Lecția a VII-a Ce era în jurul Franciei revoluționare

In lecția aceasta o să fie vorba de cea dintâi atitudine a oamenilor Revoluției franceze față de întrebarea aceasta dacă hotarele unui Stat sunt a se schimba sau nu sunt a se schimba, și dacă îndreptățirea aceasta trebuie căutată în domeniul juridic, în domeniul unor obișnuințe medievale din care fac parte și aceste considerații juridice speciale, sau dacă oamenii aceștia ai Revoluției franceze în considerarea chestiunii hotarelor se îndreaptă după altceva.

Pentru a ajunge la cunoașterea stărilor de spirit am întrebuințat această metodă. Am luat pe vecinii Statului francez așa cum se presintă la 1789 și am căutat să văd dacă în apropierea hotarelor acestora ale vechii Francii existau oarecare tendinți de schimbare, care să fi provocat intervenția armatelor franceze și, după aceia, consecințile produse de armatele care intervin : ocupația mai îndelungată, anexarea, ceva asă-mănător cu ceia ce se petrece, din nenorocire» în momentul de față înaintea ochilor noștri intre Rusia și Finlanda, în care se pare că se inventează lucruri ce nu s-au petrecut, se caută a se crea o anumită stare de spirit bolnăvicibasă în mijlocul muncitorimii, pentru ca pe urmă să se spună că armatele rusești întră pe teritoriul finlan-des cu o misiune liberatoare, clasele muncitorești apăsate așteptând cu nerăbdare apariția armatei sovietice. Să vedem dacă la hotarele vechiului Stat franees se găsesc în formațiunile provinciale grupări umane care să aștepte cu nerăbdare o intervenție liberatoare din partea armatelor regalității constituționale, sau, de la 1792 înainte, a armatelor Republicii franceze ieșite din Revoluție. 

Pe urmă vom căuta, în altă lecție, să vedem cari sunt agenții pe cari i-a putut întrebuința Revoluția franceză pentru ca prin ei, ca agitatori politici și ca șefi de armată, să se petreacă anumite schimbări, care ar putea să fie în legătură cu acele anumite stări de spirit și tendinți manifestate în teritoriile vecine.

Să luăm deci harta Franciei, pe singura lăture importantă, care este cea de Est, pentru că laturea cealaltă este a Pirenei-lor, cari sunt un element izolator, deși Ludovic al XlV-lea a putut să spună nepotului său Filip, când acesta a luat coroana Spaniei, că de acum înainte numai sunt Pireneii, dar vorba aceasta a rămas zadarnică, căci, de fapt, supt Filip al V-lea, Spania a păstrat tot vechile ei tradiții, și față de Franța n-a avut altă atitudine decât a Habsburgilor odinioară. Iar, în ce privește granița de Nord, acolo este Canalul Mânecii —, și dintre Englezi se apropie de ia început de Revoluție doar acel Sir Samuel Romii'y, de care a vorbit la 1818 Benjamin Constant, arătîndui legăturile cu însuși Mirabeau—, granița de Apus este Oceanul.

Granița aceasta răsăriteană s-o luăm de la Marea Nordului până la Alpi, ca să vedem ce formațiuni politice erau acolo, care era starea de spirit în aceste formațiuni politice, dacă acolo se manifestă fenomene revoluționare. Insă trebuie să băgăm de samă ca aceste fenomene revoluționare să fie în sensul Revoluției franceze, să fie în esența lor potrivite cu Revoluția franceză, pentru că revoluțiile sunt de multe feluri, și sînt și revoluții conservatoare.

Avem întâi provinciile belgice ale Casei de Austria. Atunci când posesiile habsburgice s-au împărțit, aceste provincii belgice, aceste „Tări-de-Jos“, care erau odinioară în legătură cu Spania, au trecut la Viena, fără să fie, în realitate, o legătură directă, ci numai anumite posibilități de trecere a trupelor, reglementate prin cine știe ce convenții și obișnuințe. De la Viena se guvernează, prin guvernatorii trimeși de împărat aceste Țări-de-Jos.

Ce sînt ele în apropierea anului 1789 ? Cum am spus și într-o lecție precedentă, acolo se păstrează în cea mai mare part.5 așezămintele evului mediu, și psihologia oamenilor cari se află acolo nu se deosebește de cea medievală. Este o nobilime care a rămas pănă în timpurile noastre foarte conservatoare. Statul belgian actual are deci un caracter curios : o înfățișare foarte democratică, cu organi-sații populare socialiste care au dominat în unele împrejurări situația, dar alături de tendin-țile acestea spre o democrație foarte înaintată este o aristocrație care s-a păstrat, și influența foarte adâncă a clerului. În timpul Marelui Războiu, conștiința naționa'ă a Belgiei, care nu putuse răspinge cucerirea germană, de si se luptase cu cea mai mare îndărătnicie împotriva străinului apăsător, conștiința aceasta se cuprinde în doi oameni, dintre cari unul este un șef socialist care a trăit până dă-unăzi, căci a murit acum câteva săptămâni, Van Der Velde, care a fost și la noi la Iași în timpul refugiului nostru și a întărit credința noastră în biruința finală, iar celălalt, un om admirabil, Cardinalul Mercier, care a resistat, prin mijloacele prestigiului Bisericii catolice și prin ale patriotismului său, împotriva ocupației. Când a fost tras la răspundere, el a invocat drepturile sale în calitatea lui de arhiepiscop, de cardinali, și, când oamenii ocupației îi arătau că acțiunea lui este revoluționară, aducea înainte texte, iar, dacă nici textele nu parveniau să convingă pe unii ofițeri germani, observa : „nu este vina mea dacă d-stră nu știți franțuzește”. Lupta poporului belgian a fost reprezintată deci de un șef socialist șl de un cardinal, si aceasta vă spune tot rostul Belgiei. Pe de altă parte, nu poate exista un rege mai popular, mai legat de toată populația de acolo, din toate stratele, decât regele Belgiei, și pe vremea regelui Albert și pe vremea actualului rege Leopold, dar, cu toate acestea, Curtea cuprinde un număr de coborîtori ai marilor familii de odinioară, a căror întreagă atitudine arată cât de mult s-a păstrat până în momentul de față sentimentul acesta al unei foarte vechi și dârze aristocrații. Este apoi o burghesie care în Istorie a lăsat urme glorioase prin resistența față de regii Franciei, ca la Courtray și Rosebecque. Și, în sfârșit, o țărănime de o altă orientare decât a nobilimii sprijinite pe privilegiile de odinioară. Este foarte greu ca într-o țară așa de mică să se găsească forme de viață așa de deosebite și antagonisme profunde care totuși nu primejduiesc țara, precum o primejduiește în oarecare măsură antagonismul dintre elementul valon, de limbă fran-cesă, și elementul flamand, care vorbește un dialect german.

Pe la 1789, situația nu era ace--asi în deosebitele provincii, pentru că viitoarea Belgie era o colecție de provincii și fiecare din provinciile acestea, Brabantul, Hainaut, Flandra, Limbourg, avea altă origine istorică, altă dezvoltare și altă tradiție. Și, cum spuneam în altă lecție, toate deosebitele teritorii pe care le stăpânia Casa de Austria își aveau zestrea lor ereditară deosebită. De zestrea aceasta a lor istorică nu se poate atinge Suveranul. Iosif al II-lea a vrut să introducă anumite reforme, care, din punctul de vedere al rațiunii, al filantropiei, al avantagiilor materiale, evident că se puteau aprecia, însă locuitorii Țârilor-de-Jos, indiferent de clasa lor, n-au vrut să primească reformele lui, și împotrivirea aceasta față de reforme a mers așa de departe, încât s-au produs fenomene revoluționare. În frunte au fost intelectualii aparținând clasei mijlocii. Cutare avocat, Van der Noot, pe care-l întâlnește cineva apoi la Paris, a fost silit să fugă și a fost primit în mediul revoluționar. Dar avocatul acesta revoluționar din Țările-de-Jos, care avuse un rol esențial în ce privește lupta contra reformelor împăratului, n-are, sufletește, nimic a face cu oamenii Revoluției. Aceștia plecau de la un crez raționalist: pentru dâhșii trecutul n-are nici-o valoare, o îndreptățire istorică nu însemna nimic, pe când rebelii din Țările-de-Jos presintau contrariul, privilegiile fiind pentru ei lucrul de căpetenie, moștenirea istorică, aceia ce trebuie să birue; rațiunea era liberă să judece cu logica ei, dar aceasta nu angajează oameni cari sint deprinși să judece altfel și al căror patriotism consistă in a se păstra formele vechi neatinse.

Deci, în unele împrejurări, „Belgienii** aceștia pot să folosească Revoluției franceze și Revoluția franceză poate să se folosească împotriva Casei de Austria de această nemulțămire și de forma revoluționară în care ea s-a. îmbrăcat, dar aceasta nu înseamnă că locuitorii din Țările-de-Jos ar fi dorit intervenția revoluționarilor francezi, că ar fi prevăzut o schimbare a stărilor de lucruri care să fie determinată de ideile dominante în Franța de la 1789 și la 1792, când intrară Francezii acolo, să fi tins la o uniformisare a felului de viață politic în aceste două țări, așa de deosebite între dânsele.

Este, apoi, o altă țară în părțile acestea care a avut și relații foarte rele cu Franța, pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, când, ca astăzi, Olanda a fost inundată pentru ca pătrunderea armatelor franceze să fie împiedecată, și deci nu se poate zice că intre Olanda și Franța ar fi fost tradiții istorice comune. Aceasta cu toate că și în Olanda a fost o mișcare revoluționară. Acolo era un curent pe care l-am putea numi democratic și, pe lângă aceasta, tendința, tot mai „monarhică”, pe care de multă vreme me o manifesta stathuderul. Stathuderul era succesorul guvernatorului spaniol de pe vremuri, pentru ca și Olanda, ca și viitoarea Belgie, a fost cândva provincie spaniolă. În lupta aceasta a învins partidul sprijinit de Prusia pe acela care, de ia suirea pe tron a lui Wilem de Orange, se sprijină pe Anglia. Erau niște legături de familie prin căsătorie între stathuderul de pe la 1780 și dinastia prusiană, și succesorul lui Frederic al IIlea, Frederic Wilhelm al II-lea, a trimes deci armatele sale, supt conducerea ducelui de Braunschweig, care, față de slabele mijloace de apărare ale Olandesilor, a câștigat ușor biruința uneia dintre cele mab bune armate din lume. Exista deci acolo o revoluție și acum rămăsese o stare de spirit postrevoluționară, ca oriunde a fost o revoluție care n-a izbutit și o apăsare a căzut grea asupra populației care nu mai poate urmări scopurile el. Dar și aici punctul de vedere al Olandesi-lor în revoluția lor n-are nimic a face cu acei raționalism al Revoluției franceze.

Oiandesii sunt un popor foarte conservativ și acum, și lucrul are avantagii, cum și desavantagii. Astfel, aceasta a produs în timpurile noastre protestările violente, foarte interesante supt raportul literar, ale unuia dintre cei mai însemnați scriitori în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Multatuli, (Dekker), care fusese întrebuințat in guvernarea Indiilor olandese și de acolo protestase împotriva apăsării Ia care era supusă populația indigenă; o mare parte dintre Olandesi nu s-au împăcat nici până acum cu gloria lui Muiitatuli. Vedeți: dacă un om se ridică în lumea aceasta olandesă împotriva vieții îndătinate, societatea îl răspinge. Chiar monarhismul Or landei, iubirea de care este înconjurată regina Wilhelmina, moștenitoarea Iuliana, copiii pe cari îi are ea, arată, cu toată existența unui partid, socialist, unui partid comunist și chiar unui partid catolic, în țâra care și-a căpătat independența prin lupta calvinismului împotriva catolicismului impus Țărilor-de-jos, că Olanda este o țară conservativă.

Care este conclusia lucrurilor spuse până acum? La granița de Nord-Est a Franciei, în adevăr sunt fenomene revoluționare, care, de altfel, se transmit de la o țară la alta, dar să nu credem câtuși de puțin că basa acestor mișcări revoluționare e în sensul francez, că se dorește o schimbare de lucruri care să transforme totul, așa cum tindea să se transforme Franța în acel moment.

Dacă se coboară cineva mai jos, va găsi în regiunea Rinului mijlociu o mulțime de mici formațiuni medievale. În Alsacia, autoritatea prinților din Imperiul german era de un caracter foarte învechit și desigur neplăcut pentru populație, întru cât poate fi ceva neplăcut atunci când te-ai obișnuit cu dânsul. Și unul din motivele pentru care Franța revoluționară a intrat în războiu cu Europa a fost chestiunea drepturilor pe care le aveau prinții germani în Alsacia. Alsacia era provincie franoesă încă din Războiul de treizeci de ani, și, când s-au introdus reformele Revoluției, prinții aceștia au protestat la organele de drept ale Confederației germanice, iar de aici au ieșit anumite fricțiuni care au contribuit la începerea ostilităților. În regiunea aceasta erau si prinți eclesiastici, cari aveau venituri mari și au dezvoltat o activitate de civilizație foarte înaintată, cu construcții arhitehtonice îndrăznețe și’ costisitoare prin împodobirea acestor palate cu toate mijloacele pe care le putea da marea dezvoltare artistică a secolului al XVHI-lea.

Veți întreba : lumea aceasta era ea mulțămită sau nemulță-mită, căuta ea să pătrundă la ei Francezii pentru a li aduce libertatea ? Răspunsul trebuie să fie că, în condițiile acestea restrânse și modeste în care trăiau, oameriii erau în genere foarte mulțămiți. Aceasta o putem constata și într-un cas particular, pe care noi îl putem urmări cu mai multă atenție și cu oarecare simpatie pentru că este în legătură cu istoria Dinastiei noastre, și în ce privește pe Hohenzollemii catolici de la Rin, și în ce privește familia de Wied, din care a’ venit regina Elisabeta. Hohenzollernii aceștia de la Singmaringen erau foarte populari; cu toate că asupra orășelului foarte modest se ridica un castel imens, castelul nu era privit cu ochi răi de populație. Toți Hohenzollernii au fost încunjurați pănă în timpul din urmă, de șl Casa aceasta renană a Hohenzollemllor și-a sacrificat suveranitatea și a trecut toate drepturile ei de stăpânire asuDra regelui Prusiei, de simpatie, fiind considerați și mal târziu ca șefi naturali ai regiunii. De Casa de Wied m-am ocupat în deosebi vorbind de regina Elisabeta, după cartea ei Mein Penatenwinkel. Evident că erau și foarte multe lucruri învechite, unele duioase, altele ridicole, pentru că lucrurile învechite se compun din ambele aceste elemente, era un fel de autoritate ca în fundul evului mediu. Ce viață tristă a dus viitoarea Elisabeta a României atunci când, acasă, era silită să învețe o mulțime de lucruri care nu sunt în legătură cu formarea unui suflet femeiesc! Era un adevărat supliciu pentru copii, într-o lume care samănă întru câtva, dar potrivit cu vremea, cu aceia ne care o găsim în memoriile marchisei de Bayreuth, sora lui Frederic al II-lea, așa de rău tratată în familia soțului ei, trebuind să intervină iine ori pentru ca socrul să nu ia la bătaie pe fiul său, iar, în ce privește sentimentele pe care le avea pentru dânsa familia ei de la Berlin, ea le-a simțit pe urmă, când o lăsau aproape să moară de foame, deși era o femeie foarte simpatică, foarte inteligentă, care merita o altă • soartă. Intre ce spune markgrafina și între ce mărturisește regina Elisabeta este desigur o foarte mare asămănare. Dar cu toate acestea familia de Wied era iubită acolo : tatăl ?i mama reginei Elisabeta, copiiij acestora, între cari Elisabeta însăși. Aduc înainte, aici, lucruri care fac parte din secolul al XlX-lea mai înaintat, pentru că atunci avem mai multe lămuriri, dar cum era pe la 1850—60, pe vremea știrilor acestora de-, spre familia de Wied, tot așa era și cu o jumătate de secol înainte.

Acolo erau și orașe libere, ca Frankfurtul, și putem cunoaște foarte bine ce era la Frankfurt pe vremea aceasta prin multele lămuriri care s-au strâns în jurul familiei lui Goethe. Avem scrisorile lui Frâu Aja, mama poetului, care spune multe lucruri cam alandala, dar câteva din dânsele interesante, ca de la o femeie foarte formalistă, pe de o parte, iar, pe de alta, trecând peste toate formele, cum era, in genere, burghesia din Frankfurt pe vremea aceia. Avem și scrisorile tatălui lui Goethe, om de o inteligență mediocră. Avem, În sfârșit, și scrisorile foarte interesantei surori a lui Goethe, Cornelia. Aici nu era spirit revoluționar de loc, la burghesii aceștia pentru cari cea mai mare satisfacție era doar Dieta imperială de alegere, la care veniau toți prinții cu caleștile lor aurite, aducând cu ei o cheltuială de lux, și locuitorii doriau poate să trăiască împăratul cât mai puțin, pentru ca să vie o nouă petrecere în localitate. Era acolo și o burghesie de origine franceză, foarte influentă o bucată de vreme, care stătea în fruntea societății de acolo, și mal erau apoi mulți Evrei: Rothschilzii vin de acolo. Pentru ca să se știe ce era Evreimea aceasta de acolo și din alte părți, n-are decât să ia cineva amintirile lui Heine, cu Evreii lui bogați și Evreii săraci din cari făcea parte, zugrăviți cu un amestec de duioșie și de ridicol.

Goethe însuși a înfățișat jnai târziu starea de spirit creată prin influența Revoluției franceze, când Revoluția a fost aproape, și orașe ca Maiența fură ocupate. Ocupația franceză a fost primită cu plăcere, dar nu din punctul de vedere revoluționar. Francezii mai fuseseră pe acolo și ei reprezintau încă, după tradiție, o oarecare eleganță, așa încât în lumea femeiască erau foarte bine primiți, lăsând și amintiri vii.

Dacă se coboară cineva mai jos, în lumea elvețiană, care este în cea mai mare parte germană, nefiind decât continuarea vieții renane între Strasbourg și Basel, aici este un Spiesbuergerthum care se urmează și până acum, cu orașe liniștite ca Berna, cu casele vechi supt arcade, prăvălioare mărunte în care se vorbește cu clienții ca în familie și distracția în’ jurul gropii urșilor de import.

Geneva o lăsăm de o parte; acolo există un spirit revoluționar, dar nu în sens francez, raționalist, căutând o nouă stare de lucruri perfect logică și provocând din partea întemeietorilor acestui regim revoluționar o tendință de expansiune. Geneva este în adevăr foarte interesantă. În încercarea mea de Istorie Universală, în volumul care cuprinde Revoluția franceză. am arătat întâia oară, — cum cred că tot întâia oară s-au pus în legătură cu Revoluția franceză fenomenele din Țările-de-Jos șl din Olanda, care, de altminteri, sunt pretutindeni presintate, dar fără legătură cu Revoluția, ca În foarte buna veche Istorie a secolului al XVIII-lea, tradusă și în franțuzește, de Schlosser,— ce este comun între fenomenul revoluționar general de atunci și între Istoria specială a Genevei. Geneva calvină, în care trăiește încă feribilu1 stăpân absolut, necruțător pănă la trimete-rea la eșafod, care este Calvin, e cel mai conservativ oraș care se noate .închipui. Aici e lupta îndărătnică a vechilor familii împotriva oricării încercări de reformă; toți cei veniți de aiurea, în mare parte din Franța, nu erau admiși în viața publică. Rousseau, care este presintat de obiceiu ca fiind un cugetător radical,—în anume sens, în sensul raționalist, este revoluționar —, iscălia : „cetățean al Genevei14. Dar aceasta însemna privilegiul: el a părăsit Geneva, s-a așezat la Paris și. cu toate acestea, păstra titlul acesta, precum poate ar fi făcut-o cu acelea de baron și de conte. Tot planul revoluționar al lui Rousseau este făcut nu pentru o mare țară de vre-o treizeci de» milioane, ca Franța, ci pentru un mic oraș, cum era Geneva. A scoate pe Rousseau din genevismul lui originar, aceasta înseamnă a nu-l înțelege de loc. În Franța, el a fost totdeauna un străin, un străin curios și interesant, care nu și-a găsit niciodată așezarea acolo, și de aceia ușor i-a fost să treacă în Anglia, unde a stat o bucată de vreme. Am putea spune chiar că el a fost totdeauna pe ducă în societatea franceză, unde nu și-a căpătat nicio profesie și, în orice cas, n-a fost legat de niciuna, nici când era, într-un rând, secretai? al reprezintantului Franciei la Veneția și-i făcea rapoartele, ceia ce este datoria secretarului, numai cât, pe când secretarul nu trebuie să o spună, el a spus-o și a trebuit să plece și de acolo, trăind pe urmă și pe sama unor anumite persoane feminine.

Aceasta era Geneva, și au fost acolo intervenții militate supt vechiul regim francez, ca și o intervenție militară a regelui Sardiniei, fostul duce de Savoia, care de atâtea ori dorise să anexeze Geneva la Statele sale, fiindcă lupta aceasta producea o stare de anarhie primejdioasă pentru toți vecinii.

In Geneva era deci o stare de revoluție, numai cât starea aceasta revoluționară din Geneva nu avea, nici ea, nimic a face cu felul de a gândi al Franciei anterevoluționare și cu tendin-țile Revoluției franceze. Francezii n-au fost chemați la Geneva; ei au venit într-un anume moment, dar venirea acestor catolici, a acestor oameni de purtări mai libere, a acestor „stricați“, cum judecau Genevesii, a fost privită cu antipatie.

Mai e necesar, revenind la granița Pireneilor, să spun că dincolo de dânsa era un popor care ura adânc, și din gelosie, pe Francezi ? Cu toată dinastia franceză, înrudită și cu familii italiene, vechea Spanie a perseverat, cum spuneam, în aceiași isolare. Și, când vor veni Francezii, mai târziu, ei vor fi primiți foarte rău. Aceștia erau ateii, oamenii lipsiți de credință, anarhiștii, cari dărâmau orice ordine materială și morală. Nici măcar în Catalonia n-au fost chemați Francezii, deși această regiune, care este o țară, a manifestat dorința de a forma cel puțin un Stat autonomjn secolul al XVII-lea și Francezii lui Ludovic al XIV-lea au fost chemați acolo. Vom vedea mai târziu, în războaiele lui Napoleon, cum populația întreagă s-a ridicat împotriva lor, până la așa-numiții „invisibili“, cari trăgeau din dosul copacilor și stâncilor.

Astfel Francezii n-au fost poftiți nicăiri în epoca Revoluției cele mari pentru a începe o operă de pătrundere militară ?’i de expansiune politică.

Vom vedea acum dacă Francezii ei înșiși aveau tendința de a trece hotarele și ce au înțeles, pe urmă, să facă dincolo ie hotarele încălcate.