IV

Războiul Crimeii, evacuarea Principatelor de trupele rusești care începuseră un nou război cu Turcia, ocupând pământul ce ni mai rămăsese, aduseră o nouă manifestare a sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aștepta cu greu după ce preocupările „moldovenești” acolo ajunseseră acum, în scăderea lor, la gramatica „vlaho-moldovenească” a lui Hâncu și la Alcătuirile lui I. Sârbu.

Cântând „Moldova”, „țara frumoasă”, „pământul bun și îmbielșugat”,

unde e mândru că străinului „inima-i sare din loc” când vede „moldoveanca” din care va face soția lui, — poetul de la Chișinău nu înțelege decât colțul său basarabean, și doar dacă într-una din puținele lui fabule originale, Străina floricică, el arată în chip ascuns că inima lui dorea o mai largă patrie:

În prevederea putinței unui alt viitor, dacă nu va vibra cântărețul de la 1852 al acestei dureri, care pare a-și fi încheiat peste puțin zilele tulburate și amărâte — căci și fără influența unei atmosfere pesimiste din literatura contemporană rusească, el se pare a nu fi gustat mult din fericirea lui — se va găsi cine să exprime un nou și cutezător ideal.

Nu tânărul „basarabean” (născut la Cristineștii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdău, viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdău (de unde B.P. Hasdeu), care-și făcuse studiile la Harkov, într-un mediu cu totul străin, de a trebuit să-și învețe din nou limba părintească, pentru a-i aduce pe urmă așa de mari servicii, ca învățat și chiar ca poet. Stăpânit cu desăvârșire de spiritul satiric, demonic al „inteligenței” rusești de atunci, care avea ca model existența tragică a unui Pușkin, a unui Lermontov, desprețuind viața în sine prea mult ca să și poată recunoaște în relativitățile zădărniciei și urâciunii ei o chemare, el venea, abia după realipirea la Moldova a celor trei județe de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o carieră mare și tulburată de pasiuni ca judecător la Cahul. Ziarul plănuit de el în frământările pentru constituirea unei țeri unite și liberale, România, având un program potrivit cu aspirațiile tineretului din Iași pe acea vreme, n-a apărut niciodată, iar cele dintăi publicații ale aceluia care se înfățișa ca un genial prinț exilat, întors în moștenirea sa pierdută, Foaia de istorie română, n-avea în sine nimic special basarabean și prea puțin chiar în legătură cu nevoile societății pentru care apărea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba cunoaștere a limbii înseși în care era redactată revista, care cuprindea totuși cea dintăi dovadă a unei erudiții incomparabile și a unui spirit cu totul superior.

Altfel e cu Stamati. Bătrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o adaptare la împrejurările noi, reîncepe încă din 1853, fără îndemn, se pare, ci din propria dorință de a folosi nației sale în noul pas înainte pe care-l făcea, colaborația sa la publicațiile moldovenești: almanahuri, calendare. Bucățile pe care le alege pentru aceasta, revizuind și întregind, transpuind adesea în alt spirit lucrări mai vechi, au un caracter istoric luptător. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul care, „nenorocos”, „tovarăși n-are”, ci este ca

— apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor săi cărunți. Și, când, la 1867-8, stăruințile harnicului Codrescu, care păstra din luptele pentru Unire și libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma morții, să se hotărască a publica, supt titlul de Muza românească (nu: „moldovenească”) din care a ieșit, de pe urma încetării lui din viață, un singur volum — o sumă de scrieri, în versuri și proză apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt național în sufletul acestui singuratec și uitat.

„Desțeratul din Moldova în copilăria sa”, care cerea la 1863 „clasă de studii naționale la gimnazii” (p. 525), nu mai cântă pe vechea „lăută a Moldovei”, care „ținea hangul la ospețele domnilor”, ci se gândește la Vrancea liberă, la Roman de acolo, eroul „Daciei”, la dacoromâni, la „scumpa noastră țară Daco-România” (p. 37). Dorul de patrie va fi dedicat, în 1861, „României”, și moto cuprinde această „doină veche” — și nu prea veche — a „unui prizonier la tatari”, căruia și fumul țerii sale i se pare dulce și mirositor:

Și ca să arăte robul că măcar pentru urmașii săi pot veni alte zile, el îmbracă lupta între romanitate și slavismul rusesc în frumoasa alegorie poetică a lui Dragoș tinerelul domn român, Făt-Frumos moldovean, care merge să răpuie, în adăpostul lui de la Cetatea Albă, — cetatea de doi zmei păzită — pe păgânul (p. 33) Vronța uriașul, care ascundea acolo „Dochia răpită” — fărâma „basarabeană” a Daciei.