Lecția a viii-a Atitudinea francezilor față de vecini

Să cercetăm acuma care a fost atitudinea de la început a „filosofilor”, a revoluționarilor cari transformaseră Statele Generale în ceia ce nu se gândise a face Ludovic al XVI-lea, în „Adunare Națională”. Am văzut ce era de jur împrejurul acestei Francii pe cale de a se revoluționa, ce se putea aștepta, față de încercarea revoluționară, din partea populației țărilor vecine.

Acum trebuie să se vadă în însăși societatea aceasta care era pe cale de a schimba complect Franța, care era atitudinea față de vecini, pentru a ni da samă dacă într-adevăr Revoluția fran-cesă a avut de la început intenția de a lărgi hotarele țării sau de a aduce o solie de libertate celor cari până atunci erau, ori se credeau că sunt, supt apăsarea unui tiran.

Cea dintâi observație de făcut în această privință este că Adunarea Națională nu era pregătită pentru niciun rol, nici măcar pentru rolul de transformare internă. Transformarea aceasta internă a venit printr-o se-n'p de surprinderi și actele cele mai importante ale ei, de o importanță relativă din punctul ei de vedere, dar desigur importante în ce privește desfășurarea împrejurărilor revoluționare au fost luate și ele fără să fi știut nimeni ce se va petrece. Am urmărit cândva în amănunte ceia ce s-a întâmplat în noaptea, de la începutul lui August 1789, în care unii cred că s-a desființat regimul feudal, care nu exista de multă vreme, ci era vorba numai de „drepturile senioriale”, și atunci reprezintanții clerului și nobilii au părăsit aceste drepturi, care aveau o însemnătate foarte redusă și, în orice caz, nu trăia o mare parte din nobilime din veniturile ce puteau fi culese de la acest izvor: în tot cursul acestei ședințe se găsește cineva înaintea neașteptatului și neprevăzutului. Era o întrecere de retorică în domeniul ideologiei.

Prezidarea unei astfel de Adunări se făcea cu totul insuficient, președinții înșiși fiind improvi-sați; program de lucru nu exista, simț de responsabilitate nu se afla la nimeni. E o parte comică în această efervescență, din care a resultat pentru clasele de jos oarecare avantagii.

Fiecare se transformă potrivit cu mediul aprins, nervos în care se găsește. Dar, în condițiile acestea, nu poate fi vorba nici de ordine în domeniul intern și cu atât mai puțin de una în domeniul extern. În ce privește pe cea dintâiu, tot repertoriul lor se terminase foarte răpede: proclamarea Adunării Constituante, înlăturarea drepturilor senioriale, stabilirea ,,drepturilor omului'*.

La 1790, îndată după strămutarea Adunării de la Versailles în capitala părăsită a Franciei, s-a întâmplat că nu veniau deputații; a fost o adevărată fericire că se puteau trimete grijile de legislație la o Adunare care va fi după aceasta Adunarea Legislativă. Până atunci, ceremonii solemne în Câmpul lui Marte, înfrățire înaintea „altarului patriei”, îm-bățișări cu bietul Ludovic al XVI-lea.

Dar, dacă în ordinea internă era așa până la 1792, când s-a declarat războiu Puterilor vecine, dacă în ordinea internă nu era program, nici o activitate urmată, nu era conștiință și simț de responsabilitate, ni putem închipui ce putea să fie în ce privește direcția de politică externă.

Ministrul de Externe era la disposiția Adunării, cum erau toți miniștrii ceilalți, cum era și armata, căreia i se trimeteau deputați în misiune, cu o autoritate mai mare decât autoritatea generalilor.

Astfel, în lucrurile din afară, conștiință și mai slabă decât în cele din interior. Ce se putea crede în provincie, întrece orice închipuire. A crede că grele • chestiuni de politică externă au fost tratate și discutate, aceasta înseamnă să nu fi avut niciun contact direct cu izvoarele. Legăturile cu Anglia, cu Spania nu Intrau în socoteală; cele, așa de importante, cu Italia, cu lumea germană, cu provinciile de la vărsarea Rinului scăpau cu desăvârșire cunoștinții și putin-ții de a prevedea și de a organi-sa a oamenilor Revoluției.

S-ar crede că, de oare ce de la un timp s-au produs mișcări de expansiune, Intrând în războiul care a adus biruință și de acolo au ieșit anexări sau măcar stăpânirea franceză, într-o formă sau alta, s-ar fi căutat a se zgân-dări personal, sau prin cluburile lor, de formațiune nouă, toți vecinii, pentru a pregăti terenul. Lucruri de acestea le vedem în fiecare zi, în vremile aceste triste ale noastre, când fiecare se găsește supt o amenințare și se trimet pretutindeni necontenit agenții. Dar, în cei dintâi doi ani și jumătate ai Revoluției franceze nu se întâlnesc astfel de agenți. Era prinsă toată lumea în truda de a face din nepregătitul și neprevăzutul de la început opera revoluționară care cerea atâta osteneală și ar fi cerut și o înțelegere între oameni care nici aceia n-a existat de la început, pentru că fiecare a lucrat pe sama lui proprie.

Cu toate acestea între Francezii de atunci și între vecinii lor au fost anumite legături, legături care nu erau propriu-vorbind de caracter imperialist în ce privește națiunea franceză însăși, dar în ce privește propagarea unor anumite idei. Si ideia poate fi imperialistă, chiar dacă de ideia aceasta nu se leagă de la început un interes de Stat, pentru că întâi ideia este aceia care trece granița, care câștigă spiritele și, după ce terenul este câștigat prin propaganda ideii, pe urmă vine și interesul național, care, în concurență cu interesul ideologic, ajunge să domine. În timpurile noastre dezvoltarea nazismului german este caracteristică; el a plecat de la o concepție care-l ridica împotriva Sovietelor, ceia ce nu împiedecă, în momentul de față, ca nazismul să meargă înpreună cu Sovietele. Același fenomen ca pe vremea Revoluției france-se. După ce pornește ideia, de la o vreme ea nu este cu desăvârșire stăpână, ci vine ceva din fondul cel vechiu și elementul acesta ajunge să domine.

In privința aceasta am căutat să urmăresc în două cașuri o astfel de propagandă. Pentru cașul întâi nu este așa de mult de spus, cu toate că omul de care e vorba avea foarte multe resurse, o inițiativă foarte îndrăzneață și era capabil de multe lucruri, chiar de a servi o ideie pentru ca să se întoarcă pe urmă împotriva ei. Este vorba de Dumouriez, de fapt un aventurier, care a ajuns general cum se ajungea pe vremea aceia, care s-a trezit comandant al armatei Rinului ca și, altă dată, insignifiantul tânăr nobil de Beauhamais fostul soț al viitoarei Impărătese Iosefina. Dumouriez fusese întrebuințat ca agent pentru Polonia revoluționară, împărțită în această vreme, se întorsese în Franța și prin legăturile sale de club ajunsese să joace un rol mare. În lumea de la gurile Rinului, el a avut anumite legături locale. Conducând ofensiva franceză în această regiune a izbutit să pună stăpânire, după biruința de la Jemmapes, pe Țările de Jos, pe 

Care le-a „revoluționat”. Prin urmare avem a face cu un aventurier, cu un general improvi-sat, cu un propagandist care odinioară servise pe rege și car# acum se consacra în întregime operei revoluționare, care căuta să intre în legături cu oamenii de acolo și a stabilit un regim care a fost foarte simpatic pentru populație când era vorba numai să planteze arbori ai libertății, să se recomande portul bonetei roșii și să se facă discursuri răsunătoare pe tema libertății, dar, pe urmă, când au venit rechisițiile, când au apărut furnisorii de calitatea lui Rapinard, despre care întreba cântecul dacă numele lui vine de la ce face, rapine, sau viceversa, lucrurile s-au schimbat.

Dar mai caracteristic e cașul generalului care a cucerit Savoia. Legăturile lui cu populația merită într-adevăr să fie observate în amănunte și de aceia am căutat să vi le înfățișez aceste amănunte. El a lăsat și memorii care ni arată și felul cum se putea proceda față de populația vecină. Doppet, care fusese la început medic, era din Chambery. Astfel, în loc să vie agentul din Franța care se duce în țara de câștigat, de convertit, de anexat, avem a face cu un om de acolo, care, în urma unor anumite nemulțumiri sau ambiții, vine el în Franța și se pune la disposiția Revoluției, ai carii oameni nu aveau încă astfel de intenții, și îndeplinește apoi acasă la dânsul funcțiunea revoluționară. Cum memoriile lui Doppet sunt. mai întinse și cuprind și acte publice, de acolo căpătăm mai multe informații decât din. memoriile, mai scurte, ale lui Dumouriez. Născut la 1753, el a stat un timp la Chambery, apoi a venit în Franța de a întrat în trupele franceze, și anume în „gardes frangaises”, apoi în cavalerie. O mare parte din oamenii Revoluției franceze sunt de speța aceasta; un trecut amestecat; pornesc într-o direcție, trec în alta; starea lor sufletească este de la început confusă și bolnavă. Doppet se întoarce înapoi, se consacră iar studiilor medicale ; apare la Turin, în Piemont, care avea cu Savoia legături așa de strânse. A stat și în Elveția. Mai târziu îl găsim la Grenoble, unde fuseseră fenomene revoluționare foarte grave. Ajunge prieten cu cineva care era să fie consul al Franciei revoluționare la noi și a cărui corespondență e cuprinsă în colecția noastră Hurmuzaki, Aubert du Bayet; îl ajută la o publicație „patriotică” de azi până mâne, „Annales patriotiques“; are legături și cu Carra, care fusese înainte de aceasta preceptorul copiilor lui Grigore Alexandru Ghica-Vodă, Domnul Moldovei, și a tipărit o „Istorie a Moldovei” în care sunt și observații de present. Legăturile cu Du Bayet, candidat la un consulat în Orient, cu Carra, aventurierul care umblase pe la Curțile fanariote arată și mai clar calitatea oamenilor și a metodelor ce se întrebuințau.

După intrarea în clubul Iacobi nilor, când, la 10 August 1792, s-a dat lovitura hotărîtoare împotriva lui Ludovic al XVI-lea, atacat în castelul său și silit să se refugieze în Adunare, care l-a trimes la Temple într-o situație care era a unui prisonier, Doppet agită pe Svițeri, mercenarii plătiți de rege și foarte credincioși acestuia, ca unul care fusese prin Elveția și avuse relații politice, la Paris, și cu Piemontesi și Elvețieni. Din momentul acesta începe rolul revoluționar al lui Doppet în provincia vecină, dar el nu se adresează Savoiarzilor ca atari, ci, cum oamenii cari au jucat un rol important în Revoluție erau elevii unei școli de tradiție iesuită, care se sprijinia pe cunoașterea antichității grecești și romane interpretată în-tr-un anume fel, la Allobrogi. Tot așa Dumouriez are a face cu Belgii și, la noi, ideia „Daciei” înviate e tot în legătură cu pregătirea arheologică a oamenilor culți din acea vreme, cari trecuseră prin Colegiile iesuite și post-iesuite. Se întemeiază deci un club revoluționar și îndată va fi și o „legiune”, a Allobrogi-lor.

Șeful „legiunii” devine deputat în Convenție, deputat al orașului unde se născuse. Mai târziu răsare ca general de brigadă, și comandant general al armatei care operează în Alpi. Chemat înapoi atunci când se răscoală orașul Lyon, el joacă un rol important în această campanie, până ce e trimes în Pirinei; restul nu interesează: a fost comandant și la Metz. Doppet a lăsat o sumă de opere în toate domeniile. L’âcho des Alpes, studii asupra magnetismului, asupra medicinei, pe lângă lucrări de un caracter mai ușor, pe care le pune alături cu cercetările medicale și cele privitoare la manifestațiile curioase ale fluidelor necunoscute. Putem bănui că n-a fost amestecat și în mișcarea francmasonilor de atunci, fiindcă în Revoluția franceză francmasoneria a avut rol de căpetenie.

Aceasta este calitatea agenților Revoluției franceze. Ei pot să meargă din loc în loc, pot să câștige la un moment dat o popularitate locală, dar e de ajuns să fi străbătut cineva biografia unuia din ei, ca să-și dea samă că nu poate fi vorba de nimic prea serios, căci nu pătrunde cineva astfel în viața unei regiuni locuite de altă populație, iar, în cașul lui Doppet, împrejurările sunt mai favorabile pentru agent, pentru că este un om de acolo care vine și întrebuințează mijloacele Franciei pentru a revoluționa regiunea sa.

Când se iau povestirile franceze asupra celor dintâi atingeri cu regiunile vecine, întâlnesc o mulțime de informații care se pot lua, dar cu foarte multă critică, fără să fie silit cineva numai decât să creadă că este vorba de manifestații sincere și permanente ale populațiilor cu care a intrat întâi în legătură Revoluția. Dintr-o carte asupra Revoluției franceze, a lui Rambaud, scrisă de un Francez, iau astfel următoarele informații cu privire la atitudinea Savoiarzilor îndemnați și împinși de Doppet. O deputăție savoiardă vine la Lyon și cere cocarda tricoloră. Lumea se câștigă foarte răpede în felul acesta. Oamenii naivi cred că este de ajuns să-i dai omului o cocardă, pentru ca' în felul acesta toată alcătuirea lui interioară să fie transformată. Oricum, era altfel decât cocarda albă pe care o purtau emigrații, deveniți oaspeți nesuferiți în țările unde se duceau, nea vând nicio ocupație — și aceasta ar fi fost de ajuns să-i îndemne către o viață destrăbălată, — luând bani pe cari nu-i plătiau, câștigând elemente așa de puțin serioase din locul lor de adăpost. Și unul din motivele pentru care a fost atacată, ușuratic, Franța din 1792 cu încrederea că se va ajunge la mari resultate, a fost că se vedeau Francezii supt forma emigratului, o secătură pretențioasă.

Mai departe se arată cum, pe atunci, une ori, când au pătruns trupele lui Doppet, municipalitatea din Chambery a apărut cu cheile, foarte bucuroasă că poate preda orașul, și puțină vreme după aceasta cineva îi spunea generalului Montesquiou, îni Septembrie din acest an: „noi nu suntem un popor învins, ci un popor liberat”. Se putea întâmpla, mai ales că și legătura între Savoia și Franța era foarte strânsă, și se știe că Savoia pe vremea lui Napoleon al III-lea a fost unită cu Franța. S-a făcut atunci, în 1792, un plebiscit, și cinci sute optzeci și trei de comune au fost pentru anexare.

Intr-o lucrare despre Hohenzolerni: Fedor von Koppen, Die Hohenzollem und das Reich, am găsit un cas caracteristic, La Maiența, în jurul generalului cbmandant, se adunase, în Iulie 1792, o mulțime de lume. Emigrați nu erau, dar asupra acelora de acolo se exercita de mult o influență a acelor emigrați de la Coblenz, și aceștia oameni cu pretenții enorme și fără valoare reală. La un moment dat au început a vorbi între dânșii, și comandantul a spus: toți revoluționarii sunt buni de spânzurat (penddbles).

Femeile oferă părul lor pen~ tru aceasta. Apoi e o întrecere de asigurări ușuratece. Cutare ofițer va duce cu sine trei claponi, dintre cari pe unul îl va mânca la Landau, pe al doilea la Nancy, pe al treilea la Paris. „Cânii” vor fi închiși în casemate. Se dorește un joc cu capete de Iacobini sau măcar un deget al mojicului de Petion. 

Aici avem a face cu fenomene care se petrec înainte de marele războiu din 1792 care s-a făcut în Țările de Jos și la Rin și a dus la neașteptatele biruinți franceze de la Jemmapes și Valmy.