I

În 1812 ceea ce s-a patentat politicește ca „Basarabie” era, supt multe raporturi, în condiții de rezistență mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a devenit o Bucovină.

Erau — dată fiind și întinderea mult mai mare a teritoriului — și un număr mai însemnat de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânșii își aveau toată proprietatea rurală aici; alții aveau în Moldova cea nouă rusească partea mai însemnată dintr-însa. Pe de altă parte, acești cuceritori nu îngăduiau, ca ocupanții celeilalte părți desfăcute din Moldova întreagă, persoanelor rămase la Iași, în legătură cu domnul, cu „turcii”, să-și mai păstreze rosturi de stăpânire și dincolo de Prut. Un termin scurt s-a pus pentru desfacerea moșiilor. În cele mai rele împrejurări, pe prețuri de nimic, atâtea au fost căpătate astfel de oricine, indigen sau mai ales străin, pusese la o parte un căpitălaș format prin comerț; altele au fost luate de țerani, cari, cu admirabilul lor instinct de câte ori e vorba de pământul pe care l-au muncit și pe care nu-l pot despărți de însăși ființa lor omenească, au făcut imposibilul pentru a plăti zecile de mii de lei care li se cereau. Dar mulți dintre vechii fruntași ai acestori ținuturi au preferat să rămâie decât să se vadă siliți la o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au împărțit, lăsând pentru conservarea vechii moșteniri pe cutare din membrii lor în partea ajunsă rusească din Moldova lor.

Cu grămada se întâlnesc astfel nume boierești în cele dintăi chiar din actele ce privesc Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastră, publicată în 1912, am adunat o mare parte din ele. Din documente apărute pe urmă aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru și Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, măritată cu Harting, pe Iamandiești, pe un Șeptilici, un Andrieș, pe un Orăș, pe un Bantăș, pe un Hermeziu, pe mai mulți Oatu etc.

Cei trecuți supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitați în Bucovina, o situație politică într-o țară care, câtva timp, s-a bucurat de o largă autonomie, și chiar un rol în viața generală a imperiului. Un Alexandru de Sturdza putea să li servească întru aceasta ca model de imitat.

Mănăstiri mari, bogate, cu vechi tradiții de cultură, cu așezăminte școlare, nu existau. Vărzăreștii, Căpriana, din al XV-lea veac, nu mai însemnau nimic; Chițcanii, deveniți Noul Neamț, reprezintau, ce e dreptul, marele curent de învățătură trezit în Moldova prin mișcarea lui Paisie, dar, acesta însuși fiind rus, renașterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizație nouă care era să caute a deznaționaliza pe moldoveni.

Școli ca a lui Vartolomei Măzăreanu în Putna bucovineană nu sunt aici. Dar este ceva care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare școală laică, mirenească, după ideile „filosofice” ale Apusului, și Mitropolitul Iacov Stamati — al cărui nepot era să fie cel dintăi și mare scriitor basarabean — o patronase cu vioiul lui spirit modern. În toată țara se creaseră așezăminte în acest sens, și viitoarea Basarabie nu fusese lipsită de lumina lor.

Din fericire, și ierarhia bisericească rămase un timp în mâni românești. Vlădica cel nou de la Chișinău, continuator al Scaunului hotinean (și acesta al celui din Brăila, pentru raiaua turcească a Dunării și Nistrului), a fost un adevărat și isteț român, trecut prin mari demnități eclesiastice în Rusia însăși, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil Bănulescu, a cărui amintire trebuie împrospătată în Basarabia. Deși un străin fu așezat în noul scaun din acel Akkerman, care, Cetatea Albă a epocei noastre eroice, găzduise Mitropolia mutată apoi la Suceava, tradiția națională n-a fost părăsită în Biserică. E vremea Bibliei de la Petersburg, a frumoasei Biblii copiată după a lui Șerban Vodă din 1688 și care a ajuns populară și în Moldova noastră și supt Gavriil se încep tipăriturile religioase basarabene, cât de puține ar fi ele.

În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat după al vechii patrii și după inspirația bizantină de aici — un român de adopțiune, Manega, lucrând cu o întreagă comisiune la redactarea Codului pentru Basarabia — și cu o autonomie garantată, formal, de Alexandru I, prin statut, viața „moldovenească” putea să continue liber în Basarabia țarului, rămasă pentru neam aceeași Moldovă.