linia necesară .gestului mecanic repetat la infinit, el se dezvoltă în direcția aceasta, pocindu-se. Cu toate hainele de serbătoare, cu toată bucuria întâmpinării unui Român din Vechiul Regat, care nu cerea nici aderență politică nici hani de pomană, cum au făcut mulți, de la acei cari sunt printre cel mai nenorociți dintre Români, tristeța zbucnia. Odată, când căutăm să-i îmbărbătez la Roebling, una din ultimele localități pe care le-am văzut, li-am spus: „D-voastră nu sânteți aici miluiții nimănui; d-vcastră sânteți în țara ostenelilor d-voastră; sânteți în țara în care, pentru libertatea americană, au luptat un Pomuț și un Dunca, sânteți în țara, cum spune un poet american, de „praf și sânge”, unde nu se află fabrică americană în care să nu fie și din sângele d-voastră. Cu sângele d-voastră s-au făcut aceste case înalte și linii drepte, în sângele d-voastră s-a împlântat copacul imens al prosperității industriale americane”.

Pentru această muncă au fost chemați oameni din toată lumea. Suedia singură a dat două din cinci milioane. Când, pe vremea marelui războiu, ministrul Statelor-Unite la Stockholm, d. Morris, s-a presintat înaintea regelui Suediei și i-a spus: „vin dintr-o țară care are două milioane de Suedesi, buni muncitori”, regele i-a răspuns: „Credeți că-mi faceți o mare plăcere lăudându-vă astfel? 

Mie îmi trebuie acele două milioane de Suedesi acasă la dânșii’1. Și eu am spus tuturor Românilor, de la început și pănă la sfârșit: „cei cari voiți sa vă faceți Americani, rămâneți; nu ne încurcați, n-avem mijloacele trebuitoare pentru a mai ținea în viață pe cineva care va muri pentru noi și va trăi pentru alții; acela care e pentru noi, să vie acasă!”.

Au venit deci toți oamenii aceștia, și ei au creat prosperitatea Americei.

D. Siegfried presintâ lucrurile așa: au venit toți, Ir-landesi, Scandinavi, Italieni, o imensă mulțime de Evrei New-Yorkul este în mare parte evreiesc—și, unde a picat fiecare, acolo a rămas.

Dacă te duci la New-York, te izbești întâi de linia sky-scraperelor, anume puse în față ca să le vadă Europeanul care sosește; vezi apoi străzi largi, vechiul Broadway ne mai având importanță față de noile artere care au fost deschise; străzi paralele unele cu altele, tăiate de altele iarăși la fel, toate fără nume, indicate doar prin cifre, ca de pildă strada No. 10 din Avenuc VI. Câteva monumente prin parc se pierd. Nu e viață istorică de loc. Dar, dacă te cobori în partea de jos a orașului, vezi un cartier locuit numai de Italieni, numai firme italienești; de altă parte cartierul irlandes; de alta cartienil Evreilor,, deosebiți și ei după țara de unde au venit; astfel cartierul Evreilor din România în care vorbesc toți românește și foarte bine, chiar acei cari de treizeci de ani n-au mai fost în România La un banchet, unde steagul american se unia cu steagul românesc, a fost hn moment înduioșător, când un Evreu din România, toastând, a spus: „Eu nu știu să țrn discursuri, dar am fost soldat pe vremea regelui Carol, și, când văd steagul românesc, fac drepți și saluți”. Era și comic, dar și foarte mișcător. Firmele sunt românești: Cârnățărie Română” și așa mai departe. New-Yorkul este, de fapt, un „encampmenl”, un loc de debar-» care, o foastă colecție de corturi, de așezări provisorii ale oamenilor cari au coborât de pe corăbii, și urmașii se gă-sesc pe locul unde au poposit înaintașii. Ca să vă dați -sama de ce înseamnă elementele neasimilate, vă voiu spune -că în ziua Sfântului Patrick, patronul Irlandesilor, la New-York toate străzile erau pregătite pentru defilarea lor. -toți purtând câte o foaie de trifoiu, emblema Irlandei; se înălțaseră tribune, ca la 10 Mâi la noi, pentru a privi -defilarea Irlandesilor; servicii s-au ținut la toate bisericile catolice, și biserica acestei confesiuni joacă un foarte mare rol; e una din marile forțe ale Amerieei. Irlandesii defilau cu trâmbițe și lobe, cu puști, presintând școli mili-larizate, oarecum. S-a spus chiar că New-Yorkul este guvernat de Irlandesi; mai toți sergenții de stradă sunt Ir-landesi, cu fața roșie, rotundă, veselă; glumeți, ei sunt cei mai plăcuți agenți de circulație din lume. Era chiar să -se aleagă președinte al Statelor-Unite un Irlandes, d. Al Smith. Dacă Irlandesii mai ales sunt așezați la New-York. Scandinavii se află mai mult Ia țară, Italienii mai mult la grădini, Evreii la comerț sau la finanța mare, fiecare naționalitate rămâind la rosturile ei. Când vine un Fran-ces, ca d. Siegfried, el zice: am înțeles; aici este o luptă mare. D. Siegfried e crescut în cetirea tragediilor lui Ra-cine; un erou de o parte, alt erou de altă parte, și, atunci, in jurul eroilor, se adună ceilalți asistând la luptă. D-sa zice: vechea Americă e strânsă la Boston, în jurul sectelor protestante — și sunt atâtea secte încât puteți număra zeci de nuanțe, pănă la unitarienii atât de respectați la Boston, unde e centrul lor, în strânsă legătură cu tovarășii lor din Cluj, oameni foarte respectabili și cari exercită și o foarte mare influență acolo. Ceilalți sunt în lagărul opus.

Și mai adaug ceva ca să se vadă cât de falsă este teoria d-lui Siegfried: de o parte vechii Americani, de alta aceștia noi, lupta cumplită dându-se între naționaliștii de o parte și năvălitorii de alta.

Nu e adevărat. Mai întăiu, unde se găsesc Americanii cei -vechi, așezați ca după o baricadă cu sârmă ghimpată, gata să tragă în imigranți, iar imigranții făcând front contra lor? Imigranții sunt unii Scandinavi, alții Italieni, dincolo Danesi, ceva mai departe Ruși, Poloni, Evrei, Români. Poate fi unitar un asemenea front? E foarte frumoș ca teorie, dar e cu totul fals. La Boston, în cetatea puritanilor, a Americanilor curați, „sută Ia sută”, sunt cartiere întregi în care întâlnești Evrei galițieni și tot ce poftești din imigranții cei mai recenți. Intr-un colț de stradă, când amicul care mă dusese cu automobilul lui nu găsia loc ca să-și gareze mașina, am văzut niște Țigănci care gâciau norocul. Țigănci gâcitoare în Bostonul puritani Una la fereastă își juca prunculețul, fn timp ce alta poftia pe trecători, printr-un „come in”, să între în casă. Era și scoica, și, pentru că America este o țară de civilizație înaintată, vedeai și un craniu cu însemnări frenologice.

Toată lumea aceasta, atât de complexă, amestec de rase din care vor trebui să iasă lucruri care vor înspăimânta lumea, stă, în ce privește locuința, înlăiu, nu în sate, ci în ferme. Fermele trimet produsele lor la centrele de mo-rărit, sau animalele la fabrica de jamboane din Chicago.

Pe lângă ferme sunt orașele; orașe de tot felul. Lumea care cred că Americanii stau numai în sky-scrapere, se înșeală foarte mult. Sky-scraperele sunt necesare în New-York, unde terenul e foarte scump, ca să aibă concentrate toate birourile unei întreprinderi. Sunt și unii proprietari cari, având un colțișor de stradă, ridică pe dânsul un zgâ-rie-nori; văzând că vecinul are, în loc de zece caturi, cât are el, treizeci și câștigă mai mult, face și el casa cu patruzeci de rânduri. Cu mijloacele tehnice moderne se clădește atât de ușor, încât faci o casă imensă în câteva luni de zile. De oare ce grinda de lemn costă mai mult decât pârghia de oțel, scheletul casei e din pârghii de oțel, umplându-se golurile cu beton armat. Dacă se întârapiă un foc, se evacuează doar un etaj, pe care-l lasă să ardă, iar vecinul de de-asupra și de-desupt nici nu-și bat capul, fiind complect isolați de zidul de fier și beton armat.

Aceste sky-scrapere nu sunt resultatul gustului american^ Americanul le găsește tot așa de urâte cum le găsim și noi, și sunt încercări pentru a transforma acești elefanți de piatră în ceva mai acceptabil pentru gustul și ochiul omenesc, care nu poate să prindă nesfârșitele fațada decât fragmentar. Dar alaiuri de acest cartier al zgârie-norilor, ceva mai departe, se găsesc cartiere sărace, unde nu sunt decât case de lemn. Și diplomații, la Washington, locuiesc în case de lemn, care nu mi se par comode, căci la orice mișcare răsună toată clădirea ca o vioară. Dar lot așa sunt casele în Norvegia, unde oamenii cei mai bogați n-au alte sălașuri.

Ceia ce merită însă a fi ținut în sama acolo îp America, —și va fi adus înainte, aici, și în altă conferință —, este orașul universitar. Acolo se pregătește viitorul Amcricei. Acei cari văd numai fabrica „de rupt oase” și nu văd Universitatea de luminare a minții, aceia nu înțeleg nimic din America. Poți să spui tot răul despre fabrici, dar să ferească Dumnezeu să spui, fără dreptate, ceva rău despre Universități! De aceste Universități Americanul e mai mândru decât de toate îndeplinirile în domeniul tehnicei. Fără îndoiala și de acestea sunt mândri, dar înainte de toate de Universități. De îndată ce un bogătaș are bani la disposițic, îi întrebuințează pentru a face donațiuni mu-seelor, bibliotecilor, Universităților: suine enorme. Noi aven. oameni bogați, pe lângă atâția săraci, dar nu există țară în care sufletul omului bogat să fie mai închis ca aici în Romania. Am făcut experiența la Universitate: de câte ori mă adresam unui club de jucat cărți sau unei case de bancă, ori au făcut o astfel de pomană de ni-a fost rușine să o primim, ori nici măcar n-au răspuns la cererea Universității. În America nu e zi în care să nu vezi mari donațiuni făcute de șefii industriilor americane. Dacă sunt păcate de ispășit, miliardarii americani le ispășesc prin daruri. De exemplu Carnegie a creat infernul din Pittsburg; ei bine, nu există museu mai luxos: decât acela creat acolo de Carnegie, nu există bibliotecăi mai bine organizată decât a lui Carnegie. Temple ale culturii contemporane cu câte treizeci de rânduri, ca ți, aiurea, cu donațiile lui Morgan, lui Rockefeller. Ford a dăruit mai puțin. Pretutindeni numele miliardarilor americani sunt legate de cele mai frumoase colecții din lume; tot ce a avut mai prețios Europa, și a fost disponibil, a fost cărat in America. Europenii fac glume proaste, spunând de pildă: „se știe că pictorul Corot a lăsat 300 de pânze, din care 750 se găsesc în America!”. E o glumă rea, pentru că cele mai bune cataloage de musee sunt cele din America, făcute cu dorința de a informa și pe cel mai analfabet cu privire la obiectul de artă oe i se pune la disposiție. Pentru că museul nu este pentru câțiva esteți pretențioși cari critică totul, ci pentru orice om întră acolo, ca să primească lumină și învățătură. Noi n-am avut niciodată un adevărat museu, n-am înțeles ce este tauseul. În America se ia omul din stradă, se aduce cu sila la museu să învețe, nu' i se dă drumul pănă cânți n-a profitat de ce se găsește în interiorul museului. Bibliotecile americane, mai ales, sunt o minune; a Congresului din Washington biruie orice bibliotecă europeană, Biblioteca din Filadelfia are odăi pentru toată lumea, dar cine vrea să cetească mai comod, are și altă odaie, foarte mare, cu fotolii; dacă vrea să cetească la aier, are o terasă minunată cu cea mai frumoasă vedere. Gândiți-vă la ursuzul bibliotecar din Europa: când îi ceri o carte, se încruntă și face tot posibilul ca să n-o găsească în catalog; și, când vine rândul servitorului să ți-o aducă, și el face tot posibilul să n-o afle pe raftul indicat, iar, dacă o află, ți-o trântește înainte cu un despreț obraznic. Și într-o mare bibliotecă franceză, bucuria cea mai mare a întregului personal este când se apropie ceasul de ieșire și-ți poate striga întăiu: „Messiears on va fermerl” și după aceia, răstit: „On ferme”, iar după „on ferme” toate scaunele sunt trântite, cu cea mai infernală musică, de trebuie să ieși; pe când în anume museu american, la Philadelphia, mi s-a întâmplat de am venit după ora fixată pentru închidere. Ei bine, s-a întors gardianul anume pentru noi; am stat cât am vrut și, când ne-am gândit să-i dăm un bacșiș, însoțitorul mi-a spus: „aici nu merge, strânge-î mâna ca unui gentleman, căci a făcut un gest de gentleman și se cade ca și d-ta să faci alt gest de gentleman, ca între oameni egali”.

Și aceste biblioteci și musee nu sunt răspândite unul aici, altul dincolo. Ea Philadelphia, alături de orașul cel vechiu, al fabricilor, este orașul luminii: de jur împrejur așezăminte de cultură: în fund Biblioteca, o clădire în stil grecesc, în partea stângă Museul Rodiii, iar tot ce a rămas pe alături se va dărâma și se vor face numai zidiri pentru luminarea sufletului. Ya fi un fel de sacră Acropole. La Chicago s-au făcut musee fără păreche pe lume.

In ce privește Universitatea, ea nu e, ca la noi, un pătrat de clădiri așezat între patru străzi, unde bălăngănesc de dimineață pănă seara toate tramvaiele, unde șuieră toate sirenele celui mai zgomotos oraș din lume. Am căutat, într-un moment, să împiedec măcar deschiderea străzii dintre Școala de Arhitectură și Universitate și am propus să se facă un parc care să unească cele două școli. Natural mi s-a făgăduit — mi se făgăduiește totdeauna orice; în ce privește realisarea, e altceva, dar toate automobilele trec pe supt fereștile Universității pe noua stradă deschisă în locu’ parcului ce propusesem. În America, Universitatea e ,un oraș în mijlocul unei păduri, cu poiene largi în mijlocul ei, care sunt ale Universității; acolo, în mijlocul pădurii, se ridică cele mai frumoase palate din lume, în stil gotic, din £are una costă câteva milioane de dolari. Sunt Universități 

«are au 2.000 de studenți și 2.000 de profesori cu laboranți •cu tot. La Rarvard i-am numărat eu pe anuariu; -erau 1,600; fiecare student cu profesorul lui. Dar studentul plătește, iar cine nu plătește, este om de mâna întăiu, fiindcă .& plăti o țară pentru oameni de mâna a patra înseamnă a .zvârli banii pe fereastă. Rectorul Universității o spune.

Iată cum e Universitatea americană.

In California, la Clermont, s-a făcut din nimic, în pustiu, o Universitate nouă, în care profesorul Maro Jones știe românește, cetește pe[ Eminescu, și dorește să vie Ta București. Ce lucru frumos ar fi dacă un număr de asociații din România i-ar plăti drumul, pentru că e om sărac! Ar fi cea mai mare bucurie din viața lui să vadă țara pe care o iubește așa de mult

Universitatea americană nu se ține cu mâna întinsă Statului: „ni dai ori nu ni dai?”. O Universitate care are 60 milioane de dolari capital e socotită ca săracă. 60 de milioane de dolari!

Acolo, în California, Universitatea e așezată în mijlocul livezilor de portocali, a grădinilor de trandafiri, în mij-/ locul naturii, făcută de om, dar cea mai frumoasă natură. Primăvara, te îmbeți de mireasma florilor; iarna aproape nu există; în timpul căldurii celei mai strașnice, acolo e răcoare. Lumea universitară e împărțită în colegii, unde locuiesc, deosebit studenți și „Studente. Ordinea^perfectă Dacă se întâmplă, în clasa de sus, că se mai îmbată câte •un fiu de mare bogătaș, împotriva prohibițiunii— dar de prohibiție să nu mai vorbim! —, dacă lâ Universitate se întâmplă ca un student să fie grosolan -față de o colegă a lui, acela se expune a fi luat de urechi și dat afară de propriii lui colegi; nu e nevoie de intervenția rectorului sau a. profesorului. Studenții fac poliția lor pentru că niciodată toți profesorii laolaltă nu pot apăra onoarea unei Universități cum trebuie, și pot s-o facă studenții ei inșii.

In colegiile acestea, unde băieții sunt de o parte, fetele de alta — nu sunt căminuri mixte în America—, fetele mi s-au părut un& ori foarte cochete. 

Am întrebat pe una, o străină, dacă aceasta n-are consecințe, și mi-a răspuns,era punctul ei de vedere — „studenții sunt așa de proști încât nu se întâmplă niciodată; nimic”. Ceia oe i se părea fetei că era prost, mu era așar studentul e tm om care-și pregătește onest o carieră șî care are ochi pentru cartea după care învață și care va. fi temelia vieții lui viitoare.

Sălile de solemnitate biruie trei șferturi din sălile de tron din Europa, dar bine înțeles niciodată la o festivitate nu se întâmplă să zgârie cineva păretele casei de lux puse la disposiția tuturor. E un respect pentru aceastăi donație care nu cere sprijinul nimănui; nevoia acestui respect este în sufletul fiecăruia. Nimic mai mișcător decât să vezi săpat pe câte un părete: „In amintirea fiului mieu, fost student al acestei Universități și care a închis ochii în anii săi de studii”. Părintele îndurerat clădește un monument pentru folosul nației sale, mai mișcător decât toate pietrele de cimitir. Pănă și în musee sunt părți create în amintirea tinerilor Americani căzuți pe front. La Har-vard, una din cele mai mișcătoare săli de bibliotecă se compune din cărțile unui tânăr American mort la douăzeci și patru de ani pe frontul francez. Părinții au clădit o parte din bibliotecă pentru cărțile fiului său iubit, le-au așezat așa cum le-ar fi așezat el, și studenții cari se succedă privesc la nobilul chip blând al tânărului de la care vine această comoară.

Oricine vorbește rău de America, are voie să critice toată suferința omenească pe care a înălțat-o o clasă de miliardari cari desigur nu merită în rândul întâi admirația și respectul lumii, dar, când se gândește cineva la ceia ce acești miliardari, adecă inițiativa particulară» au făcut, dacă nu pentru învățătura odor de astăzi, nepregătiți poate, dar pentru învățătura de mâni a tinerilor Americani, acela are datoria să se închine înaintea celei mai mari opere de munificență pe care bogăția a făcut-o» în folosul culturii. 

Istorie

Nimic mai greti decât s%., presinte cineva, într-o conferință de o oară, istoria Americei. Eu cunosc un singur mijloc de a face o conferință istorică suportabilă pentru public, anume aceia de k o face ca’ un istoric, iar nu ca un profesor de istorie. Dacă o face cineva ca profesor de istorie, conferința este pierdută. Dacă o face ca istoric, ceia ce înseamnă cu totul altceva decât ca profesor de istorie, atunci conferința poate să fie suportabilă și uneori se poate întâmpla să fie chiar interesantă.

In orice cas, părerea — și sunt silit să o repet pentru a. nu știu câta oară—, părerea că o conferință istorică este un fel de fir de care atârni nume și date este cu totul neîndreptățită față de oricine înțelege viața trecutului, care este istoria, și legăturile dintre evenimentele trecutului, care formează țesătura istorică. În orice cas, acest fel de presintare nu se potrivește cu mine, istoric întâm--plător. La începutul carierei mele de profesor mi se des--chideau mai multe drumuri; s-a întâmplat că am rămas pe acesta.

Așa fiind, să-mi permiteți să înfățișez ca un istoric, 4ar nu ca un profesor, trecutul Americei.

Aici cred că vor fi și unele lucruri noi, cel puțin ca interpretare, jumătatea cealaltă fiind de la alții. Când zic: jumătate de la alții însemnează lucruri oarecum ști ute, dar care, prin interpretarea lor, pot să apară tot așa de noi csc lncrurile pe care nu le-a atins aproape nimeni,

Când vorbește cineva de istoria Americei și începe, cum se începea acum câteva decenii, cu răscoala contra Angliei, cu declarația de la 6 Iunie 1776, data de întemeiere a republicii Statelor-Unite, când pune în linia întâi câțiva eroi și mai ales pe George Washington, atunci nu, poate decât să presinte o explicare a evenimentelor care, acum, e cu totul demodată și înlocuită, Acei cari socotesc începutul Americei la 1776 și o înțeleg ca o revoluție izbutită, se bucură nu pentru resultate, dar, în rândul întăiu, pentru că a fost o revoluție,

In materie de revoluție sunt două păreri: părerea oamenilor cari se bucură de resultatul ei bunr și regretă revoluția, și părerea altora, cari se bucură de revoluție fără să li pese de resultatul rău. Două păreri deosebite. Acei cărora li place revoluția, oricare ar fi efectele, aceia fără îndoială vor presinta în rândul întâi constituirea, prin revoluție, a Unui Stat nou și personalitatea eroului care a îndeplinit actul de .rupere a legăturilor-,.cu trecutul, pentru: crearea țerii celei noi,

Pot spune că astăzi punctul de vedere eroic și revoluționar în presintarea istoriei Statelor-Unite este un punct de vedere oarecum trecut. Istoricii actuali ai Statelor-Unite nu mai studiază istoria Americei în același fel cum o-studiau înaintașii lor. Astăzi se caută lucruri mai adânci,, care nu sunt totdeauna și mai strălucitoare, așa încât elementul eroic iese prin aceasta scăzut, George Washington nu rămâne singur pe piedestalul lui, cu figura pe care i-o cunoaștem. De la început pot să vă spun că Washington nu samănă cu eroii antichității, cel puțin așa cum sunt înfățișați de izvoare. Era un om foarte uman, îi plăcea să steie foarte multă vreme la masă și, în năcazul pro-hibiționișlilor din timpul nostru, cari nu beau în public ci numai în particular, Washington obișnuia să heifr bane. Nu era un om de o mare pregătire intelectuală, un fel de ideolog hrănit din teoriile, lui Rousseau, cetise doar în tinereța lui câteva cărți și credea că e dispensat să mai cetească altele.

Mișcarea n-a plecat de la Washington, ci s-a adresat lui Washington într-un anume moment întocmai precum revoluționarii noștri din Basarabia, când au văzut că li trebuie nu numai oratori cari știu mar mult sau mai puțin românește, pe cari-i aveau la Chișinău sau pe cari i-au desgropat din cimitirul ocupației din București, când și-au -dat seama că o revoluție cere și altceva, s-au adresat generalului Broșteanu. Rolul pe care l-a jucat generalul Broșteanu față de ideologii din Chișinău este rolul jucat de Washington față de ideologii din Philadelphia, care a fost șase ani capitala Statelor-Uriîte, înainte de a șe fi mulat capitala în orașul care poartă numele creatorului rc-publicei.

Este prin urmare un alt fel de a presinta istoria Statelor-Unite. Acest fel este înfățișat în ultimul timp, foarte bine, de tovărășia a doi oameni, bărbatul și soția, cari s-au întovărășit pentru -a face cea mai bună istorie a țerii lor. În cea mai deplină înțelegere, — cei doi autori nu se ceartă de la pagina întâia pănă la cea din urmă, deși sunt soți—? Charles Bürd și d-na Mary Bird, au dat o frumoasă lucrarei „Formațiunea civilizației americane („Rise of American. civilization”). Sunt două volume reunite, în a doua ediție, într-o singură presintare tipografică, de 800 de pagini.

Acela care vine cu amintirile despre Washington, eroul care creiază din nimic, cum a ieșit Minerva din capul lui Zeus, America liberă, acel care' caută pe Washington în .fiecare colț ca să vadă ce a făcut în cutare moment, sau Care se așteaptă la descrieri de bătălii, se înșeală. Noi scriem istoria altfel, cu totul deosebit de istoria pe care am învățat-o în școală: ca o presintare, în linii generale, a explicației deosebitelor situații. Aceasta este istoria. E mai mult decât sociologia—care cuprinde așa de puțin! — și e mult mai puțin decât vechea istorie. 

Așa încât să-mi dați „voie să înfățișez istoria Americei așa cum se scrie istoria acum, pe liniile acestea generale, căutând explicații fără multe date și fără. multe nume, mai ales, fără elementul anecdotic din care formează cei mai mulți istoria „vorbită sau scrisă.

Totdeauna mi s-a părut că în istoria Americei se face o foarte mare greșeală că se începe pe la 1760-l770, sau unii, cari vreau să introducă și istoria coloniilor engleze care s-au răsculat la 1776 și au format Statul cel nou liber, încep de la 1500 și ceva, adecă de atunci de când apar cei dintâi coloniști. Eu lm-am întrebat însă totdeauna: bine, dar înainte de apariția Europenilor, a fost aici o întreagă lume indiană^ aceia n-are interes? Din nenorocire Indienii nu scriau cărți de istorie pentru foarte multe motive, dintre care unul era că nu aveau o catedră de istorie. Mă întreb dacă s-ar desființa toate catedrele de istorie, dacă nu ar mai da Academia Română premii pentru subiecte de istorie și dacă nu s-ar găsi niciun editor de la care să spere cineva publicarea unui volum, mă întreb cine ar mai scrie istorie? Cum în America nu era nicio Academie indiană, nici catedre de învățământ superior și secundai’ de istorie și nici editori pentru cărți de istorie a Indienilor, nimeni n-a scris istoria lor.

Dar istoria aceasta o putem reconstitui pănă la oarecare punct, și, deci, acest capitol nu poate lipsi când vorbești despre istoria Americei. desigur că pentru a înfățișa eu aoest capitol mi-ar trebui un întreg șir de cercetări pe care nu din București le pot face, dar cred că acest capitol este cu desăvârșire necesar. Bieții Indieni au fost expropriați de la orice: de la pădurea lor, de la stăpânirea râurilor lor, de la pământul lor, au fost îngrămădii în „rcserve” și chiar din aceste reserve li se mai ciupește mereu câte ceva, se mai mută din loc în loc, pentru a face plăcere coloniștilor; dar nu se cuvine să-i ex-^propriem din două domenii. Unul care ne privește astăzi: domeniul istoriei, fiindcă ei au creat țara, cu drumurile 

•ei, cu un început de agricultură. Și-ar închipui cineva: Indienii erau vânători, erau războinici — păstori foarte puțin-, cea mai mare parte din anilnale au fost introduse de Spanioli; în momentul cuceririi America n-avea nici «ai, nici măgari. Dar, dacă își închipuie cinevâ că Indienii erau numai atât, se înșeală. Nu, erau și agricultori. Cultura porumbului e un lucru indian. De la Indifeni avem noi porumbul, introdus prin secolul al XVII-Iea, deși nu •cum se crede de obiceiu. Astăzi, în unele regiuni, unde Europeanul nu pătrunde, unde-i este imposibil să pătrundă •-și mai ales să se așeze, pentru că nu găsește niciun avanta-giu, în Canoanele Coloradului, tocmai în fund, în lumea aceia atât de aspră încât numai indigenul cel mai autentic se poate prinde de bucățica de piatră, și astăzi, prin metode de irigație proprii, Indienii ajung să cultive ceia ce li este necesar pentru viață. Este o adevărată minune agricultura pe granit a Indienilor. Dar, când ajunge un popor să despădurească fie și o foarte mică parte a unei regiuni, să taie drumuri, când ajunge să înființeze comunități mai mici sau mai mari, satej cu câteva case sau cu foarte multe case, când ajunge să-și dea o organizație sprijinită pe familie, — și familia indiană e foarte strânsă, deși nedreaptă pentru femei —, cu o foarte puternică autoritate, absolut necesară, a părinților asupra copiilor, cu sentimente filiale foarte frumoase din partea copiilor față de părinți, când ajunge societatea aceasta să-și aibă un fel de administrație locală cu șefi speciali, cărora America li-a dat numai bățul de comisari supt Licoln, acel popor poate să-și aibă un capitol în istoria teritoriului pe care l-a locuit Istoria nu e numai istoria datată, istoria strânsă în jurul unor anume personalități; istoria este crearea culturii, a așezămintelor. Dacă Indienii au cultură și au așezăminte, oricât de desagreabil ar fi pentru stăpânii cei noi ai țerii, cu toate acșstea locul Indienilor nu trebuie să fie luat de nimeni.

Deci am avea întâi un capitol indian pe care l-aiti, atins în treacăt atunci când am vorbit despre rasă. Fiindcă aici istoria și etnografia se confundă. Îndată ce un popor nu ajunge să îndeplinească acte individuale, îndată ce-un popor nu prezintă, în anume personalități și în anume momente, Viața sa, istoria și etnografia sunt una, și, dedr un capitol de etno-istorie indiană ar trebui să se puie la începutul vieții Statelor-Unite.

După aceia, vine, natural, un alt capitol; cea dintâi apariție a coloniștilor aparținând rasei noastre.

Înainte de a ajunge la acest capitol, dați-mi voie să intercalez ceva care se ține tot de Indieni.

Spuneam, în cea dintâi conferință, că în toată America se întâlnește o foarte veche artă și că în regiunile din Sud este o formă naturalistă, realistă, iar, alături, o sforțare a imaginației de a presintă oameni și animale într-o formă tragică și caricaturală în același timp. Partea de î^ord, și toată Canada, are altă artă: arta liniară, geometrică, stilizată, care nu dă obiectele și ființile așa cum sânt, ci le prelucrează așa cum le prelucrează și arta noastră populară. Deci două feluri de artă deosebită.

Am mai spus un lucru; în ce privește arta din Sudul Americei, care are asămănări cu arta chinesă și cu cea din India, asămănarea e așa de mare încât trebuie să te gândești la posibilitatea unui contact cândva, să crezi că a fost cândva, peste OceapuL Pacific, posibilitatea unui schimb Cum a trecut civilizația chinesă în Iaponia, nimic nu împiedecă faptul că la un alt moment să fi putut trece și în America. Drumul este foarte lung, deși presărat cu insule, dar îndrăzneala noastră, de când avem mașini de tot felul, este -mult mai mică decât a oamenilor de de mult, din vremea când ei n-aveau ajutorul mașinilor. Gândiți-vă la piramide, făcute de oameni cari n-aveau la îndemână scripetele noastre; la Bretonii cari și-au înălțat dolmenele și menhirii fără să aibă mijloacele tehnicei moderne. Atunci când îi lipsia ajutorul teh-nicei, omul a putut să facă minuni. Tot așa și în domeniul 

Străbaterii mărilor. Se poate întâmpla ca în timpuri foarte îndepărtate să îi existat între Iaponia și coasta A-mericei, dacă nu o Atlantidă — nu jnai cred în Atlantida de când a trecut în romane și în cinematograf--, dacă. nu un continent, dar insule mari oare astăzi sunt mai mici, sau insule dispărute cu totul astăzi Oricum să fie, nu se poate explica prin generație spontanee existența în Asia, de o parte, și în America centrală, de altă parte, a unei arte atât de asămănătoare. Risc foarte mult spuind că și între înfățișarea Indienilor celor ade\ ârați și a unor locuitori ai Asiei trebuie să fi existat oarecare legături. Acum fn urmă, vedeam. în București o Țigancă, cu copilul, stând chircită într-un colț, și imediat mi-au vehit în minte femeile din Albuquerque care în aceiași atitudine vindeau, broderiile lor. Nu îndrăznesc să spun c£ pariașii din India și rasa roșie americană sunt una și singură rasă, cu toate acestea sunt similitudini așa de mari încât, cu foarte multă socoteală, se pot admite și anumite amestecuri etnice.

Dar partea aceasta nu interesează, pentru că nu privește Statele-Unite. Interesează însă altceva: un covor indian nordic este un covor românesc. Cutare covor mare indian ai putea zice că e de la noi, din Prahova sau din Basarabia, ori din Moldova de Nord. Aș admite deci că odinioară, pe la strâmtoarea de Behring, a pătruns, dacă nu rasa însăși, cum admit unii istorici din America, dar măcar arta.

Prin urmare a fost, pe lângă capitolul indian propriu-zis, un alt capitol, foarte vechiu, un capitol de comunitate de cultură preistorică între America indiană și între Asia și, prin Asia, cu anumite regiuni din Europa, un capitol pe care numai arta ne permite să-l gâcim, dar cu privire la care nu se poate ajunge la precisări.

Acum vin la rasa albă.

A pătruns întâi într-o formă pe care nimeni n-a definit-o, și a făcut rău, pentru că e foarte ușor. 

Cercetări în domeniul așa-numitelor sage, al cântecelor •epice populare scandinave, au arătat că din Islanda cântecele au trecut în Groenlanda. Pentru a vedea cât de îndrăzneață putea fi navigația în vremile de de mult, gândi-ți-vă la distanța care separă Islanda de Danemarca metropolă. Astăzf, cu corăbiile mânate de aburi, trdbuie mai mult de zece zile ca să se facă acest drum. Sunt serbări mari anul acesta în Islanda, la care vor asista și Suveranii Danemarcei, și evident că n-o să fie comod drumul pentru invitați. Acei cari vor veni în Islanda pentru comemorare, vor avea un drum lung de străbătut Din Islanda, se știe că anumiți navigatori, mai puțin îndrăzneți decât cei cari din Danemarca au ajuns în Islanda, au mers în Groenlanda. Groenlanda a fost o bucată de vreme o colonie scandinavă. Aceasta se știa numai prin poesia epică. Astăzi însă se poate ști mult mai mult: s-au făcut săpături în Groenlanda care au adeverit legenda, la care Americanii țin foarte mult, mai ales cei din Statele-Unite, unde sunt în majoritate Anglo-Saxoni, că nu un latin, Cristofor Columb, e descoperitorul Americei, ci descoperitorul este unul din rasa căreia-i aparține majoritatea locuitorilor din Statele-Unite, Leif Erikson, a cărui statuie sef poate vedea la Washington.

Săpăturile făcute în Groenlanda au arătat că între secolul al Xl-lea și al XV-iea a fost o colonie europeană acolo, că s-a dezvoltat o întreagă viață ' europeană organizată, cu un episcop. După aceia, nimeni nu știe de ce, pe la 1400 și ceva, această întăie așezare europeană din Groenlanda a dispărut.

Dacă, deci, precum fac dovada săpăturile, era o colonie scandinavă în Groenlanda, ni putem închipui că nu era nimic mai ușor decât să se ajungă în peninsula Labrador, care și-ar fi având chiar un vechiu nume scandinav.

Așa încât, de fapt, avem a face cu două descoperiri ale Amerâcei sau, dacă voiți, eu trei și chiar patru,. Cristofor Columb a descoperit Antilele, alții au descoperit Mexicul, alții America-de-Sud, și, cu mult înaintea tuturor, cu patrti secole înainte, Scandinavii au desooperit Groenlanda și, prin partea de Nord, oontinentul american.

Aici intervine o explicație pe care-mi permit să o prtesint, și anume: presența Scandinavilor în Groenlanda nu e lucru întâmplător. De obiceiu se spune că n-are nicio valoare întâmplarea care a făcut ca vântul să ducă pe Scandinavi pănă prin aceste regiuni. Dar nu e așa. În conferințile despre istoria Norvegiei, am arătat că nu trebuie să ni închipuim Norvegia ca o bucățică de pământ între fiorduri și șira spinării a munților peninsulei . scandinave. Norvegia de odinioară nu însemna aceasta, cî un adevărat Imperiu al mărilor; insulele din Nordul Angliei făceau parte din acest Imperiu norvegian, Islanda făcea parte și ea din Norvegia, și astfel Imperiul scandinav s-a întins pănă în Groenlanda. El, e la basa fundării Imperiului rus prin Ruric, a regatului Celor Două Sicilii, a regatului englez, prin rasa de Scandinavi francisați. Gloria mare a ^Norvegiei din evul mediu, pe care n-o presintă în de ajuns recunoștinții și admirației noastre, este acest splendid Stat scandinav, sprijinit, pe de o parte, pe pământul acesta din Nordul Europei, și, pe de altă parte, pe coasta nordică și nord-estică a Americei.

Dar acest capitol s-a închis. După el a venit altul, cu multă vreme înainte de revoluția din 1776. Au început a sosi în America Europeni în alte condiții și anume: dacă de pe la 1400 a încetat viața europeană în Groenlanda, nu s-a așteptat multă vreme pentru ca Europenii să apară din nou, poate urmând tradiția navigatorilor înaintași Există și un fel de societate secretă a navigatorilor care-și transmite anumite tradiții și legende, care merg din țară în țară. Gândiți-vă la Nordul Franciei care se chiamă Nor-mandia. Aceasta nu înseamnă decât teritoriul porvegian, nortman; iar Rolf, pe franțuzește Rou, care a întemeiat ducatul normand, era Norvegian ca oricare altul. Nordul 

Franciei, ca șl poate Scoția, făcea parte din imperiul scandinav, și e posibil să fi rămas din foarte vechi timpuri anumite tradiții. Din Franța a!u plecat, într-un anume tnoment, Normanzii și în Anglia, dar Anglia cu Nor-mandia sunt teritorii oarecum legate; este același punct de plecare. Din regiunile acestea, de lângă Canalul Mânecii, au plecat exploratorii pe sama lor cari au ajuns în America, Râul Sfântului Laurențiu a fost desceperit de dânșii, ca și toate insulele vecine pe la 1500, în vremea lui Gabotto Venețianul, numit de Francezi Cabot, pe vre-Aie? când, încă de la sfârșitul secolului al XV-lea, porniau .aventurieri francezi și englezi, când s \ creat un fol de Franță americană din care a rămas a'stăzi Canada, țară atât de interesantă supt toate raporturile. Dar această țară Iranceză a fost cu totul neglijată de Franța europeană; a administrat-o foarte prost, n-a hrănit-o cu oameni, șl a lăsat-o cu totul în sama ei.

Și, dacă vorbesc de rolul mare al Francezilor, mult mai vechiu decât rolul englez, să mergem mai departe cu dânșii. Nu numai că s-au așezat în valea râului St, Laurențiu, dar au întemeiat orașe: Quebec, Montreal, și nu numai că au alcătuit acolo o raslăl, care n-a sporit ca acea anglo-saxonă, dar a însemnat ceva foarte mare și încă în plină vitalitate. De obiceiu se crede că Englezii mănâncă pe Francezi, Nn totdeauna; în Canada este o regiune în care Englezii mănâncă pe Francezi, dar este și altă regiune, unde, din potrivă, Francezii mănâncă pe Englezi. Deci Francezii nu numai că au rămas în Canada, dar regiunea lacurilor a fost într-un moment franceză. Mai târziu Francezii au venit și prin Louisiana, așa încât cele două mari râuri ale Americei au fost franceze. Pe Missis-sipi s-a întemeiat Noul Orldans. De la Montréal și pănă la Noul Orléans era o continuitate de colonii latine la care s-au adaus mai târziu Spaniolii din Florida.

Dacă Statul francez, care n-a creat așezările acestea, nu le-a ajutat cum era dator, rasa latină are un avantagiu față de celelalte, pentru că a fost și creatoare și desintere-sată. Francezul din Canada este cel care a tăiat întâi pădurea pentru a face ogoare. Este o carte frumoasă, care ar trebui să fie în mânile tuturor» — cred că există și o traducere românească—, cartea lui Hemon: „Maria Chap-delaine”, care înfățișează tocmai această operă de pionieri. Sunt și lucruri de închipuire în cartea lui Hemon, dar el a trăit și a murit în regiunea canadiană, și cartea lui e foarte prețioasă. Între ce au făcut Francezii și ce au îndeplinit apoi Anglo-Saxonii, este o deosebire. Anglo-Saxonii s-au dus pentru a câștiga bani, pentru a face afaceri, pe când rasa latină — rasa franceză în Nord și la Sud—, au fost cei dintâi colonizatori. Primele mărturii cu privire la America secolului al XVII-lea sunt ale acestor călugări. Înaintau de multe ori cu cele mai mari greutăți, mânați de dorința de a scăpa de Iad pe sălbateci, apropiindu-i de Dumnezeu, și Indienii se arătau une ori învierșunați împotriva predicatorilor religiei străine, profanatori ai zeilor lor. Bieții călugări erau înșelați, une ori atrași în cursă, omorâți; fugiau pe luntri, dea lungul râurilor americane, urmăriți de săgețile Indienilor. Cu toate acestea nu s-au dat biruiți. Așa se face că și astăzi, la Chicago și în regiunea de Apus, se întâlnesc necontenit nume de localități franceze. Și astăzi la Detroit se vorbește totdeauna de La-Salle, acel care a făcut legătura între Sf. Laurențiu și valea râului Mississipi. Când umblă cineva la noi într-un automobil „Cadillac”, nu-și dă sama că nu e vorba de numele fabricantului automobilului, ci Cadillac este unul din exploratorii acestor regiuni franceze. Numele lui Cadillac e foarte bine cunoscut în regiunile acestea; el a întral oarecum în legenda întemeierii unei vieți europene în aceste părți.

Astfel, are cineva a face cu o colonisare franceză foarte importantă în Nord și ea se coboară spre Sud de la râul Sf. Laurențiu întinzându-se pănă la gurile fluviului Mississipi. A fost un moment când ar fi fost posibil să avem nu o Americă anglo-saxonă, opusă unei Americi centrale și sudice a Latinilor, ci ar fi fost cu putință ca amândouă Americile să fie latine. Aceasta nu s-a, întâmplat. În locul primilor descoperitori și peste dânșii a venit altă lume, lumea anglo-saxonă.

Dar n-a venit numai ea.

Sunt silit să desfac din legătura cronologică anumite noțiuni pentru a învedera că Anglo-Saxonii n-au fost cei dintâi descălecători exclusivi în regiunea care li aparține istoricește mai mult din America-de-Nord.

Acolo au fost foarte vechi Scandinavi, în secolul al XVII-lea, și unii Germani; acolo au fost foarte mulți Olandesi. 0-landesii, pănă laCromwell, erau Stăpânii Mării. Olanda cea mică de astăzi a fost în stare să cucerească insulele Sondei, să aibă un imens imperiu: Sumatra, lava, Borneo. Acești Olandesi au venit și în America-de-Nord. JUi venit eu planuri foartev mari. Unde e acum New-York, era odinioară Noul Amsterdam; unde a fost fortul Albany a fost la început Fortul Orange, după numele prințului din casa de Olanda. Nu numai atât, dar întreaga Americă-de-Nord trebuia să fie Noua Olandă, Noile Țeri-de-jos. Guvernul din Haga concepea lucrurile așa. Familiile cele mai vechi și cele mai mari de la New-York «ânt olandese. A putut să râdă un scriitor, cu care vom face.cunoștință, Washington Irving, de „Dietrich Knickerbocker”, și orice American râde, când se gândește de unde vine piesa de îmbrăcăminte care se chiamă „knickerbockers”.

Dar în Olanda aceasta Nouă a fost o foarte puternică viață. Casa de lemn americană, care are o verandă și, înaintea verandei, către stradă, scări cu rampă de fier, și de o parte și de alta, este tipul casei olandese. Cum am întrat în America, locuințile de lângă gara New-Yorkului mi-au amintit de cele pe care le-âm văzut la Haga și în alte localități din Olanda. E casa care se vede și în Anglia, casa din regiunile învecinând Marea Nordului: Danemarca și Olanda, de o parte, Anglia, de alta. 

Prin urmare n-avem a face cu o trecere ușoară, a Olan-desilor în America, ci cu o îndărătnică înrădăcinare â a-acestei rase, care, ceia ce tiu trebuie să ne mire față de cuceritorii Insulelor Sondei, a râvnit la Brasilia. A fost un plan al guvernului olandes ca să prefacă și Brasilia în colonie olandesă.

Va să zică avem a face întâi cu Scandinavii în secolul al XVII-lea, avem a face cu o adevărată înstăpânire a rasei olandese, care a lăsat urme și în alcătuirea populației Gândiți-vă la Vandervelde, Van Sickel și atâtea nume care vădesc originea olandesă.

Prin urmare, și în ce privește rasa, și în ce privește clădirea casei, și în ce privește rosturile cele vechi ale A-mericei-de-Nord, Olandesii au jucat un rol important

Acum vin la Englezi, la răscoala coloniștilor englezi și la Statul pe care l-au format.

Eu am crezut multă vreme, mărturisesc, pe basa celor dintâi cărți de istorie care mi-au stat la, îndemână, că în epoca lui Carol I-iu, atunci când regele impunea taxe care erau ilegale,—pentru că nu fuseseră votate de Parlament, cu care regele era în conflict, ceia ce a adus apoi judecarea și decapitarea Suveranului,—. un număr de nobile suflete engleze, vrând să salveze, de o parte, legalitatea, și, de altă parte, Biserioa anglicană presbiteriană, 8au suit pe o corabie și au debarcat în mijlocul sălbatecilor, pe coasta Americei. De aici ar veni elementul anglo-saxon în America, de aici și numai de aici.

Nu e' adevărat. Părerea aceasta, foarte răspândită, nu e adevărată ca întreg, deși e adevărată pentru un anume moment, dar nu se poate întinde acest adevăr asupra întregii pătrunderi a elementului anglo-saxon în America.

De fapt au venit întâi aventurieri englezi. Cea dintâi colonie au format-o Englezii pe vremea reginei Elisabeta: Virginia. Virginia n-a fost întemiată de puritanii cari fugiau de prigonirile absolutismului regal și de primejdia, catolicismului. Regina Elisabeta era protestantă, fanatică protestantă, și deci politica ei n-a putut goni pe nimeni din Anglia.

Era un Parlament pe vremea Elisabetși, dar se știe că oamenii inteligenți se „pot juca totdeauna cu Parlamentele. Deci, dacă au plecat Englezi și s-au așezat, pe vremea reginei Elisabeta, în America, n-a fost din cauza prigonirilor și amenințărilor în domeniile arătate. A fost, ca și pentru Francezi, o expansiune romantică a unor suflete formate de Renaștere.

Renașterea, acest mare fenomen cultural și psihologic din secolul al XVI-lea, a dat aripi omului. În evul mediu omul a trăit foarte bine fără prea largi aripi. Evul mediu n-a fost nici o epocă de întunerec, nici o epocă de sărăcie sau de întrerupere a dezvoltării omenirii; cu toate acestea el era prins într-o anume rază. În Renaștere, îți era permis să scrii orice, să încerci orice. Este o operă individualistă magnifică și desfrânată.

Mulți din cei veniți în această regiune americană s-au așezat, ca să întrebuințez un termen vulgar românesc, ca „de unul singur”. Pe lângă dânsul s-au strâns alții. Colonii aceștia au însemnat foarte puțin la început.

De la o bucată de vreme, este adevărat, au plecat câțiva și din cauza prigonirilor, dar vestita corabie „May Flower” n-a părăsit Anglia din cauza prigonirilor. Este vorba de o acțiune îndrăzneață cuceritoare pe continentul cel nou în care și înaintea acestora existaseră atâția Englezi. Pe urmă însă continuu an venit în pachete Englezi și s-au așezat aici, Englezi din Anglia, Scoțieni protestanți și Irlandezi catolici, foarte mulți. Insulele Britanice au dat reprezintanți ai tuturor națiilor de acolo continentului celui nou.

Aici vin însă la deosebirea care se face astăzi neted și care explică o mulțime de lucruri. Nu toate doloniile, nidi măcar o mare parte din colonii, nu pleacă de. la inițiativa individuală: are cineva a face cu o donație regală în toată forma. Anglia secolului al XVII-lea a trimes oameni aici, și anume mai ales în a doua jumătate, supt Carol al II-lea și Iacob al II-lea: regele dăruia cuiva ca proprietar o bucată de pământ. Proprietarul avea dreptul să-l stăpânească așa cum voiâ el, căci era o moștenire a lui. El atrăgea alți oameni, și oamenii liberi puteau «tumpăra sclavi.

/ceasta este o formă de așezare a Englezilor, ca proprietari.

Pe urmă s-au întemeiat Companii și s-au dat privilegii acestor Companii. Acestea sunt coloniile corporative. Companiile țineau la dispoșiția oricui voiâ o bucată de pământ din domeniul pe care-l căpătaseră prin charta regală.

Avem, prin urmare, aici în America, în secolul al XVII-lea Jrei categorii deosebite de colonii: colonii întemeiate de un individ pe sama lui, oolonii întemeiate de un proprietar care era împroprietărit de rege, colonii întemeiate de Companii cărora regele li dădea dreptul să se așeze in America.

Mai este însă și a patra categorie. Puritanii, când au venit și s-au așezat în America, aveau in cap o concepție calvină care sta în această: cetatea lui Dumnezeu trebuie făcută pe pământ; omul n-are rosturi ale lui, ci are numai pe acela de unealtă a puterii cerești și trebuie să trăiască potrivit Bibliei. Biblia îl stăpânește, în Biblie găsește el Constituția lui. Atunci s-a creat în coloniile acestea o formă cu totul deosebită: așezarea oamenilor lui Dumnezeu, stând mereu cu Biblia deschisă înaintea lor și întemeind așezăminte foarte curioase. De exemplu, pănă foarte târziu, la Baston, dacă te prindea Dumineca vesel, cântând din ghitară sau din vioară, erai condamnat foarte aspru, fiindcă în ziuâ lui Dumnezeu nu-i e permis omului să se bucure altfel decât ascultând cuvântul dumnezeiesc; sau, dacă i s-ar fi întâmplat cuiva să vadă pe țeastă pe un bărbat slărulându-și nevasta^ era pedepsit foarte aspru, fiindcă în ziua lui Dumnezpm nu se poate onora o ființă de pe pământ, ceia ce ar fi o usurpare a drepturilor lui pumnezeu.

In felul acesta s-au alcătuit un fel de mici State cu caracter religios. Ele s-au dezvoltat încetul cu încetul, și de la o bucată de vreme un tip a ajuns să biruie pe ce-lalt. Tipul care a ajuns să biruie pe celalt, împiedecând' pe puritani de a impune felul lor de trâi altora, silindu-i sa facă, deci, concesiuni, e datorit ideilor franceze, precum se va vedea. Această schimbare s-a făcut încetul cu încetul pănă s-a creat un fel de uniformisare, care ar fi putut păstra coloniile, dar numai în cadrele coloniei, dacă. n-ar fi intervenit în secolul al XVIII-lea un lucru care a. provocat o revoluție.

Americanii nu s-au răsculat contra regelui fiindcă voiau, ci o anume politică de la Londra i-a silit să se revolte, împotriva sentimentelor lor. n-aș putea zice și împotriva intereselor lor. Anume : Anglia secolului aT XVIII-lea a vrut să imite Franța; a vrut să domine de fapt America. Dar coloniile făceau pănă atunci ce voiau, aveau adunările lor, guvernarea lor.

Un lucru se poate în istorie: ai stăpânit pe un om și i-ai dat drumul, omul e bucuros; dar să-i dai drumul și să vii pe urmă să-l stăpânești iarăși, aceasta nu se poate. De aceia, orice guvern nu trebuie să piardă din mână o societate, căci n-o mai poate recăpăta, și, chiar dacă ar veni un guvern mai bun, nici acela n-ar mai putea prinde societatea pe care celalt guvern a scăpat-o-din mână. Statele-Unite au scăpat din mâna guvernului englez și cu toate acestea guvernul englez a vrut să le recapete. .

Soții Pyrd observă un lucru foarte adevărat: cel d”intâi rege din casa de Hanovra^ Gheorghe I-iu, era German, și niu-i păsa de Anglia, de America, deci, cu atât mai puțin.; interesele lui erau în fîan6vra, la el acasă. Cam tot așa a fost și Gheorghe al IT-lea, dar Gheorghe al III-9ea; a fost un adevărat Englez, și a vrut Să guverneze imitând pe regele Franclei. Partidele engleze pe vremea lui Gheorghe al III-lea, tories $ whigi (conserva-^ tori și liberali), pierduseră însemnătatea de odinioară; ele nu mai erau atât de diferențiate; se formase o siii-ură clasă politică;în care, dacă se păstrau două ramuri, era fiindcă nu încăpea toată lumea la guvern. Aceasta se întâmplă și în alte țeri, unde nu pot mânca toți în acelaș timp. În vremea aceasta deci, când era un rege care guverna, o clasă politică al dării scop era exploatarea cât mai deplină a tot ce se ținea de Anglia, acestora, coloniștilor diri Statele-Unite, li s-a impus, lor cari începuseră a se dezvolta, a avea fabrici, organizații culturale importante, personalități de mâna îUtăiu, cum au fost Franklin, Washington, Jeffetson, Hamilton, li s-a impus să țiUă la disposiția fabricilor din Anglia materia primă .și să cumpere, în același timp — vedeți ce rol degradant!— produsele fabricilor din Anglia. Aceasta, pentru o pârte din populația americană era O imposibilitate.

Când a izbucnit revoluția, a fost pentru Un lucru de nimic. Americanii, încă d’inafntO; formaseră o Convențiune, o Adunare pentru a se împotrivi unor ahumite cereri din Londra, așa încât Adunarea din 1776 nu este cea d’intăiu, ici a fost pregătită de altele cu scopuri economice.

Revolta a izbucnit din Urrilătorul motiv: fabricanții de oeâi din Indii se simțiau nedreptățiți de la o bucată dte vreme! erau pe cale de a da faliment. Guvernul englez a vrut să li acorde anumite avantagii și între acestea a fost acela de a vinde direct ceaiul în Statele-Unite, în loc să se vândă, ca înainte, printr-un intermediar englez. Intermediarul englez avea asociații săi în Statele-Unite, și atunci, prin măsura guvernului englez, a fost lovit și En-gleSul din Londra și asociații lui din America. Deci n-a Jost o revoluție spontană. 

Eu am o largă experiență de revoluții. n-am făcut nici-una și nu doresc să fac niciuna, dar știu cum se fac. Revoluțiile se fad totdeauna dex alții decât acei cari se vădv iar acei cari „'nu se văd în timpul luptei se văd pe urmă, când so capătă -câștigul.

Prin urmare revoluția aceasta din 1776, cine a făcut-o? Bogătașii cari vindeau ceâi în America. Ceaiul era să fie mai ieften, fiindcă se vindea direct, fără intermediari, dar intermediarii pierdeau.

Aceasta mă face să vă arăt din ce categorii era compusă populația americană de acolo. Erau în majoritate oameni de afaceri. Omul de afaceri american este încă de atunci. Oamenii de afaceri cari au pornit răscoala au pus să se înece în ocean un transport de ceaiu. S-au înr țeles chiar cu acela pentru care venia ceaiul: îți ardem casa dacă te opui la înecarea ceaiului; ori ți se îneacă numai ceaiul și d-ta rămâi cu casa, ori rămâi și fără ceâi și fără casă. Și astfel, cu voia lui, i s-a înecat transportul. Oameni de .afaceri cari începeau să-și arate urechea.

Pe lângă aceștia erau fermierii. George Washington este tipul fermierului. A fost fericit când a putut să se retragă la ferma lui de pe malul Potomacuhii, ca să trăiască în liniște singura nevasta lui, fiindcă n-a avut urmași. Din picturile vremii se vede foarte bine cum era Washington, un om bine nutrit și, alături, supt bonețica obișnuită acum câteva decenii, Mrs. Washington^

Erau, de o parte, oamenii de afaceri și, de alta, fer mierii. Dar mai era o categorie: advocații.

Eu mi-am închipuit foarte multă vreme că răscoala dirr 1770 au făcut-o fermierii. Nu. Fermierii au tras greul, au riscat, și-au presintat piepLul )?aionetelor engleze. Ei au bătut pe Englezi, ei au ridicat pe Washington, dar^ a doua zi după libertatea câștigată, puterea a trecut, cu câțiva oameni de drept, în mâna oamenilor de afacerii 

De la început erau mulți oameni de drept în America. De ce? Pentru că erau nenumărate procesele: afaceri pentru delimitarea pământurilor, afaceri cu Indienii, certe cu atâtea feluri de guverpe care se amestecau acolo, așa încât clasa avocățească era foarte răspândită. Aceștia ce-tiau cărți din Europa, îl cetiau pe Rousseau.

Unii Americani se apără spunând: nu sunt ideile lui Rousseau, ci ale lui Locke. Ba nu! În 1776, atunci când o biată adunare de treizeci, patruzeci de membri a proclamat independența Americei, rămânând să facă o Constituție câțiva' ani mai târziu, în momentul acela doctrina care stăpânia a fost fără îndoială doctrina lui Rousseau: „Orice om e născut liber. Nimeni n-are voie să atace libertatea nimănui. Dacă guvernul își calcă datoria, cetățenii sunt în drept să răstoarne guvernul”. Teoriile acestea absurde, copilărești, nebune, erau în capul multor oameni din 1776.

Atunci s-a produs declarația, de drepturi. Englezii n-au atacat îndată. Când au atacat, aveau soldați germani, cumpărați în Europa, conduși de un general care nu cunoștea țara. În scurtă vreme Americanii au fost biruitori și au întemeiat Statul lor.

Cea dintâi conștiință americană a fost o conștiință de formidabila mândrie. Mândria Americanului e de atunci. Să ia cineva cutare carte a unei Engleze, a doamnei Trol-lope, și va vedea cum se judecau Americanii. Ii spuneau ei: „D-ta ai venit în America pentru că la d-ta toți mor de foame; regele Angliei pândește pe fiecare și, cum strânge ujj ban, îl ia imediat, etc.”. Doamna Trollope e plină de ură contra Americanilor, dar totuși din cartea ei starea de spirit a Americanilor se vede încă de atunci, din 1800.

De altă parte, spiritul omului de afaceri, spiritul descoperitorului, al exploatatorului de bogății, a stăpânit din capul locului. n-avem a face, în creațiunile enorme capitaliste din timpul nostru, în triumful industriei prin

întrebuințarea mașinilor, n-avem a face eu un lucru nou, ci și cu unele lucruri încă -de atunci. Și, dacă s-au alcătuit două partide, pârtidul .republican, ide o parte, și partidul democrat, de alta, partide care există și astăzi — dar veți vedea ce puțină importanță ‘au—, dacă de la început viața constituțională s-a împărțit în aceste partide, în ciuda prezidentului cu. apucături napoleoniene, cum a fost jtnMtă vreme Jackson, aceasta vine din însuși caracterul hotărâtor al vieții americane. Viața americană a fost clădită pe lupta pentru exploatare și pentru câștig, și America a avut norocul neînchipuit, de la început, că i s-au cedat pe rând toate teritoriile vecine. Gândiți-vă că noi am luat Ardealul după secole, printr-o luptă foarte grea, în care am pierdut sute de mii de oameni. Ei bine, America a fost alcătuită numai din cesiuni. Statele-Unite n-au purtat niciodată un mare războiu pentru a căpâta ceia ce au astăzi; toate au venit de la sine, cu cea mai mare ușurință. Nu numai că America n-a vrut să cucerească teritorii, dar, când i s-a oferit ceva și suma i se părea prea mare pentru teritoriul ce se oferia, se iviau protestări: „ce fel de guvern avem de aruncă banii țerii pe fereastă!”.

In felul acesta, din America de la început, din cele treisprezece State inițiale, s-a ajuns la imensul Stal de astăzi. Chiar și Canada era să între, în posesiunea Statelor-Unite, cândva Anglia fiind dispusă să cedeze fie insulele, fie Canada, și numai la urmă s-a hotărât să păstreze Canada și să cedeze insulele. Valea Nfississipiului a fost vândută de Napoleon I-iu, care a crezut că un continent așa de depărtat n-are niciun fel de viitor: îi trebuiau bani și a vândut Louisiana, care a fost o bucată de vreme spaniolă și apoi revenise Franciei, aceasta neștiind măcar hotarele acestei regiuni. A fost o chestiune întreagă pentru a se fixa aceste hotare. Mai târziu, Spaniolii, găsindu-se isolați, au vândut Florida, iar, și mai târziu, Rușii au vândut Alaska. Și au fost protestări și atunci, acusări de risipă când s-a achisiționat teritoriul acesta, așa de important, mai ales pentru pescuit. Pe Urmă, prin descompunerea stăpânirii mexicane, și după un ușor războiți cu Mexicul, s-a căpătat California, Arizona, Texas, Noul Mexic. Mai pe urmă, după un moment de întrerupere —și veți vedea de ce —, s-a continuat această înaintare. Cuba a chemat pe Americani, bancherii americani au căpătat apoi Filipincle. Vice-guvcrnatorul Filipinelor întrebând ce zic locuitorii din Filipine de alipirea lor la Sla-tele-Unite, i s-a răspuns: „Dacă întreb inima, zic: independență; dar dacă întreb capul, spun: mai bine rămânem cu Statele-Unite”. Nicaragua a întral în Statele-Unitc, gol ful Caraibilor a întrat în sfera de influență a Ainericci; în Antile, San-Domingo, și celelalte insule an întrat fără niciun fel de luptă în Statul american. Sunt sau oameni cari au nevoie de bani și se vând, sau proprietari prea depărtați cari nu pot să exploateze pământul lor, cum te Rusia, sau State care se descompun și cad de la sine în gura Statelor-Unite.

Când s-au căpătat teritoriile acestea enorme, în America s-a produs 9 formidabilă mișcare plină de încredere către producția cea nouă. 0 producție uriașă implică oa-' meni cari să coloniseze. În California, care fusese spaniolă, s-au dus, învingând toate greutățile, și au colo-nizat Să nu vă închipuiți nici astăzi că o oolonisarc implică o populație extrem de numeroasă; adese ori așezarea americană nu este decât un puț artesian și un automobil care așteaptă la scară.

Pentru a face ca producția aceasta americană să crească încă și mai mu.lt, i s-au adăugat descoperirile cele mai îndrăznețe. Navigația cu aburi se datorește unui American, Fulton. Când a apărut cea dintâi corabie pe Mis-sissipi, aceasta a însemnat un eveniment colosal. Atunci numai a pus America stăpânire pe apele ei. Și nu mai vorbesc de uimitoarele descoperiri ale unui Edison, care une ori au o valoare practici, dar alte ori uimesc mat mult decât folosesc. Afară de aceasta, când s-a ajuns la descoperirea mijloacelor de mașinism în industrie, când cu puțini oameni s-a putut face mai mult — căci aceasta era situația: să creezi bogății mari cu oameni puțini—, atunci toată mintea americană a fost îndreptată în această direcție: cum am putea să facem lucrurile mari pe care le dorește sufletul nostru cuceritor, cu oamenii puțini pe cari îi avem? Și au fost siliți la descoperiri. Vă închipuiți ce revoluție a produs în domeniul agricol ma-șinismul, când un singur om cu mașina poate să are, săsamene, să taie producția de cereale și un om e în stare face munca a o sută. Iar, când au început căile ferate, mașina putea trece la poarta fermierului pentru a lua producția, reducând tot mai mult nevoia de brațe.

Dar, față de creșterea aceasta — și acum ajung la ultimul capitol din această expunere—, față de creșterea aceasta formidabilă . a producției și față de imigrația europeană nouă de” care vorbiam, milioane de oameni au venit din toate părțile lumii: Scandinavi, Irlandesi, Ruși, Poloni, și cei 120.00(1 oameni ai noștri. Fața. prin urmare, de materia primă în abundență, față de mașina care putea înlocui pe om și făcea minuni, față de realisarea celor-mai uriașe lucrări care s-au pomenit vre-odată în istoria omenirii, viața politică a țerii ce a făcut? Cum s-a putut adâpta o viață politică rudimentară și confusă, fără tradiție, la cel mai mare avânt de producție al lumii?

Este un lucru foarte curios în aparență și foarte explicabil în fond acela că o societate săracă are guverne tari și o societate bogată are guverne slabe. În cașul societății sărace, guvernul întrece cu mult ce poate da societatea; în cașul unei țeri cum e America, din potriva, societatea întrece cu mult ceia ce poate da guvernul.

Guvernul american, ieșit din manile lui Jackson, a încăput de la o bucată de vreme în — dacă n-ar fi vorba de un om așa de mare, de un erou al omenirii prin credința iui, pentru cam a luptat pană la moarte, pentru triumful ideilor lui, un fanatic al Bibliei — aș zice societatea americană a încăput în ghiarele lui Abraham Lincoln.

Aici el e cunoscut foarte rău și înțeles foarte rău. Știu câțiva oameni cari voiau să fie Abraham Lincoln; păna acum n-au ajuns, nu se poate pmedea ce se va întâmpla în viitor. Lincoln a fost însă un muncitor ignorant și măr-genit, trebuie să o spunem, dar cu toate acestea un foarte mare om, fiind un mare caracter, un om în stare să lupte cu toate puterile Cerului și ale Iadului pentru biruința credinților lui. Un om cu vederi largi, foarte cult se pierde de multe ori în drumul ce se deschide, dar e teribil omul care n-a cetit decât o carte, care nu cunoaște decât un drum și o țintă; acela e ca glonțul de pușcă Se poate vedea ceva analog în Rusia; Lenin are ceva din Abraham Lincoln. desigur că Lenin reprezintă o abjectă ființă, pe când Lincoln are toată nobleță Bibliei din care se inspira, dar era ceva din profetul revoluției rusești în Lincoln. Pentru dânsul, dacă ar fi fost să se despopuleze toată America și să rămâie numai el în mijloc, reprezintând dogma lui, ar fi zis; prefer aceasta decât să părăsesc dogiha mea. El a șocotit societatea americană cum socotia fierul muiat de căldură supt ciocanul” lui, și de aceia a lovit puternic cu ciocanul în societatea americană.

Pe vremea lui Lincoln au fost ajuns a.fi două societăți americane; societatea de puritani, morala, severă, filantropi din părțile Nordului, și societatea din Sud, alcătuită in parte din plantori de bumbac cu sclavi negri. Cultura bumbacului fără negri nu se putea. Anumiți teoreticieni,, unii foarte distinși, spuneau, deși cugetători foarte nobili; nu-se poate fără negri; negrii nici nu vreau libertatea. Și a ceasta era adevărat. A fost întrebat un negru, zece ani după liberarea lui: „ce zici de libertate?”. Și negrul a răspuns : „o, domnule, pe bine era când eram noi la proprie tari!”. Societatea de Nord era grupată îii jurul lui Lincoln. 

Ea n-avea nevoie do negri,. pentru că nu cultiva bumbacul regiunilor tropicale, și pentru că avea mașini, iar imigranții nu veneau la New-Orl6ans, ci la Ne\V-York.

Și astfel s-a ajuns la un războitf civil.

A fost striVit Sudul, deși părea că va fi biruitor, deși Europa recunoscuse Sudul ca Stat de sine stătător, deși Napoleon al III-lea și Gladstone în Parlamentul englez recunoșteau existența a două Americi în loc de Statele-Unite de odinioară. S-a dat bătălia de la Gettysburg. Am fost pe acel câmp de luptă, și l-am străbătut cu foarte mare jenă. Aici au murit albii, cei mai frumoși repfe-sintanți ai lor, pentru frații noștri cu pielea neagră. Oricât te-ai sili, „nu poți să recunoști în ei oameni repre-sintând aceiași umanitate cu tine. Era și o vreme potrivită pentru tristeța sufletului mieu; pornise un vânt sălbatec și o zăpadă neașteptată, Care biciuia obrazul. Totdeauna voiu rămâne cU visiunea câmpului de la Gettysburg legat de amintirea răscoalei tuturor elementelor care parcă înadins se băteau înaintea istoricului peste monumentele •de marmură ale celor căzuți în războiul civil.

A doua zi după această victorie, Sudul a fost ruinat. A căutat cu Ce să înlocuiască pe negri. Pentru unii, oamenii albi săraci, a fost foarte bine, căci au găsit o ocupație pe care n-o aveau înainte. Acum, în Sud, sunt trei feluri de •oameni : omul alb bogat, omul alb sărac, și negrul, care, îndată după liberare, a prosperat, și acum stăpânește. Și, când albii se băteau pe Rin, negrii au venit în fado-sies, în fabrici, așa încât, azi, ei se întind; necontenit. La Washington— și nu e de mirare, pentru că orașul e în marginea Virginiei, într-un teritoriu cu populație neagră—, ei au paritatea, și se întind tot în spre Nord, către New-Yor'k, Asistăm astfel la triumful negrului, îii fuh-dul căruia se găsește totuși vechiul sălbatec, duios de obi-ceiu, dar teribil în momentul când se deslănțuîesc instinctele sale. Cu America cenușie, jumătate neagră, nu știu cum se va putea înțelege Europa noastră. 

După Lincoln, o serie de președinți — dintre cari unii au fost asasinați: Lincoln, Grant, Mac Kinley,^>au avut îp mână America.

Nu e nevoie să spun că președintele însemnează acolo o mare realitate; e mult mai mult decât un rege constituțional. El poate impune voința sa Congresului și, cu toate formele constituționale, poate .bravă SenatuJ. Președintele este stăpânul Americei, deși n-are o sală a tronului. La el jntri când vpei. E șervit de negri. Negrii au servit și pe regina Maria, când a visitat pe președintele Coolidge. Oricine poate întră la președinte. După ce am ieșit eu, cu ministruț României, de la audiența președintelui Hoover, fostul hrănitor al Europei în timpul războiului, era un cețățean care adusese o pasăre împușcată/ de dânsul și pe care voia să o presinte direct președintelui Hoover. Totuși, deși formele lipsesc, e o formidabilă realitate puterea președintelui american. Hoover, despre care adversarii spun că este un Coolidge, dar fisicește mai mare— și Coolidge n-a fost dintre mărimile lumii, dar, cu toate a-oestea, atâta vreme cât a avut puterea, America-i sta la disposiție cum stă astăzi la disposiția lui Hoover—, are un mare plan de creștere a agriculturii în Vest. E un om de foarte mare energie și un realizator destul de fericit.

Societatea americană însă nu aparține nici președintelui, nici Congresului, alcătuit din oameni aleși, nu aparține nici Senatului alcătuit din câte doi reprezintanți de fiecare Staț, indiferent de cifra populației. Societatea americană aparține asociațiilor, ligilor, aparține formațiunilor de interese materiale sau aparține asociațiilor religioase.

Omul politic nu domină societatea. Omul politic repre-sintă pe cineva, democrgt sau republican sau socialist, care stă la disposiția acestor asociațiuni. Alegerile sunt determinate de problemele economice, și une ori și de oarecare curente morale. Rolul omului politic este extrem de restrâns, și necontenit el pierde puterea din mână. Spunea unul din scriitorii mai recenți că el se găsia într-un mare otel când se făoea alegerea președintelui Repu-hlicei: oamenii vorbiau despre ce voiți, dar despre alegerea președintelui nu vorbia nimeni; lucrul li era indiferent. Politica nu mai este între preocupările societății americane.

Atunci această societate, de cine este guvernată? De oamenii cari nu apar, cari sunt în fund, de oameni ca Morgan, Rockefeller, Armour, Carnegie, de omul petrolului, oțelului, căilor ferate, jamboanelor. Aceștia sunt cei ce conduc de fapt societatea americană, ei o au în mână. În această standardisare a înlregii societăți americane, pusă la disposjția câtorva ,”,Napoleoni ai producției”, în această statidardisare și domeniile spirituale sunt strânse în anumite mâni.

Era o vreme când, dacă aveai o ideie fecundă, ajungeai bogat, dar, când ideia d-tale lovește un lucru organizat și ar putea sărăci pe oamenii cari reprezintă producția de acum, ea poate fi cea mai fericită și totuși va fi zdrobită, pentru că nu poți să schimbi tot aparatul de fabricație. I-a trebuit lui Ford un curaj extraordinar pentru ca să schimbe numărul ușilor automobilului său ; a trebuit creditul lui Ford pentru ca să poată ajunge a schimba tot utilagiul în vederea fabricării automobilului cu patru uși, și s-ar putea întâmpla, ferească Dumtnezeu, ruina lui Ford, fiindcă a făcut încercarea aceasta în momentul când. vânzarea americană este din ce în ce mai slabă, când se licențiază lucrători, când sunt 3.500.000 de șomeri și numărul Io’ se mărește în fiecare lună, când unii încep să vorbească de revoluție printre șefii șomerilor. „Căpitanii” aceștia ai Americei, oameni de rasă anglo-saxonă, cari samănă cu ce erau în secolul al, XVI-lea unii Spanioli cuceritori ai Mexicului, un Pizarro, un Almagro, un Cortez, aceștia sunt stăpânii Americei.

Mi s-a întâmplat să asist la o scenă foarte interesantă în redacția celui mai însemnat jurnal american.

Puterea ziarului este imensă; un articol publicat de un 2iar trece în sute de gazete; el e standardizat: cu un singur articol poți să pui în mișcare toată opinia publică americană, care nu e conJusă de jurnalul de partid. Jurnalul politic de partid nu există. Dacă vref să injuri pe cineva, trebuie să te duci la dânsul acasă. Tiparul nu te poâte servi. Ziarul american e un jurnal de informație. Ca să capeți zece linii într-un jurnal american, despre o chestiune de „interes general, trenuie trudă. Când, cu ocazia visitei mele, am căpătat un număr, nu de informații, ci de articole, cu privire la această visită a unui Român, aceasta a fost consfderat ca un triumf.

Cea mai mare gazetă americană este „New-York Times”. Are ca proprietar-director pe d. Ox. L-am văzut la dejun. Să obții o audiență la d. Ox este mult mai greu decât sa ai o audiență la președintele Republicei. n-are timp. În jurul mesei d-lui Ox erau oameni de întăia mână, cari-i făceau raport d-lui Ox. Vice-guvernatorul Fi-lipinelor a așteptat ca să fie primit la dejun de d. Ox^ spre a-i face un raport despre situația în Filipine, în vreme ce d. Ox își șorbia laptele. Duipă ce ai fost Ia d. Ox și i-ai înulțămit, dacă-ți răspunde cu iscălitura sa autografă, e o foarte mare favoare, de care poți fi mândru.

Dacă întrebi, cine e mai mare la New-York? Este cineva, în afară de d. Ox, cineva care stă în fund și care conduce totul. Omul la suprafață se compromite, dar e plătit pentru a se compromite, iar omul din fund, acela e intangibil, nimeni nu-l poate apuca. Dacă vrei un lucru, trebuie să te duci la dânsul: nii va fi niciodată un guvernator. fără sprijinul lui. Acela e omul în mâna căruia sunt cele mai multe fire de producție, sau cele mai multe fire ale finanței.

Ce poate ieși dfe aici? De aici poate să iasă cea mai formidabilă catastrofă pe care societatea omenească va fi sufefît-o, fiindcă familia e desfăcută, iar viața politică neeexistentă.

In privința aceasta, voiu intercala o declarație a d-lui Coolidge, ca să vedeți că aceasta nu e numai opinia mea. 

D. Coolidge spune: „Noua sclăvie industrială are să fie forța brutală peste haos”,

Iată ce înseamnă o localitate cum e, de exemplu, Ro-bling, unde se fabrică sârmă. Se cumpără un teren, se așează o fabrică, se fac locuințe pentru lucrători, magasii, o biserică. Totul se plătește în hârtie, la orice grevă lucrătorul trebuie să iasă din casa lui, să părăsească terenul fabricii. Este evident o sclăvie.

Aceasta în ce privește judecata asupra industriei. În ce privește viața politică, ea e socotită pretutindeni ca fiind complect naufragiată.

In America însă este și o altă viață, cum spuneam și în conferința a doua, și Universitatea aceasta, calomniată, ea pregătește o nouă viață. Fabricantul, înainte de a se duce la fabrica lili, a fost la Princeton, la Harbour, la Yale: a fost la marile Universități americane. Nu e lucrător în America a cărui mândrie să nu fie aceia de a face ca fiul lui să treacă, prin „high school”, la colleger la Universitate. Este aici o sete de cultură fara păreche, și cartea, oricât ai căuta să-i dai un sens practic, cuprinde într-însa un sens moral pe care nu-l poți înlătura. Nu există cultură practică, există întrebuințarea practică a culturii. Orice cultură are într-însa un sâmbure ideal care rămâne în suflet, unde lucrează fără să-ți dai sama, și te trezești într-un moment că faci lucruri contra interesului d-tale. Dați-mi voie să o spun: adevărata vrednicie a unui om se arată numai în momentul când face ceva contra interesului său celui mai evident.

A fi moral pentru interesul său poate oricine, dar să vadă lămurit ca interesul său e acolo și totuși să apuce alt drum, fiindcă pe acela are datoria să-l ia, aceasta este afirmarea valorii morale a omului. În America nu odată aceasta s-a făcut. Ca să nu fiu crezut alături cu ideologii și cu romanticii, iată, în America nu există om mai preocupat de fructificări economice, cu un orizont mai sec, ai zice, decât acel foarte important om politic, care e d. 

Coolidge. Nici nu poți să stai de vorbă cu el. Se ziqe că a venit o persoană din Europa care voia să o facă, și la o masă, după multă trudă, d. Coolidge a zis doar „da” sau- „nu”. Aceasta a fost toată conversația. D. Coolidge nu este un poet. Cu toate acestea iată-i ideile, în ce privește viitorul Amcricei. Citez din discursurile lui:

„Dacă o societate n-are îmățatură, și virtutea va muri”

Mai departe:

...civilizația nu depinde numai de cunoașterea unui ade-vki ci de folosul pe care-l știi trage dintr-însul”.

—Pare că Biblia se continuă prin profeții aceștia noi

Alta:

„Nația cu cea mai mare putere morala, aceia va învinge.”

Sau:

„Nu priit revoluție ci prin evoluție, și-a tăiat omul calea lui”.

Sau:

„Politica nu e un scop, e un mijloc.”

Ori:

„Nu ni trebuie mai multe guverne ci mai multă cultură”.

Șl, în sfârșit:

„Democrație nu înseamnă a trage pe cel de sus țn jos, ci a ridica pe cel de jos în sus”.

Când un fost președinte al Statelor-Unite, de temperamentul d-lui Coolidge, poate sa înfățișeze acest crez, nu trebuie sa despereze cineva de viitorul uneia din cele mai strălucite societăți pe care omenireâ a întemeiat-o pănă acum. Și, când oamenii noștri politici în viață, toți, în loc să se mănânce între dânșii pentru ca învingătorul să poată exploata sfântul budget al sărăciei noastre, vor face toți astfel de declarații și când viața lor va fi dominată de astfel de declarații, nici în ce privește viitorul nației noastre nu vom avea a ne teme.

Literatură și artă.

Sunt și acum, clin nenorocire, persoane care cred că America n-are o artă și o literatură a ei, ceia ce este o foarte mare greșeală. Se va vedea că -artei și literaturii Americei li se pot aduce oarecare critici; criticile sunt îndreptățite, dar trebuie să avem în vedere că este o artă și o literatură care a apărut târziu, care o bucată de vreme a dibuit, a făcut greșeli, și cea'mai mare greșeală a fost de a fi repre-sintat ceia ce a văzut și a cetit din arta și literatura altor țeri. Critica ce li se poate aduce Americanilor este că an fost în această fașă prea buni elevi. Eu, care n-am fost un escelent elev, recomand tineretului să fie buni elevi, dar cu măsură. Americanii au fost escelenți elevi ai Europei, și se simte. Această greșeală se îndreaptă; nu e îndreptată în întregime, dar în mare parte.

Așa cum împărțim noi de obiceiu lucrurile, ne gândim: cutare lucru s-a făcut într-o țară și într-o limbă, prin urmare acest lucru esle al ferii aceleia. Aceasta nu e adevărat; orice lucru este al spiritului cate este într-însul. Se poate întâmpla ca o operă literară să fie în limba unei țeri cu spiritul altei țeri. De exemplu poesia d-rei Elena Vâcărescu este românească, deși scrisă în franțuzește, pentru că spiritul ei nu e fără îndoială cel francez, care e cu totul altul; sau jocul cutării actrițe românce din Paris e joc românesc, dacă scena e francezâ, nu înseamnă că și jocul e tot francez. 

Desigur că, în această întăie fașă, America a dat ceva Europei, dar nu și-â dat ei datoria de căpetenie a unei teri și a unei nații este însă ca, atunci când face artă și literatură, să dea umanității prin ea, adecă începând de la ceia ce e ea, de la mediul natural, de la elementul, etnic, istoric, de la împrejurările presente, ceia ce o categorie de — să-mi iertați cuvântul — de imbecili moderniști de la noi numesc „vegetativul etnografic”, probabil din cauza enormei cantități de vegetale care li populează craniul, și acest niime revine de câte ori se vorbește ele artă și literatură.

America n-a avut „vegetativ etnografic”. A vrut să facă într-un moment pictură așa cum se făcea la Barbizon, în Franța, în felul lui Millet și Gorot, și a izbutit, dar noi am fi dorii” ceva mai stângaciu, mai primitiv, dar mai expresiv, mai capabil de dezvoltare. Un lucru repetat În artă și literatură nu există; există numai lucrul care ereiază, care dă'O direcție. Urr templu, grecesc, făcut de nu știu -câte ori, în timpul Renașterii sau în cutare oraș-american pentru musee sau biblioteci — pentru -teatru mai puțin, fiindcă teatrul n-are niciun fel de influență în America—, nu e un lucru nou, și noi zicem: l-am mai văzut la Parthenon, Miliardarul american răspunde însă : se poate, dar acela are numai atâția metri pătrați, pe când la noi este de o sută de Ori mai mult. Cum am cunoscut un amator de tablouri, mort acum câtăva vreme, care avea în colecția lui tabloul unui pictor cunoscut. I s-a spus: „bine, dar Originalul e aiurea!”. Și el a răspuns: „Intâiu, contest că acela este originalul și, al doilea, al mieu este ceva mai mare”,

Voiu presinta arta și literatura americană după o metodă Care e desigur nouă și pe care o cred bună. Am înfățișat-o și într-o carte care se numește „Arta și Literatura Românilor, sintese paralele”, „L’art et la litterature des Roumains, syntheses parallâles-”. Inhăuntru, pentru fiecare epocă, este vorba de arta -și literatura ieșind” din aceiași mentalitate și sentimentalitate a societății. EI o încercare pe care am continuat-o și în alte conferințe aici, și mă gândesc la o „Istorie generală a literaturii și artei universale presintate în sintese paralele”. Din sufletul uman, într-un anume loc, într-o anume țară pleacă în-tr'o direcție o literatură și în alta o artă. Tehnica literară și tehnica artistică fără îndoială introduc deosebiri; pe de altă parte o literatură este un organism, arta efcte și și e«i un organism, care datorește ceva elementelor sale proprii, dar nu e mai puțin ade^rat ca„ în linii generale, preș in tarea aceasta paralelă a două lucruri care-iese din același izvor sufletesc presmtă foarte mari avantagii

înainte trebuie să Vorbesc însă — dq și aceasta va ocupa câteva minute și acei cari se interesează de literatură în limba engleză, de arta așa cum o înțelegem noi., de arta contimporană, ar fi nerăbdători să ajung a vorbi de literatura americană în limba engleză, de arta americană, modernă, din secolul al XVIII-lea și al XlX-lea, fiindcă nu există artă americană înainte de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea — trebuie să vorbesc de arta indiană, și de ceia ce putea fi literatura indiană.

Este imposibil să desfac pe vechii locuitori ai unui pământ din dezvoltarea lucrurilor petrecute pe pământul acela. Lumeți e de obiceiu foarte crudă pentru acești înaintași. cari sunt adese ori niște învinși, niște distruși în cea mai mare parte; dar tocmai fiindcă sunt învinși și fiindcă sunt distruși, noi, cari am fost foarte adese ori învinși pe pământul acesta, și atâția au încercat să ne distrugă de pe pământul nostru, dar n-au izbutit pănă acum și nu vor izbuti^trebuie să avem un sentiment de simpatie pentru Indieni.

Am spus că e vorba de o artă liniară, geometrică, importată din Asia, pe calea pe care am indicat-o în precedentele conferințe. Am arătat că este o artă europeană de Sud, trecută prin Asia Mică în regiunile sil>o~ rime și manciuriene, și suind apoț în spre strâmtoarea de Bchring.

Un lucru însă n-am Spus: că arta aceasta este de o vâri date „Infinită. Ea nu se manifestă numai în covoare. În costum nu în momentul de față, dar aceasta nu înseamnă că nu s-a manifestat cândva și în costum; n-a-vem nicio înfățișare a Americei în momentul cuceririi de •de către Spanioli a Mexicului și Perului, și nu știm exâct cum erau îmbrăcați Oamenii atunci, iar câteva indicații literare nu înseamnă nimic: astăzi, fără îndoială, este îmbrăcămintea spaniolă a secolului al XYI-lea mutată în America Când mi s-a înfățișat șalul cel mare care acopere Ir ei șferturi din trupul cutării femei indiene, am spus: e foarte probabil același șal careiormeaza principalul element de cochetărie și în Spania și la Veneția. Fustele largi, polcu-țcle st ’ân e stângaciu. strimt, desagreabil pe trup arată imitația europeană. Eu cred că un popor care se arata atât de artist în covoare h’a putut să aibă o astfel de îmbrăcăminte la început. Prin urmare vechea îmbrăcăminte de la început a fpst părăsită. De sigul că în pământ nu poți găsi nimic pentru acest domeniu; în pământ găsești materialul care se păstrează, prea rare ori lemnul, ci olăria, obiectele de metal și de piatră.

Dar Indienii nu-și arată gustul pentru artă numai în sitât: tot ce pun pe ei, tot ce se găsește în coliba lor, are mn clement de artă Ei au creat o artă unica a penelor^ de vultur, de papagal și alte' păsări, cu care formează un fel de mantie de un foarte frumos gust în alegerea Colorilor.

In ce privește clădirea, Indienii au în unele părți clădiri foarte remarcabile; însă în America centrală și sudică, și mai ales în Mexic. Face să se vadă Mexicul pentru templele indiene păstrate pănă acum. Se întâmplă și 'astăzi sa se descopere, în adâncimile unei păduri nestrăbătute, urmele acestei arhileeturi Astfel în timpul din urmă urs. aventuner 9. văzut un întreg sat indian, părăsit de nu știu câte secole.

Cât despre corturile Iudienilor din Nord sau căsuțele dn argilă ale Indienilor din Ari zona, sunt în ele -elemente cu-rioasej dar nu de artă~

Ca literatură, Indienii au avut fără îndoială cântece populare și legende, dar acestea hu le-au strâriS nici ei, și nici alții pentru că a fost, mult timp, un despreț fără mai'geni față de sălbateci. „Ce poate ieși din mintea sălbatecului!” Omul cu carte are acel despreț nesfârșit pen-cel fără carte, fără a-și da sama că înțelepciunea n-are-a face cu cartea.

Prin urmare oamenii aceștia fără carte, fără școli, carir în unele regiuni n-aveau măcar materialul pentru a putea scrie, își însemnau evenimentele cronologice cu noduri, cum înoadă cineva un colț de batistă pentru a nu uita un lucru, sau întrebuințau tot felul de figuri În Mexic s-au găsit foarte interesante „scrisori” de acestea, pre-sintăiri religioase sau istorice făcute prin figuri foarte complicate, oonfuse, monstruoase, caricaturale și înspăimântătoare. În urma săpăturilor ce se fac, iese necontenit lucruri pe care mintea noastră nu ld poate înțelege. Oricum, legendă, poesie trebuie să fi existat.

Și, fiindcă e vorba de elementul acesta barbar, sălbatec, primitiv, înainte de ivirea unei arte și unei literaturi americane, nu există în Statele-Unite ale Americei o artă neagră; pe aceia o caută cineva în Africa. Sunt lucruri foarte-interesante și în insulele Oceaniei, unde trăiește o populație de coloare amestecată, producând lucruri extrenl de interesante, mai ales ca stilisare. TJnele musee din America, precum e cel din Chicago, au bogate colecții de lucruri din Melanesia.

Există însă, dacă nu o poesie neagră — mai curând aș crede că există dar n-a fost culeasă—, o poesie în dialectul negru al limbii engleze, așa cum e vorbită de negri, în America, o poesie care uneori intră și în antologii.

Spuneam că musica negrilor joacă un rol foarte important. E cântecul dureros al celor cari merg cu vasele pe Mississipi, al oamenilor puși la muncile cele mai grele.

Negrii aceștia, întrebuințați la funcțiuni servile, au păstrat o duioșie a sufletului care se exprimă în acea musică a lor, mult mai interesantă când o auzi la ei, cari lucrează din greu, decât atunci când e adoptată de albi și potrivită pentru nevoile unui Cafe Concert sau într-un film vorbitor. Ea are note sfâșietoare uneori, impresionante prin durerea ce o exprimă.

Acum vin la ceia ce fără îndoială are o nesfârșit mai mare importanță decât ce au făcut rasele pe care le numim pe nedrept inferioare, pentru că cine știe ce ar fi ieșit din rasa roșie dacă ar fi avut putința de dezvoltare a raselor celorlalte. Nu poți să judeci niciodată o rasă asasinată, și aceasta a fost o rasă asasinată, și în ce privește civilizația ei.

Vin deci la prima perioadă a artei și literaturii ame-i ricane dc caracter anglo-saxon, deși erau și în acea vreme în America atâția Olaiidesi, Scandinavi, Irlandesi și Germani.

Cel dintâi caracter șl manifestării sufletești a literaturii și artei așa-zise anglo-saxone din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea stă în caracterul ei practic și realist.

Dar este o întrebare preliminară care s-ar putea pune: de oare ce Europenii au fost, în colonii mai mici sau mai mari, răspândiți în toate părțile încă de la 1500 și ceva, de ce trebuie să așteptăm pănă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea ca să avem o literatură și o artă? Ce a fost pănă atunci?

A fost o vreme de răspândire, de lupte cu sălbateci, de. muncă intensă. n-aru fost orașe și nici ceia ce putea da jnai târziu orașul. Orașele sânt'târzii, făcute la întâmplare. 

Pe cele dintâi lerau făcut Francezii și Olandesii; Montreal, Quebec, Noul-Amsterdam (care va deveni: New-Yorkul), Noul Orleans nu s-au făcut de Anglo-Saxoni, ci ei le-au moștenit.

Orașele sunt astfel, de fundațiune latină sau neerlandesă. Neexistând orașe, nu s-a putut avea ceia ce un oraș poate da ca artă și literatură. Gândiți-vă la un pictor care ar fi vrut să facă portrete: ce viață ar fi trebuit să ducă! jar fî trebuit să se suie pe căi și să străbată spații imense pănă să ajungă la vre-un fermier ca să-l întrebe: „Vrei să-ți fac portretul d-tale?”. Evident ca fermierul i-ar fi răspuns: „Dar de portret îmi arde mie în momentul de față!”. Ce putea fi un portret pentru dânsul, om muncit, ori pentru nevasta lui, îmbătrânită la treizeci de ani în munca grea! Portrete fac oamenii bogați și frumoși sau cari se cred frumoși, cum se crede societatea celor ou bani. Pe atunci oamenii aveau alte griji: să-și asigure viața, să întemeieze o familie, familii formidabile cum noi n-avem ideip: de exemplu a murit la începutul veacului al XIX-lea un bătrân de nouăzeci de ani care a lăsat cinci sute de urmași. În aceste condiții de trai nu faci artă și literatura sunt nevoile omenești fundamentale care cer toată truda și grija Oamenilor.

Dar n-a fost nici poesie populară. De ce? Aici se impune o explicație interesanta pentru însăși noțiunea generala a poesiei populare. De ce atâția oameni cari au trăit la țară, cari au văzut cele mai frumoase apusuri, cum sunt cele din America, întrecând și apusurile noastre, n-au avpt poesia lor? Pădurile însă nu sunt ca ale noaătre; sufletul pădurii a fost izgonit de la cea dintâi lovitura sălbatecă barda; e o pădure fura cântec, fără păsări, ^.ceste păduri, aceste câmpii nesfârșite, imensele râuri, oglinzile dfe argint care sunt lacurild uriașe-.ale Americei pol inspira o poesie populară, dap n-au fost păistori în America. Vita e lăsată singura în pădure, după ce i s-au pus zurgălăi la gât. Pănă astazi o întâlnești la distanțe foarte mari de locui unde stă stăpânul, ferma. Păstor, deci, care să-și petreacă toată viața la -câmp, nu există. Sunt turme științifice, cu ciobani științifici cari trec pe urmă la fabrici științifice, la Armour, -din Chicago, dar păstoria primitivă, simplă, poetică, plină ele neajunsuri igienice, dar plină, fără îndoială, și de atâta farmec poetic, nu există. Astfel, «America nu va avea poesie populară. Singura p° car’ o poți auzi & aceia a imigranților. Se poate întâmpla, ca, de la fereasta unei case de lemn, Unde s-au succedat cine știe câți locui-toii, să auzi un cântec de pe stepele rusești, din văjle u-crainiene, o doină de a noastră, deși a doua generație va ^trica acest cântec de acasă, iar a treia nici n-o va mai cunoaște de fel. E numai atâta poesie populară câtă a fost adusa de imigranți și câta poate ținea în acest mediu cu totul nepotrivit pentru dânsa.

Ce putea fi însă literatura americană de pe la 1770 și pănă dincolo de 1800? Pentru a o defini, n-are cineva decât să ia în mână opera celui mai reprezentativ exponent ca să întrebuințăm o expresie la modă al spiritului american din acea epocă; e vorba de Benjamin Franklin.

Cine e Benjamin Franklin? Un om de știința aplicată, dc descoperiri imediate, un om de oportunitatea momentului ridicata la valoarea unui principiu, și un om de principii care se coboară imediat în oportunitatea inamcn-lană. Nu-i place cum sunt făcut scările, coșurile caselor; atunci el se ocupă de edilitate în cele mai mici amănunte A fost Un om complect. Europa nu, mai avea, din timpul Renașterii, asemenea oameni: fiecare era specialist, cum și azi specialiști suntem mai cu toții. Anume lucruri refusăm sa le facem; ne -socotim umiliți când e vorba de a le face.

El însă, Benjamin Franklin, lacea de toate. Din corespondența lui, de cel mai mare in (eres, tradusă în franțuzește în trei volume, se Vede că nu a fost subiect contimporan care sM nu-l fi interesat Nicăiri nu face teorii prea înalte, nu se înfundă în filosofic; doctrinele acestea nu l-au atras. A venit Ia Paris, a văzut Revoluția franceză, nemilos de abstractă, incisivă, tăind tot ce întâlnește în cale' întocmai ca și compatriotul lui, Governor Morris, care a stal mai multă vreme acolo și a fost și reprezintantul oficial al Statelor-Unite, pe vremea când era. o chestiune de împrumut.

Memoriile lui Morris au fost tipărite, — există și o traducere franceză— și mentalitatea lui este absolut mentalitatea lui Franklin. Deci o singură mentalitate americană, mentalitate liberală. Egalitară? Știu~eu? Nu prea. În acea vreme, între negustorul american -și industriașul american era o deosebire, și tot așa era o deosebire întră industriașul american și simplul meșter. Doamna Trolope, Engleză, care a fost în Statele-Unite la începutul secolului al XlX-lea, spune că, la o petrecere, n-a văzut anumite persoane care i s-au părut foarte importante. întrebând de ce nu sânt, i s-a spus: „da, într-adevăr, sunt oameni fcarte bogați, dar, vedeți, nu sunt negustori, ci numai industriași sau meșteri Și prin urmare au pot fi invitați în societate”.

Prin urmare liberalism da, egalitarism nu. Nici acum,. Este numai o aparență pentru JEuropenî. Fiecare după munca lui, dacă vreți, dar fiecare lâ aceiași masă, aceasta în unele părți ale Europei se găsește, în unele ferme olandese de exemplu; în America însă, nu.

Franklin a arătat totdeauna o mare curiositate științifică, o curiositate aproape copilărească,. atât de puternică, încât a ajuns la cele mai importante descope- -riri. El n-a urmat nicio școală, și totușr a fost unul dintre cei d^intâi alcătuitori de școli, precum fusese și Unul dintre cei dintâi creatori de norme edilitare și -unul dintre primii gazetari, ba chiar unul dintre cei mai buni tipografi din vremea lui; la început muncitor, patron pe urmă, într-o măsură nu prea strălucită. Căci niciodată Franklin n-a făcut parte din plutocrația americană. Era totuși priceput în afaceri; când se ț>ăteau EngleziL coloniști cu Franceziit a fost aprovisionatorul armatei en-glese.

A ajuns la o filosofie practică pe care â pus-o și într-un fel de decalog care nu e fără îndoială de natură să ne împiedece de a zimbi puțin. Sunt lucruri foarte burier dar pe care le știe toată lumea, și noi sân tem așa; de îndată ce, știe un lutru toată lumea, nu mai e bun; e bun numai ceia ce nu înțelege nimeni.

Franklin, într-o formă “patriarhală, a spus lucruri minunate. În general, pentru orice om cult, cetirea a două cărți ale lui Franklin este aproape o necesitate. Autobiografia lui, pe care n-a putut-o duce pană la sfârșit pentru că a început-o târziu și a murit Ja optzeci și patru de ani, cu o seninătate ca pe vremea filosofilor greci. Ultima lui scrisoare este dd toată frumuseța. ,.Autobiografia” a fost tradusă în toate limbile. Este apoi g lucrare de știință vul-garizată, Poor Richard’s Almanack, pe care Francezii au tradus-o supt numele de „Science du Bonhomme Richard”, în care „nenea Richard”, am zice noi, spune o mulțime de lucruri bune. Când eram în școala secundară, se dădeau premii cm multă îngrijire; Im Ministeriul Instrucției, la Prefectură se. gândiau să nu puie cine știe ce carte în mâna elevilor, și între premii, pe lângă unele cărți didactice foarte vechi pe care autorul nu le putea Vinde, și literatură bună și cărți de știință, printre care și aceasta a lui „Nenea Richard”, care putea să folosească și unui elev de liceu din Moldova-de-Sus. prin anii 1880-l890.

Iată omul care a reprezintat literatura americană.

El a reprezintat și jurnalistica, puțin deosebită de învățăturile lui „Nenea Richard”, pentru că omul mai are și pasiuni, și, când scrie o carte, se mai ștăpânește, dar, când face un articol de gazetă, mai puțin. Erau și pamfletari pe vremea aceia; dacă nu Franklin însuși, fratele lui,, care a și fost condamnat pentru un pamflet. Pe vremea când era condamnat fratele lui, Benjamin a continuat ziarul.

In ce privește arta din șceastă vreme, peisagiul american, pe'la 1780, n-are nicio importanță, cum în general nu are nici cel francez, peisagiul fiind numai întovărășirea unor personagii. La Watteau, la Boucher el este o grădină, un rai artificial care încunjură păpușile omenești cele mai elegante și mai sprintene. Natura pentru natură n-a existat pănă în secolul al XIX-lea nici în literatură, de altfel.

Dar Rousseau? La Rousseau e un cas special: lacul de Geneva, Alpii; dar și natura lui Rousseau e de fapt foarte artificială, foarte abstractă în fond. Mai târziu, la Chateaubriand chiar nu-totdeauna lucruri văzute, ci lucruri așternute de asupră realității, o tehnică de birou suprapusă peste o observciie foarte relativă și care dovedește o mare parte din imaginație. Mirosul sintetic al naturii întregi, parfumul ieșit din fiecare ponf, din fiecare floare, din fiecare brazdă tăiată îrt pădurea primitivă, farmecul multiplu și indescriptibil Care ne îmbată pe noi astăzi, câiid Ue rupem din viața orășenească pentru a ne cufunda în âceastă imensă natură din care suntem o mică parțe, cârd de-a dat lumii și care ne va cufunda din nou în brazdele ei, aceasta natură nu se găsește nicairi, nici în Europa în acea vreme. Declamațiile sentimentale ale bunului Bernar-din de St. Pierre nu-i pot ținea locul. Cum era să se ceară deci artei americane simțul pentru natură? Natura? Atâta suprafață de pădure câtă poate fi tăiată în atâta timp și care, dusă la fierăstrău, poate să producă atâta sumă Un râu? O posibilitate de a face o cascadă, punând în mișcare o moară sau același fierăstrău.

Dar omul în vremea aceia, era interesant. Oricare om și mai ales acel care avea bani sau, dacă mai era și erou, cu atât mai bine! Și cine nu se poate simți erou într-o epocă de eroism ? Dacă dorești tare un lucru, începi să crezi câ-l aL Atunci portretul omului distins omului de sus, al eroului, se impune. Avem astfel o serie întreagă, de portretiști. Cel mai important dintre dânșii poate fi celebrul Stuart, ale cărui pânze reprcsintă însă o imitație; a portretului englez.

Nu trebuie să uităm că trăim într-o vreme în care Anglia dă un Șir de străluciți portretiști, aproape geniali: Gainsborougn, Lawrence, Reynolds, cari, în ce privește adâncimea analiseiț puterea de expresie, meșteșugită, întrebuințare a colorilor celor mai delicate pentru a da teinul englez, a celor mai șerpuitoare contururi pentriL a desface liniile sprintenului corp al aristocrației engleze,. în eleganta modă a secolului al XYIII-lea, n-au fost Inii cuți niciodată. Dintre dânșii cel din urma a găsit și teoria picturii și a presinlat una din cele mai interesante cărți în-acest gen. Anglia mai avea și un alt gen de pictură, de care America a ramas străină: răsfrângerea lumii prin ceață, razele căzând asupra mării, peisagiu cu desăvârșire nou, cu lotul altceva decât al lui Qaude Lorrain sau al Italianului Salvator Roșa. Peisagiul reprezintat înainte de toate prin personalitatea artistică genială, în crea-țiuni cu totul noi, care e Turner. Precum se știe, toată pictura nouă de peisagiu, care ține samă de aierul intercalat, pictura franceză în primul rând,, vine de la școala lui Turner și de la pictorii englezi cari pe la 1800, au croat această nouă vedenie și interpretare a naturii.

Va să zică: în fasa întâi avem o literatură de caracter practic, moralizator, filosofic, patriarhal^ cum' e a lui Franklin. Și avem în același timp o artă de portrete individuale ori de grupe de familie, pe vremea când familia avea a foarte mare importanță»

După aceasta, la începutul secolului al XlX-lea, pănă pe la 1840-l850, este o nouă fașă în cugetarea și simțirea americană. Aceasta își găsește expresia mai puțin în literatură decât în artă. 

Acum, când un popor vrea neapărat să aibă o literatură și o artă într-o anume vreme, el poate presinta un număr oarecare de nume fără niciun fel de valoare deosebită. Nu e vorba însă de ce se. poate presinta astfel, ci de ce a rămas în dezvoltarea civilizației umane. Pentru epoca aceasta, dacă s-ar întreba cineva care nu e American, ar fi foarte împiedecat să spuie un nume. E doar vremea când se creiază societatea, când se întemeiază Statul, când luptă spiritul lui Jefferson cu al celorlalți^ când industria începătoare este în războiu du viața de îermă, alt fel dc. trâi și de concepție a vieții. Pe o vreme turburată, Constituția trebuia să se schimbe; erau chiar unii cari voiau să o răstoarne cu desăvârșire. Atenția Americei era, apoi, îndreptată asupra Europei, din cauza lui Napoleon, de la care a avut America Louisiana. O adevărată literatură pe vremea aceasta nu o găsim, esceptând pamfletul politic. desigur ar fi interesant să se caute acelea care au o valoare literară, căci foarte adese ori pamfletul are valoare literară. Oriunde se pune suflet omenesc mult, ori cugetare, ori pasiune, valoarea literară vine de la sine. În gazetele care presintă procese criminale, se întâmplă să se afle unele admirabile scrisori de femei care se înfățișează juraților. Acum în urmă, în Franța, s-a tipărit o culegere de scrisori de femei din toate timpurile, femei care au făcut literatură și femei cărora prin cap nu li-a trecut să facă literatură, și colecția e totuși foarte interesantă.

In ce privește arta, pe vremea aceia ea caută să întrupeze anumite direcții religioase. Ca și în Germania, unde, pe la 1820, a fost un curent religios, mistic, înfățișând figuri diafane, senine, gesturi sacramentale, cu un fel de simplicitate impunătoare ‘în figuri, în mișcări a personagiilor sfinte; școala lui Cornelius și Overbeck.

Ceva corespunzător cu această școală, care nu se întâlnește în Franța decât într-o formă mult mai colorată, în pictura lui David, mai mult eroic și une ori prinzând realități contimporane, cum e încoronarea lui Napoleon, se ^găsește ici și colo și în America, dar rar, prin edificii publice americane, dintre acelea de care Americanii sunt mai mândri, de exemplu Congresul, adecă locul uîide se .găsește Camera și Senatul.

Tablouri de războiu, cu lupte cumplite, eroice în subiect, dar sărăcuțe în inspirație.

Perioadă nulă în literatură, slabă în artă. Dar Americanii contibuă a se satișface prin ei, adecă nu chiamă pictori și sculptori de aiurea, ca astăzi, când pictori europeni fac călătorii triumfale în America, precum a făcut, de curând, una, conaționalul nostru d. Stoenescu, din Cra-iova, care stă la Paris. E încă o epocă de autarhic americană, a unei societăți patriarhale care se mulțămește cu „producția indigenă”, cum o numesc unii snobi de la noi.

Pe urmă a venit altă epocă, aceasta de tot interesantă.

In perioada aceasta trebuie să vorbesc intâi de artă. Arta a dat un picior «de foarte mare importanță. Un sculptor american de mare valoare nu e nici acum, din care causă _se comandă cea mai mare parte din sculpturi Ini străinătate, pănă la cetățeanul român cu nume unguresc căruia i s-a încredințat o lucrare, un fel de Partenon, într-un oraș de provincie american, cu tot felul de ornamente sculpturale.

Acel pictor cu totul remarcabil are numai defectul, de care vorbiam la început, de a reprezinta o școală străină și de a pune pe pânză priveliști care nu sunt americane. E vorba de Georges Inness. El e din epoca marilor pictori francezi, cari au cunoscut natura de-a dreptul, la Bar-bizon, în pădurea de la Fontainebleau; acolo a lucrat o legiune întreagă de mari artiști cari au revoluționat peisagiu! în Franța, Corot, Millet, Diaz, școală de care e legat un pictor român, cu impietate acoperit de oarecare despreț al moderniștilor de astăzi, pe care însă întreaga societate românească p gala săvl apere totdeauna pentru geniul său care este în rândul întâi adevăr, un încânte tabil și etern adevăr, Nicolae Grigorescu, Iuness. Insă mi e un Nicolae Grigorescu al Atnericei, pentru că n-a înțeles natura americană. Meritul lui Grigorescu este că el a prins lumina de la noi, a prins umbra pădurilor noastre, spiritul văilor care coboară prin podgorii; în el e întrupată în anume aspecte ale ei natura românească, Poate fi criticat pentru că din natura noastră a ales numai o parte, ca alături de carăle sale cu boi n-a pus și ceva automobile contimporane, dar acelea abia începeau șă apara, că, în loc de tnț pastor, n-a presintat un tânăr intelectual în propaganda agricolă sau industrială. El a preferat sa reproducă țărani și ciobani, mai mult ciobanul decât țăranul, deși cine cunoaște toată opera lui Grigorescu își aduce aminte și de un anume iarmaroc, cu toată populația specială mișunând acolo, tot așa precum a redat grozăvia războiului nu cu masele de trupe mergând la atac, cElii răzlețe figuri reprezentative; el își aduce aminte de anumite scene din Normandia sau de lângă Parisul unde a trăit atâta vreme, de foarte frumoasele portrete, de florile lui fragede și poate vedea că Grigorescu nu era un fabricant în sute de exemplare al acelorași tablouri de ruralitate cu boi albi și ciobani trandafirii, de feți frumoși și păstorițe, ci un pictor în cea mai înaltă concepție a cuvântului.

Inness nu e așa; el face numai copăcei, supțiri din păduricile americane. Doar în peisagiile acoperite cu brumă p C încercare de a se apropia de solul lui nativ, fără să-i fi aflat însă toate secretele.

Literatura acestei epoci are exact același caracter. Americanii sunt și pe vremea aceasta, dar cu deosebire în faza de astăzi, călători. Numai cât azi călătorește înainte de toate miliardarul de toate vârstele, fetele frumoase și bogate, inteligente și culte foarte adeseori, care se întâmplă să ia în căsătorie pe cine știe ce scăpătat nobil maghiar sau vreun hobereau francez de provincie, care nu-i aduce decât o tinereță furtunoasă și datorii care se vădesc încetul cu încetul.

În vremea aceia însă călătorul american era foarte adeseori un intelectual. Nu debarca la Paris la otelurile cele mai scumpe, deci nu cele mai bune, ci de obicei cele mai zgomotoase și mai nelocuibile, ci se ducea prin văile fluviilor germane, străbătea orașele și satele de pe linia Rinului, se interesa de amănuntele de artă, ori, vizitând regiunile Italiei, respira și acolo miresmele de trecut ale Europei, care nu se întâlnesc în America. Era adoratorul unor zei cari nu trecuseră. Oceanul. Între aceștia unul este cu desăvârșire reprezentativ, Longfellow. El a lăsat astfel o operă literară din cele mai întinse, în care întâlnești toate subiectele. Am tradus multe din poesiile lui pe vremuri, publicate întâi în reviste și adunate într-un volum neștiut, tipărit la Craiova, „Din opera poetică a lui N. Iorga”, cuprinzând traduceri din literatul rile străine. Se întâlnește acolo și o bucată așa de frumoasă ca a „Ceasornicului”. Intr-o casă prădată, mobila toată a dispărut, fereștile au fost sparte, ușile date de o parte, dar pe scări s-a uitat un ceasornic care încă merge și i se pare poetului că zice „totdeauna, niciodată; niciodată totdeauna”, și pe tema aceasta înseilează: Da, aici au fost mirese bucuroase în ziua nunții și lume din toate părțile adunată acolo, și petrecere și strigăte și cântece, dar ceasornicul de pe scară spune „Totdeauna, niciodată, niciodată, totdeauna”. Aici oameni au murit, cum oameni s-au născut, viața lumii a trecut prin odăile acestea și te întrebi: „lucrurile acestea au fost cândva sau nu?”, iai ceasornicul răspunde: „Totdeauna, niciodată; niciodată, totdeauna”.

Parfumul acesta de misticism german și englez se întâlnește în cea mai mare parte din opera, deosebit de atrăgătoare, a lui Longfellow. 

Trebuie să recunoască însă cineva că poetul n-a mers în pădurile americane, nici pe brazda tăiată de plugul deschizătorului de pământuri nouă, ci simți im parfi^m complex în care ce este mai vechiu, mai rafinat, mai pregătit^ e de împrumut. Dar el a vrut, cu geniul lui, comprehensiv, să nu se țină numai în margenile înguste ale unei bogății lirice, și a scris, de exemplu, Evangelina, o foarte frumoasăț bucată, care ar merita să fie tradusă și răspândită în lumea noastră școlară, hrănită cu literatură de răspopiți și alți scriitori moderni, care e o curată otravă pentru suflet, cu tot talentul scriitorilor; duhoarea aceasta artificială, perversă, nu trebuie confundată cu mi-reazma adevăratei poesii.

„Evanghelina” lui Longfellow, dacă se uită cineva de aproape, samăhă cu Hermann și Dorotea a lui Goethe. Este vorba de un sat întreg izgonit pentru motive religioase. Evangelina e o fată care pleacă din Acadia și întrebuințează cele mai mari silinți ca să ajungă a întâlni pe logodnicul ei. ÎI va găsi pe un pat de spital, un bătrân în agonie1. Multor critici nu li place din cauza împrumutului evident, din cauza încercării forțate de a da literaturii americane un lucru pentru care ea nu era pregătită.

Altă dată, lui Longfellow i s-a părut că poate lua ceva din trecutul indian și a alcătuit atunci „Cântecul lui Hiawatha”, o poveste a Indienilor de pe Mississipi, plină de mentalitatea specială a Pieilor Roșii. Tot ceea ce imaginația simbolică a sălbatecului poate aduce, se găsește înăuntru. Fiecare pasăre, fiecare animal are un nume special indian, care intră în țesătura versului englez.

Alături de Longfellow, este însă un scriitor în proză care-i corespunde perfect. Cu totul necunoscut la noi, Washington Irving e autorul unor schițe în care sunt multe lucruri foarte hazlii. Începutul humorului american se găsi o parte, acea care s-a păstrat, din traducerea mea, făcută la mai puțin de douăzeci de ani, am dat-o în revista Cuget Clar pe Iulie-August 1930. 

sește de fapt aacolo. În a lui „Carte de schițe” (Sketch Book of Geoffrey Crayon) o să întâlnim, de pildă, la Paris, o societate literară alcătuită numai din oameni de prima clasă, care se uită cu foarte mare despreț la alții de clasa a doua; cei dintâi vorbesc, cei de clasa doua numai din când în când spun și ei câte un cuvânt, iar la ceilalți li rămân cuvintele pe buze. După aceia altă societate unde cei «Ie clasa a doua vorbesc extraordinar de mult, dar alții, de clasa a treia, tot scriitori și intelectuali, nu zic nimic.

Acesta este genul humorului, une ori foarte subtil și delicat, al lui Washington Irving.

Influențat puțin și de „Ultimul dintre Abenceragi” (Le dernier des Abencârages) al lui Chateaubriand, el a scris și ceva în legătură cu Maurii dip Grenada, și de aceia e foarte iubit în Grenada și Spania. Pe lângă aceasta, a compilat Viața lui Mohammed, a lui Washington, a lui Columb, a lui Goldsmith. Irving este creatorul stilului presei americane, simplu, dar vioiu și isteț.

Alături de acești doi, sânt, formând o altă categorie decât a eclecticilor europeni, cugetătorii religioși și mistici, în versuri și prosă, ai Americei. Un Bryant și înainte de toate Emerson, cari concentrează tot ce văd, tot ce aud, tot ce vine din afară către dânșii. Tot trecutul, tot prezentul, toate varietățile ființii omenești, toate aspectele naturii, toate glasurile care se aud în afară, toate cele cari vin din lăuntrul omului, se unesc apoi într-un sentiment «Ie superioară armonie misterioasă. Sunt poeții universalității lucrurilor și ființilor. Două din cărțile lui Emerson stau în rândul întâi al întregii literaturi contimporane. Dintr-una, pe vremuri, în revista mea „Floarea Darurilor” am dat câteva traduceri: „Oamenii reprezentativi”, care trebuie pusă în legătură cu „Cultul Eroilor” al lui Carlyle, cu deosebirea că Emerson e mai delicat, mai discret, că izbește mai puțin auzul decât profetica vijelie a lui Carlyle; pe de altă parte, la dânsul nu sunt strigătele acelea voite de vulgaritate sfidătoare, unul din farmecele stilului lui Carlyle și una din primejdiile pentru imitatori. 

Cea de a doua carte, care n-a fost tradusă niciodată îm românește și cred în nicio altă limbă europeană, este „Conduct of life” („Cum trebuie să trăiești”) minunat opuscul,, care ar trebui să facă parte din toate bibliotecile școlare.

După epoca aceasta vine cea de a treia care se continuă pănă astăzi, așa încât de la 1880 și pănă la 1930 se poate face o singură perioadă în literatura americană.

In această perioadă, Americanul se simte American și în artă și în literatură.

In artă, literatura Americei începe a se defini tot mai mult. Urmașii lui Inness (f 1893) în peisagiu, sunt mult mai Americani decât dânstil; pădurea, șesul, oceanul îi interesează mult mai mult, tipuri din societatea americană sunt prinse de acești artiști ai unei epoce nouă. În această vreme apar doi reprezintanți caracteristici ai artei americane, unul car fost descoperit nu de multă vreme^ care a răzbit cu multă greutate, un geniu timid, stângaciu, misantrop, lucrând pentru dânsul, nu pentru lume, așa încât nu poate să existe o oposiție mai mare decât aceia dintre el și acela al cărui nume e cunoscut pretutindeni, sunat din cele mai zgomotoase trâmbițe de argint ale notorietății,, n-aș vrea să zic ale reclamei, care l-au făcut cunoscut pretutindeni. Cel dintâi e Whistler (f 1903), iar celalt, pe-care-l știe orice American, ale cărui pânze se găsesc la locul de cinste în orice museu, care a făcut și fresce pentru palate, și portrete penfru toată lumea bogată americană— precum a fost, un moment, Carolus Duran la modă în Paris, și fiecare voia să fie zugrăvit de dânsul—, un om însă care, ducându-se în Veneția, era capabil să-și schimbe-imediat visiunea, Sargent.

Pictorii americani sunt astăzi foarte numeroși, museeler mari și mici, de acolo, sunt pline de producții americane, și pictorii sunt foarte mândri să însemne naționalitatea lor americană spre a nu fi confundați cu pictori englezU 

Literatura acestei epoci vine toată de la câțiva oameni. In. poesie, nu atât de la scrâșnirile din dinți și visiunile eterice, de la Iadul și Raiul fantasticului, din temperament și voință, Edgar Poe, totuși un contemporan al lui E-merson, ci de la Walt Whitman (f 1892), poetul îndrăzneț, care întrebuințează versul de deosebite lungimi și cu deo-•seL’itâ armonie, amestecat cu prosă, un vers mai scurt, altul ma ung, pentru ca să continue într-o prosă ritmată, Walt Whitman a pătruns acum în cunoștința tuturor, dar, când, acum vreo treizeci de ani, scriam un articol despre -dânsul într-o revistă din București, multă lume se va fi întrebat de unde am scos pe acest poet neștiut de nimeni.

Ceia ce impresionează la dânsul, este credința în viața Americei, în viața industrială, a Americei; e strigătul acela de optimism, de apel către viitor, și nu în numele căpitanilor industriei, ci în al maselor muncitoare. Pentru întâia oară vorbește America toată, din toate fabricile, despre toate ogoarele ei, unindu-se într-un singur glas prin „versul acesta zbuciumat, rupt, disarmonic, al lui Whit-man.

După aceia vor veni școli deosebite, dar nota particulară americană n-a mai perit din această literatură1.

Pe de altă parte, alături de poesia de strigăt a lui Whitman, intraductibilă, este o altă poesie, poesia pentru ea însăși, o poesie de ungher, de semi-obscuritate, o discretă poesie chinuită, scrisă pe bucățele de hârtii aruncate, pe •care pe urmă rude și prieteni, admiratori le adună. A fost o întreagă tragedie publicarea versurilor Emiliei Dic-kinson. Ea nu s-a gândit niciodată Că versurile ei vor fi publicate. Le însemna cu o scrisoare așa de grea de descifrat încât a trebuit să se unească prietenii ca să publice

wCea mai bună antologie a poesiei americane e cea din Oxford; The Oxford book of American verse, 18th to 20th centuries, chosen and edlted by Bliss Carman, Oxford (1927). O prefer aceleia:, americane, a lui Louis Untermeyer. 

numai puține versuri, pentru ca mai târziu să se revie cu toată opera

Ca să se vadă, cum, alături de poesia zgomotului fabri-celor, se putea face și poesia timidității în America, iat& câteva bucăți scurte ale Emiliei Dickinson:

Murit-am pentru frumuseță,

Și-abia eram în groapă,

Când lângă mine-au așezat Un mort pentru-adevăr.

De ce-am murit? m’a întrebat.—

Răspuns-am: „Pentru frumuseță”.

— Fiind mort pentru adevăr,

suntem ca frați, acuma.

Și astfel am vorbit ca doi Amici găsiți în noapte,

Pănă ce mușchiul ni-a cuprins Și numele pe piatră.

Sau:

O bâzâire de albine A pus o vrajă’n mine...

De-ați vrea să știți cuvântul Mai bine vreau mormântul, Decât să-l spun.

Amurgul cel împurpurat Voința ’ntreagă mi-a luat.

O, nu glumiți, răuvoitori, Căci Domnul e stăpânitor. S’o știți!

Și zorile ce s-au ivit Pate că m’au îneb unit.

De vreți să știți ce s-a ’ntâmplat, Doar meșterul ce m’a creat, Tar spune.

Pe urmă:

Acest praf liniștit a fost domni și-au fost doamne. Băieți a fost și fete.

A fost și râs, și mândră putere, și suspin,

A fost cosițe, plete.

Și-au fost aici, în pacea dăinuitoare-a verii-Și flori și zbor de-albine,

Ce și-au« făcut întregul cerc de viață și S-au tot sfârșit cu bine.

In sfârșit:

Acuma patul tie-mi larg.

Evlavios mi-l faceți.

In el voiu sta lung, așteptând O judecată bună.

Să fie drept cearșaful lui,

Și perina rotundă,

Și niciun zvoh din blonde zări Să nu-mi trezească somnul!

Vom regăsi aceiași notă, cu ciudate complicații de revoltă, la un tumultuos poet, care trăiește și acum, mergând din loc în loc pentru a face lecturi literare, Sandburg, de origine scandinavă. El reprezintă două lucruri cu totul deosebite, pe de o parte o poesie care, în discreția ei, samănă cu a Emiliei Dickinson, de exemplu:

Adună trupuri câte ’n Austerlitz și ’n Waterloo, Ingroapă-le și lasă-mi pace să lucrez. 

Sâni Iarba și-s în stare să copăr orișice.

Să fie sus grămada, cum e la Gettysburg,

Să fie sus grămada ca ’n Ypres și Verdun, Ingroapă-le și lasă-mi pace să lucrez.

Doi ani vor trece, zece, și-or spune călătorii:

— Ce loc este aice?

In ce loc ne găsim?

— Sunt Iarba, —

Și lucrez.

Ori:

Sosește ceafa ’ncet Cu pași ca de pisică.

Privește un moment La port și la cetate,-Se lasă În tăcere,

Și iată că s-a dus.

E o foarte delicată poesie de moment. Dar același Sandburg, când e vorba să înfățișeze Chicago, să apere Chicago, atunci vorbește altfel, întrebuințând un vers întocmai ca versul abrupt al lui Whitman. El își glorifică orașul lui cu o putere extraordinară:

„Da, știm cum toți te batjocuresc,

Oraș de fier, oraș de-oțel, oraș de fabrici :

Eu pentru-aceasta te iubesc Pentru puterea care-i în tine.

Atâtea civilizații se vor duce;

Din coșurile fabricilor mele

Tot ta jstriga o putere

Cum n-a fost niciodată în omenire.

Măcelar de porci al lumii Și fabricant și făinar,

Jucând cu trenuri și ’ncărcări,

Focos, grăbit și furtunos,

Oraș de umeri l argi.

îmi spun că ești stricat și-o cred, căci am văzut femeile-ți văpsite supt lămpi de gaz ispitind pe băieții de la ferme?

Și-mi spun că ești conrupt și răspund: dar e drept, am văzut pe ucigaș omorând și revenind liber ca iar să omoare,.

Și-mi spun că ești brutal și răspund: pe fețele femeilor și copiilor am văzut semne de cumplită foanie,

Și astfel răspunzând, mă întorc iar la cei cari-și râd de orașul acesta al mieu, și li arunc înapoi râsul și li zic:

Vină și arată-mi alt oraș care cu capul ridicat, cântând, să fie așa de mândru de a trăi și aspru și tare și capabil,

Aruncând puteri magnetice în mijlocul trudei de lucru peste lucru, e un nalt și mândru luptător stând viu împotriva micilor orașe,

Mândru ca un dulău cu limba scoasă pentru faptă, tare ca un sălbatec încordat contra sălbătăciei,

Cu capul gol,

Lucrând,

Plănuind,

Zidind, stricând, refăcând,

Supt fum, cu gura plină de praf, râzând cu dinți albi,

Supt teribila sarcină arsoartei, râzând cum râde un tânăr,

Râzând ca un luptător ignorant care n-a pierdut nicio bătălie,

Râzând fudul că supt pumnul său e pulsul și supt coastele sale inima poporului,

Râzând,

Râzând focosul, orbitul, furtunosul râs al

Tinereței, pe jumătate gol, asudând, mândru că e măcelar.

Măcelar^ de porci al lumii, Și fabricant și făinar; 

Jucând cu trenuri și ’ncărcări,

Focos,, grăbit și furtunos,

Oraș de urniri largi.”

Ca să se yadă cum tratează el fabrica, iată o altă bucată din opera lui:

O bară de oțel e doar

Fum în inima ei, fum și sânge de om.

Țâșnire de foc trecu, ieși, merse aiurea,

Lăsând un fum și sânge de om,

Și-oțelul gata, răcit, albăstriu.

Așa focul întră și iese și merge aiurea,

Și bara de-oțel e un tun, o roată, un cuiu, o lopată,

O helice supt Mare, un catart către bolți;

Fum și sânge de om.

Este imnul durerii omenești întrupate în producția fa-bricei.

Alții reprezintă în poesia aceasta nouă altceva. închinarea către Lincoln, eroul american, a poetului Markham dă în același timp și mila de omul care sufere, dar și bucuria de omul care, lucrând, a ajuns la capăt:

Când a Nomelor mamă văzu ceas de-uragan Crescând și ’n întunerec prinzând pe lume totul,

Ea părăsi eroii din cer și se lăsă

Spre-a face omu’n stare să sprijine nevoia.

A luat cu grijă lutul din calea tuturor,

Așa cald de căldura pământului genial,

Și-l străbătu cu darul cel rar al profeției.

A stâmpărat căldura cu lacrimi omenești,

A pus în stofa aspră un zimbet de lumină,

Și’n trup suflă pe urmă o clară flacără Pe fața cea duioasă și tragică a lui,

I-a dat și simțul tainic al misticei puteri 

Mișcându-se ’n tăcere supt vălul muritor.

Așa făcu pe omul să stea ’m potrivă lumii,

In stare să înfrunte și muntele și marea.

Coloarea țernei înseși era în el, roșcată,

Și tot ce se cuprinde în primul element:

Dreptatea și răbdarea din stâncile de piatră,

Și calda bunătate a ploilor pe foi. întâmpinarea bună a puțului din cale,

Curaj de înfruntare c’al pasării pe mări,

Ușoara fluturare a vântului pe grâu,

Mila zăpezii care acopereorice răni,

Taina din râul care își taie totuși calea În muntele cu stânca cea aspr’asupra lui.

Când un fiu de imigrant, James Oppenheim, ni vorbește de negri, el spune:

Au liberat pe sclav, rupându-i lanțul,

Dar tot un sclav a fost ca mai nainte:

Era legat de-a lui venalitate,

Legat de indolență și de lene,

De frica lui și de închipuire,

De neștiință, bănuieli, sălbătăcie;

Sclăvia lui nu mai era în lanțuri,

Era în el,

Căci numai oameni liberi se pot libera,

Și nici nu e nevoie de aceasta,

Căci oameni liberi se fac singuri âstfel.

O altă bucată, în același spirit, este aceia în care poetul Edward Rowland Sili presintă pe cei doi apostoli Ion și Toma:

Ioan și Toma ’n drum se prind,

Toma ’ndoit, Ioan iubind.

— Ioane, spune-ai încirăzni Cu cei puțini a te ’pfrăți? 

In gândul tău pierdut să fii Să n-ai a’ vieții bucurii?

De orice om să te ferești,

Să creadă că dușman li ești?

Să fii tot singur și hulit,

Ca de un blăstăm țintuit,

Să treci prin noapte ’ntre cei vii,

Ce cred că farmeci pe copii,

Să porți în viața ta Donos,

De eretic necredincios?

De vrei așa, cu mine vin^.

Om liber, de mândrie plin!

.Și apostolul Ioan răspunde:

— 0 Toma, poți să mă asculți,

Intrând în turma celor mulți?

Să fii cu dânșii cufundat,

Ca ei de Domnul mângâiat Și să primești și tu, smerit,

Ce e în ei sălășluit,

Și’n viața ta să nu.fii pas Intre blăstămele de sus,

Să nu ai faima ta nici când,

Sărac în suflet și în gând?

Să fii de oameni nențeles,

Cum este iarba de pe șes,

Pe care toți o calcă ’n mers.

De ai curaj, cu mine vin’

Să fii cu toții unit deplin!

E una din cele mai frumoase bucăți de solidaritate umană.

Și iată una în care Se presintă durerea muncitorului călcat în picioare de toată lumea și ajungând să fie un reprezintant degenerat al speciei. Poetul a văzut undeva 

un tablou al lui Millet care înfățișează un om cu sapa, sălbătăcit; oasele îi iese prin fața suptă; are o înfățișare preistorică pe care parc’o scoate din adâncimile pământului.

Poetul Edwin ,Marckham îl înfățișează așa:

Plecat de greutatea de veacuri, el se lasă Pe sapă și privește pământul, de supt el.

In f^ța-i goliciunea de’ veacuri petrecute, Pe spatele-i povara întregii noastre lumi. Cine a fost să-i ieie plăcerea și sperarea? Cine-l făcu să n-aibă năcaz, nici așteptări? Stupid, uimit, de pare că omul nu-i e frate? Cine-a lăsat să cadă această aspră falcă? Cine-a închis luminii această frunte grea? A cui suflare-i stinse lumina de pe creieri?

Acesta-i cel pe care-l făcu Domnul din cer Să aibă stăpânire pe mări și pe uscaturi,

Să caute în ceruri și drumuri și puteri,

Să fie prins de marea pasiune-a veșniciei? Acesta-i visul care-l visă când făcu sorii Și li’nsemnă o cale pe apele adânci?

Pănă’n adânc de peșteri în Iad nu poate fi Icoană mai grozavă decât a lui, acesta,

Mai plină de osânda acestei oarbe lumi,

Mai plină de ursire a sufletului nostru,

Mai. strânsă de primejdii pentru întreaga lume. Genuni sunt între dânsul și între serafimi I Legat de roata muncii, ce oare-i poate fi Și Platon și mișcarea eternelor Pleiade?

Ce-i toată ’nșirarea de piscuri a cântării?

Ce-i sunt lui oare zorii și roșa din grădini?

Prin fața-i chinuită privesc amare veacuri,

Și tragedia vremii e ’n trupu-i chinuit. 

Prin fața lui, o groază, trădata omenire,

Prădată, profanată, furată de averi,

Protestă’n strigăt față de domnii mari ai lumii,

Și e proorocie în protestarea lor.

O domni stăpâni, în sama cui țerile sunt date,

Aceasta e isprava ce-o dați lui Dumnezeu,

Această chinuire de trup și jale-a minții?

Cum veți putea vre-odată tăria să-i redați Și să-l atingeți iarăși cu imortalitate?

Cum veți putea privirea-i spre cer s-o ridicați,

Să reclădiți într-însul și musica și visul,

Să îndreptați de veacuri clădită infamie,

Perfida nedreptate, durerea fără leac?

O domni stăpâni, în sama cui țerile sunt date,

Ce va fi socoteala cu acest om cândva?

Cum veți răspunde oare la aspra întrebare Când val' de rebeliune tot țărmu-l va lovi?

Ce va fi oare Statul și regele atunci,

Tot ceia ce aduse pe om în acest hal,

Când oarba răsbunare va sta să judece După tăcerea care de veacuri s-a lăsat?

Cine crede că în America e simț numai pentru miliardari, să cetească pe Markham, ca să simtă ce se mișcă în inima acestei societăți, cu una din cele mai grozave înjosiri morale, pe care o găsești la omul din fabrică.

Alături de acești poeți, este și prosa corespunzătoare, care-și are două caractere: ori caută pitorescul, și, dacă e vorba de pitoresc, atunci găsești pe Fenimore Cooper, cântărețul Indienilor, pe Bret Harțe, descoperitorul spiritual al Vestului, iar, dacă e vorba de omul închis în casa lui, atunci ai pe Nathaniel Hawthorne, tradus și în franțuzește (Scrisoarea roșie). Dacă, în fine, e vorba dp a râde pe ruinele naturei și pe înjosirea omenească, de un râs vânăt 

și amar, aceasta se întâlnește la scriitorul care, pentru un cetitor superficial este surâzătorul reprezintant al noi literaturi americane, dar, e, în fond, un nihilist în țara în care nu s-a putut închega încă un înalt ideal moral pentru toată lumea, Mart Twain.

De literatura curentă a romanelor să-mi fie permis a nu mă ocupa: nu e vremea să se judece aceste zugrăviri sociale în care nu e atâta artă cât adevăr. 

Românii.

In această conferință îmi îndeplinesc o datorie față de Românii din America.

Românii din America îmi păreau altfel înainte de a merge acolo, decât pe urmă Este o legendă a Românilor din America, și această legendă este bine «a o înlăturăm, fiindcă legenda face pe mulți oameni să călătorească în America în vederea unor profituri materiale, pe care nu e bin& să le caute, nici din punctul de vedere al bunei cu-viinți, și, pe de altă parte, fiindcă nici nu ajung la dânsele.

Legenda Românilor din America este aceasta: că ei sunt foarte numeroși. Ni se dau cifre fantastice, uimitoare. Atunci când cauți mai de aproape, vezi că ele np există și nici n-au existat vre-odată. Călătoriile Românilor în America sunt în legătură cu anume posibilități de desvol-tare, foarte variate. Foarte variate, dar nu și foarte întinse, — aceasta chiar înainte de restricțiile actuale, puse la imigrare.

Se știe că, acuma, Americanii, voind să facă a fierbe al lor „melting pot”, de asimilare a tuturor raselor, au introdus un fel de raționalisare a imigrării. Se prevede un anumit număr de imigranți pentru fiecare țară, cari pot fi primiți în fiecare an în America. În ce ne privește pe noi, numărul acesta este foarte mic. Și de aceia toți oaînenii săraci cari se îngrămădesc necontenit la birourile de pașapoarte, își pierd vremea degeaba. Unii dintre dânșii, poate când vor ajunge la vrâsta de patru sute de ani vor putea fi primiți în America, dar înainte de a-această respectabilă vrâstă hotărât că nu. Fiindcă, precum spuneam, în Amerțca nu sunt primiți mai mult decât d anumită cifră pe an, și, cedata împlinita cifra, nu mai întră nimeni.

Știu foarte bine că sunt și mijloace de a scăpa con-tingentării americane. Măsurile restrictive nu există în Canada și nu există în Mexic, cele două țeri vecine, la Nord și la Sud, „cu Ștatele-Unite. Și, atunci, unii Români fac așa: iau pașaport pentru Canada, și încearcă să se strecoare de aici în Statele-Unite, ori iau pașaport pentru Mexic, de unde caută să pătrundă prin granița de Sud în Statele-Unite. Insă în niciun cas procedeul nu este recomandabil. Nu, din punct de vedere moral: Americanii nu vor mai mulți Români decât atâta, și atunci de ce să se îndese în locul unde nu-i poftește nimeni? Din fericire, această interzicere nu este numai pentru noi, ci pentru toate națiile. Americanii vreau să creeze o societate unitară, și atunci emigranții noi îi supără. Dacă, din punct de vedere american, este bine sau ba, altă chestiune. Americanii stabiliți, aceia nu se înmulțesc. De la prima generație ei mărgenesc numărul copiilor. În a doua nu-i au aproape de loc. Și atunci se poate întâmpla Ca previsiunile făcute, cu o mare seninătate de conștiință, de un sociolog american să se realiseze, să vie, adecă, o vreme când Aframericanii se vor confunda cu rasa albă, și va fi o singură rasă. Dar se poate întâmpla ca acea rasă să nu fie tocmai albă, ci de un negru foarte pronunțat, cu toate instinctele care se pol ascunde supt această rasă neagră.

In general, orice clasă superioară care marginește numărul nașterilor, de chide drumul pentru o plasă inferioară care-i ia locul. E bine să o știe și societatea românească, de exemplu cea din Banat, unde mărgeniiea naște-orilor este scandaloasă și criminală; sunt case cu un singur copil sau cu niciunul; Șvabii și Sârbii fac același lucru, și resultatul va fi că satele vor ajunge pe mânile Țiganilor, cari nu mărgenesc nașterile.

Deci, numărul Românilor în America nu poate să fie așa de mare cum își închipuie lumea.

Pe de altă parte, se cred ă Românii din America sunt oameni extraordinar de bogați. Prin urmare, orice om politic român căruia îi trebuie bani pentru alegeri, orice gazetar care se găsește în situația în care tocmai mi se spune că se găsește ziarul mieu,— din care pricină poate peste câtăva vreme, ca o mulțămîtă a societății românești pentru ce a însemnat acest ziar în țimpul războiului, el ar fi silit să-și înceteze apariția—, orice ziarist, zic, care n-are cu ce scoate ziarul, crede că poate apela la Românii din America. Oamenii au punga plină de dolari. Dolarii li curg prin toate buzunarele, și, buzunarele fiind sparte, n-are decât să întindă cineva, supt buzunar, palma pentru ca să i se umple de dolari.

Și, atunci, pleacă fel de fel de oameni în America având acest gând.

Când am plecat eu în America, erau prieteni care-mi spuneau: ai să faci o călătorie strașnică și foarte profitabilă, pentru că, imediat ce au să te vadă Românii din America, or să-ți dea un automobil și fondul pentru întreținerea lui. Iar, pe lângă aceasta, cum or să afle că „Neamul Românesc”, gazeta d-tale, este în primejdie, o să se gândească la vremea războiului, și subvențiile vor fi așa de multe, încât o să trebuiască să închiriezi un vapor special pentru d-ta, din cauza sacilor cu dolari, pe cari o să-i cari în România.

Deci, două păreri: că Românii sunt extraordinar de numeroși în America și, al doilea, că sunt foarte bogați, un fel de mari negustori, industriași, capitaliști.

A treia părere este că Românii din America sunt niște intelectuali, cu gândul numai la tricolorul românesc, la casa lor din țară, că inima li bate numai pentru lucru

Misiunea S Ioan de Capistrano. 

Tile, bune sau rele, care sunt la noi, firește lăudând pe cele „bune, iertând pe cele rele. Și, dacă aceia de facem noi în țară se iartă ceva mai greu, este pentru că ei nu-și dau sama de împrejurările grozave în care ne găsim.

Se Uiai crede că Românii aceștia din America au atâta timp liber, încât de dimineață pănă seara nu fac decât să •cultiv», în forma cea țnai romantică, patriotismul și naționalismul românesc. Pentru aceasta iau și cetesc frumoasa gazetă care se numește „America”, Joarte bine redactată și de care voiu avea prilejul să vorbesc pe urmă.

își închipuie lumea că întăia grijă a Românilor din America, îndată ce sc scoală — și evident se scoală foarte “târziu, pentru că Românul este capitalist—, e să deschidă . gazeta, ca să vadă cum stăm cu lăcustele din Dobrogea, și la orice năcaz al nostru ei sunt gata a trimete un șir nesfârșit de dolari celor din țară.

Dimineața, cântă „Deșteaptă-te Române”, la dejun „Trăiască Regele”, către seară își aduc aminte de „La arme” și-l cântă înainte de a se așeza la masă pentru prânz, un prânz foarte copios.

Româțjii din America ar trăi deci ca într-un fel de „pays •de Cocagne”, o țară' a bielșugului, în care trebuie să se •ducă toată lumea care nu vrea să muncească, pentru a-și reface situația materială.

Ce n-am auzit în America de pe urma unor anumite drumuri, făcute acolo! Ce ecouri ale luptelor politice de la noi! Și mi se spunea: 4,dar-d-ta nu ni spui lucrurile așa cum le ăpunea domnul cutare, ca!re a fost înaintea d-tale”. Și trebuia să răspund: „Nu, pentru că nu mă chiamăj așa cum se chema domnul cutare”, nu voiu zice și eu: „,Mă voiu presinta înaintea regelui și-i voiu spune: „Rege, America este republică! Ori faci Ministeriul așa și așa, «ori poporul Va veni și îți va cere socoteală”.

Și aici este o foarte mare greșală să se creadă că acolo în America poți întrebuința un astfel de limbagiu. Americanii sunt republicani, fără îndoială, dar republica lor este une ori foarte conservativă, și, pentru că au trecut prin școli, ei Știu imposibilitatea morală și socială de a> întrebuința un anumit limbagiu.

Drumul acesta în America s-a făcut totuși și une ori a adus foloase, dar, hotărât, pentru astfel de foloase nu trebuie să întreprindă cineva drutnul în America. Gândul că.-în America sunt oameni cari te pot ținea necontenit pe-palme, satisfăcând toate dorințile și toate capriciile d-tale^ trebuie părăsit.

Se mai credfe că Americanii au obiceiul, când pleci, să-ți facă darurile cele mai extrordinare, încât din darurile adunate să poată trai emul câ-țiva ani de zile.

Sunt persoane care se stabilesc pe acolo, pentru a re-presinta cultura românească, gata a tipări^ tot felul de-cărți, pe care să le plătească Ministeriul din București. Oamenii pot 1'i înșelați și -m A meiica și în România și în, orice parte din lume, pentru ca 1 mea este așa, încât cu obrăznicia răzbești cu siguranță. Greutatea petitru mulți oameni este să o aibă. Oamenii cinstiți, muncitori, morali sânt, oriunde, prada oricăriu șarlatan. Multe succese românești la Paris se explică astfel. De îndată ce vede France-sul, și prin urmare Americanul, pe un om cu o siguranță extraordinară, luându-și aiere grozave, parând că. în el se cuprind comori întregi de știință, vorbind de importanța lui în țară la dânsul, își zice: ca să aibă cineva un astfel de obraz, trebuie să fie deosebit de important, și cum n-are mijlocul de verificare, îl acceptă. Aceasta însă este o nota tot atât de bună pentru cel caret se lașa înșelat, pe cât e de rea pentru înșelător.

Legenda aceasta întreagă noi trebuie să o înlăturăm.

E adevărat că se pot duce cu succes în America oameni capabili' sa resiste la orice, să treacă printr-o închisoare pentru a face avere și printr-o a doua închisoare pentru a o crește. Oameni de aceștia se pot duce și se pot impune. june ori și ca prinți și conți; vor găsi oameni pe cari să-L 

înșele. Vor răzbi și băieți frumoși de la noi, cari să se ofere unor doamne de anumită vrâstă. În America mi s-a „vorbit de un prinț Popescu și un conte Popescu; contele era la New-York, iar prințul la Chicago. Contele o ducea ceva mai greu, dar prințul mult mai bine, împrumutând, de la toată lumea, pentru a cumpăra bomboane și buchete, pe care le oferia unei moștenitoare de mulți dolari, izbutind 6ă fie acceptat de dânsa, care a avut plăcerea să fie, astfel, câteva zile .principesa Popescu. Cum nu știa nimic despre România, a fost încântată de această înălțare socială așa de neașteptată și așa de scump plătită. Dar, cum omul era ce era, i-a căzut masca după câtăva vreme, și princesa Popescu a văzut cu cine are -a face/

încă odată, legenda aceasta a Americei bogate, ușoară de înșelat, doritoare de a primi pe orice Român, fie și aventurier și șarlatan, pe orice secătură, din care Speță orașul nostru produce într-o măsură așa de mare, și cari nu sunt buni decât să fabrici din ei negru animal pentru vax sau altă întrebuințare chimică, legenda că ar •putea merge cineva în America pentru ca toată societatea americană să-i iasă înainte^ j?i Românii și Evreii, — bine înțeles Evreul român trebuie să fie un bancher cu o pungă formidabilă și, mai ales, dacă te recomanzi ca antisemit, se grăbește să-ți dea cheile casei de fer, pentru ca să fii mai blajin cu coreligionarii lui—, trebuie părăsită.

Românii din America însemnează altceva, și în ce pricește numărul lor, și în ce privește proveniența lor felul lor de viață, viața lor culturală, aspirațiile lor și posibilitățile lor de viitor.

Se vor înfățișa lucrurile reale, așa cum o poate face cineva care a trăit mai bine de două luni în mijlocul lor și â mers aproape în toate centrele unde se găsesc Români, chiar și în localitățile unde nu erau decât câteva sute. Nu pot, să zic că i-am văzut pe toți, căci este foarte greu să aduni oameni așa de răspândiți și unii rupți de comu-l-nitatea sufletească a poporului românesc, dar cea mai. mare parte dintre dânșii i-am văzut. Ceia ce vă voiu spune ded nu este luat din cărți, ci din realitate. De altfel, în tot ce spun eu, partea luată din cărți este de obiceiu foarte-.restrânsă. De multă vreme nu mai cred în cărți.

Când vorbesc despre Românii din America, înțeleg pe acei din Statele-Unite. În afară de ei și de cei din Canada, e o dubioasă colonie românească în Mexic, unde se zice că ar fi un sat format din vreo patruzeci de familii, care vorbesc o românească amestecată cu sjpanio-lește. M-am interesat: unii mi-au spus că este o legendă, înțeleg pe Românii din Statele-Unite, nu și pe RomâniL din Canada, cari sunt numeroși, câteva zeci de mii de Români, cu totul deosebiți însă de Românii din Statele-Unite. Ei sunt alezați mai ales în provincia Saskatchewan și se ocupă cu agricultura. Au ferme, unii dintre dânșii sunt bogați, chiar foarte bogați, dar rău organizați. Au o gazetă pe care o scoate un domn, Romaneti, care a fost și consul al României, dar oonsulatul a fost suprimat. Românii în Canada sunt însă risipiți la distanțe enorme, pe când cei din Statele-Unite reprezintă o oarecare forță, pentru că sânt cu miile, ba chiar cu zecile de mii împreună, în același loc.

Cu privire la Românii din America, avem o carte a d-lui Druțu, de vre-o 500 de pagini, și de curând a apărut una engleză, foarte bună, a unei domnișoare din Constanța, Cristina Galitzi, care a făcut studii de sociologie în București, a trecut în urmă în America, unde a luat doctoratul la Universitatea Columbia din New-York, Cartea, domnișoarei Galitzi, care s-a întors de curând în, țară, este q scriere sociologică și cuprinde foarte multă documentare umană, culeasă la fața locului, iar în afară de aceasta o cercetare critică a considerațiilor filosofice pe carele fac Americanii astăzi în ce privește pe coloniști, și soluțiile pe care ei le dau chestiunii ooloniștilor. Cartea. 

Evrei din America. 

e foarte bine informată, bine gândită și scrisă tntr-o formă plăcută.

Românii aceștia din Statele-Unite, cari se pot cunoaște din aceste cărți, se pot cunoaște mai bine încă stând în mijlocul lor. Fiindcă viața lor, fără să fie foarte variată, oferă deosebiri locale, deosebiri de clasă socială și deosebiri individuale, de care -trebuie să ținem samă.

Românii din Canada așteaptă ceasul lor. Acolo ar trebui un om devotat, care să meargă din loc în loc. Veți zice: poate un artist dramatic. Nu, vă rog. Liga Culturală a trimis cândva doi artiști de la noi, cari ei s-au prezentat la Ligă și au cerut să fie patronați de dânsa, pentru a merge în America. Au dat multe reprezintații și au fost pretutindeni bine primiți. Insă ar trebui un control, în ce privește spectacolele care se dau; mai ales că la ele asistă ,și străini, și fără îndoială că arta noastră populară nu consistă in niște strigăte quasi-musicale, după sistemul Negrilor, cari bălăbănesc mâinile și picioarele atunci când cântă, și nu consistă din greoaie țopăieli care au pretenția de a înfățișa ceia ce are mai grațios danțul nostru popular. Chiar când artistul este un om foarte inteligent, capabil de a crea un fel de folklore special, cu toate acestea trebuie să se ferească de a cădea în anume vulgarități, care trezesc, e drept, imediat râsul solid al muncitorilor noștri, dar desigur că noi nu trebuie să ne coborâm la un anume nivel, ci trebuie să-i ridicăm pe ai noștri după putință, la nivelul la care soarta ne-a ajutat pe noi să ne ridicăm.

In Canada ar trebui mai mult decât atâta; ar trebui —fiindcă sunt cele două Biserici: ortodoxă și unită, și mai este reprezintantul celei de a treilea Biserici, baptistă, care în Statele-Unite are foarte mulți credincioși — un preot, un călugăr lipsit de iubire de arginți și de o curățenie de viață exemplară. Altfel se poate întâmpla cașul, frecvent în Statele-Unite, în care fostul muncitor de Ieri se duce la episcopul rusesc din New-York, ca să-l facă preot. Lumea care-i cunoscuse însă situația anterioară, na-turaj nu poate/fi deosebit de -respectuoasă față de preotul improvizat. Trebuie deci un cleric cu temperament de misionar, care să meargă din loc în loc, să petreacă o bucată de vreme într-o localitate, altă bucată de vreme în-tr’altă localitate. În Canada, în special, acest preot ar face o bună treabă, între altele și pentru faptul că Englezii nu urmăresc nicio desnaționalisare; n-au nevoie să desnațio-onaliseze; aparatul școlar de desnaționalisare nu funcționează și în Canada. Pe de altă parte, desnaționalisarca prin influența mediului nu se poate face, pentru motivul că Românii, trăind în sate, nu sunt încunjurați din toate părțile de Englezi, cari să-i poată desnaționalisa. Și mai este un avantagiu; acela că în Canada Românii pot să întâlnească Francezi, cari să-i susțină. În general vorbind însă, și în Canada, dacă nu găsește cineva câmp să lucreze și nu ajunge să-și facă o fermă, o duce destul de greu. Mi s-a întâmplat, când am trecut granița, să întâl-tâlnesc grupuri întregi de Români înaintea ușii bisericei din Windsor, toți împovărați de familii, cu mulți copii. Am întâlnit un Botoșănean, de la mine, care n-avea de lucru de o mulțime de vreme. L-am întrebat de ce nu se întoarce. Am crezut că e vorba poale de o deșertare necugetată, și i-am spus că au foșt iertați desertorii. El mi-a răspuns: „da, dar nu mă iartă mijloacele din buzunar”. n-au cu ce plăti vaporul să se întoarcă în țară. Sunt unele cașuri cu totul duioase. În cutare localitate cali-forniană, am fost primit de o familie, compusă din bunic, fiu și tetele acestuia, cu tricolorul și buchete. Erau Bucovineni. Acel care reprezinta generația actuală, fusese profesor în Canada, iar în California îndeplinia nu știu ce funcțiune manuală. Când am întrebat pe oamenii aceștia voinici, inteligenți, cu fete frumoase, de ce nu se întorc în țară, li-au venit Iăcramile în ochi și mi-ș.u spus; „Ce mare pomană v’ați face dv. dacă ne-ați readuce în țâră!”. Vă puteți închipui, în Bucovina de Nord, unde 

înaintea unei școli americane.

Defilare de societăți americane, ne gâtuie Rutenii, ce mare folos ar fi dacă. am așeza o astfel de gospodărie, de oameni știutori de carte, cari au fost în contact cu o înaltă civilizație și cari ar birui cu desăvârșire, prin însușirile sufletești și dorul de țară satisfăcut, mediul inferior de care ar fi încunjurați.

In Statele-Unile Românii nu pot fi mai mult decât 120 de mii. Pe lângă aceștia, «este o populație evreiască, într-a-devăr numeroasa, populație care, trebuie să o spun,—căci, dacan-aș spune-o, n-aș fi onest, sincer și drept, cum cred că am fost în totdeauna, este alcătuită din oameni cari vorbesc românește, foarte frumos românește. A doua generație chiar vorbește românește, dfe și n'are niciun interes să vorbească această limbă, și vorbesc românește cu un foarte frumos accent; accentul cel rău din țară I-au pierdut, trăind în tovărășia Românilor. Au relații de afaceri cu Românii, și-i împrumută în condiții mult mai bune decât bancherul american. Este adevărat însă, de oare ce temperamentul națiunii este foarte nervos, că, îndată ce vine câte o minciună, că pe la noi a fost un pogrom, că s-au ars sate întregi, că a fost pârlit pe foc un rabin — și când eram eu în America au venit de multe ori știri de acestea , atunci toți aleargă la consulat și la Legație să întrebe dacă este adevărat. Eu li-am spus: „domnilor, nu credeți; n-am apucat niciodată așa ceva; s-a aruncat doar cu pietre în câteva geamuri, de câțiva băieți a căror educație are oarecare defecte, dar aceasta se întâmplă în orice fel de nație.- Nu -e niciun motiv ca d-voastră să primiți lucrurile așa”. Și li-am spus, cu toată severitatea: „Când aveți plângeri, nu la New York, ci la București să le înaintați; în fața conștiinții sănătoase a poporului român, acolo se pledează procesele, nu în străinătate, pe basă de fapte închipuite”.

Nu odată mi s-a întâmplat să aud pe oamenii aceștia mărturisind o credință națională care e a noastră și care înduioșează. Cetesd cărțile românești; este o librărie, pe care în mare parte o întrețin ei și unde se vând cărți românești, deși nu totdeauna cele mai bune. 

S-a întâmplat încă un lucru. Când am mers la Universitatea din Chicago, cu englezeasca mea defectuoasă^ .înainte de a începe conferința, eum vorbiam cu rectorul tânăr — care acolo știți că este un însărcinat de afaceri al papitaliștilor cari au pus bani în întreprindere , două persoane se aplecau una spre alta, se uitau lung la noi și râdeau. Pofta mea de a vorbi englezește scădea în proporția în care observam acest ziinbet. Credeam că râd de englezeasca mea. Insă, după ce am tăcut, a venit unul dintre dânșii și s-a recomandat, în cea mai bună românească: „Eu sunt Landesco”. Era unul dintre factorii polițienești principali din Chicago. Și pentru Chicago aceasta însemnează un lucru enorm, pentru că acesta este orașul cu cele mai numeroase crime și orașhl contrabandelor de băuturi spirtoase, unde automobilele pornesc cu petrecători și sâ întoarc 'ine ori cu cadavre, iar la cinematografe se presintă ca eveniment al zilei colecțiile de revolvere care au fost sechestrate în timpul nopții pentru ca în sală să auzi, din când în când, câte o exclamație, care probabil vine de la acel care își recunoaște-proprietatea. D. LandesOo are un studiu foarte întins asupra criminologiei din Chicago. Și acum se manifest? ca Român.

Dar și mai interesant decât dânsul a iost profesorul de la Facultatea de medicină, Shrager, care, la o masă, înaintea Americanilor, a spus aceste cuvinte, pe care le reproduc aproape textual: „Domnilor, avem în mijlocul nostru un reprezintant al culturii românești; trebuie să știți un lucru: înainte de războiu, șooala românească era mult mai bună decât școala americană, de atunci am făcut și noi oarecare progrese, dar și acum școala românească este măcar la același nivel cu școala americană. Eu sunt născut în România; vorbesc românește și v-o spun foarte limpede”.

Un om foarte simpatic, care vorbește românește cu o distincție extraordinară,— a cetit la New-York versuri românești, care m’au mișcat adânc,— este profesorul de limbi romanice Fera.ru, de la Universitatea Columbia, caro are o bogată bibliotecă românească și scrie și acum poesii românești.

Lăsând însă de o parte pe acei cari nu sunt Români de sânge —, dar cari vorbesc limba noastră, și ea li place, de vreme ce au păstrat-o,—în ce privește pe Românii de sânge, ei sunt vre-o 120.000, cum spuneam.

Acum, care este locul unde-i poate găsi cineva'? Este o mare greșeală să se creadă că sâiit răspândiți aici un pachet, dincolo altul. Nu; sunt strânșr în anumite locuri. Ceva Români se pot găsi și la New-York, mai mult intelectuali, fugari din Vechiul Regat, câțiva Români din Ardeal, dar despre categoriile acestea din provincii vom vorbi îndată. Cei mai mulți, din nenorocire, se întâlnesc în locurile unde este munca mai grea/ și mai grozavă, aceia care stoarce toate puterile omului. Sunt „negrii-albi”, cum spuneam, ai fabricilor americane. Se întâlnesc în vecinătatea orașului Chicago. Se întâlnesc și la Philadelphia, dar mai ales la Chicago, unde șunt oțelăriile cele mari, în care se prăpădește puterea celui mai vrednic. În America omul bătrân, cum spuneam, nu mai are nici-un fel de valoare; poate crăpa într-un colț de stradă. Așa e Organizata societatea. Mila creșlină eâte foarte bună la biserică, dar mașina industrială e așa de teribilă, încât nu se încurcă ea cu elemente omenești usate; pot dispărea, nimeni nu plânge. S-au întâmplat une ori cașuri grozave; s-a găsit, lâ Chicago, pe stradă cadavrul unui copil înfășurat în cârpe. Poliția a ajuns să afle cine a. aruncat copilul. Era însăși mama copilului, care mai avea încă alți doi; părăsită de bărbatul ei de mai multă vreme, făpă niciun fel de ocupație, a răspuns: „Da; eu am lăsat copilul în stradă, pentru că n-am avut cu ce-I îhgropa. Oricare dintre ei va mai muri, voiu face tot așa”. Și tribunalul american a condamnat-o numai pentru călcarea legilor de igienă publică. I-a dat câteva zile de închisoare și, când s-a întors acasă, i-or fi murit pe râhd și ceilalți copii. Pentru că ajutorul câre se poate căpăta într-un oraș cu o populație așa de mare cum e Chicago, populație dih care lai țiutea face un Stat, nu poate aujnge la atâta miserie câtă este acolo.

Românii au fost atrași, întâi de toate, în fabricile de -oțel, unde munca este de zi și de noapte, dntr-o căldură' neînchipuită: dogorite Iadului, cu ochii asupra flăcărilor care orbesc, stropiți de Scântei. De aceia, când am venit acolo, invitat de dânșii, am avut mustrare de cuget și mi-a părut foarte rău că a trebuii să mă ating și de banii lor; parcă vedearp 6 picătură de sânge pe fiecare dolar pe care-l atingeam. E o neomenie să ne gândim a exploata o muncă așa de grea și care aduce așa de puțin. Am menționat strigătul acela, jeșit din gura unui Român, care-mi spunea: „aceasta este o țară de rupt oasele”. Iar o femeie se plângea: „Cărăm greutățile cele mai mari, noi pe umerii noștri”. Femei de abia douăzeci de ani, ale căror oase erau mutate, strâmbate de munca îngrozitoare,, pe care, afară de negri, nu o mai face nimeni, dar pe care Românii o fac. Acesta este adevărul, vă rog, iar nu fericirea tpicoloră, pe care o poate strânge orice aventurier politic și orice doritor de pani sau amator de petreceri dip. România..

Așa trăiesc Românii din America. În Chicago, în Cle-veland, în Detroit. îndată ce părăsești regiunea aceasta a oțelariilor, nu mai întâlnești decât foarte puține colonii de Români. Români plugari în America-de-Nord nu sânt. Nici în California nu lucrează la livezi. Acolo se duc Mexicanii.

Din lumea aceasta țerănească, pe care o cunoaștem, dd-venită lume muncitorească, se ridică une ori oameni cu averi. E o plăcere să-i vezi pe oamenii aceștia înstăriți, întreprinzători, cari sunt însă foarte puțini. Dar între Români există solidaritate, și Românuț vine la prăvălia 

Românului și-l sprijine, ceia ce este datoria oricaî-ii națiuni. E mult mai bine să susținem pe ai noștri decât să atacăm pe alții. Trebuie făcută o politică activă, afirmativă națională, iar nu negativă, cu care nu ajungi la nimic.

Se ridică deci „în America și Români în clasele de sus. De exemplu negustori. Prăvălia Românului se distinge-prin faptul că e mult mai curată decât cea americană. E la el un fel de gospodărie țerănească; răsufli viața de la țară și în acest magazin de foburg american. În pivniță sunt așezate formidabile butoaie, despre care'se-spune că sunt „murături7’. E liber să o creadă cine vreâ. Agentul de poliție din colțul străzii știe foarte bine ce se găsește în acele butoaie, dar e simțitor la gustul „murăturilor” românești și închide ochii. De-asupra se găsesc lucruri de mâncare, de tot felul, perfect ținute. Și se mai întâmplă că omul își zice: decât să vând legumele pe care le cumpăr de la altcineva, de ce n-aș face eu însumi aceste legume? Atunci, la marginea orașului, el cumpăra un feren și face grădină de zarzavat. Pe acel teren construiește o casă de lemn, pe care imediat o împodobește cu tot felul de lucruri. Une ori este foarte greu să-i spui că nu e chiar așa de frumos cum crede el cutare tablou, pe care l-a pus în părete. De ex. unul din cei mai bogați Români din America avea nu știu ce tablouri alegorice, cu Traian pe un fond colorat. Dacă-i spui gândul tău, te găsești într-o situație jenantă. Gospodăriile acestea românești sunt frumoase. Plantează pomi și reproduc, în mic, casele lor de acasă. În America se întâlnesc foarte rare ori câni legați înaintea șurii. Românul însă nu poate fără câne. Așa încât dacă auăi o javră lătrând din toți plămânii, poți fi sigur că e al unui conațional, a cărui avere este păzită.

Oamenii aceștia păstrează în cașe și puritatea moravurilor din locul lor de naștere, din regiunea lor țerănească.

Americanii au anumite idei pe cari ai noștri nu vreau să le recunoască. De exemplu: într-un loc, fata țeranilor

Instăfriți, ajunși comercianți, avea o prietenă, o Americană în vrâstă de patrusprezece, cincisprezece ani. Ea se ducea la bal cu cine vrea, se întorcea acasă când vrea, făcea ce vrea. Bănuim că se petrec lucrurile cele mai curate, dar nimeni dintre noi, cari sântenț din țara aceasta, n-ar lăsa pe o fată de vrâsta ei să se ducă singură la bal, și am -întrebuința chjar cele mai patriarhale mijloace de corecțiune. Nu sunt elegante,, dar, cu toate acestea, în unele cașuri sunt indispensabile. Când fata Româncei era invitată să meargă la prietena ei fără fratele ei, mama protesta spunând: „Ce fel de visită o fi asta de nu poate fi și fratele tău acolo? Dacă vrea să te vadă, să poftească ea la d-ta”. Și, când a venit prietena americană, Românca i-a făcut o morajă cum n-a mai mâncat niciuna niciodată în țara ei. A doua zi a venit mama fetei și a zis Româncei: _,,Vă mulțămesc, eu n-aș fi îndrăznit să vorbesc fetei mele cum i-ai vorbit d-ta, dar i-a folosit foarte mult”,

Respectul părinților, condescendența femeii față de bărbat, care e un om necăjit, de obiceiu și de o vrâstă mai mare, lucrurile acestea care se întâlnesc la noi în viața țerănească se păstrează perfect și la Românii din America.

Foarte rare ori, și numai în clasa de sus, aceste bune moravuri au dispărut. De exemplu în casa unuia dintre cei mai simpatici preoți, care avea două fete, una nemăritată, pe care am invitat-o să vie în țară, cealaltă măritată foarte bine în America, dar și un băiat pe care nu l-am văzut pentru că nu știa românește și se indigna când i se spunea că ar putea să între în contact cu Românii; din această causă, n-a venit. Părintele nu-l putuse stăpâni, dar aceasta este extrem de rar.

De obiceiu Românii mai avuți sânt, am spus-o, comercianți; industriași foarte puțini. De obiceiu în industrie sunt mai mult Evrei bogați de la noi, cum e d. Feldman, care-și are la Chicago una din cele mai mari fabrici de obiecte pentru copii, cunoscută în toată America. 

In afară de aceștia sunt intelectuali români de mai multe trepte, și, înainte d oate, preoți. Unii sunt veniți din țară, alții au fost hirotonisiți în America^ V-am vorbit de episcopul rusesc din New-York, care, în schimbul unei sume de bani, face oricâți și orice preoți. Am găsit foarte mulți dintre dânșii de tot bine, sufletește foarte bine. Nu cunosc, ca preoții de profesiune, cântările, slujba era une ori mai așa; la preoții din țară trebuie să spun că slujba este excepțional de frumoasă. Rare ori am vă#ut așa de mișcător serviciu religios ca âcolo. Când preotul se suie pe amvon, el ține o cuvântare pe care nu știu dacă o -sută de absolvenți ai Facultăților noastre de teologie ar li în stare să o ție, vorbind așa încât să răscolească tot ce este în sufletul omenesc. La un moment plângea toată biserica. Pe de altă parte, corul e foarte frumos De exemplu cumnațul d-lui Goga, părintele Mureșami, de la Detroit, este unul dintre cei mai mari meșteri de cântări care există, și slujba lui era adânc impresionantă.

Preoții au o activitate largă. Natural, ei reprezintă și țara. Sunt oameni îndrăzneți și întreprinzători. Ei fac imediat _o biserică. Sunt unele cașuri în care pentru o foarte mică grupare românească este o biserică de cărămidă. În ce privește curățenia, nici nu poate să existe comparație. Bisericile din Moldova sunt curate, cele din Muntenia de regulă murdare, bisericile din Ardeal dau adese ori, prin sate, aspectul unor peșteri părăsite; să spunem adevărul: în orașe e bine, în sate nu totdeauna bine. Eu care am mers pănS în satele cele mai sărace, știu ce spun. Bisericile din America sunt împodobite cu vitrouri tricolore, cu steaguri, cu tot ce poate aminti nația.

Unele dintre dânsele sunt vechi. Când se învechește biserica, atunci comunitatea sC ia la întrecere pentru a nu avea o biserică mai mică decât a altora. Fie că sunt ortodocși, fie că sunt uniți, și unii și alții sunt în stare să se îndatoreze pentru decenii, să plătească dobânzi nilmaî să fie biserică lor mai frumoasă sau tot așa de frumoasă cum e a celorlalți. Intrebați-mă pe mine dacă-mi era ușor să ,merg la câte patru, cinci biserici în aceiași localitate, dar mă duceam la toate și stăteam cât mi se spunea; nu-mi reproșez un gest care să fi jignit; mergeam la biserica ortodoxă ca și la cea unită și întrebuințam toate mijloacele ca să nu iasă nimeni supărat. M’au chemat și baptiștii, am ascultat imnurile lor și discursurile lor simple, care însă erau emoționante. Intr-un loc mi s-a adus o Biblie} foarte frumos legată, pe carp mi-au presintat-o la sfârșitul unui ospăț.

E într-adevăr o scădere că împărțirile confesionale din Ardeal trec și acolo. De multe ori preoții nu se înțeleg,, dar trebuie să luăm lucrurile cum sânt. O organizație a Bisericii unite de șigur • există, pentru că ea are calitățile Bisericii catolice; o organizare a Bisericii ortodoxe, din nenorocire nu, E 6 luptă între Patriarhie și Mitropolia din Sibiiu, fiecare voind să le atragă către sine. A venit chiar un delegat al Mitropoliei sibiiene, care a luat în răspăr lumea deprinsă a trăi liber.Trebuie pornite lucrurile cu cea mai mare delicateță; un despot bisericesc nu va putea fi primit niciodată, dar lumea e bucuroasă când elemente de organizare și de adevărată autoritate sosesc pe acolo.

Une ori țin și câte o școală, cu multă greutate. Școala are și o bibliotecă. S-a făcut greșeala de a se trimete de la noi cărți pe care nimeni nu le cetește. Preoții ni-au aratat însă dorința sa li vie cărți pe înțelesul lor, cu materie și englezească și românească, și pu cșva cântece. Iar Statul, cu cultura fui birocratică, 'dă cărți făcute numai ca să răpească banii autorității', dar nu ca sa jpatrundă în sufletul omului. Noi, la Liga Culturală o să facem cărți cum ni-au cerut ei.

Une ori școala merge așa și-așa. Părintele aduce lume care să cânte, în unele cașuri e bine, dar e' așa de duios chiar când nu e bine! Oricum să fie cântat cântecul românesc, 'nu se poate să nu te atingă. Une ori pun câte un copil prea mic să declame înaintea tuturor, dar, oricât ar fi de defectuos accentul, nti știi cum să mulță-mești și copilului și mamei. Chiar azi am primit o scrisoare a unei Românce din America a cării fată are un talent extraordinar pentru danț, și mama dorește să-i facă aici carieră.

Pe lângă -aceasta se creiază încetuL cu încetul și profesori și profesoare printre Români, însă natural profesori și profesoare în limba engleză. Școlile înalte dau și diplomați români.

Una din ocupațiile mele de căpetenie a fost aceia de a-i ruga să se întoarcă în țară. Am invitat la Văleni vre-o cinci fete. Vreau să le fac profesoare de engleză aici. Mai bine să ni aducă toate cunoștințile lor și toată râvna lor decât să rămâie acolo.

Acuma, mai am un singur lucru să vă înfățișez: presa românească de care am vorbit și căreia nu-i putem mul-țămi în de ajuns. A fost un timp când ziarele se certau între dânsele, pentru că asociațiile românești erau în luptă. Românii din America au nesfârșit de multe asociații, dar pe lângă ceia ce-i mai strânge este și altceva: ei au grijă mare de a muri creștinește, prin urmare sunt în rândul întâi societăți de Îngropare: vor să meargă cu popă românesc în colțul de cimitir 1 nde sunt Românii.” Mi s-a întâmplat, în cutare localitate, sa-mi iasă înainte toți șefii lor ca sa-mi arăte unde este înmormântat cel d’in-tâi care i-a organizat; mormântul era foarte bine îngrijit.

Societățile acestea s-au luptat multă vre ne între dân-sete, dar pe urmă s-au unit, și gazeta, frumoasa gazetă „âmerica” e scoasă pentru dânșii toți. Ea tipărește și un calendar bogat. Dumim^ca, cealaltă gazetă pe care a aveau „Românul”, apare ca gazetă literară și de sfat. Pe lângă acestea sunt și foi mai mici, chiar și foi socialiste. Acestea nu prea progresează, fiindcă se țin într-o atitudine negativă care nu e în firea poporului nostru. Noi suntem un popor generos și vesel, tot cenușiul acesta de muoedă doctrină socială nu ni ține nouă de cald; nu putem trăi prin ură, căci sufletul nostru e prea bun, prea luminos pentru ca să jertfească unor astfel de doctrine de tăgăduire, de revoltă și 'de. răsturnară, Așa încât cele mai multe gazete sunt gazete naționale românești, puțin jenate când văd cum ne stâșiem pe partide, dar oamenii sunt dibaci: fac fiecăruia un loc, și politicianul are, de regulă, unul foarte mic. Americanii noștri judecă pe oameni după cum sunt ei, nu după ideile pe care pretind că le manifestă și pe care de cele mai multe ori nu le înțeleg de loc.

Românii aceștia sunt în cea mai mare parte din Ardeal și Banat, ceva Crișeni, foarte rare ori Români, de dincoace de munți. Ardelenii și Bănățenii sunt fiecare de o parte. Ii face foarte mare plăcere Bănățeanului când îl recunoști ta atare. Unde sunt Sălăgeni, trebuie să-i deosebești și pe ei. Toate grupările de acasă păstrează costu nul lor în fundul lăzilor, și ce mai costume naționale am văzut la Indiana Harbor, unlde e o societate care poartă numele mieu; ce mai altițe, ce mai brâie tricolore, ce mai mantale împodobite cu chenare! Parea că învia toată viața trecută, de care ^soarta îi despărțise.

Femeile sunt foarte harnice, foarte curate, fără vicii. Rare ori fată de Român care să se poarte rău. Totuși mi s-a „vorbit de una, de pildă, care fusese remăritată de patru ori, dar în America aceasta se poale și de opt ori, fără să aibă vre-o importanță. Cum sunt Românii de trei confesiuni, are ocazia să se mărite de trei ori în forme legale: se mărită ortodox, unit și baptist; pănă se întoarce la legea d’intăiu, s-a schirțibat popa, sau a uitat, și se poate face a patra căsătorie. De obiceiu oamenii aceștia ai noștri, au, cum spuneam, curăția de suflet, ardelenească. Sunt și Macedoneni ici colo. Ca pretutindeni, clementul acesta este de o energie, de o dorință de luptă, de o putere de a construi fără păreche. Macedoneanul tre-~buie să scoată capul rotund și brun între capetele tuturora. Românii sunt darnici: fac biserici, școli și tot Macedoneanul scoate mai mult din pungă pentru societate. Mare -deosebire de oamenii de la noi, cari iau orice pentru gospodăria lor, de acasă! Sunt și câțiva Bucovineni, cam înțepeniți și stângaci. Se fac une ori și căsătorii între unii și alții. Am văzut o căsătorite de Bucovineni, foarte frumoasă. Elementele mai slabe vin din Vechiul Regat. Nu știu ce otravă e în societatea noastră îndreptată către func-ționarism și lux, în societatea aceasta unde minciuna și înșelătoria se moștenesc și trec de la om la om. Nu știu ce este de ne presintăm noi, cari ar îi trebuit să vădim ceia ce cultura românească are mai înalt șt mai curat, atât de inferior față de ceilalți!

Cutare doamnă a venit de undeva din Muntenia; măritată cu un străin. I-am făcut predica obișnuită : „Acasă, toți! Vă găsim loc de mpncă; nu vă pierdeți între străini”. Doamna a făcut gestul acela, obișnuit în Vechiul Regat, al ridicării umerilor cu puf ni tur a desprețuitoare de snobism care se întâlnește la fiecare pas aici unde orice om crede că are drejîlul să judece și să osândească pe fiecare cu despreț pentru tot ce e al nostru. Foarte rar cașul când o învățătoare sau un învățător fac și altfel, și eram bucuros, fiindcă, dacă mie mi-e drag orice Român, mi-e mai drag Românul din partea țerii unde m-am născut și mai drag omul din locul unde trăiesc. E o doctrină engleză; „Ce-ți place mai mult? Satul mieu, mai mult districtul, și Anglia mai presus de orice”. îmi place de partea pământiului românesc în care m-am' născut, unde em cheltuit toate ostenelile. De ce o școală rău condusă și o politică nenorocită au stricat partea din poporul româ-nlesc în care trăiesc cele mai nobile tradiții? Dș ce â stârpit inimile în părțile acestea ale noastre? Nu pretutindeni, dar cel puțin în ce privește elementele care merg în străinătate.

Româmul „regățean”’ în străinătate e așa încât adese ori ai merge către dânsul de drag, dar fugi de spaimă să nu descoperi ceia ce din nenorocire, dacă încerci, ai și descoperit.

Pe lângă cei vechi, cari plecau de la noi după un furtișag în averea publică, oameni cari puseseră în buzunar ceva care nu li aparținea și găsiau drumul Ameri-cei, mai sunt tot felul de elemente complect desorien-tate. desigur ceia ce spun eu aici n-o să fie cetit de-toți oamenii pe cari i-am întâlnit, dar Se poate să cetească și cutare student român venit acolo, debarcat în America, fără să știe singur de ce a venit. L-am întrebat: „D-ta ce vrei să faci?”. Umbla ca un desmetec, cu gândul să capete o bursă de Stat pentru ca pe urmă să se întoarcă din America cu pretenția omului de dincolo de Ocean.

Ardelenii noștri biruie cu desăvârșire. Eu nu fac predică pentru Ardelenii aceia cari, de când au făcut legătura cu Regatul Vechi u„ caută să ne întreacă în greșelile noastre, în ambiții premature și în nemăsurata sete de bani.

In America însă e altceva. Stând de vorbă, începeau oamenii să-și deslege limba. O femeie mi-a povestit a tragedie cumplită: un tată bețiv, cu amantă, voia âă-și omoare femeia, Mama a fugit, luând copilul cu dânsa. A debarcat la New-York. O mulțime de vreme nu știa cu ce o să se hrănească; mai avea puțini bani. S-a așezat la un colț și, după obiceiul Româncei, a scos fire de ață și o bucățică de cârpă și a început a coase. Cineva a văzut-o: „Ce frumos coși d-ta!”. Degetele fermecate ale Româncei! Și a dus-o într-un loc unde în puțină vreme ea a ajuns să fie căutată, de cusătoresele din New-York, ca-re-i cereau să fadă flori românești. Fata ei a fost crescută în limba noastră, s-a măritat după un Român și are o gospodărie înfloritoare, un băiat care merge la școală;. păcat că băiatul a cam uitat românește! Fata se va mărita cu siguranță după un Român; numai rare ori ni fură fetele străinii, mai ales Italienii, cari țin grozav la fetele noastre, și din asâmănare de limbă, luându-le de liniei, la paisprezece, cincisprezece ani. În familie însă mu mai vorbesc nici italienește, nici românește, ci englezește.

Unele din cele mai interesante elemente ale energiei neamului nostru se pot găsi la cei din America. Și tocmai de aceia nu trebuie să-i lăsăm acolo. Iar, când vor veni aici, cu gândul la dreptatea și buna cuviință a terii de unde au venit, să ne purtăm cu dânșii astfel, încât să nu li pară rău. 

Anglia și America: viața materială.

O experiență recentă, ct călătorie în Anglia, îndată după întoarcerea din America, m’a făcut să văd mai bine contrastul care există între lumea engleză și lumea americană. Contrastul acesta poate să intereseze, pentru că este o problemă, desigur foarte interesantă, dar și foarte grea, aceia a felului cum America, -derivând din Anglia, a ajuns să nu fie o Anglie. Pentru un observator superficial, problema pare încă mai grea, pentru că acest observator superficial crede că în Statele-Unite ale Americei cea mai mare parte a populației este anglo-saxonă, Cine nu-și atribuie în America meritul de a fi Anglo-Sâxon?.

Dar peste lumea anglo-saxonă de la început au trecut atâtea schimbări, atâtea rase s-au adaus, atâtea influențe culturale, încât acum nu se poate vorbi de o Americă anglo-saxonă decât din punct de vedere al limbii. Și încăr în ce privește limba, am spus că în America lijnba engleză a suferit schimbări. Cineva, care ar cunoaște numai engleza clasică și ar ceti un roman contemporan american, s-ar încurca puțin. Nu numai că sunt cuvinte noi^ dar și accepții diferite ale cuvântului vechiu, și schimbări fonetice foarte importante, care se observă imai bine în poesie. Se fabrică mai multă limbă engleză în America decât în Anglia și vom ajunge la un snobism după Americani. 

Nu se poate vorbi de o Americă anglo-saxonă; și cu toate acestea originea anglo-saxonă a locuitorilor Statelor-jJnite din America este incontestabilă. Tradiția istorică este în \nare parte anglo-saxonă. Tot secolul al XVII-lea, al XVlII-lea si o bună parte a secolului al XlX-lea sunt anglo-saxorțe. Literatura engleză creiază literatura americană și o adoptă. Lând Englezul are să presinte opere clasice, cuprindă și pe unii din Americani. Nu se poale, de pildă, ca literatura engleză să nu menționeze pe Longfellow, pe E-mcrson, pe Edgar Poe, pe Washington Irving ori pe Fehi-more Cooper.

învățământul limbii literare engleze se Sprijină însă, înainte de toate, pe tradiția de acasă. Știu că sunt anumiți moderniști, speță odioasă pentru mine, — cari declara că nu se mai cetește Shakespeare. Păcatul nu este pentru Shakespeare, ci penlru acei cari nu-l mai cetesc. Dar nu s-a născut omul care, acolo, să poată distruge tradiția multiseculară.

Deci, fără îndoială estC o strânsă legătură între aceste două civilizații. Una s-a depărtat de cealaltă, dar niciodată nu se va putea rupe de dânsa. Formele se pot schimba, lucruri noi se pot produce necontenit, dar la basa și în țesătura intimă a societății americane va rămânea fără îndoiala acel anglo-saxonism care a fost la origine și care trăiește și mai departe în limbă.

Cu toate aceasta câtă deosebire între cele două lumi!

Voiu urmări înlăiu, aspectele deosebite ale celor două civilizații supt raportul a ceia ce omul aduce naturii, prin urmare a tot ceia ce arta umană poate da, pe lângă ce natura, tratată de om, a putut să cree ie ca fond.

Apoi voiu încerca și explicarea aceslor aspecte deosebite. De ce unele lucruri în Anglia se presintă într-un fel? De ce aceste țeri nu se copiază una pe alta? Atunci, natural, va trebui sa recurgem la dezvoltarea istorică și la ceja ce dezvoltarea istorică a lăsat în sufletul fiecăruia din aceste popoare. 

Când întră cineva în America, ori pe ce parte, fie de spre Vest, pe la San-Francisco, cu frumosul lui golf, fie pe la New-York, dacă vine din Băsărit, fie prin altă linie, mai puțin cercetată, care trece prin Marea Antilelor și ajunge la Noul Orleans, ori prin care din aceste trei principale puncte de pătrundere ar veni în Statele-Unitex ceik ce va întâlni la început va fi o natură părăsită sau o natură artificială. Pe la Noul Orleans o natură care nu se poate îndrepta; la gura fluviului Mississipi, și azi alcelași noroiu pe care toată truda omenească nu-l vă putea opri de a fi târât de râul larg și leneș; prin New-York, (pădurea sucită, ruptă, — provisoratul de pădure, păstrat pănă ce va ajunge cineva să creeze un sat sau un oraș: natura lăsată în sama ei și încă, dacă ar ,fi lăsată cu totul în sama ei!, dar o natură persecutată, strivită, stâlcită, de care omul pare că se încurcă. Dacă vine cineva prin San-Francisco., prin acea Californie a aurului, cu livezi de portocali, de lămâi și cu florile minunate, cine se așteaptă să găsească acolo un paradis terestru îl va găsi, dar făcut de om. Nu e natura ea însăși care dă, ci omul care silește natura, împotriva putinții ei, să dea. Totul este irigație, gunoire, pentru ca să se poată abținea fructe în luna lui Februar. Este foarte frumos, dar pretutindeni se vede imixtiunea omului. Din voința de fier și din tehnica lui perfectă iese producția.

Ei bine, la cea dintâi pătrundere în Anglia, ori pe unde ar veni cineva, prin Scoția, prin Sud-Estul insulei, ori prin punctele de la Sud; fie că ar veni din Norvegia, din Danemarca, din Țerile-de-jos, din Belgia sau Franța, ori de aiurea din Apus, întâlnește înainte de toate natura. O natură covârșitoare, și, pe lângă dânsa, și elementul istoric, cuprins în pietrele porturilor, castelelor, în zidurile vechilor construcții orășenești.

Să zicem că aț1 întră pe la Dover. O să vadă un foarte frumos port vechio, un castel, case sure așezate în fața Mării ; dar ceia ce o să-i atragă atenția, mergând de la Dover, spre Londra,— ceia ce însemnează patru ceasuri de tren extraordinar derăpede,— o să fie același peisagiu pe care l-a. văzul între Paris și Calais,—căci este o foarte mare asămănare între coasta franceză și coasta engleză, printre care se întinde Canalul Mânecii, Și ceia ce întâlnește înainte de toate este câmpul, necontenita pajiște, cu animale frumoase, păscând ici și colo. Numai cât, pe teritoriul englez, în loc să se vadă frumoșii cai din Franța, sunt mai mult oi și vite, din aceiași speță, de almintcri, ca și speța care trăiește de cealaltă parte, în Franța. Dar în Anglia, ca în nicio altă țară, nu se usucă niciodată iarba, așa de frumoasă, așa de fragedă, așa de primăvăratecă, pănă în căldurile de August ale verii, pănă în toamnă, când totul a perit în alte părți, și pănă în iarnă, care pe continentul european distruge vegetația.

Iubirea aceasta extrordinară pentru pajiște se păstrează de altminteri și în orașe.

Londra nu are grădini publice, în sensul nostru, ci parcuri mai mult sau mai puțin bine îngrijite.

Englezului îi place copacul bătrân și viguros, care aduce aminte de timpul druizilor, când vâscul stejarului era considerat ca un element al cultului. Nicăiri în lume nu se va găsi iubirea pentru bătrânul copac care se întâlnește în Franța și Anglia.

Dar mai mult chiar decât copacul, pe care l-am văzut așa de frumos înflorit, la Cambridge mai mult decât la Oxford, Englezului îi plac parcurile de iarbă proaspătă, în care, chfar în mijlocul Londrei, pasc oile.

Felul cum s-au făcut aceste parcuri, îmi spunea d. Cio-tori, atașatul nostru de presă la Londra, un Român din cei mai spirituali, și, dacă nu s-ar supăra, aș zice: din cei mai ghiduși, cum este și simpatica sa înfățișare, este următorul, pe care l-a aflat de la Englez.

II întrebase: „De ce aveți d-voastră parcuri așa de frumoase, pajiști așa de proaspete și totdeauna verzi. Aș dori și eu să am în țara mea. Cum faceți?”. EnglezuLi-a răspuns: foarte ușor: „ari întâi locul, pe urmă sameni sămânța de iarbă, sămânța crește, o uzi, aștepți o sută cincizeci de anE și pe urmă ai pajiștea”.

De fapt parcurile sunt extrem de vechi, și cer o îngrijire nocontenită.

Terenurile acestea cu iarbă proaspătă au fost căpătate printr-o operație foarte folositoare pentru frumuseța Angliei, dar care supt raportul social e mai puțin demnă de laudă. Acolo erau sate pe vremuri, în secolul al XVIII-lea; dar nobilimea engleză a cumpărat aceste sate, a distrus casele, a făcut castelul și împrejur au lăsat terenuri întinse, care au devenit parcurile de „astăzi. desigur că existența parcurilor este una din căușele pentru care Londra este un oraș atât de aglomerat, cu atâtea cartiere suprapopulate» unde trăiește o populație în Gea mai mare miserie.

In afară de deosebirea aceasta, America iți iese înainte ca un oraș, un oraș încă neînchegat, foarte întins, care așteaptă forma sa definitivă și o armonie la care nu s-a. putut ajunge pănă acum, pe când Anglia presintă mai ales satul ei sau, mai exact, o colecție de case, acoperite cu țigle roșii, mai vechi sau mai noi și, din loc în loc, ieșind de-asupra caselor, ogeacurile, coșurile care servesc pentru prelucrarea hemeiului. Casele fiind strânse, unele peste altele, impresia pe care o are cineva, prin fereasta vagonului, e ca și cum ar privi din înălțimea unui aeroplan. Și ceia ce atrage privirea îpainte de toate este vălmășagul acesta de roșu, vechiu sau proaspăt, pe care îl presintă acoperișurile. Biserica este cu deșăvârșire topită în mijlocul acestui foc de toate nuanțele.

Intre un. sat englez și un sat românesc nu poate să existe niciun fel de asămănare, cum nu există nici între satul francez sau satul mediteranean în general, și satul nostru. Eu declar, și nu fiindcă sunt Român, că prefer nesfârșit satul nostru, așa cum este, cu strada lui strâmbă,, noroiasă, cu bătătura, care este o nenorocire din punctul. 

de ^vedere agricol, pe car6 săteanul o face așa de largă ca să aibă unde „învârti carul”; cu căsuțele albe, necontenit îngrijite, ci^ acele figuri în relief, care se fac apăsând în. tencuială cu tipare de lemn, imitate după sculpturile din vechile biserici și mănăstiri, mai ales din Muntenia, cu livezile, nu Lotdeauna bine îngrijite, dar, înainte de toate, cu acest centru pp care îl formează biserica, și, adese ori, mai ales în Muntenia, pe dânsa, covorul acela de picturi exterioare, care o încunjură. Așa ceva nu se poate vedea în Anglia, cum nici în America.

Cu toate acestea, în Anglia aglomerații rurale există, pe când în America nu există, fiindcă nu au la ce servi, findcă ar fi o piedecă la dezvoltarea vieții economice a. țerii. Acolo e ferma. Ferme asociate și burguri, care în câțiva ani de zile se pot preface în adevărate orașe.

Deci, nici satele albe ale noastre, nici roșia îngrămădire de case a Angliei, ci Casele sămănate în mijlocul pădurilor de odinioară și reprezintând fiecare un centru de exploatare. Astfel, și supt raportul satului, ca și supt raportul naturii, cea mai mare deosebire între Anglia și America.

In America, ochiul Europeanului, deprins a vedea castele în vârful unui munte sau agațate pe coastele unei înălțimi, deprins a vedea ruine, Urme din trecut cuprinse în piatra aceasta seculară,, rătăcește în zădar. Este setos cineva de trecutul visibil în monumente, și în America nu-l întâlnește. Când vi se vorbește de Casa lui Washington e, necontenit reparată, un fel de vilă de lemn, extrem de simplă. Câteva odăi joase; în interior arta din. secolul al XVIII-lea, întrebuințând toate metodele ei ca să acopere golul lemnului; șemineuri, cu puțin stuc, dau o impresie de locuință înstărită, nobilă. Pentru că Washington reprezintă, fără îndoiala, casa aceasta a nobililor înstăriți de care era condusă societatea americana înainte de războiul pentru eliberare. Pe urmă o scăriță, obișnuita scară de lcmnj foarte îngustă, în care piciorul Europeanului se simte totdeauna încurcat. Ea duce la odăile de dormit, care sunt în mansardă. George Washington, președintele glorios, luptătorul pentru libertatea țerii sale, idolul a două continente, a dormit și a închis ochii de veci într-o mansardă. Deasupra, povârnișul acoperământului.

Nu există nicăiri, în America, nici chiar când este vorba de cineva care a jucat un rol, cum a fost al lui George Washington, ceia ce numim noi o casă istorică.

Niciodată, în timp de trei secole, vreun colon european în America nu s-a gândit să ridice o locuință fortificată. În locul acesteia este pușca fiecăruia, vitejia lui personală inițiativa lui în a-și apăra locuința, este pădurea nestrăbătută și pustiul din jurul locuinței lui. Pe când plăcerea cea mai mare pe care o ai, venind în Anglia, este că te găsești necontenit într-o lume istorică, respectată cum nu se poate spune, și în ce privește clădirile, și în ce privește copacii înșii.

O să vorbesc îndată de foarte frumosul orășel Ely, înainte de toate glorios pentru catedrala sa, anglo-saxonă, anterioară descălecării Normanzilor, mai veche, prin urmare, decât secolul al Xl-lea, prefăcută apoi în biserică romană, în biserică gotică, una din cele mai frumoase, nu numai din Anglia, dar din tot cuprinsul Europei. Dacă vine cineva în această localitate, care se găsește în apropiere de Oxford, întâlnește nu numai acea minunată biserică gotică, din nenorocire prea îngrijită — totdeauna în materie de monument istoric trebuie să aibă cineva discreția, să nu repare prea mult, prea visibil—, ci, ieșind din catedrală, livada, grădina, care este acum ca pe vremea regilor normanzi, grădină plină de flori a căror speță e aceiași pe care o cunoștea și Gulielm Cuceritorul. Pentru că se cultivă acolo și flori locale și nu se face greșeala pe care am făcut-o noi, cari am înmormântat toată grădinăria noastră veche, grădinile de sistem englez, înlocuind pe ale noastre de odinioară, ca în Moldova, unde cu greu s-au aclima-tizat florile Răsăritului; am omorât, de altfel, vechii noștri copaci și i-am înlocuit cu copaci de pepinieră, cari trăiesc numai zece ani, În Anglia se găsesc pretutindeni copaci din cei vechi, și e acolo la Ely o rădăcină de glicină, poate cea mai mare din toată lumea, un adevărat trunchiu,

Monumentul istoric, deci, se găsește acolo în cadrul istoric, ceia ee este o învățătură pentru alte țeri, ca la Curtea-de-Argeș, unde’ vechea biserică, dată jos și refăcută bucățică cu bucățică de răposatul Lecomte du Nouy, în toate colorile care n-au existat niciodată, are în față palatul regal în stilul bisericilor din Moldova, iar zidurile împrejmuitoare au fost distruse, clopotnița a dispărut și de la mănăstire în jos se întinde un bulevard banal cu copaci pe cari locuitorii îi stropesc cu apă fiartă, pentru 9a să nu facă umbră caselor. În Anglia, când este, un monument istoric, el este într-d grădină istorică, cu copaci istorici și livadă istorică și chiar locuințile de azi, din pietate față de monumentul în jurul căruia_se găsesc, sunt refăcute după cele istorice, din acea vreme,

Cașul acesta din Ely este, fără îndoială, unul din cele mai frumoase, Nimănui nu i-ar trece prin minte să strice înfățișarea unei case prin alta disparată, făcută lângă dânsa, Dacă s-ar încerca acest lucru, s-ar întâmpla ca la Nurnberg; imediat ar interveni municipalitatea și n-ar permite,

Anglia este, înainte de toate, o țară adânc istorică, de adevărată viață istorică, nu contrafăcută; cum nici natura nu este contrafăcută, ceia ce ar da un resulfat caricatural.

Prin urmare, iată o deosebire foarte însemnată între Anglia și America, Avem a face, pe de o parte, cu o țară adânc istorică, pe de altă parte cu o țară lipsită de element istoric. Americanul nu este lipsit de simț istoric; el este, între câți oameni sunt pe pământ, cel mai doritor de a avea amintiri istorice, și aceasta se exprimă într-o forma care este une ori înduioșătoare, dar șl puțin ridicolă. De exemplu; Universitățile cele mai mari, cum e aceia din Princeton, sunt compuse toate din clădiri gotice, S-au copiat clădirile din Cambridge și Oxford, dar în proporții mai mari: unde la Oxford sau la Cambridge era o fe-reastă de cutare dimensiune, Americanii și-au zis: noi o să facem aceiași fereastă, dar odată și jumătate mai mare.

Deci, oriunde poate, Americanul construiește în stil ve-chiu. Face biserici romane și gotice, în care așează labora-torii de chimie sau institute de fîsică: zidește imense bi--serici, dar, când se uită cineva pe ferești în clădirea luminată electric, vede studenți suind și coborând scări largi, pentru că interiorul nu corespunde de loc cu exteriorul.

Iubirea pentru tot ce e vechiu este una din căușele principale pentru care Americanii au cele mai frumoase mu-see din lume. Niciodată frumuseța istorică europeană nu întâlnește .atâta prețuire cât în America. Ceia ce se spune de obiceiu, că Americanul cumpără, fără știință șL fără gust, tot felul de pânze falșe din Europa, nu este adevărat, Se întâmplă une ori^cum se întâmplă și în Europa. Toată lumea știe că museul Louvre a cumpărat faimoasa tiară a lui Saitaferne și pe urmă s-a presintat un argintar evreu din Odesa, care a spus că el a făcut-o. Toată lumea știe că s-a cumpărat pentru un museu din Berlin cutare cap de ceară ca fiind din epoca Renașterii italiene și s-a văzut, după o bucată de ziar prinsă înuntru, că era făcut «pe la 1870. Toată lumea știe că, dacă pânze falșe „ale lui Millet” s-or fi găsind în America, alte pânze falșe s-au vândut în Franța și în Anglia. Să nu fim, prin urmare, prea severi cu Americanii în această privință. Ei sunt respectuoși pentru trecutul tuturor culturilor, se încunjură de monumente ale trecutului istoric ale oricării nații, cu o iubire aproape fanatică, de care noi, Europenii, suntem adesea incapabili. Nicăiri arta veche n-are temple așa de strălucite cum sunt cele americane.

De alminteri, când literatura americană a început, în secolul al XlXdea, Americanii au ales înainte de toate subiecte europene, mai ales istorice. Nimeni n-a iubit mai mult romantismul german, 'tastelele de pe malul Rinului, viața de acolo, cape a păstrat atâtea amintiri din e

Ani mediu, decât Longfellow; iar, atunci când a fost să des-crie viața de țară a Americei, el a preferat să imite pe Hermann și Dorothea, a lui Goelhe, în Evangelina. Iar Washington Irving a fost pasionat pentru Grenada, pentru Al-hambra și așa sq face că la Grenada este un foarte frumos otel care se numește Otelul Washington Irving.

Prin urmare, Americanul nu urăște trecutul, dar îl doare că nu-l are. Și dintr-un trecut de acum câteva decenii face un element de căpetenie în viața lui.

Când am fost la Washington, voiam să văd localitățile din împrejurimi. Avem o zi neocnpată. Dar unul din colegii miei de la Washington mi-a spus: nu, trebuie să te duci neapărat să vezi locul unde a fost bătălia cea mare dintre Nordiști și Sudiști. M!ara dus să văd acest câmp de bătălie. Pădurea de monumente e compusă din ceia ce deosebite regimente și localități au consacrat ca banale clădiri de cimitir elementelor care au luptat acolo.

Neavând ceva de arătat, neputând zice, cum zicem noi, când suntem inteligenți, străinului care vine la noi, să meargă la Curtea-de-Argeș, la mănăstirile din Moldova sau la cele din Bucovina, Americanul te duce la câmpul de bătălie de acum trei șferturi de veac sau îți recomandă să nu uiți să vezi casa lui Washington. E tot ce poate presinta, dar aceasta înseamnă iubire și pentru un trecut pe care nu-l are, pe câtă vreme Englezul trăiește în trecutul lui.

O explicație, care nu e grea, în ce privește pe Americani. Americanii sunt creatorii, printr-o viață populară, harnică, plină de risc, gata de orice sacrificiu, a unei civilizații pe care o simt adânc a lor. Ei n-au adus, ca elemente materiale, nimic de aiurea. America nu e față de Anglia ceia-ce Constantinopolul lui Constantin-cel-Mare a fost față de Roma. Când Constantin-cel-Mare a creat Constantinopolul, el a înțeles să mute Roma acolo și a făcut ceia ce a făcut mai târziu Carol-cel-Mare, cu palatul din Aachen, când a cărat materiale din Italia. Americanii hu venit cu mânile goale, în deplină sărăcie, fără nicio zestre de acasă; zestrea trebuiau să și-o facă ei acolo. De aceia, sunt rari oamenii de rău gust, ca mine, cari, venind în America, declară de la început că nu vreau să vadă fabrici, care sunt o ispravă americană de care cei de acolo sunt foarte mândri. Dar eu n-am vrut .să văd fabricile fiindcă sunt locuri de chin omenesc acele minunate usine. Dar Americanii apasă, înainte de toate, pe importanța usinelor și se mândresc cu „Napoleonii” industriei lor. Cum ceilalți au Napoleoni cuceritori, ei au Napoleoni constructori și producători.

Prin urmare, America nu poate să aibă rostul istoric pe care îl are Anglia. În America, orice lucru se simte că este nou, cu toate că l-ar dori „sprijinit pe ceva vechiu. Dar ei sunt creatori de biserici gotice, de Universități în același stil gotic, imitatori ai tuturor literaturilor europene, importatori de profesori din Europa., pe cari îi țin în condiții strălucite trei luni de zile în Universitățile lor, și-i trimit acasă plini de bani,— daf trebuie să stea la ei trei luni. În această viață americană, plină de ispravă, isprava este de ieri și ei se mândresc cu ceia ce ea poate să deie pentru onoarea și gloria lor.

Când se gândește cineva la ce au găsit, la ce primejdii au întâlnit, la câte greutăți au trebuit să învingă, se poate zice că Americanii au organizat în câteva veacuri ceia ce Europa a făcut în milenii. Și e firesc, atunci, să se vadă pro-visoriul, înseilatul. Deocamdată orașele lor sunt grupe de case; oameni bogați cumpără cartiere întregi pentru a le distruge. Un cartier frumos din New-York este condamnat la moarte pentru că Rockefeller vrea să facă acolo o grădină. Și toate se fac în câteva luni de zile.

Catedrala de la Pittsburg urmează să aibă treizeci, patruzeci dn rânduri. întrebam dacă pănă la toamnă, o să fie gata. Mi s-a spus: nu, în primăvară chiar.

In cutare alt oraș s-a făcut o splendidă bibliotecă. În față e o piață, care reprezintă sume enorme, pentru case ex-propiate. În fund, Museul Rodin, dar, pentru Că alături e o mare fabrică, stricând perspectiva Museului, donatorii au cumpărat totul și vor dărâma imense construcții numai pentru a permite o mai mare perspectivă.

Este o plăcere să se vadă, cu o astfel de activitate, atât de mult sens de solidaritate umană, atât de multă înțelegere pentru faptul că nimeni nu trăiește pentru sine, ci toată: lumea trăiește din societate, prin societate și, prin urmare, pentru societate. În loc să fie acolo doamne snobe ca la noi, care pradă bisericile pentru a împodobi odaia lor de culcare, în care nu pot dormi fără îngeri din secolul al XV-lea lipiți de părete, se văd averi imense cheltuite, pentru a prăda Europa în folosul museelor americane.

întrebuințez cuvântul de „pradă”, pentru că în cutare mu-seu vezi o foarte frumoasă frescă, strămutată într-un castel din Franța, precum îți indică catalogul; dar nu se zice care, pentru că probabil donatorul are intenția să mai cumpere și alte fresce.

In Anglia lucrul este cu totul altfel. Anglia este o țară, fără îndoială, făcută de Englezi, dar de multe feluri de „Englezi”. Au fost întâi Celții, popor de civilizație destul de înaintată; au venit apoi Romanii. Peste opera Celților și a Romanilor au venit Anglo-Saxonii, ceia ce înseamnă o a treia civilizație. Au venit apoi Danesii, cari au cucerit anume părți ale Angliei, și un nou strat, ștratul regelui Alfred, s-a adaus peste cele trei de la început. Au venit în fine Normanzii, la jumătatea secolului al Xl-lea, și au alipit b nouă civilizație. Biserica din Ely reprezintă, astfel, un foarte vechiu strat normand, asupra căruia se adaugă pe urmă frumuseța bolților gotice. Fiecare epocă măreștfe.

Cele două mari orașe universitare, Cambridge și Oxford, nu s-au făcut de-odată. Nimic mai interesant decât să vezi cum s-au creat orașele acestea, din care Cambridge a rămas aproape numai pentru Universitate, pe când Oxford are și un oraș modern, care face să nu vezi destul de clar liniile vechilor colegii, în parte prefăcute. Unele sunt Sri legătură cu biserica vecină, episcopală; altele a fost fundate de cutare nobil sau de cutare rege și pănă târziu, în secolul al XVII-lea, sunt creațiunile acestea regale. Pe lângă creațiunea lui Henric al VlII-lea dc la începutul secolului al XVI-lea, sunt .altele de pe vremea regelui Carol I-iu,' a reginei Maria-Henrieta.

Câtă deosebire între Universitatea cum o înțelegem noi și cum o înțeleg Englezii! Când voiu vorbi despre cultură, set va înțelege mai bine această deosebire. Deocamdată, iată marele contrast față de sistemul nostru. Noi am pus Universitatea drept în mijlocul orașului. Cam la fel au făcut Francezii, cari aveau vechea Sorbonă; de câte ori vorbesc de dânsa, mă prinde o duioșie deosebită. Era negarea pretenției și triumful simplicității, era legătura cu trecutul, în forma cea mai expresivă și mai simpatică. Ferit de zgomotul cel mare al Parisului, întrai într-o curte în care erau căsuțe mici de cărămidă; sui ai o scăriță foarte îngustă și ajungeai, câ și în colegiile engleze, la încăperi care erau și sale de cursuri și cămăruțe de bibliotecă. Nimic mai frumos decât să fi văzut grupuri de câte zece studenți, dintre cari opt străini și doi Francezi, ascultând pe Monodj Bămond, Giry. Scărițile acestea reservau une on c surprisă. Era un coleg român, care avea obiceiul să-și copieze tesele._ obținând cea mai mare laudă. Secretul lui era să culeagă dintr-o carte veche, pe vremuri foarte bună, dar de care toată lumea uitase, așa încât adesea profesorul îi spunea: „Da, d-ta revii asupra unei vechi teorii, dar ai exprimat-o într-o formă bună”. Intr-un rând judecam pe colegul acesta al mieu, pe când coboram scara. Am făcut câțiva pași și l-am zărit pe dânsul. Ce a făcut guvernul Republicei? A ras toată această amintire a trecutului și a făcut o mare clădire americană^ foarte antipatică, nesănătoasă, plină de încurcături, în care profesorii așteaptă într-o biată odăiță, un adevărat culuar, fără lumină și fără aier, înainte ca să poată întră într-un. amfiteatru care s-a dovedit, peste câțiva ani, insuficient. În Anglia clădire este adausă lângă clădire, o epocă și-a pus pecetea lângă o altă epocă. întregul este foarte interesant, 

«de și une ori incomod. De exemplu obiceiul curios, când este o adunare sau un prânz, să-ți lași pălăria și haina într-un loc al pătratului de clădiri. Doamnele sânt, natural, în toalete de seară, poate a plouat; sunt silite totuși să străbată toată curtea ca să ajungă la partea cealaltă, unde este ^adunarea. Lucrurile nu^se mută niciodată; este un haos pitoresc, creat nu prin voința omului, ci prin potrivirea 'veacurilor, ajungând totuși la o relativă armonie.

Anglia aceasta, sprijinită pe atâta civilizație, totdeauna veche și totdeauna nouă, a păstrat toate formele trecutului, punând într-însele toate necesitățile prezentului. Este una din cele mai mari minuni omenești. Pentru că noi trăim prin aceia cari ne-au precedat și pentru aceia cari vor -veni după noi. Ce însemnăm noi? O generație, un moment în viața unei națiuni. Noi ne confundăm cu pământul, alții răsar după noi. Moartea este o fatalitate grozavă când te gândești numai la tine, dar este un lucru indiferent când te gândești la dezvoltarea unei nații sau a omenirii. Când vezi aceasta nu numai îu paginile istoriei, ci și în pietrele așezate unele peste altele, în instituțiile crescute una din alta, simți cum o societate poate să fie indevStruc-tibilă.

De aceia, de câte ori în America auziam că sute de mii și milioane de locuitori fără lucru se adună pentru o demonstrație, de câte ori erau atacate clădirile comuhei sau Ale guvernului de aceste mase exasperate de foame și întețite de agenții Sovietelor, de atâtea ori mi se strângea inima pentru viitorul splendidei civilizații americane. De câte ori însă a venit vorba în Anglia de uneltirile Sovietelor, cu ambasadorul lor cu tot, de atâtea ori ajungea să privesc fațadele cenușii de la Cambridge și Oxford, ca să-mi dau sama pe ce continuitate istorică se ridică spiritul generațiilor noi, si ca să nu-mi fie frică pentru civilizația en-jjlesă și, printr-însa, pentru civilizația lumii. 

Cultririle

Aș voi să arăt care sunt deosebirile culturale între: Anglia și America. Ele sunt profunde, cu toate că originea, celor două culturi este aceiași: moștenirea anglo-saxonă.

Francezii sunt iubiți, nu phiar așa de mult, dar sunt iubiți în America, cel puțin pănă în momentul când este vorba să se puie prețuri mari de înlrare pentru produsele fran-cese, cum s-a și făcut acum, ceia ce a cam stricat prietenia. Dar Francezii sunt iubiți în America. Se cetește cartea fran-cesă; dar nu orice. Cartea trebuie să aibă un anume titlu și, dacă titlul este atrăgător, se cetește. De multe ori se schimbă chiar titlul cărții franceze, la traducere, în^a-cest scop. Literatura germană se cetește numa n cercurile gernjane, foarte numeroase. E un foarte mare oraș german în Chicago, și Germani se află în toate părțile. Am întâlnit chiar Germani bănățeni, cu cari am schimbat păreri în ce privește regimul minorităților din România. Arm luat cunoștință de presa germană și am dat și un articol unuia din aceste ziare, care va fi trecut în câteva sute de ziare germane, ce apar în America. Cultura italiană, e prea puțin răspândită. Cea spaniolă este cunoscută în Sud. Din ce în ce mai mult se interesează Sudul, California și părțile vecine, de cultura spaniolă, și aceasta pentru motive de ordine economică. Profesorii spanioli sunt invitați la Universitățile din Mexic, și e vorba acum ca. 

și profesorii din Mexic să ție prelegeri în America. Limba spaniolă și literatura spaniolă ar ocupa, prin urmare, rangul al doilea.

In afară de aceste infiltrări culturale, datorite altor rase, totuși basa literaturii americane nu poate fi alta decât cea anglo-saXonă. Insă instituțiile, ca și felul de manifestare ale culturii, sunt adesea foarte deosebite.

Yoiu începe cu instituțiile, pentru a ajunge apoi la mijloacele de cultură: presă, literatură, conferințe. La urmă o 'să încerc o privire generală, arătând ce se desface din însăși expunerea mea și ce linii reiese din presintarea însăși a subiectului.

Încep cu școala.

Școala engleză și cea americană sunt două lucruri foarte «deosebite. Cea dintâi este o foarte veche instituție medievală; o instituție, înainte de toate religioasă, o învățătură parohială, de pridvor, precum a fost o bucată de vreme ți școala la noi.

Din cercetările asupra trecutului nostru școlar, știu că școala noastră primară are două origini, la care se face foarte rău că nu se gândește și astăzi. .Noi considerăm astăzi școala ca aparținând „onor. Ministeriului Instrucțiuni” ; dar la început școala nu era așa. În vremea veche erau «dascăli și foști ciobani — și am tipărit un studiu despre «cartea unuia dintre aceștia, Marin Alexandrescu, care a fost cioban în județul Buzău, a ajuns institutorși afost, cred, ți profesor la liceul din Ploiești, pe la 1860-70; un om plin de 'pricepere. Odată era școala popei, sau școala învățătorului tocmit de către un sat și pe care alt sat căuta să-l atragă la dânsul, dacă-l știa vrednic. Și era bine dacă se păstra școala în legătură cu Biserica și în legătură cu voința salului, iar nu, ca astăzi, când un sat este silit să primească un învățător pe care nu-l știe ori nu-l vrjea.

In Ardeal, înainte de unire, era obiceiul ca și învățătorul ți preotul să fie numiți de săteni; învățătorul trebuia să cânte și la strană și de aceia învățătorul și preotul nu se certau. Acum numirile vin de la ministeriu: azi dimineață,, a venit la mine un ctitor din Nordul Moldovei, unde a întemeiat o școală model, la zidirea căreia a băgat milioane ț. dar omul vrea să aibă un învățător pe care să-l aprobe el. I-a venit din fundul Bucovinei unul care nu știe românește-Și, atunci, ctitorul a zis: „îmi iau donația înapoi, căci eu n-am făcut școala ca să o dau pe mâna unuia ca acesta”.

In ce privește școala secundară, este și aici dezvoltarea? unei instituții culturale medievale. Necontenit se .simfe-lucrul acesta. Una din țerile unde se știe mai bine latinește și grecește este Anglia. Să te ferească Dumnezeu, dacă ai făcu,t o carte privitoare la antichitatea clasică Șau la evul mediu și ai citat ceva în grecește sau latinește, să cazi în mâna unui critic englez! Cea mai mică greșală de limbă ți se observă. Iar discursurile solemne care se țin în Anglia sunt într-o latinească de toată frumuseța. Poți zice că sunt în stare a face aproape impromptu un bun discurs în latinește sau grecește. Știința s-a adaus pe urmă.

Instituțiile nouă se găsesc pe lângă cele vechi. Ar sămăna învățământul în Anglia cu o biserică foarte frumoasă și bătrână, care însă nu se mai poate ținea pe zidurile ei. Nimeni însă nu se gândește s-o înlocuiască, ci o consolidează prin contraforturi. Este ceva analog cu biserica gotică : pentru a-și putea sprijini bolțile, e întărită, prin contraforturi, pe din afară. Nu s-a făcut acolo confusia pe care -am făcui-o noi între școala de tip vechiu și cea de tip nou: bifurcată, trifurcată, nefurcată, casă se joace cu dânsa cei mari. Cu opt clase, cu șapte clase, cu filosofie la basă, cu matematică la basă, ori cu limba latină la basă, după fluctuațiile politice. Noi am făcut din două școli de-tip deosebit una singură. Nu se poate însă o școală de tip-clasic și una de tip modern cu desăvârșire supt același acoperiș. Aceasta se poate pentru o școală elementară, un ghnnasiu de trei-patru clase, care să dea numai cultură generală. Dar nu se poate la un loc două feluri deosebite de învățământ.

In Anglia e altfel. Școala primară este foarte simplă. Acei cari caută în Anglia o școală modernă, în înțelesul nostru, trebuie să recurgă aiurea, și Englezul își și trimete copiii în altă țară pentru a avea învățământul pe care Anglia nu-l are și nu vrea să-l deie.

In această privință două exemple caracteristice. În Anglia sunt persoane care știu bine nemțește; bărbați mult mai puțin decât femei. Am întrebat de ce? Pentru că în unele familii protestante, din motive religioase, fetele sunt trimise să facă studii în Germania. Și, dacă se ieau frumoasele romane engleze,— pe. care nu le mai cetim a -cum în epoca lui Marcel Proust—, fie și în excelentele traduceri în limba franceză, ca Jean Eyre al lui Currer Bell, (Miss Nicholls), fata unui paroh, care avea trei fele și toate trei au făcut literatură, se poate vedea viața unei tinere Engleze într-un pensionat din Belgia. Este una din poveștile cele mai hazlii, dar și din cele mai sângeroase, cum le știa presinta umorul englez. Școală de vechiu sistem francez, în care se fac elevelor necontenite predici de morală, și directoarea, gătită cu o pălărie teribilă, ca aceia, din vremea când păsări moarte stăteau în capul femeilor, e gata să țină discursuri de simplicitate și să tune împotriva celor ce-și încrețesc părul, ori îl au încrețit de la natură, atunci când „gândul nostru trebuie să se îndrepte numai la suflet”.

De școala primară și din școlile secundare se trece la Universitate cu „Colegiile” ei. Dar Universitatea nu este una singură, este un ansamblu. Colegiile au o viață independentă. Ele, cum spuneam, sunt în legătură cu cutare catedrală, cu patronagiul cutărui arhiepiscop, cu cutare creațiune nobiliară sau regală. Sunt Colegii deosebite, din timpuri deosebite, cu înfățișări deosebite. Ele se asamănă, nu prin felul lor de construcție, adecă nu prin stil, ci prin liniile lor generale: un pătrat de zidiri; în mijloc este curtea, aproape biserica, de multe ori foarte frumoasă, ca Sf. Ioan de la Cambridge, una din cele mai bune biserici gotice târzii, din Anglia. La spate terenuri foarte întinse pentru sporturi.

Mulți râd fără nicio dreptate de învățământul acesta englez și cred că acolo nu se învață cine știe ce lucru mare, că studenții se ocupă toată vremea cu sportul sau cu vâslitul pe râu. Este adevărat că un timp important este consacrat sporturilor. Dar, dacă pune cineva în comparație timpul pe care-l pierdem noi cascând gura pe Calea Victoriei, cu timpul pe care-l întrebuințează Englezul la sporturi, se vede că Englezul întrebuințează mult mai puțin timp la sporturi decât noi la cealalta „ocupație”. Dacă faci o comparație cu școala din Portugalia, cu Universitatea din Coimbra, de exemplu, unde n-aș zice că nu se învață nimic, dar e un mister pentru mine când se învață, pentru că toată ziua vezi pe străzile Coimbrei studenți îmbrăcați în tradiționalul costum medieval, în lungi laibere negre, care, cu cât studentul este mai vechiu, cu atât sunt mai usate, și în mână cu carnete legate cu panglici de colori deosebite, indicând Facultatea și anul de Facultate, preferi sistemul englez, cu „închisorile”, „luto-ratele” și sporturile lui.

Am observai cu foarte multă plăcere sporturile acestea. Este-o deosebire între sportul englez și sportul nostru, sportul latin în general. La noi sportul îl facem cu o căutare de efect, cu o pasiune a biruinții, cu o dorință de a ieși la iveala. Și acestea sunt elemente rele. Sportul englez este sănătos. Acolo într-adevăr sunt și întreceri mari de sporturi: tramvaie speciale culeg lumea de pe străzile Londrei și mii de oameni se adună la locul unde se face întrecerea. Dar de obiceiu este un exercițiu de camaraderie, tot ce poate fi mai amabil, mai prietenos, mai fără de grijă, fără lumea care se uită.

Învățământul se dă în Colegii. Fiecare Colegiu are veniturile sale, care sunt uneori foarte mari, capitalizate în cursul secolelor. Niciodată unui guvern englez, fie și cel mai sărac, cel mai cărpănos, nu i-ar trece prin minte că ar putea să îmbogățească finanțele Statului sechestrând averile instituțiilor de cultură. Aceasta nu se poate închipui. .§i aceasta s-a .întâmplat la noi cu Acadejmia Română și cu «pitalele. Sau să ia Statul din venitul unui Colegiu pentru finanțele lui, cum e cașul cu Institutul Sud-Est European, pe care l-am. creat eu și care, din 700.000 de lei venit pe an, dă Statului 100.000 pe fiecare an, supt formă de „cifra de afaceri’, pentru că avem prăvălii închiriate, din care întreținem Institutul.

Colegiile engleze au deci venitul și administrația lor speciale și-și păstrează întreaga autonomie.Toate împreună formează un organism, dar nu prea strâns. Se poate întâmpla — la Cambridge de exemplu — ca fetele să fie admise în Universitate, dar nu în Colegii, care sunt numai pentru barbați, pe când la Oxford fetele sunt primite. Nu există în toată Anglia un singur sistem de învățământ cum e la noi acela care se schimbă de la o dată la alta.

Prin urmare, un amestec al Statului, care să decidă caracterul Universității, este un lucru imposibil în Anglia. Numai în Statele continentale, latine și germane, lucrul se face curent, și e foarte rău.

Așa dar o Universitate are un regim; alța un altul; o Universitate e mai mult pentru, latinește și grecește, alta admite o proporție mare de științe.

Dacă aș fi întrebat care este Universitatea mai prețuită În Anglia astăzi: Cambridge sau Oxford, aș răspunde că nîu se poate face o comparație. La Cambridge se dă o mai mare atenție știinților, pe câtă vreme la Oxford e mai mult o tradiție greco-latină. În toate însă, coloarea medievală. Scările de acum sunt scările de la 1500; odăile de astăzi sunt împodobite cu portrete de atunci. Nimeni nu Îndrăznește să schimbe rostul construcției. îmbrăcămintea studenților este îmbrăcămintea evului mediu: un fel de căcililiță neagră, o haină lungă de aceiași coloare. 

In Anglia și profesorii merg la cursuri purtând uniforma și căciulița, care este deosebită la Cambridge și la Oxford: la Cambridge o pălăriuță pusă pe ureche, ca pe-vremea lui Francisc I-iu, la Oxford un fel de cască de ulan. Trebuie ca fiecare profesor, ca și fiecare student, când merge la curs, să poarte un fel de pelerină, Iar, când cineva e numit doctor, poartă o haină roșie, de o singură, coloare Ja Cambridge, cu un fel de paramente la Oxford.

Și la Londra este o Universitate, dar nu e așa de prețuită ca acelea din provincie, mult mai vechi. Universitatea, din Londra se apropie întru câtva de programul Universităților continentale. Dar principalul scop e să presinte manifestațiile de originalitate științifică.

Universitățile acestea fabrică singure clasa dominantă din Anglia și dau acestei clase dominante, care se succedă la guvern, supt deosebite firme, un fel de unitate de gândire. Nimic mai rău decât atunci când clasa dominantă,, împărțită în mai multe partide, nu permite înțelegerea de la om la om și încă mai puțin de la o grupare la altă grupare.

Universitatea americană e cu totul altceva. Ca aparență, nu se deosebește de Universitatea engleză. Sunt clădiri în stil gotic, însă cu totul noi. E tot așa terenul de sport, și sportul joacă și aici un foarte mare rol în viața universitară. În America sunt întreceri, care reprezintă un fel de jocuri olimpice. Universitățile din Harvard și Yale se iau, la anume date, la întrecere și o fac scoțând urlete sălbatece. Toată lumea se interesează, care din aceste Universități a biruit. învinsul se duce cu nasul în jos; biruitorul triumfă un an de zile

Ca aparență este același lucru, dar numai ca aparență. Pentru că nici profesorul, nici studentul, nici programul nu sunt acelea din Anglia, și aceasta din următorul motiv: Universitatea americană nu e făcută pentru a continua o clasă dominantă și pentru a păstra tradiția unei foarte vechi culturi. Universitatea americană, este pentru. orice cetățean american. Aceasta nu înseamnă că toate Universitățile din America sunt de o potrivă. Ele nu sânt,, în genere, de Stat, ci particulare. Una, foarte veche, de prin 1770, era copia Universității engleze, De atunci s-a schimbat foarte mult. Și Universități se formează în fiecare moment; Un băiat, emigrant român, mi-a pus, într-un rând, cu mândrie de American,. întrebarea: Câte Universități aveți d-voastră? I-am răspuns: Noi avem, pentru o țară de mai puțin de douăzeci de milioane,patru Universități și au ni trebuie mai multe D-voastră vă trebuie, fiindcă aveți o sută douăzeci de milioane de locuitori, cel mult douăzeci de universități compecte.

Răspunsul acesta însă, pentru America nu e bun, fiindcă fiecare Stat trăiește de la sine și fiindcă în același loc poate sa fie o Universitate a Statului, una a orașului, Una a unei fundațiuni particulare, una a unui Ordin religios, o Universitate albă, o Universitate neagră,—roșie încă nu—: negrii au un oarecare număr de Universități, cu un rector negru, cu un decan negru; în aceste Universități albii nu se duc, precum nici negrii nu se duc la Universitățile albe.

In ce privește deosebirea de rasă, nu vă pot spune totul, dar deosebirea e așa de pronunțată cum nu ni dăm sama. Pe acolo nu se vorbește de numerus clausus, pentru că este și o imposibilitate constituțională și una ideologică; dar cu toate acestea în practică este ceva asămănător: se duce cineva la o Universitate și vrea să se înscrie ca student. I se poate răspunde: îmi pare foarte rău, dar s-au împlinit locurile: nu mai putem să primim pe nimeni; nu mai avem odăi la îndemână. Este un spirit de castă foarte pronunțat. În cutare Universitate merg mai mult burgnesi bogați, într-alta nu se primesc fete, pe când aiurea sunt și băieți și fete.

Am yorbit în altă conferință de luxul extraordinar al acestor Universități. Niciodată studentul din Anglia n-ar putea sâ viseze așa ceva. Ce bogăție de flori, de elemente artistice, împrumutate de la toate civilizațiile! Cu mâncarea o duc ceva mai slab. Americanul mănâncă foarte puțin. Când te va pofti cineva la masă la Universitatea americană, e bine să fi mâncat puțin înainte.

In Universitatea americană, scopul principal este să se creeze un cetățean, și nu o anumită categorie de cetățeni Așa încât cetățeanul acesta nu vine liumai decât pentru examen și pentru titluri; sunt unii cari se mulțumesc că au .avut un an. de Universitate. Căci Universitatea este foarte prețuită. Când spune un fabricant de galoși că a fost un an la Universitatea din Princeton, sau când îți spune un fabricant de scaune că a trecut câteva semestre la Universitatea din Yale, acesta constituie totdeauna pentru dânsul un titlu de superioritate. Se întâmplă că face un semestru, se întoarce acasă o bucată de vreme, ajută pe părintele sau la întreprinderea lui și se întoarce din nou la Universitate.

In general, la Universitatea americană ss cere muncă, foarte multă muncă. Munca personală în bibliotecă. n-am văzut în Anglia interiorul bibliotecilor la disposiția studenților; pe când în America, dacă te duci între cărți, găsești mereu studenți și studente. De obiceiu nu sunt pă-rechi, pentru că au. bună cuviință și nu întrebuințează rafturile și culoarele bibliotecei pentru scopuri foarte poetice, dacă voiți, și foarte plăcute, dar care Tiu au nimic a face cu vechile ediții și nici cu tratatele de erudiție. Pe studenții americani îi vezi pregătind lucrări; trebuie să asiste la cursuri, căci, nltfel, sunt poftiți să nu mai vie. Trebuie să facă lucrări în fiecare lună, fiindcă profesorii sunt mulți, așa încât fiecare student are un profesor pe cap; n-are ce face și trebuie să învețe. Studentul nostru este foarte adesea ori necunoscut ca nume profesorului; aceasta nu se poate într-o Universitate americană, unde profesorul știe și numele de bQtez al studentului, cum, de alminteri, și în Anglia se întrebuințează nume de botez, fără „domn”. 

Edificiu universitar in Sud,

Clădiri universitare in California. 

In Universitățile acestea americane se fabrică prin se-minarii și învățați. Aș putea spune că metoda germană de studiu e mai introdusă |n America decât în Anglia. O bucată de vreme Universitatea americană a imitat foarte de aproape pe Germani. Se observă însă o reacțiune împotriva acestei mecanisări după sistemul german și alte curente pătrund și în America. Mulți profesori francezi vin câte trei luni de zile și exercită o influență serioasă asupra elevilor lor. Dar înainte de războiu se credea că America are datoria să imite școala germană, fără cea mai mică deosebire.

Am vorbit de Universitatea americană, dar nu v’ara vorbit încă de gimnasii și de școlile elementare. Iată, în câteva cuvinte, ce sunt aceste așezăminte de cultură.

Școala secundară americană, de o bucată de vreme încoace, este un instrument de standardisare a națiunii. Trebuie ca fiii tuturor popoarelor să trăiască în aceiași atmosferă, Să învețe același lucru, în aceiași limbă en-glesă, și să se deprindă cu libertatea, puțin obrăznicuță în. unele cașuri, în ce privește copiii, pe care pedagogia americană o recomandă.

Am pomenit de unele școli americane în care sunt vre-o trei mii de copii, din cari o parte fac exerciții ori se joacă, în același timp când ceilalți fac lecții. Deosebirea de vrâstă este foarte mare și deosebirea sufletească enormă între elevi, ceia ce face necesar un fel de conspect al felului de predare și al resultatelor. Sunt rubrici, din cari unele au titluri care pe noi ne-ar speria, dar care față de precocitatea negrilor și altor oameni din Sud se explică. Este o notă specială pentru felul cum băiatul se poartă cu fata și fata cu băiatul. Noi niciodată nu ne-am gândit să dăm o notă Iac conduită cu privire la această materie. Școala are în vedere, înainte de toate, ca și la Universitate-crearea cetățeanului american, standardizat; ea n-are nici» legătură cu trecutul, ci îndreaptă spre drumuri noi. 

In ce privește școala elementară, oricine are dreptul să întemeieze o școală religioasă; nimeni nu se supără. Și Românii din America au dreptul acesta; însă elevii sunt luați în același timp de școala elementară americană.

Așa încât nimic mai greu, mai ales pentru pațiile mici—> căci cele mari găsesc mijlocul șă scape de prescripțiile legii americane—decât să se întrețină sentimentul național, cultul patriei, obiceiurile religiei, în cineva care în fiecare moment este atras dincolo.

De alminteri, trebuie să a spunem, școala elementară națională în America este privită cu bănuială și antipatie. Căci desnaționalisarea începe încă din școlile primare. Mi se spunea, la cutare Universitate, de un profesor cu orizonturi largi și cu suflet blând: „Vezi miss cutare; este de origine Rusoaică. Nu știa de loc englezește, iar acum n-ai putea-o deosebi de o Americană, atât de perfect vorbește englezește”. Sentimentul acesta îl putem avea și noi, cdnd vedem că cineva a binevoit să se apropie de nația noastră. Dar Americanii cer, nu apropiere, ci confundare. Și acest resultat îl laudȘ mai mult decât orice altă parte a învățământului lor.

In legătură cu școala este învățământul prin conferințe și discursuri publice. învățământul acesta este foarte răspândit și în Anglia și în America; dar nu în aceiași proporție înlr’o țară și în alta, și nu în fiecare loc tot așa de mult. Depinde de împrejurări.

In Anglia se poate întâmpla să treci d’inaintea unei case și să vezi scris, de mână, un anunț stângaciu, cu ortografie greșită, prin care ești poftit la o conferință de caracter religios. Se găsesc oameni cari vin. Misticismul englez și un fel de curiositate în domeniul religios atrag.

Conferința engleză, ca și cea franceză, este prezidată.

A fi prezident al unei conferințe este ocupația cea mai nenorocită din lume; căci, dacă prezidezi o conferință, nu te mai poți da înlături; de multe ori conferențiarul te omoară, dar d-ta, când prezidezi, fiind pus în vederea tuturor, nu poți să dormi, și e o suferință grozavă.

Am ascultat la Londra o conferință a d-lui Beza, cancelarul Legațiunii noastre și acum secretar de Legație, care a vorbit și aici la București. Este un tânăr Macedonean foarte inteligent, care a tipărit și un roman, tradus în englezește.

D. Beza vorbia despre elementele de imaginație populară la Shakespeare și arăta că și noi avem aceleași elemente imaginative. Am uitat să vă spun că pentru a ținea o conferință e bine să te pui supt ocrotirea unei societăți. D. Beza vorbia supt ocrotirea Societății de studii shakespeariene. Dacă inviți o mie de oameni, poți să te aștepți, în împrejurări obișnuite, să ai șaptezeci până la o sută de ascultători. Dar sunt conferințe la care nu vin nici unul la sută din cei invitați. Publicul este, de obicei, foarte cuviincios. Dacă oratorul e străin, atunci vin reprezintanții națiunii sale de-l ascultă. La sfârșit, președintele ia cuvântul, la care răspunde conferențiarul. Și publicul are acest drept.

In Anglia mai sunt meetinguri mari în aier liber. Se umple o piață întreagă de ascultători, și oratorul vorbește ce vrea el. Se produc certuri și une ori încăierări.

La Americani, conferințile se țin de obiceiu la Universități, și se observă aici un element foarte interesant. Auditoriul tolerează orice; nu râde, cum în general străinii nu râd de un conferențiar care nu stăpânește limba sau are vre-un defect de vorbă. Eu am ascultat undeva în Europa un om foarte distins, care fusese paralizat în tinereță, și, atunci când începea să vorbească, deschidea gura, când la dreapta, când la stânga, dădea din mâni și din picioare, închidea ochii. La noi ar fi izbucnit sala în râs. Ei bine, a ținut un discurs solemn: s-a trudii acasă, a învățat discursul relativ bine, n-a’ repetat aceiași silabă, însă jocul mânilor, picioarelor și al ochilor, natural, a continuat. În toată sala n-a fost unul care să zimbească. În America este și un alt element foarte interesant: publicul participă, foarte vioiu la ceia ce i se spune: întinde mânile, face semne din cap. Ori unul, pentru că n-aude, fiind prea în. fund, vine le d-ta și-ți spune: „mai tare, eu nu aud; am plătit conferința, trebuie să o ascult”,

Acum vin la mijloacele de educație care nu fac parte din învățătura oficială sau din învățătura aceasta neoficială, prin conferințe și discursuri publice, despre chestiuni de interes științific, literar, artistic sau general.

Gazeta.

Ca formă, gazeta americană și cea engleză samănă. O formă indescifrabilă pentru noi. Trebuie un obiceiu special ca să-și găsească cineva în gazetă rubrica lui. Dar Englezul sau Americanul îl vezi că ia teancul de foi constituind un număr din New-York Times sau din Daily: News și-l vântură foarte răpede, știind că la pagina cutare, coloana cutare, găsește informația care îl interesează.

In presa engleză, însă, informația aceasta are totdeauna un caracter mult mai serios și, trebuie să o spunem, mult mai decent decâf în presa americană. Discuțiile de principii, articolele de fond., cum le numim noi, sunt mult mai numeroase. Numerele care ies/ Dumineca și care sunt consacrate chestiunilor literare sau artistice sunt făcute cu mult mai multă îngrijire decât la Americani. Gazeta ușoară, vie, nervoasă, care împroașcă spirit, aceia însă nu există, în afară de gazetele TÎe caricaturi sau consacrate humorului.

In America gazeta are alt caracter, deși ca formă, cum am spus, este întocmai ca acea din Anglia.

Orice naționalitate are gazeta ei. Și Românii din America au gazeta lor, foarte frumoasă și foarte bine redactată. În celelalte gazete americane, este foarte greu să se strecoare un articol care să privească o problemă curentă. Articolele nu sunt iscălite. Fabrică cineva un articol și-l oferă, cum oferă și fotografii. Gazeta americană 

Home de studente la Pomona-ClaremnnL 

este foarte ilustrată. Cel dintâi lucru care. preocupă pe un reporter este să ia portretele persoanelor cu vază. Dar, dacă ți-a luat portretul, să nu te aștepți că o să ți-l publice gazeta. II publică dacă o interesează, dacă nu, nu publică.

Chiar dacă ai obținea intervenția consulului României -sau a cuiva de la Legație, rugând să-ți puie portretul în ga-.zetă, nu ți-l pune. D-ta, dacă dorești să figurezi într-o gazetă americană, trebuie să fii foarte politicos cu reporterii, persoane cate habar n-au une ori de subiectul pe ca-re-l tratează. Reporterul îți pune întrebări din cele mai neașteptate. Am fost întrebat dacă prefer rochiile lungi sau cele scurte. Am spus: în familie le prefer cât de lungi; pentru rest nu mă pronunț. Trebuie să răspunzi la toate întrebările, căci altfel reporterul se supără, și trebuie să fii curtenitor. Reporterul îți vinde articolul asociațiilor. Șî, atunci, același articol trece la o mulțime de gazete. Omul e proprietar și al fotografiei și al articolului pănă la sfârșit.

In foile americane poți găsi lucrurile cele mai neașteptate. De pildă, dacă divorțează o persoană cunoscută, o să găsești imediat fotografiile pacienților, motivele pentru care s-a făcut divorțul, cuvintele ce și le spuneau soții între dânșii: sau, de pildă, când a plecat ministrul Davilla în concediu s-a spus— ceia ce cred că este adevărat, date fiind înfățișarea, amabilitatea și spiritul d-lui Davilla — că în anumite cercuri feminine din Washington plecarea a fost socotită ca un fel de nenorocire locală, națională. În alt număr de gazetă se spunea că persoanele feminine care apreciau înainte pe ambasadorul Mexicului -au tfecut de partea ministrului României, că România a biruit cu desăvârșire Mexicul.

Numerele de Duminecă sunt și aici bine făcute, unele dintre dânsele foarte frumos ilustrate. Articolele de știință populară sunt admirabil presintate. Numărul de Duminecă este astfel cu totul altfel decât cele din cursul săptămânii.

Informațiunea nu șio capătă însă nimeni în rândul în-tâi de la gazetă. Sunt alte mijloace, care stau la îndemâna oricui. Poți fi invitat^ astfel, să vorbești zece minute, un șfert de ceas, înaintea unui auditoriu care dejunează, și radio îți comunică imediat discursul. Auditoriul poate fi compus din profesori, dar și din oameni de afaceri, din bancheri.

Căteva cuvinte asupra literaturii celor două țeri.

Literatura engleză din momentul de față este o literatură modernistă, care în poesie merge de la Swinburne la. Masefield.

Este literatura anilor 1890-l900 care continuă pănă astăzi. Literatura aceasta e de un caracter mai curând tehnic; poesia nu e de o largă inspirație, cum era pe vremea romantismului și nici de o extremă delicateță ca pe vremea lui Tennyson. Se cetește însă relativ mult în Anglia. Anglia continuă tradiția romanelor în mai multe volume; lucrări migăloase, compuse din presintarea amănunțită a vieții eroilor, după tiparul lui Dickens, și cu amestecul acela de ironie care deosebește vremea lui Thake-keray. În această apreciere a romanului, este și un element de ordin social. Foarte multe femei nu se mărită,; n-au multă ocupație casnică, și, când femeia ia o operă literară, trebuie să țină o săptămână ori zece zile, iar, ca să fie un roman convenabil, trebuie să aibă măcar două. volume.

Se pare că, de la o bucată de vreme, romanul englez s-a mai supțiat, dar, în același timp, nu mai e nici puterea constructivă a vechilor romancieri.

Literatura americană are alt caracter. Este într-însa și. o inspirație neagră. Negrii îndrăznesc să facă poesie și roman. Sunt apoi școli moderniste care schimbă cu desăvârșire caracterul tradițional al literaturii poetice engleze.

In general se poate spune că spiritul și stilul american au mai multă originalitate decât spiritul și stilul englez

Inspirația este dusă mai departe decât în literatura en-glesă. Este o literatură une ori inferioară, dar totdeauna plină de interes, înainte de toate din cauza pornirii de a exprima idei noi și de a permite unor sentimente noi să-și găsească Valorificarea în literatură.

Arta americană, comparată cu cea engleză, era o bucată de vreme inferioară. De douăzeci de ani încoace, nu mai este așa, și se constată o mare înflorire de talente artis-tistioe, în America. Vioiciunea în domeniul literar și artistic în America poate fade Anglia geloasă.

In literatura aceasta americană se întâlnește și o mai hotărâtă manieră de a trata chestiunile la ordinea zilei.

De multă vreme în“Europa romanele nu mai servesc la acest scop, pe când în America, unde „atâtea chestiuni: sunt la ordinea zilei, romanul are cu atât mai multă trecere, cu cât presintă probleme curente, probleme tratând viața muncitorească, petrolul, învățământul.

Caracterul local e, apoi, mai puternic în America decât în Anglia. Anglia se înfățișează în figuri generale, pe când, aici, viața de pe malul râului Mississipi nu este viața din alte regiuni. Regiunea pe care o cunoaște romancierul -este aceia pe care o înfățișează.

In literatura engleză, romanele cu cheie sunt rare; în literatura americană, foarte dese. Se cumpără o carte pentru ca să se vadă pe domnul cutare sau cutare înfățișat supt nume deosebit, dar toată viața lor este reprezintată.

Englezul Cetește din datorie de cultură;. Americanul din curiositate adevărată și dintr-un intens interes pentru lucrurile presintate. Mai mult se fabrică societatea americană prin literatură decât societatea engleză. Literatura este pentru America un mijloc de a pregăti viitorul; în Anglia este înainte de toate imul de a păstra intelectualitatea trecutului.

Va veni o vreme când aceste două civilizații se vor apropia mai strâns, și elementul istoric și tradițional din-tr’una se va uni cu elementul de revoltă șî îndrăzneală din cealaltă. Aceasta va fi, fără îndoială, nu numai pentru rasa anglo-saxonă, sau pentru ceia ce se numește rasa an-glo-șaxonă, dar pentru cultura omenească unul din cele mai mari lucruri. Cum, pe continent, când se va crea sin-tesa în care să între disciplina franceză, adânca analisă germană și sentimentalismul slav, când vor colabora cele țrei mari rase europene: latină, germană și slavă, Europa va avea o astfel de literatură cum n-a existat în lume, de la, marile literaturi ale Greciei și ale Romei.