Lecția a X-a Bonaparte și imperialismul

Venim acum la una din părțile cele mai interesante ale materiei pe care sunt chemat s-o înfățișez și anume al imperialismul care ar fi de căutat 'n ce privește acțiunea lui Bonaparte, devenit mai târziu împăratul Napoleon.

In privința aceasta sunt unele observații de făcut încă de’a început. S-ar putea crede că acțiunea lui Bonaparte în Italia, pe ui mă în Egipt, mai târziu, după întoarcerea din Egipt, la Paris, cit răsturnarea regimului putred și fără autoritate al Direetoriu-lui, pentru a fi înlocuit cu un regim personal de strictă și fecundă dictatură, a pornit din-tr-un plan și că este manifestarea unei personalități, care de la început ar fi avut în vedere ceva corespunzând cu Imperiul aproape general european, până la stepele rusești, pe care a isbu-tit să-l întemeieze, cu o muțime de formații clientelare.

Cred că părerea „aceasta nu este îndreptățită și că acela care pare de atâtea ori a conduc-e împrejurările, dând ilusia că totul pleacă de la inițiativa sa personală, a fost mai mult decât odată dus da împrejurările înseși. Piin urmare este vorba de o carieră care n-a fost pregătită, prevăzută, urmărită cu atenție și servind să manifeste de'a un capăt la altul o personalitate cu totul extraordinară. Mersul general al lucrurilor în Europa în perioada a doua a Revoluției franceze l-a prins și îndreptat în direcții la care ei nu s-a gândit.

Dar, înainte de a ajunge la aceasta, să ne gândim la ceia ce a pregătit acțiunea lui de anexări, pentru că vom vedea că el nu este cel dintâi anexionist. Revoluția franceză la început trebuia să respecte toate națiunile și să nu calce alte teritorii decât pentru a li adUce libertatea, lăsând pe oamenii de acolo să urmărească scopurile lor și să ducă o viață sprijinită, dacă nu pe tradițiile istorice, pe care epoca aceasta nu le admitea, cel puțin pe nevoile lor, cu îndreptarea lor firească. La început așa a fost, nicăeri, în ce s-a păstrat scris din această vreme, nu se vede tendința din partea revoluționarilor francezi de a îndep'ini o operă de transformare a Europei și anume în sensul intereselor fiancese. Prin urmare e lucru sigur că, până la un timp, nu se întâlnește nimic de acest fel, și cu toate acestea îndată s-a ajuns la anexiuni.

Să vedem cele dintâi anexiuni făcute și, cum, în momentul de față, s-au făcut atâtea anexiuni, e bine să vedem cum S-au înfățișat lucrurile acestea în trecut, pentrucă, dacă astfel de idei se întâlnesc în timpurile noastre, cel puțin cei cari le manifestă să nu poată fi în dreptăț.'ți prin aceia că și altă dată rrj'șcâri omenești generoase au isprăvit așa. Supt Revoluția franceză singura anexiune a fost aceia a Țărllorde-Jos austriece, al căror regim și a’.e căror împotriviri față de Iosif al II-lea le-am văzut.

Trupele franceze, în lupta des-4 chisă de Prusia și Austria împotriva Franciei regale și apoi contra Republicei, au găsit aici un teritoriu unde fusese o revoluție și în regiunea aceasta o populație de un îndoit caracter: pe ae o parte Va oni de limbă fran-ctsă, pe de alta Flamanzi, dar viața generală în aceste Țări-de-Jos’ austriece, avea caracterul francez, scisiunea aceasta de caracter național trebuind să se producă numai târziu în vremea noastră.

Ele au putut să se întrebe ce e de făcut Din punct de vedere militar, regiunea nu se putea părăsi de pe o zi pe alta. Când s-a făcut împărțirea Flandrei pe vremea lui Ludovic al XlV-lea, o parte a ajuns la Franța, cealaltă a rămas dincolo de granița franceză. Era deci o întoarcere după 1792 la unitatea Flandrei, vechiul comitat cu un rol așa mare în evul mediu.

Pe de altă parte, în pătrundetea lor, Francezii au văzut la 1795 că n-a fost o oposiție din partea locuitorilor. Oamepii Revoluției au procedat deci la anexiune: un număr oarecare de departamente s-au creat și acolo, departamente care nu aveau nimic istoric; toate formele feudale de odinioară au fost uitate, pentru a se crea regiuni noi după motive, geografice, ceia ce se părea foarte firesc. Că, mai târziu, sistemul francez de rechisiții, impuse de necesitățile timpului, de condițiile în care se purta războiul atunci, au provocat nemulțămiri și de aici au rezultat anumite situații, care nici nu s-au manifestat prea clar, aceasta este adevărat. Dar la început n-a fost tocmai așa.

In ce privește Italia, acolo s-au creat, în 1796—7, Republici sucursale, întrebuințându-se nomenclaturi geografice; Cisalpina, Transpadană, Cispadana. Dar acestea derivă din însăși acțiunea împotriva Austriei, care nu mai putea fi dusă în Țările-de-Jcs, unde se ajunsese la hotarele Olandei și la posesiunile regelui Prusiei. 

Acesta este sensul, din punctul nostru de vedere, al Revoluției franceze supt regimul Legislativei, supt al lui Robespierre si al Comitetului de Mântuire Publică și apoi supt regimul Directoriului, când s-a restabilit o autoritate de caracter guvernativ, o putere executivă, și până în momentul campaniei din 1796 a lui Bonaparte.

Pentru a ințeiege pe Bonaparte, trebuie să ne gândim la trecutul lui corsican, deși el căuta să se lepede cât se poate mai mult de dânsul. În Corsica se petrecuse o revoluție : deslipirea de Genova, apoi o serie întreagă de. acte revoluționare, chemarea lui Teodor de Nsuhoff și marele rol eroic a lui Paoli. În societatea aceasta corsicană, fără influența antichității, fără nimic cărturăresc, scos din lectură, s-a ivit o serie întreagă de oameni cari samănă cu oamenii Renașterii și cari s-au orientat instinctiv, după poruncile antichității. În strălucirea lui Bonaparte, nu se vede deajuns influența lui Paoli, pe lângă care el a fost un admirator și un sprijinitor credincios, înainte de a schimba direcția sa politică și de a porni pe calea care trebuia să-l ducă așa de sus.

Dar pe lângă Bonaparte și frații lui, cari samănă, deși mu t mai puțin înzestrați, cu dânsul, este dușmanul pe care el l-a avut până la sfârșilul zilelor sale : acela care a căpătat un rol mare la Petersburg, Pozzo di Borgo.

Exista pe atunci, de sigur, un tip corsican.

Cu ambiție, cu energie, dar cu contraziceri e unei educații necomplecte, cu ideile false pe care le-a putut prinde dintr-un loc și din altul, Bonaparte, cum spuneam, nu este un om dintr-o bucată și unul asupra căruia împrejurările să nu fi putut exercita o influență, ci el a fost foarte dese ori condus de împrejurări; fiind însă un mare „comediant și tragediant“ a știut totdeauna să-și mențină rolul, părând că poruncește, pe când nu făcea decât a urmări curentul. Nu înseamnă a scădea pe cineva recunoscând supunerea lui la curente:e care agită societatea în mijlocul căreia se găsește.

Educația lui militară a fost tehnică, și atât. În colegiile militare era, de sigur, mult mai puțin cu tul antichității decât în Coleg'i'e iesuite.

Avem scrisori-e de tinereță ale viitorului împărat și operele lui literare: în ele se vede și o sentimentalitate ca a lui Rousseau. Dar sentimentalitatea lui Rousseau, și raționalismul sunt lucruri cu totul deosebite. Bonaparte s-a alipit de o oarecare politică, pe care de alminteri a sch:mbat-o : om de stânga, dar îrnpotrivlndu-se curentelor populare, atunci când cartierele populare regaliste au atacat Convenția și el și-a făcut intrarea în viața publică prin aceia că, adre-sân’du-se la dânsul cei amenințați, el a făcut să se aducă tunurile și să tragă asupra mulțimii.

Deci, el a trebuit să iasă din această formație de tinereță, supt influența înprejurărilor, pentru ca să apară firea lui adevărată. Ceia ce spune el mai târziu despre oamenii teoriilor, pe cari îi condamna totdeauna, crezând că ideile lor nu pot face altceva decât să ducă la confusie și la rătăcire, stătea în fondul temperamentului lui. Și iată că, de-o dată, Directoriul se găsește în împrejurări foarte grele pentru a purta războiul din Italia, singurul care se putea purta impotriva Casei de Austria. Și aici mai rămăsese în luptă, dar nu mai ca să secundeze pe Austriaci, regalitatea sardă, Casa de Savoia, stăpână în Piemont, și, în campania din 1796, Bonapar-te a avut a face și cu trupele bătrânului rege sard, cu totul incapabil și supt raportul politic și supt cel militar. Trupele austriece ale lui Beaulieu eiau în general bune, — nu trupe exclusiv germane, ci adunate din toate părțile Monarhiei. Dar, în Italia, dușmanul cel mare nu erau aceștia, ci situația însăși a armatei’franceze acolo. Se succedaseră în aceste războaie mulți generali, ridicați dintre soldați, oameni de energie, dar soldatul își aducea aminte că i-au fost camarazi. Nu se dădeau ordine ca în vechea armată a lui Frederic al II-lea sau a Mariei-Terezei; erau cetățeni cu drepturi și lt plăcea să-și aducă aminte de aceste drepturi. Apoi, soldatul trebuia să se îngrijească el de hrana lui de fiecare zi: deși situația acestei armate din Italia n-a fost așa de rea cum se crede, dar îmbrăcămintea era desigur insuficientă. Trimes acolo, Bonaparte a întâmpinat mari greutăți și Directoriul socotia că generalul acesta tânăr, iute și evident ambițios ar putea să devie o primejdie și-l ajuta foarte puțin.

In ce privește populația, ea era foarte nehotărîtă în ce privește invasia franceză. Eroii a-» osștia, mai mult sau mai puțin desbrăcați, desculți și flămânzi, s-au găsit deodată în mijlocul unei societăți de o strălucire extraordinară, care își smulgea favoarea de a vedea în saloanele ei pe ofițerii francezi, și chiar soldații de rând erau foarte bine primiți și găzduiți. Clasa burghesă avea o atitudine liberală, pe care o putea determina numai interesul și pregătirea culturală. Cetitori ai unei anumite literaturi, ei erau încălziți de sentimente revo uționare și nu vedeau în năvălitori pe Francezi. ci, înainte de toate, Revoluția. Dar, când se făcea apel la țăranii din munte, ei au venit, odată, împotriva Francezilor, cu aceiași dârzenie pe care au arătat-o mai târziu țăranii tirolesi supt Andreas Hofer împotriva stăpânirii franceze.

Bonaparte a trebuit să creeze deci armata aceasta supt raportul militar și să-și creeze și o administrație pentru această armată, iar, din toate, un sistem, care nu exista până atunci, în ce privește legăturile și cu populația și cu statele vecine.

Căci aco’o era o lume întreagă, păstrând organizația de mici formațiuni politice care existase până atunci. Nu erau numai posesiuni austriece, ca în Lombardia, ci, pe de o parte, Genova, cu care s-a făcut socotea’a mai târziu, iar pe de alta, Veneția, pe care, la capătul acestei campanii, Bonaparte a terorizat-o, impunând acolo un guvern popu’ar „democratic”, și s-au găsit „democrați” în Veneția cari s’ au bucurat foarte mult de libertatea câștigată, astfel, împotriva unor aristocrați apăsători, pentru ca, la urmă, cetatea să fie ocupată de francezi și să ajungă considerată ca un element de schimb, la armistițiul de la Leoben, când Bonaparte era acum, ln văile Tirolului putând duce la Viena, și, la pacea de la Campo-Formio,’ Veneția va fi dată deci Austriecilor, cu acea indiferență față de orice drept național de care a dat dovadă de’.a un capăt la altul al carierei sale generalul, consulul și împăratul. Vom vedea că atunci întâia oară Austria a consimțit la considerarea deosebitelor teritorii ca niște elemente care pot fi într-o parte sau alta după hazardul campaniilor, în afară nu numai de orice considerație națională, dar de tot ce privește un echilibru european, care se considera în vremea aceasta ca total desființat, cum se socot acum de unii ca desființate tratatele de la Versailles și Trianon.

Generalul, șef, care crease o ar. mată, a administrat tot ce o privea, impunând ce a vrut acelora pe cari îi găsia înaintea sa. Aceștia au trebuit să se răscumpere, și duce'e de Modena și alții, și prin faptul că n-au avut bani de dat, dădeau tablouri, și încărcarea lor a continuat multă vreme, pentru a fi trimese la Paris. Atunci s-a îmbogățit marele Museu francez cu moștenirea trecutu’ui, dar, față de operele acestea care fuseseră luate ca despăgubire de războlu, Bonaparte a-râta âoeiași indiferență în ce privește legătura cu un anume loc și anumite împrejurări, cu munificența unui anumit suveran. Cum se considera teritoriul, așa se considera și tezaurul acesta, din cel mai înalt domeniu al manifestărilor spiritului omenesc.

Tânărul general a fost, de fapt, acolo Imperator în vechiul sens roman al cuvântului. Are armata sa, întocmai cum, pe vremuri, cutare armată romană era a lui Sulla, a lui Pompeiu, a lui Cesar, a lui Antoniu, când, pentru ca să se ajungă la o anumită situație, se căuta înainte de toate a avea un număr de legiuni legate în chipul cel mai strâns de șef, fiind instrumentul lui politic, care aștepta totul de la dânsul. Iată unde a făcut el practica guvernării pe care mai târziu era s-o introducă în Franța însăși, guvernare dictatorială, de autoritate, care nu cere sfatul nimănui și nu primește suggestii din nicio parte. Acolo a ajuns el întâi Domn de oameni.

Dacă la Paris ar fi fost un adevărat guvern, și nu Directoriul, care era în mâna lui Barras, prietenul Iosefinei, care devenise de curând soția lui Bonaparte, lucrurile ar fi luat altă față. Guvernul însă nu-i trimitea bani ș: cerea de la dânsul o pai te din contribuția de războiu, iar el putea răspunde că nu dă socoteală nimănui de câștigul său. îndeamnă oare ceia ce s-a făcut în momentul acela, imperialism? Fără îndoială că nu. Imperialismul cere un plan, cu cunoașterea împrejurări'or, un sistem care să fie la îndemână și pe care să-l aplice cineva fără cruțare. Con-dițiuni care nu se întâlnesc nici la Directoriu, care nu făcea decât să se bucure de situația internă crezută că e consolidată, nici la generalul al cărui scop era să câștige baza de glorie de care avea nevoe pentru cariera sa. Și, cum isprăvile acestea așa de mari, victoriile acestea strălucitoare din Italia nu i-au creat -o situație permanentă și, când s-a încheiat pacea, generalul nu mai avea ce comanda, în necesitatea aceasta de glorie personală el a inventat expediția din Egipt.

Expediția aceasta e ca o nouă poveste din O mie și una de nopți. Intr-adevăr el vorbia de lovitura care s-ar da Angliei prin aceia că, fiind Francezii în Egipt, s-ar descinde pentru ei drumul la Indii. Existau proiecte de acestea de mult; unul, cu caracter de Gruciată, al lui Leibnitz, care, pe la 1700, s-a adresat lui Ludovic aî XlV-lea, și se păstrează și un studiu, sprijinit pe anumite manuscripte, în vechile Memorii ale Academiei de Științe politice și morale din Paris, cu privire la planul acesta, pe care regele nu și l-a însușit. S-ar putea lega ceiace nu s-a produs atunci în Egipt cu realitatea contemporană a expediției lui Bonaparte.

Aici trebue să se țină samă însă și de alte lucruri. De la o bucată de vreme Franța avea interese foarte puternice in Turcia, Imperiul otoman fusese întrebuințat contra Habsburgilor încă de pe vremea lui Francisc I-iu și Ludovic al XIV-lea. În secolul al XVIII-lea s-a urmat această politică de ocrotire a Turciei, Franța rega'ă pres.ntân-du-se ca mediatoare, cum a fost prin ambasadorul ei de la Con* stantinopol, De Villeneuve, în 1739, la pacea de la Belgrad, Francezii mergeau chiar individual să ajute pe Turci; un de Bonneval a devenit Pașă. Mai târziu, în războaiele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Turcii au întrebuințat ca ingineri, ca sfătuitori tehnici, pe unii Francezi, și fortificațiile făcute în regiunile Basarabie’i-de-Jos, la Ismail, la Chilia, s-au făcut, pe la 1790, cu ingineri francezi. Și cineva care a lăsat și memorii importante asupra Turcilor și Tătarilor, de Tott, era fiul unui Ungur dintre ai lui Francisc Râr koczy, din cei cari se refiigiaseră în Franța, și el se prefăcuse în-tr-un quasi-Francez; a avut un rol în ce privește formarea artileriei turcești. Bonaparte, de altminteri, s-a oferit și el Sultanului la înpeputul carierei sale, dar el, ca trimes oficial al Republicii, nu urmăria să se așeze în Turcia supt ordinele Padișahuiui. Cândva el spunea că ar fi făcut bine să se ducă în Orient, de unde s-ar fi întors cu un prestigiu enorm ca în poveștile răsăritene. Acuma, el se așeza, cu trupele acestea ale lui, întovărășite de o flotă foarte solidă, care a fost distrusă, între protivni-cii Imperiului otoman. Turcii au fost nelămuriți, și ambasadorul turcesc la Paris nu știa ce înseamnă vestea care i-a fost comunicată târziu, dar a fost liniștit că o să iasă toate bine, Franța rămânând prietena Porții. De fapt, n-a fost o declarație de războiu, iar Turcii au prins doar pe Francezii din Imperiul lor, i-au închis la Șapte Turnuri, cu voia de a se plimba prin oraș, de a ceti ce literatură voi esc și de a primi visite.

Se vorbește de biruința asupra Mamelucilor la Piramide, dar Mamelucii erau niște bieți oameni înapoiați în veșmintele lor splendide, cari, când s-au găsit înaintea unei infanterii bine înarmate și înaintea unor trupe cu tunuri, s-au împrăștiat ca puii de potârniche, dar evident că buletinul lui Napoleon despre a* ceastă luptă a fost de un efect extraordinar.

Expediția următoare, din Siria, este o întreprindere nebună, care nu putea să aibă niciun sens, chiar dacă Bonaparte voia să ajungă prin Siria în Anatolia și de acolo la Constantinopol.

Totul este o acțiune personală, dar acesta nu este imperialism, Imperialismul se face împotriva unei națiuni și în folosul unui Stat, pe când aici este opera unui am de aparență entusia-stă, dar foarte chibzuit, care caută mijlocul prin care să impună celor de acasă și să-și capete o situație pe care, amestecat în viața politică de acasă, n-ar fi găsit-o nici odată.

Până la întoarcerea lui Bonaparte din Egipt, care a fost sosirea unui dezertor, care și-a părăsit trupele acolo, după ce a asistat la distrugerea flotei sale, întrebânduse dacă va ajunge de-a dreptul în Paris, sau va trebui să debarce în Africa de Nord, iar de acolo să găsească mijlocul de a se întoarce în Paris, nu se poate vorbi de nimic care să preceadă și să sprijine concepțiile imperialiste ale timpurilor noastre.