II

Pe la 1812 nu putea să existe o literatură „basarabeană”. Viața intelectuală în Moldova cea întreagă era centralizată: ea se găsea toată la Iași, câtă era. Și trebuie să ținem samă și de atmosfera din acest sfârșit de epocă fanariotă, când influența grecească era mai puternică, mai asfixiantă decât oricând — și ea a tot crescut pănă la 1821, — când unii dascăli și boieri ocrotitori puteau nădăjdui să confunde țerile noastre într-o mare Grecie a viitorului, având același spirit elenic ca și celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie deci românește, e vorba numai de traduceri, de prelucrări, de bilețele de dragoste și tânguiri de o melancolie obosită și netrebnică.

Astfel ținuturile moldovenești din răsărit se desfăcură fără ca pe pământul lor să fi rămas cineva în stare să arăte, într-un timp când nici Iașul nu se pricepea s-o facă, durerea firească pentru sfâșiarea unui popor.

Se vorbește de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hăjdeu (așa-și scria numele). E adevărat că familia — el era fiul unui cărturar foarte distins, care purta, pentru o fire polonizată, numele adevărat polon de Tadeu, pe care îl scria românește cu doi d — își avea o moșie în Basarabia, lângă Hotin, pe lângă multe alte interese de afaceri în Bucovina vecină, de unde, oricum, pornise o înrâurire națională românească. Dar omul foarte învățat, adânc cunoscător al limbii și literaturii rusești, preocupat de chestii istorice și capabil uneori, când era vorba să le dezlege, de a născoci, cu multă dibăcie, documentul trebuitor — ca un romantic plin de ironie ce era — se trăgea dintr-un neam care încă de pe la 1670 părăsise Moldova în suita exilatului domn Ștefan Petriceicu, o rudă, și care de atunci avuse a face cu steaguri străine și cu cărți străine. A fost cunoscut — și, de la Asachi încoace, care l-a tradus și în franțuzește — e foarte admirat, pentru informația, îndoielnică, din el, ca și pentru avântul literar și, mai ales, pentru puternicul sentiment de demnitate națională „moldovenească” ce respiră dintr-însul, discursul lui Alecu Hăjdeu la deschiderea școlilor — rusești — din Hotin. Dar cuvântătorul se interesa mai mult din punct de vedere familial ori din curiozitate de diletant, de trecutul acelei Moldove, al cării sol nu l-a călcat, în viața culturală a căreia nu s-a amestecat și a căreia limbă, în multele-i studii, de trecut și de viață populară, publicate în revistele rusești, n-a întrebuințat-o.

Scrisul basarabean era să plece întăi — pentru a decădea răpede, dar fără ca prin aceasta să înceteze și conștiința românească în această provincie — de la cineva care, cum spune el însuși, a fost totdeauna un desțerat:

Mâhnit și pe gânduri șed posomorât

Cu un dor nespus,

Și-ntristat și dornic, trăind amărât,

Mă uit spre Apus...

Acolo îi viața!

Acolo-i speranța!

Să fim fericiți

De-am fi toți uniți!

Eu, tânăr fiind,

Acolo lăsând

Strămoșești mormânturi, frați ce mă iubea

Și plină de grații pe Moldova mea

Dornic părăsind.

Născut poate în Iași, fiu de boierinaș moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit Iacov Stamati, cunoscător al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în dialogul cocoanei, cilibiului și dascălului învățăcel al școlii domnești din capitala Moldovei, Constantin Stamati rămâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în toată firea.

O despărțire fără revedere? O izolare? „Cordunul” cel nou al carantinei împărătești tăind comunicația cu țara rămasă „turcilor”? Planuri de noi cetăți otomane de-a lungul Prutului? Da, însă soarta a vrut ca relațiile, brusc și nemilos întrerupte, între cele două fărâmi ale Moldovei lui Ștefan cel Mare să fie reluate după câțiva ani abia.

La 1821 izbucnește dincoace mișcarea grecilor. Românii nu se raliază la dânsa. Peste carantină, familii boierești, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul Veniamin se adăpostește la Colincăuți; Dinu Negruzzi, cu toți ai lui, între care viitorul scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se află, un timp, la Șărăuți, în aceleași părți ale Hotinului. Atâția părăsesc chiar sălașul lor de la țară pentru a vedea Chișinăul, unde nouă ani de stăpânire rusească nu aduseseră decât doar lărgirea stradelor și ridicarea câtorva clădiri administrative, vechiul oraș moldovenesc, fără înfățișare de capitală, fiind „deșert și tăcut” și înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotoși și doritori de a se mângâia prin petreceri.

Atunci Pușkin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre țigani vagabonzi și țigance amoroase, despre greci geloși și despre tovarășele lor neastâmpărate, și se arată încă vechea casă boierească în care a vegetat. Cei dintăi fii de boieri cari se pregăteau de cariere, între ei Alecu Donici, în așteptarea unei situații în armată, priveau cu admirație pe geniul întunecat al byronismului moscovit, și Negruzzi n-a uitat niciodată vedenia. Stamati învăța limba noilor oficialități și se pregătea a traduce pe Pușkin însuși, pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crîlov, probabil pe Chemnițer și Dimitriev, pe prozatorul Sirovski.

Apoi, de la 1823 încoace, lumea se întoarse în Moldova. În sfârșit — izolarea? Nu. Căci, la 1828, în legătură cu greutățile din Orient, noul țar Nicolae făcea ca trupele lui să treacă Prutul — și ele erau să rămâie în Principate nu mai puțin de șase ani, în cursul cărora aceiași ruși au fost într-o Moldovă și cealaltă.

Atunci pentru întăia oară Stamati trece hotarul și vede, între altele, iarmarocul din Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literară, descrie și acest pitoresc amestec de rase și de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldovenească în tendințe, își ia astfel o dată sigură de plecare.

Share on Twitter Share on Facebook