V

Trei județe basarabene fuseseră căpătate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la Paris, deși Austria, din motive pe care le înțelegem, ar fi vrut să se adauge principatului, a cărui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreagă, formându-se astfel un puternic stat clientelar. Nu erau județele cele mai bune; dacă la Cahul, pe Prut, tradițiile românești nu fuseră întrerupte măcar o clipă, regiunea de la răsărit a fost, mult timp, raia turcească, loc gol pentru rătăcirile prădalnice ale tatarilor și apoi sălașul acestora, Bugeacul lor, sămănat cu sate de indigeni meniți robiei. Încă de pe la 1770, într-unul din războaiele lor cu turcii, rușii sfărâmaseră acest cuib, dar, provincia nerămâindu-li și turcii revenind în cetăți, pe care le întăriră și mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a întâmplat ce nu stătea în planurile nimănuia din străini: întinderea elementului românesc din vecinătate. El era însă destul de rar pentru ca rușii, stăpâni după pacea de la 1812, să poată așeza la 1829 bulgarii compromiși cu dânșii, pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria propriu-zisă, îi luaseră cu sine și-i colonizară aici. Și alte nații fuseseră așezate prin aceste părți, împestrițând caracterul național al țerii.

Guvernul românesc, care era să rămâie până la o nouă expropriere, în 1878, ar fi putut face deci o operă națională, atrăgând în Basarabia sa ce era mai bun în cealaltă și exercitând de acolo asupra părților vecine o necontenită și puternică influență culturală. Nu a făcut-o însă, poate de frica uriașului vecin, poate din orientalism zăbavnic — ce ni sunt nouă douăzeci de ani!, — poate din marele nostru păcat politic, lipsa de concepție. Nici episcopia cea nouă a Dunării de Jos (opusă celei rusești de la Akkerman) n-a avut decât doar meritul de a fi apropiat de cultura noastră pe câțiva bulgari, cari s-au grăbit apoi să se spele de dânsa.

Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunării ori nu, a fost același lucru pentru întregimea Basarabiei supt raportul care ne preocupă aici.

Totuși de la sine — și în aceasta stă însemnătatea lucrului — cele trei părți din țară rămase supt ruși continuară, în forme modeste, și cu toată lipsa unor oameni distinși, capabili de a conduce, vechea direcție culturală moldovenească.

Prin colțuri de provincie se urmă desigur cu obiceiul satirelor versificate, în năcazul unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucăriei, care era să se tipărească și să se împartă „la dughiana lui Carabet din Bălți, fără plată”. Să nu uităm că acte judecătorești se alcătuiau în părțile Hotinului în românește încă la 1823 (v. memoriul mieu Din ținuturile pierdute, în „Analele Academiei Române” pe 1912, p. 81 și urm.) și că acte particulare, de prezintat instanțelor judecătorești, se întâmpină pănă către 1840, că, în sfârșit, procesele pentru moșii care se tărăgănesc pănă după 1850, pănă la războiul Crimeii (procesul mănăstirii Neamțului, de ex.; v. ultimul memoriu ce am tipărit în aceleași „Anale” în 1916), aduceau necontenit contactul cu părțile împricinate ori cu împuterniciții, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a cărui corespondență — și de la Petersburg — am descoperit-o și publicat-o în parte, un M. Kogălniceanu, un Constantin Hurmuzaki, din Bucovina.

Biserica însăși păstra măcar în parte vechile ei datine. La 1867 foaia eparhială din Chișinău apărea și românește, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaște că „limba moldovenească se întrebuințează în Basarabia”, că e „limba de loc”, se scuzează nedreptățile Rusiei oficiale față de neamul întreg; se pomenește nemulțămirea socială după 1812 a țeranilor, pe cari a trebuit să-i potolească Gavriil Bănulescu, cu „gramată de liniștire tipărită pe limba moldovenească”; se înseamnă, în sfârșit, cărți „jumătate rusește și jumătate moldovenește”, ca Bucvariul, Pentru credință și viață creștinească; este și un Ceaslov numai moldovenesc. Pănă la 1870 foaia a păstrat același caracter (v. articolul mieu în „Drum drept”, I, pp. 68-73).

Scrisorile particulare în românește continuă; am tipărit din ele și pănă la 1871. Deși nu erau școli românești, cutare student care merge la Kiev să învețe astronomie, după ce isprăvește gimnaziul rusesc din Chișinău, își formează o ortografie cuminte cu litere latine și, la observația că și-a uitat limba, răspunde, la 1864: „În scrisoarea n-l 1, tu-i ceti că eu am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că singur poți să judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot că nu. Tu cum socoți?” Nu știm răspunsul colegului rămas acasă, dar noi cari i-am cetit mărturisirile spunem ca și dânsul: nu. (Din ținuturile pierdute, pp. 74-86 și urm.).

Peste șapte ani după ultima din aceste simple răvașe românești pierdem Basarabia de Jos. Într-o carte de o valoare deosebită, plină de idei și de informație, d. State Dragomir, artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a arătat (Din Basarabia, Iași, 1908, p. 115 și urm.) cu ce sfășiere de inimă s-au desfăcut de noi părțile Cahulului. După noua hrăpire însă cei de acolo au continuat a-și trimete fetele la școlile din Galați, și la 1888 aveam în Liceul Internat din Iași coleg pe d. Dragomir înainte de a avea la Școala Normală superioară coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan.

A urmat o epocă de socialism în Basarabia. Tineretul întreg a fost cuprins de această mișcare. Dar orice agitație la un popor supus, ori pentru ce idei ar porni, duce neapărat, pe nesimțite, la rana cea adevărată și la durerea cea mare.

Așa s-a întâmplat și cu Basarabia. Deci ceea ce a liberat-o n-a fost această zgomotoasă imitare superficială a socialismului străin, ci adânca dezvoltare organică, care a ieșit la vremea sa și în față, și tinde a-l înlocui cu totul.

Cred că am dovedit-o.