1. Ținut indian. Marile Cañoane.

Pe linia „Marilor Cannyoane” (Cañones) trecem întâi pe la Claremont. Apoi deșertul se intercalează. Pe alocurea bolovănos, sălbatec, aiurea acoperit de o pădurice netrebnică, ori, pe lungi întinderi, nisip, valuri de nisip fără margeni. În unele locuri mașinile îl culeg, îl adună, săpând prăpăstii necontenit mărite; o bucată de vreme butucii de viță se ridică din alba masă nestatornică. Grădina de portocali se face rară, tot mai rară. De-asupra muntele albastru scrijelat închide zarea.

Oprire lungă înaintea marii, frumoasei gări de la S. Bernardino, întreagă învelită cu iederă. De aici încolo deșert de piatră și nisip de mărăcini și de copaci sălbateci fără stăpân, de ierburi seci. De-asupra plutesc nume vagi; Devore. Intre stânci soarele e cald ca într-o bună zi de vară. Via pusă pe alocurea începe să miște. Câte un fermier încearcă mici plantații de portocale. Colacii cu frunze căzătoare prind să se îmbrace. Muntele prinde mai strâns. Totuși pe o culme brazda de plug e trasă de un băietan. E întrebarea pusă deșertului dacă-i vrednic a primi munca omului.

La Cajon linia muntelui e întreită, împătrită. Stânca roșie a înlocuit prăvălirea de pământ și de pietriș. Enormi bolovani, ca un schelet de chit monstruos, amenință calea, care se înLortochiază prin dărâmăturile de piatră, prin suprafețele rotunjite, spălate de vechi mări, care au căpătat înfățișarea de oase lucii. Pe alocurea așezarea lor paralelă pregătește „canyoanelc”, aiurea piatra iea închipuirea unor imense dobitoace la pândă ori la odihnă.

Dar mai încolo caracterul aspru al muntelui se îmblânzește; tocmai sus pe vârf o îndrăzneață cale pentru trăsuri a fost tăiată în coasta galbenă. Un alt drum suie, cu stâlpi de telegraf, tocmai în vârful escaladării, la Summit. Zăpada se ține încă tare de ultimul pisc.

La coborîre ciudate trunchiuri nodoroase întind pe crăci sucite ace. de brad care par enorme stele verzi rășchirate. La Hesperia, fără nimic din grădina Hesperidelor, tot șirul munților stropiți de zăpada își rasfață frontul. Unii din ei par a purta o largă floare albă. Cei tineri răsar, drepți, zburliți la vârf, cu aparență de platani. Atâta răsare din nisip. O fermă pierdută a strâns apa într-un lac .artificial.

Cele mai formidabile clădării de stâncă sunt însă alău turi, unde o fabrică desface în bucăți automobile usate. .E Viclorville, săracă înjghebare de câteva căsulii răzlețe. O exploatare mică de petrol pare a fi alături. O fabrică de ciment. Drumul de țară duce alături de calea ferată. Trăsurile se urmează răpecte.

încep arborii în floare și câte un ogor verde. Un râu confus își frânge apele dedesupt. Ce veche lăcomie spaniolă de aur o fi pomenind Oro Grande? De aici pană la Bristow, e, supt dealuri, un teren de sămănâluri și de creștere a vitelor, învrâstat cu dc o sută de ori atâta pustiu. Apoi acesta singur cuprinde tot supt șirul depărtat al munților albaștri.

La Barstow, așezare luxoasă, otel cu colonete de chios-stre, purtând pe marmura albă o fațadă, „Casa del De-sierto”. Public ca în localitățile de băi scumpe. De aici se pleacă spre Est. 

Același deșert de granit roz, pe care-l aprind, îl învinețesc razele soarelui care se pleacă spre Apus. P& alocurea și sarea iese la suprafață prin mărăcinișul rar și galbena buruiană, uscată, ca la Nevvberry.

Seara se lasă. De-asupra pământului roș sămănat cu petele de aur ale pachetelor de ierburi uscate, albastrul pur al cerului se sprijină pe vânătul încunjur al munților Nevadei. În fața lor înălțimi ciudate, cu totul negre, mucede pe margeni, de un negru de arătură adâncă, se întind ca o amenințare. Une oip povârnișul lor alb, cu pete închise, e ca o imensă piele de panteră. Liniile lor încălecate sunt rupte, încolțite în felul cel mai neașteptat. Nu se poate un munte mai sfărâmat, mai fărâmițat. Dincolo de creasta lor neted profilată, parcă n-ar mai exista nimic. Fulgerări de aur încheie apusul.

Neted, cu ultima stâncă vânătă, straja de munte încetează. Suntem în câmpul deschis, veșnic asemenea cu sine. Aceasta însă numai o clipă, căci un alt șir, de același caracter, ne cuprinde. Pe șoseaua de supt ele ca niște licurici aleargă automobilele. Alte șiruri ajung a se năzări mai în fund.

O noapte rece. Pe munte a fost furtună. Aprigă furtunăi cu zăpadă. Când ne oprim la El Gran Canone aierul e glacial. Dar așa de pur, de sănătos, de pătrunzător pănă în adâncul plămânilor ca întineriți la o înălțime de 7496!

E un platou înalt. Pinii îl îmbracă. 0 coamă deasă de pădure bătrână, pe alocuri neatinsă, copăcelul tânăr, sfios, lângă cel care domină larg cu crăcile roșietice, lângă strămoșul căzut, răsturnat peste crengile vii, prins în , mreaja lor, uscat ca un os de pește, de chit, în fundul Oceanului.

De-odată lângă otelul de bârne, roșii-negre, pregătit pănă în cele din urmă amănunte tehnice ale standardisării americane, pământul s-a scufundat pănă la aproape două mii de metri, pe o întindere de cincisprezece ori atâta. E o uriașă groapă, un imens cuptor: pare că forțele nestăpânite din mijlocul pământului ar fi izbucnit deschizând o astfel de rană.

Deodată ți se pare că ochiul care o cuprinde a și mărgenit-o în hotare cu care imaginația noastră e deprinsă. Trebuie să întrebuințezi oare întregi prin pădure ca să-ți dai samă de uimitoarea vastitate a genunii unice. Trebuie ca, sprijinit de parapetele apărătoare, să privești cu o-chiana ca să deosebești că îiruntru, cu toate că totul pare pustiu, necălcat în vecii vecilor, trăiește o lume omenească, un grup de căsuțe, un otel cu largă fațadă, un pod de fier, încălecând una din miile de prăpăstii care se întretaie, se confundă între dânsele.

Dar aici nu e un Jmos, care înspăimântă și răspinge. Cei cari-și adună supt această formulă impresiile greșesc. Cu sau fără explosia care a rupt păturile granitului, natura, servindu-se de alte ape decât, „tărcatul” râu Colorado care se târăște glodos în profunzimi, ieșind la iveală numai ca pete de lac tulbure, a orânduit, a potrivit, a clădit. Sunt lunecări întinse, sunt vârfuri dârze, sunt stalactite monstruoase, negei uriași ai pietrei, dar ceia ce mulță-mește, împacă, bucură ochiul e așezarea dreaptă a rândurilor granitului, alinierea lui pe mii de metri, ca și cum im olar divin ar fi fiert în cuptoarele lui vase de o formă desăvârșită.

Ceia ce înlătură încă speculata impresie de groază e zimbetul de coloare palidă albastră, verde, care încunjură și termină triumfătoarele sunete de trâmbiță ale pietrei de zori și pietrei de sânge, amestecate în toate nuanțele gloriosului roșu. Ici și colo o pată de zăpadă punctează spațiul ori crețe vegetații mărunte, copaci răzleți pe cari-i 1

1 Pentru tineri e plină de învățăminte cartea destinată copiilor a unui băiat de patrusprezece ani, fiul directorului parcului național din Mesa Verde, „Masa Verde®, Deric Nusbaum, Deric with the Indians, ed. Putnam, .New-York, scade depărtarea dau ca un rar păr sălbatec fibrelor de-os sur și alb. Ce instrument deschis tuturor focurilor luminii de zori și luminii de amurg, păcilor argintii ale nopților de vară!

Albii cunosc minunea de dăunăzi abia. Exploratorul care a recunoscut-o întreagă e din 1869, votul care a creat parcul național, de ieri; stăpânul de veacuri ,știutorul tuturor cărărilor, cutreierătorul tuturor cotloanelor e Indianul.

Reclama-ți spune unde-l poți găsi departe, drum de catâri printre pietre. Aici el apare așa de scăzut și de umil! În față chiar cu otelul e clădirea de piatră roșie cu trei rânduri, terase și scări, oale pe colțuri, a Indienilor Hapi, monstruoasă înjghebare cu fereștile mărunte, neregulat sămănate. Alături mușuroaie da loadbe acoperite cu pământ, cele mai simple forme de locuință omenească. Lângă obiectele de vânzare, între care splendidele covoare cu totul ca ale noastre, familia trăiește, cinchită la pământ: femeia țese bătând firele de lână în beteală, bărbatul se învârte în jurul ei, copiii se târăsc în brânci. Urâți oameni, neavând nimic din talia înaltă, din proporția membrelor, •din aspra figură sculptată cu nasul de vultur a războinicului. Mari fețe bosumflate, strivind trupul greoiu, coloarea, lutului și a cenușii, asprul păr rar deosebesc un trib ue alt sânge decât oamenii Vestului. Când li ceri lucrează, când li ceri joacă, Se feresc de stăpâni când li pretind să fie .expuși în! fotografie ca bestii rare. Legenda lor e prea mare pentru dânșii. Sa ajungă așa o dihanie de aratat în țara strămoșilor lor, a limbii lor care se duce și a zeilor lor cari au murit...

Iată-i plătindu-și datoria zilnică de a danța la cinci ceasuri și jumătate exact, cu discursuri explicative făcute în cea mai bună engleză de unul dintre dănțuitori. Din gangul casei lor, amenajată așa ca să dea impresia „sălbăticiei”, se aude toba, întovărășită de chiote. Spectatorii surâd. Șase actori apar: patru bărbați și două femei. 

Danțul indienilor Hapi.

Danțul indienilor Hapi. 

Acestea din urmă sunt îmbrăcate foarte simplu: polcuțe și fuste; numai părul adânc negru, gros, lucios, în jurul feței umflate, palide, le identifică. În schimb, tovarășii lor sunt măreji. Și ce figuri, afară de moșneagul a cărui față de pământ e așa de scrijelată încât m-am întrebat uacă nu purta, după obiceiul alor săi, masca divină a danțuluil Dar mai ales sunt măreți ca echipament; înaltul coif, lunga coamă de pene de papagal li se lasă pe spate supt flanelele în colori vii se întind largii pantaloni de piele; de la brâu spânzură podoabe de metal și de mărgele colorate, cu aceleași figuri geometrice. Au în mână, pe rând, buzdugane scurte și suliți ascuțite.

Sunt trei danțuri. Primul e numai o paradă, bărbații trecând prin mijlocul femeilor. În al doilea ei au la umeri aripi de vultur, care li cuprind toată spinarea, blănuri li atârnă. Danțul, un mers trăgănat, e ca un zbor planat al păsării care-și pândește prada. În al treilea, cu strigăte, armele se ciocnesc ca în luptele care niciodată nu vor mai da neamului „pașnic” (hapi înseamnă aceasta) cinste și glorie.

Adevarata viață indiană e aiurea, prin pueblos, la Olua-raib și Oraibi, la Tewa, la Sichoiunouvi și Wallpi, apoi la vecinii Indieni Navajo și Zuni, la Apașii războinici călăreți. Acolo danțurile, al șerpelui, cu șarpele la gură, aL zimbrului, al coșurilor, ținute în față ca scuturi, sunt sacre; ele se fac solemn, cu zeci și sute de oameni Ia anume ser-balori mari, când semnul mistic al „scutului soarelui” se înalță cu evlavie, când se fac menirile pcnLru ca „soarele să nu se piardă în Sud”, pentru ca rodul câmpului să fie bogat și îmbielșugată prăsila animalelor și păsărilor. Acolo în casele de piatră stau gospodarii câpabiîi de a smulge pentru ogorul lor mic apa care se prăvale în nisipuri și se adună în smârcuri, acolo se lucrează porumbul alb, galben, roșu și negru, acolo se lucrează covoarele, împletiturile de paie în care se păstrează datini milenare legate de ale'noastre; acolo se aduc încă rugăciuni zeilor de la cari pornesc marile puteri ale lumii. Acolo prisonierii civilizației nu stau în vitrină pentru ca oameni fără ocupație să li dea aplau.se pentru spectacole și să li arunce piesele de zece cents.