Lecția a XI-a Primele împărțiri de popoare

Trecerea dfela ideologia filantropică la spiritul de anexiune care se produce chiar în anul 1796, reprezintă una din schimbările cele mai interesante în istoria unui popor care pornește Ia războiu cu o anumită tendință și care o schimbă imediat, ajungând Ia opusul stării de spirit inițiale.

Dar înainte de aceasta e ceva de adaus cu privire la atitudinea populațiilor invadate. Am găsit acum în urmă niște fapte atât de interesante, încât n-aș putea să las neîntrebuințat și acest mijloc de dovadă în ce privește pătrunderea în țările vecine a Francezilor.

Pătrunderea aceasta s-a făcut în același timp în mai multa regiuni. n-avem ordine precise ale Directoriului sau rapoarte de ale generalilor care să spuie ce s-a petrecut în Olanda, unde a intrat generalul Piche-gru încă din Ianuar 1795, înainte de căderea lui Robespierre, în Biscaia, dar scrisorile lui Bonaparte cu privire la expediția lui italiană arată cum s-a ajuns să se formeze o politică definită, față de populația năvălită.

Când Bonaparte a izbutit să creeze o armată din adunătura de desbrăcați, desculți, flămânzi, anarhisați, gata să se răscoale în fipcare moment, strigând „Trăiască Delfinul” și așteptând să se așeze Ludovic al XVIII-lea, atunci nici Directoriul nu s-a mai ținut în samă, iar, cât despre comisarii civili, ei au fost trimeși înapoi la Paris; când a fost vorba să se dea Kellermann ca ajutor, Bonaparte a ț’nut și a izbutit să rămână singur.

Bonaparte avea vederile lui. Corespondența-i vădește că în fața Jui juca fantoma Italiei. Toscan de origine, așezat în Corsica, figurând ca Napolione până și în contradtut de căsătorie cu Iosefina — mama lui i-a spus așa pană foarte târziu, — omul care niciodată n-a avut spiritul limbii franceze, avea desigur un gând italian, dar el nu putea să fie rea’izat de acela care va ț.nea mai târziu, ca împărat, să fie și „rege al Italiei”. După biruința asupra armatei sarde, el a stat un moment la îndoială unde se va duce înainte, — căci nu se aștepta la resistența foarte puternică a Austriecilor, care a prelungit campania așa de mult—: la Roma sau la Neapole? Cu privire la Genova, i-a displăcut în-tâi o acțiune dușmănoasă, pentru ca pe urmă să se ajungă acolo încât doi generali francezi se amestecau în toate rosturile genovese, până s-a creat republica ligură, care nu era să fie decât un pas către anexiune.

Regele Sardiniei, învins, dar nu împăcat, ceruse un armistițiu, care s-a discutat cu Directoriul. Lipsit de încredere, desgus-tat, Victor-Amedeu, murind în cursul anului, va lăsa tronul lui Victor-Emanuel, cam de aceiași valoare în ce privește însușirile militare și politice, ca și putința dt a se acomoda cu spiritul vremii. Primul, care era de fapt creatorul armatei sale, cerea să i se dea o parte din Lombavdia. Se pornise deci jucăria cu teritoriile și națiunile, fără a întreba pe oameni, după conveniențele fiecărui puternic. Și, mai târziu, regele Sardiniei oferea chiar un ajutor militar, 5.000 de oameni, în schimb pentru Lombardia.

Ar fi fost o pregătire a unității italiene. Dar, pe de o parte, Bonaparte, pe de alta, Directoriul aruncau, de fapt, astfel de vorbe, rămânând să se vadă cum se vor dezvolta împrejurările. La Neapole, Bourbonul slab de acolo, cu toată tinereța sa în care încredințase puterea reformatorului „filosofic” Tanucci, putea să fie ușor atacat. Ferdinand al IV-lea, soțul surorii ambițioase a Mariei-Antoinettei, era un rege incapabil și i npopular, inițiativa politică fiind, cum se vede din sciisorile ei, a reginei, care strtea supt influența lui Acton, un aventurier englez și, în general, aventurierii puteau găsi un rost la Curtea această, de moravuri dubioase.

Cât despre deosebitele categorii ale populației italiene, Jomini observă cu dreptate că, de câte ori e vorba de sentimente revoluționare, favorabile Franciei, trebuie să ne gândim numai la cla-se'e de sus: câțiva intelectuali, câțiva burghesi și atât; pe urmă ș-‘ une’e elemente militare, între gradele mai tinere. Dar țăranii, aceștia nu înțelegeau mai nimic. Când revoluționarii francezi făgăduiau desființarea drepturilor feudale și o mulțime de reforme favorabile claselor rurale, ele erau.așa de deprinse cu regimul cel vechiu, încât nu se arătau deloc încântate de schimbarea promisă. Ba erau țărani italieni pe rari-i putea îndemna cineva împotriva Francezilor, făcându-i să se coboare din munte, cum în două locuri s-a și întâmplat aceasta, și de altfel ca și țăranii din Vendeia, cari omorau pe Albaștrii republicani, și cu „Invisibilii“ din Spania, cari au decimat armatele franceze.

Când armatele acestea au întrat pe teritoriul venețian, țăranii din Bresclano și din Bergamo erau pentru revoluție, din care causă, când s-a creat trecăloarea republică transpadană, din ducatul de Modena și din posesiunile Papei, și republica lombardă a Cisalpinei, care a înglobat pe ceala'tă, răsculații aceștia din Brescia au trecut la Cisalpina, pe când alți țărani, din văile Alpilor, erau pentru Veneția, în contra Francezilor. În Verona, un grUp democratic republican se manifesta pentru Francezi, pe când alt grup s-a ridicat contra lor, ca și la Genova, unde erau partide oe se mâncau necontenit, până ce generalii francezi i-au împăcat impunând protectoratul lor. La Verona. în tumulturi de stradă, s-a vărsat sânge’ fran-ces și Bonaparte a protestat: de aici sila contra guvernului vene-țian și, supt presiunea unui improvizat partid democratic, dogele, consilierii, Senatul au părăsit puterea, Bonaparte, stăpân, având apoi să vândă teritoriul venețian și Veneția însăși, în calitate de compensație, Austriecilor.

încă din această campanie a lui Bonaparte se pronunță deci schimbarea de direcție. Nu mai sunt ideologii cari vin fără nici un fel de interes, plantează arborii libertății, înteme!ază gărzi naționale, ca și în acea Cispa-dană unde Francezii nu aveau garnizoană, pentru că erau localnicii cu adunările lor naționale pentru constituirea Statului. Nu mai este vorba numai de aducerea libertății și de exploatarea acestei libertăți pentru a duce lucrurile către republica provizorie, care să se tran&forihe în provincie franceză, ci se substituie împărțirea teritoriilor după anumite conveniențe momentane. Nici echilibru european', nici cea mai îndepărtată ideie' de principiu național, nici cercetarea cea mai superficială a drepturilor, nici măcar cererea permisiunii de la Paris când era vorba să se dea o lovitură care să transforme cu totul situația în cutare sau cutare regiune.

Dar actul cel mai caracteristic pentru această schimbare este ceia ce, la un anume moment, Directoriul a propus Austriei. Directoriul a fost foarte puțin loial față de Bonaparte, care făcuse Isprava aceia mare și guvernanții franoesi l-au urmărit cu bănuiala și invidia pănă la capăt. Astfel, nu l-a lăsat pe dânsul, care era la fața locului să negocieze, și n-au dat sarcina aceasta nici rivalului lui, care lucra pe vremea aceia în Germania, ci a trimes pe un negociator anume născocit, generalul Clarke, de origine Irlandes, dar născut în Franța, delegat la Vie-na ca să vadă în ce condiții se poate face înțelegerea cu imperialii.

Pe atunci la Viena nu era niciun fel de conducere politică serioasă. Francisc I-iu avea generali foarte buni; pe lângă cei doi arhiduci, Carol și Ioan, toată seria aceasta de conducători și mai noi și mai vechi de toate națiunile,’ între cari și Unguri foarte mulți, pe vremea când dieta Ungariei vota câteva mii de soldați și făgăduia provisii pentru cinci sute de mii, dar oameni cari să conducă diplomația austriacă pe vremea aceasta n-au fost până la ivirea lui Metternich, care venia însă din Germania apuseană. Instrucțiile date lui Clarke sunt de tot interesul, răzimate pe sistemul „compensațiilor”, care admite „o mulțime de combinații”. Pe Marele Duce de Toscana ar fi să-l mute la Roma, să-i dea Statele Papei, făcându-l chiar „rege al Romei”; la Florența să se treacă ducele de Parma, un Rourbou, ale cărui teritorii să rămâie la dispoziția Francezilor; Franța să ia insula Elba, în care a mers pe urmă Napoleon după cea dintâi cădere a sa. Urmărind despăgubirile, ele se caută și1n America.

Cum Francezii voiau să capete Rinul pe amândouă malurile și erau acolo Electorate eclesiastice și Electorul Palatin, de ce nu s-ar muta Electorul la Roma? Austriei i s-ar putea da: Bavaria, Palatinul-de-Sus, Passau, Salzburgul, care forma alt Stat bisericesc. Dacă totuși Palatinul nu s-ar putea pune la Roma, atunci s-ar așeza în Polonia, dar numai pe teritoriul austriac, căci cu Prusia se încheiase pacea la 1795 și deci trebuia cruțată. Dar, cum se adăugia și oarecare generositate pe lângă atșta prosție sa strecura ideia că Statul polon ar putea să înceapă a învia supt conducerea Palatinului.

Iată care este o parte numai din planul de la 14 Novembre 1796, care poartă iscălitura ministrului de externe, E. Delacroix.

Acum este întrebarea: cum au trecut oamenii aceștia de la vechea stare de lucruri, desintere-sată, generoasă, internațională, la imperialismul acesta anexionist, care nu ține samă nici măcar de interesele reale ale Franciei ?

Pentru că Franța nu putea să aibă niciun interes în formațiunile acestea. Adesea întețirea urei plebi total needucate ducea la o anarhie, pe care generalii Directoriului nu erau. în măsură s-o potolească. La Roma, unde fusese omorît un diplomat francez Basseville (1793), apoi unul din generalii ocupației, doi alți generali se luptau între dânșii, Massena și d’Allemagne, care, acesta din urmă, cu mai multă măsură, a putut să se stabilească. 

Mai târziu, în 1798, generalul Championnet va face a ce laș lucru la Neapole. Acolo, lazzaronii cheiurilor se ridicaseră cu doi șefi, dintre cari unul se chema Mihai cel Nebun, și, într-o bună dimineață, ei s-au trezit în bătaia tunurilor franceze. Napoletanii s-au găsit înaintea unei Republice asemenea cu cele ligură, cisalpină, pe câteva luni. Pănă la răsbunarea regelui, a funcționat aici o republică „partenopeană“, a vechii Parthenope. Generalii comandau pretutindeni, făceau deposite de muniții și de hrană, și armatele treceau ca prin teritoriul lor propriu.

Ca să se înțeleagă aceste prefaceri nu ajung capriciile comandanților. Directoriul era un guvern al oamenilor din dreapta. Barras, care fusese și prin India pe vremuri și care i-a spus lui Bonaparte să nu facă expediția în Egipt, pentru că India nu reprezintă mare lucru, — și expediția lui Bonaparte în Egipt și Siria era în legătură cu un plan indian, — fusese marchis al vechiului regim, Sieyes era un fost abate. Uitându-se cineva bine la oamenii aceștia, descopere moștenirea trecutului, din /remea cugetării raționaliste și mecanice. Numai cât, în secolul al XVIII-lea, planurile de împărțire se făceau față de moșteniri deschise, pe când în cașul acesta, de la 1796 la 1797, moștenirea deschisă nu există, ci se omoară acela a cărui moștenire poate fi întrebuințată.

înainte de 1796 se discută doar bietele țări ale noastre, Serbia, celelalte provincii din Peninsula Balcanică, Constantinopolul, Insulele, pentru că era o dogmă diplomatică și politică în această vreme că Imperiul Otoman nu poate trăi, că el se desface. Polo-hia era iarăși supusă la această operație, tăietura pe hârtie, care se prefăcea mai târziu în tăietura în came, pentru că Republica polonă, împărțită în deosebite partide, în confederații care se ciocniau între dânsele, era o pradă gata. Dar de la 1789 înainte se trecuse, fără a părăsi principiile epocii „filosofice”, dincolo de asemenea calcule; se ajunsese în atingere cu o viața care putea să inspire.

Dar, când au venit foștii rega-liști, cari l-ar fi adus pe Ludovic al XVIII-lea dacă nu se întorcea Bonaparte din Egipt, ei reprezin-tau tradiția Monarhiei de la 1789, mai mult sau mai puțin constituțională.

Se înțeleg cu mult mai greu însă Austriecii, Imperialii de la Viena ai împăratului Francisc. Participanții la împărțirea Poloniei, îndata ce au mirosit că se pregătește împărțirea unei noi prăzi, au fost gata să discute partea care le revine lor. Preliminariile de la Leoben, tratatul de la Campo-Formio aduc condamnarea Veneției, căreia i se oferise pentru posesiunile ei să capete ceva în Statele Papei, cu Ferra-ra, Bologna, pe când se recunoștea stăpânirea franceză în ceia ce va forma Belgia și pe linia Rinului, părăsindu-se însă unele cuceriri dincolo de această linie, și Cisalpina.

Austria făcea cesiuni teritoriale și față de Elveția, care, de alminteri, va avea, îndată, aceiași situație pe care o avuse teritoriul german, amestecându-se agenți francez ta să susție cantonul Vaud contra guvernului din Berna și să se folosească la Ziirich de o situație amestecată, Geneva, oraș liber, „ru-gându-se“ atimci să fie anexată, spre a fi la adăpost. Genovei i se dădură feude imperiale, și ea începea să ridice pretenții spre Răsărit. I s-a promis Austriei ca despăgubire Bavaria de la Inn și, evident, Salzburgul. Ducelui de Modena, Hercule al IlI-lea, i se crea o feudă austriacă. Și, după ce făcuseră toate „combinațiile” acestea, s-a adaus clausa următoare: „dacă una din Puterile contractante ar face achisiții în Germania, cealaltă va căpăta un echivalent”. Și împăratul german se îndatoria că, dacă se poate întâmpla ca unele State germane să nu primească noua situație, el nu va face niciun gest să apere aceste State lovite în interesele lor.

Dacă stă cineva să judece și atitudinea unui general îmbătat de victorii și care, Italian, înțelegea puțintel să hotărască lucrurile ca acasă la dânsul, cum era Bonaparte, și Directonul acesta de oameni de dreapta, cari judecau după ideile celor caii împărțiseră Polonia, se poate înțelege’totuși ceva. Dar se înțelege mult mai puțin Austria în rolul cel nou pe care și-l atribuise. De ce se amesteca împăratul în acest răsboiu ? Ca apărător al vechilor drepturi istorice, ca reprezintant al legitimității, ca sprijinitor al vechilor dinastii, iar acuma el se arătase dispus să primească orice fel de târguieli pentru a crea un echilibru care se putea deranja din-tr-o zi pe alta; părăsia lucruri stabilite de secole, pentru ca să aibă avantagii de acestea momentane, pe care nu le va putea apăra mâne. Fe de altă parte, el, care înțelegea încă să păstreze situația sa în Imperiu, desfăcea interesele Casei sale din toate in teresele Imperiului. Și aceasta pentru un armistițiu care va dura numai câțiva ani, căci el însuși l-a rupt, revenind, cu răs-bunările sale, în Italia, alături de bandele rusești ale lui Suvorov. Și, îndată după întoarcerea lui Bonaparte și crearea Consulatului, care a evoluat spre Imperiu, va fi nevoie de a se reface acea campanie italiană din 1796 ale cării resultate fuseseră cu desăvârșire pierdute. ==Lecția a XII-a — NAPOLEON PE LINIA IMPERIALISMULUI==

Cu lecția trecută am intrat în perioada de anexiuni, cum sunt acelea care se anunță cu amenințări în timpurile noastre, și însuși cursul, cu cât înaintează mai mult, cu atât, în legătură cu împrejurările de acum, capătă interes.

Am văzut de unde s-a pornit cu sistemul de anexiuni; el datează de la hotărîrea Directoriu-lui de a se înțelege cu Austria pentru un schimb de pământuri și de grupe omenești: atâta să se dea Franciei Directoriului, și atâta să fie acordat în schimb Austriei. Prin urmare, Austria, care era reprezintanta legitimității, a moralei internaționale, se face complicea Franciei, care șia părăsit tradiția de la început pentru a dispune’n felul acesta în voie de oameni cari aveau și alt caracter și, acolo unde erau, aveau alt drept de a rămânea, de a trăi în Statul lor sau de a-și forma un Stat pe basa rostului lor național.

Când Bonaparte se duce în Egipt, — v-am arătat .că expediția din Egipt a avut un caracter personal, fiind o reclamă personală a lui Bonaparte, care nu putea să meargă aiurea pentru ca să-și capete un plus de g’orie așa de mare, — aceasta nu are a face cu politica Franciei. Dacă mai târziu s-a spus : iavă ce este al Franciei, iată ce este al lui Napoleon în lucrurile întâmplate în Europa, același lucru se poate spune în legătură cu campania din Egipt. Orice ar fi anunțat și făgăduit Bonaparte, cu toate acestea Franța în interesele ei nu era luată în considerație; din potrivă, ea a pierdut atunci foarte mult: a pierdut flota distrusă de Englezi, a pierdut o armată din care nu știu câți s-au întors înapoi, fiind decimată și de clima defavorabilă și în parte căr sută' în luptele urmate după plecarea lui Bonaparte. În afară de Franța, el devine un om nou prin aceia chiar că nu mai este acasă.

In acest timp în politica franceză se urma curentul de părăsire a tuturor tradițiilor Revoluției, de însușire ă teritoriilor crue se întâmpla de stau la îndemâna armatelor franceze. Vom aminti seria întreagă de evenimente din 1798—1799 care arată că direcția Revoluției franceze a deviat cu totul; a deviat în așa fel, încât nu se mai poate recunoaște nimic din principiile frumoase de libertate, de înfrățire cu toate popoarele libere de a se dezvolta, care fuseseră la început.

In cursul anului 1798 s-au întâmplat cele mai multe din aceste schimbări, uneie chiar în luna lui Ianuar. În ce privește Olanda, amestecul comisarului francez Delacroix, cred: același care a presintat Austriecilor, prin generalul Clarke, primul sistem de împărțire a Europei.

Acolo, în Olanda, el s-a amestecat în rosturile interne ale țării, care nu fusese anexată ca viitoarea Belgie, ci dăinuia încă republica batavă, o creațiune a armatelor franceze, cu o Adunare a ei, și anumiți membri ai Adunării, cari nu i-au plăcut lui Delacroix, au fost arestați și înlăturați din viața politică, aplicându-se. sistemul întrebuințat îr timpul Revoluției franceze, când Convenția a fost de atâtea ori epurată și membri ai ei tri-meși într-un depărtat exil, în Nordul Americii meridionale, la Cayena. Este ceva analog cu ceia ce se întâmplă în anumite țări din Europa, în Polonia, în Cehoslovacia, cu ce s-ar fi întâmplat în Finlanda prin acel presupus reprezintant al Finlandei roșii, comunist la Moscova, care este Kussinen, despre care nu se mai aude nimic. Cum Franța avea o Convenție, s-a creat imediat o Convenție de acestea și în O'anda, cu oameni cari trebuiau să pregătească anexiunea. Dar lucrurile n-au mers ușor în Olanda, o țară foarte resistentă prin întreaga ei îndelungată, tradiție de luptă, nu numai contra oamenilor, dar contra naturii, — însă anexarea nu va lipsi până la capăt, deși va trece o lungă bucată de vreme până ce ss va atinge acest punct final. Deocamdată, o altă grupare, având în fruntea ei pe un general Daendels, a resistat loviturii c,' se dăduse, și el a venit și la Paris ca să discute cu Directoriul.

Tot în cursul anului acestuia 1798 am văzut lucruri cu desăvârșire neașteptate, și nepotrivita cu vechile principii ale Revoluției, în Elveția. Elveția era o confederație de cantoane, cum este și acum, iar, Geneva, alături, un oraș liber, care nu făcea parte deci din confederația elvețiană. În viața Elveției au fost necontenit lupte între aristocrație și stratele mai de jos ale populației, în fiecare din orașe, și erau și „deosebirile naționale”, care au avut o oarecare influență asupra dezvoltării vieții confederației helvetice. Prin urmai e, încercarea de răsturnare a elemeritelor oligarhice care până atunci stăpâniseră în unele orașe și nota națională, care se adaugă, deosebind unele cantoane de altele, la motivul acesta social-politic de turburare. Am vorbit de Grisoni, de cantonul Vaud, care mergea către Lausanne, în regiunea romandă, în fața regiunii germane, în care nu exa o înțelegere deplină. Altfel era viața la Basel, cu episcopul, vechiu (prinț de Imperiu, și la Schwitz, mult mai rurală decât la Berna, care exercita o hegemonie, dar, chiar în lumea aceasta orășenească, deosebită era viața la Berna, cu acel caracter patriarhal, și la Zürich, cu activitatea comercială. Conflictul s-a produs înainte de toate între Berna foarte aristocratică și între tendința spre libertatea „democratică” a locuitorilor cantonului Vaud. Fără a mai vorbi de insula romanică, vorbind o limbă apropiată de a noastră, a Rumanșilor (Romanici), a Ladinilor, populație extrem de interesantă, care odinioară se afla și în Nordul Italiei, către Veneția, și în Tirol. 

Atunci, a fost însărcinat să schimbe rostul lucrurilor în Elveția, generalul Brune, mai târziu mareșal al lui Napoleon, întrebuințat și în Olanda și care a murit de o moarte tragică, la căderea împăratului, fiind atacat în otelul lui dintr-un oraș în Sudul Franciei, de mase regaliste sanguinare, și omorît. Generalul, imul dintre cei mai distinși colaboratori militari ai lui Napoleon, a jucat în 1798 un rol urît, apăsător al unui popor liber, deși supt masca ideilor democratice, dar căutând să înlocuiască vechiul helvetism, la caie cantoanele țineau foarte mult — și basa populației de acolo a rămas legată de acest spirit medieval. A vrut să înlocuiască această Republică, de un caracter care i se părea că este acum îmbătrânit, prin noua Republică helvetică, — la Lausanne se crease acum cea „lemanică“, după numele lacului de Leman —, și ea s-a și înfăptuit— , dar nu ușor, pentru că luptele acolo au ținut mai multă vreme.

Brune a apărut la Friburg în April, a luptat,—fiindcă acolo nu eia o armată permanentă, ci miliția care există și până acum,— cu această miliție elvețiană, iar resultatul a fost anexarea la partea corespunzătoare din Italia a unor regiuni din cantonul Grisonilor. Tot atunci a devenit oraș francez Geneva, care resistase atâta vreme Savoiarzilor, cari au încercat să-i escaladeze zidurile, și este și acum !a Geneva Monumentul Escaladei. Ei, Genevesii, cari au resistat, în secolul al XVIII-a, și Francezilor, și-au părăsit acum tesaurul cel mai scump care era pentru dânșii libertatea lor. Calviniști, ei și-au sacrificat și siguranța religioasă ateismului revoluționar, până ce a intervenit noua orânduire religioasă a lui Napoleon ca împărat. Totuși, Geneva a rămas orașul strict calvinist în instituțiile, în moravurile, în morala ei. Dar, pentru un timp, în beția aceasta de care erau Cuprinse popoarele, s-a mai înecat înc ă o formă politică a vechiului rtgim, care aici era cel mai nobil ev mediu.

Dacă în Olanda și în Elveția, cele două capete ale Rinului, s au petrecut aceste schimbări în noul sens, anexionist, ca atât mai mult a trebuit să sufere de dânsul Italia. De la un capăt până la altul ea a intrat în zona cotropitorilor și realizatorilor de anexiuni.

Intâi Piemontul. La 1796 se vorbia, și de Bonaparte, cu un oarecare respect; de Piemont. Fusese vorba și de o alianță,între regele învins și între armatele franceze, și am irăzut că se fixaseră și condițiile. Acum, după ce soldații Republicei franceze se introduseseră pretutindeni și își făcuseră drumul pe acolo către Alpi și de la Alpi la vale, se întrebuințează cea din-tâi ocazie pentru a izgoni pe rege. El a mers în Sardinia, care era greu de atacat, așa încât Ca-rol-Emanuel a domnit, de fapt, de la 1798 până la 1814, în Sardinia. Poate că Sardinia, supt mulți raporturi, a folosit din faptul că regele și familia regală erau acolo.

După plecarea regelui, teritoriul Piemontului, partea peninsulară, subalpină a posesiunilor lui, s-a împărțit în departamente franceze, care au luat, întocmai cum se făcuse ș: în Țările-de-Jos, nu nume istorice, ci nume geografice, după râuri; așa: Sesia, Doira, Stura, și mai târziu, când s-au dat luptele noi în Italia, cu Bonaparte ca Prim Consul, s-a creat și un nou departament Marengo, după strălucita bătălie care asigurase Francezilor din nou stăpânirea Italiei.

Lângă posesiunile acestea, care fuseseră ale regelui Sardiniei și făceau parte acum din Republica franceză, Lombardia fusese Republică Cisalpină, însă, după plecarea lui Bonaparte, la J798, lucrurile s-au schimbat. Când Austria a rupt îndatoririle păcii de la Campo-Formio, o serie de acțiuni militare i-au recâștigat vechea stăpânire nord-italiană, și atunci a venit prigonirea republicanilor italianisanți: toată aristocrația favorabilă Francezilor, toată burghesia ca-re-i primise bine, au fost prigonite; convoiuri de prisonieri au sămănat drumurile cu cadavrele lor. Când Francezii revin în Lombardia, nu mai găsesc deci pe foștii lor prieteni, cari sau dispăruseră sau erau așa de zdrobiți, încât nu mai puteau juca rolul revoluționar de odinioară. Aici se pregătia nu atât adevărata înviere a Republice! Cisalpine, cât transformarea și a regiunii acesteia dominate de Milan într-o dependență „italiană” a Franciei imperiale.

Veneția nu mai exista acum; ea fusese atribuită Austriei și, teritoriile venețiene fiind împărțite, rămânea pentru Francezi să se folosească, numai după noile victorii din 1805, de Istria și Dalmația odinioară extrem de prețioase pentru Veneția, care de aici își lua lemnele și soldații, fiind și punctul dc supraveghere în Albania și în restul Peninsulei Balcanice. Nu departe erau Insulele Ioniene, o clipă anexate la Franța, unde, de pe urma alianței dintre Rusia și Imperiul Otoman, provocată de campania lui Bonaparte în Egipt, se instalaseră Rușii supt forma unei republici „ocrotite” Ca țările noastre, care li dăduseră modelul, Turcii îngăduind dușmanilor lor de moarte să aibă un punct de sprijin în aceste ape, pe vremea când Țarul Pavel voia să aibă— și n-a putut să aibă, cu toată învoirea lui Bon&parte, și atunci el și-a schimbat politica și s a îndreptat împotriva Englezi-lor, — insula _ Malta, guvernul ortodox schimbându-se în prietenul cruciaților, al Cavalerilor Ospitalieri. 

Iată ce se face în Nordul Italiei la 1798, prin generalul Joubert, căruia i se dăduse în camă această regiune: acel care anexase Piemontul era să piară în lupta cu Suvorov. În acelaș timp Papa el însuși este isgonit, întocmai cum fusese isgonit regele Sardiniei. Persoana lui fiind socotită ca periculoasă, autoritatea pontificală trebuia să dispară, și un altul din mareșalii de mai târziu ai lui Napoleon, Berthier, este acela care îndeplinește această expulsare, creând o republică romană, ocrotită de Francezi. Rămânea Statul, condus de o dinastie decăzută, al Bourboniloi din Neapole și Sicilia, dar generalul Champion-net, la începutul anului 1799, a intrat în Neapole cu ajutorul lazzaronilor, întemeind republica partenopeană.

Iată prin urmare ce săvârșesc Francezii pe linia anexionistă, și. de alminteri, istoricii francezi recunosc că era o rupere totală cu trecutul. Altă politică, fără niciun fel de simț al dreptului, fără respect al națiunii, al ideilor de libertate, cu care se măguliseră și se înădiseră atâtea popoare.

Faptele istorice care se întâmplă nu mor; se pare că s-a schimbat situația după câtăva vreme, dar trec anii și deodată cu alți oameni și în altă țară revine același sistem. De aceia faptele politice rele nu trebuie făcute cu ușurință, pentru că ele au o repercusiune de-alungul vremurilor, o nenorocire care sare din țară în țară și din generație în generație. Dacă n-ar fi fost 1793 din Franța, n-ar fi fost omorul în masă din Rusia lui Lenin și Troțchi, dacă n-ar fi fost sistemul Directoriului și al lui Napoleon, n-ar fi anumite lucruri care, în dauna libertății popoarelor, se petrec în momentul de față. n-a folosit nimic Europa de pe urma tuturor lucrurilor acestora trecătoare care s-au îndeplinit atunci, însă națiunile au rămas obosite și demoralizate. Când a apărut din nou idealismul, el a avut deci un caracter febril, bolnăvicios, căci romantismul pus în fața clasicismului reprezintă decăderea în ce privește echilibrul sufletesc, caie el este marca oricării adevărate civilizații morale.

Cum aceste acțiuni de arbitrarul provocaseră noua „coaliție”, ș: cu Rușii, când s-a întors Bonaparte, el a găsit o situație grea. Anexările acestea treziseră pretutindeni îngrijorarea acelora în dauna cărora se puteau săvârși și alte acte de acest fel. Engle-sii nu puteau suferi pe Francezi în Olanda și Austriecii nu puteau admite o Italie devenită în întregime franceză. Dar nu era vinovat Bonaparte, căruia i se pun în samă toate păcatele, de shuația pe care a găsit-o la întoarcerea sa, ci el este chemat să dreagă lucrurile care se stricaseră. A înțeles însă această îndreptare numai supt raportul ideilor militare, dar, în ce privește crezul imperialist, el s-a convertit foarte ușor. Nu fusese, de altfel, în zădar Imperator în Italia la 1796-7 și un fel de Pa-dișah în Egipt, pentru ca să se întoarcă acasă ca un simplu particular,' prinsese și el gustul acestei indiferențe față de orice alta decât pasiunea de glorie, care trece înaintea tuturor celorlalte motive.

Avea ca primă datorie să recâștige Italia. El nu e nici data aceasta, cum n-a fost nici în 1796-7, inițiatorul; inițiatorii sunt tot membrii Directoriului, iar realizatorii Berthier, Championnet, Joubert, generalii cari, în ce privește atitudinea față de populația năvălită, afișau un cinism desăvârșit, fără nici-un simț față de umanitatea care sufere când se zdrobește sufletul, grupuri însemnate de oameni fiind mânați de-a dreptul către desnădejde și pieire.

La 1800 Bonaparte trece în Italia, pe când alți generali lucrează în Germania pe două linii, mergând spre Viena. El întâlnește în drumul lui de data aceasta ca feldmareșal și șef al armatei Imperiale, rost pe care-l avuse odinioară Wiirmser, pe Sasul Melas, care învățase ceva din răsboiul de la 1796. înaintarea lui Melas a fost așa de răpede, încât era să între în Provence, ceia ce nu se mai întâmplase de pe vremea luptelor dintre Francisc I-iu și Carol Quintul. Campania fulgerătoare a lui Bonaparte l-a trimes până dincolo de râul Oglio, după biruința mare de la Marengo. În acest timp Macdonald și Moreau străbăteau teritoriul german, în care, mai târziu, împăratul Napoleon era să introducă o orânduială cu totul deosebită, Germania fiind considerată ca un teritoriu de împărțit, dominat, exploatat, întocmai cum fusese până atunci teritoriul de la vărsarea Rinului sau teritoriul italian.

Se ajunge, după biruințile de la Marengo și Hohenlinden, la încheierea armistițiului de la Steyer, și pacea se semnează apoi pe teritoriu franees, în Lorena, la Luneville, lângă Nancy. Prin pacea aceasta se recunoaște situația Francezilor așa cum era prevăzută prin tratatul de la Cam-po-Formio; în Italia, Ia Rin, la vărsarea fluviului, tot ce s-a luat rămâne, și în afară de aceasta ce se putea.in momentul acesta pentru întâia oară se crease o Monarhie nouă în Italia, un regat. Până acum jocul era „de-a Republica”, acum se decretează regatul Etruriei. Florența și ceia ce formase Mare’e Ducat de Toscana căpătă aeum un nou titlu, dar nu pentru un prinț italian. Prințul austriac fusese izgonit, și i s-a dat o despăgubire tocmai la Salzburg; în locul lui o să fie un prinț din dinastia spaniolă, al cărui tată, don Ferdinand, stăpânea la Parma. Don Luis în „Etruria”, aceasta amintia timpuri foarte depărtate, Porsenra și vechii regi etrusci de pe vremuri: pentru moment politica noului prim consul caută să câștige pe Bourboni. În același timp însă, posesiunile lui don Ferdinand, Parma, Piacenza, Guastalla, după moartea lui, trebuiau să revină Franciei.

Succesele lui Bonapartc fuseseră așa de impresionante, încât, într-un moment, Austria și Anglia au rămas singure. Guvernul englez a încheiat, la 1802 pacea de la Amiens, pe care o va rupe îndată. S-a alcătuit și o Ligă a neutrilor, Anglia fiind indignată de creațiunea acestei asociații.

Mai târziu, cum Danemarca primise blocul continental contra Angliei, Englezii au forțat, la 1807, Strâmtorile, au bombardat Copenhaga și Danemarca, speriată, a trfebuit să părăsească tovărășia la care crezuse că e bine să se alipească.

Iată dară resultatul imediat al acestei situații create de Directoriul francez, de generalii Directoriului și continuată de Napoleon. Am văzut că și Anglia s-a întrebat, dacă, acum, când toată lumea împarte, n-ar face și ea o socoteală de acestea, și, prin tratatul de pace, gândul ei mare era să smulgă coloniile spaniole în Antile. Ea căpătă insula Trinidad, marea insulă Ceylan și în schimb declară că renunță la Capul Bunei Speranțe și la Malta, pe care făgăduia s’ o dea și n-a dat-o, aceasta fiind una din căușele pentru care războiul, după trecere de câteva luni de zile, a reînceput. Bonaparte avu în vedere, atunci, în 1803, să reiea visul Republicii de odinioară, debarcarea în Anglia. La Boulogne se adunaseră puteri formidabile, deși încă până acum este întrebai ea dacă era numai o amenințare sau într-adevăr ar fi îndrăznit a trece Canalul.

Dar, acum, după a treia campanie a marelui conducător de oștiri, în 1805, bătălia de la Austerlitz și pacea de la Pojon, stăpânul Franciei trecuse peste fă-găduiala făcută și a încercat să creeze, nu în folosul Franciei, ci îr. sensul sistemului său, o altă ordine de lucruri și în Germania. Pentru că de acum înainte nu mai este nici Franța, nici chiar el personal; ci este ideia lui, sistemul pe care el l-a format; acum, acesta îl stăpânește pe dânsul; îl domină, îl tiranisează. S-au început împărțirile în Germania: feude bisericești s-au dat unora și altora. 

Toată rânduiala orașelor libere, a electorilor a fost schimbată; se creiază o Germanie a lui, care va evolua și va ajunge să dea și Confederația Rinului. În acelaș timp, în Sud unii electori se transformă potrivit cu nevoile protectorului și se creiază, astfel, o Germanie de Sud, clientelară, pe lângă Germania Renană; ea se sprijină pe Bavaria și pe Wurttemberg, unde s-au creat regi, ca în Etruria. Și va veni vremea când tot rostul împăratului Francisc în Germania va fi distrus, fostul șef împărătesc al Germaniei trebuind să inventeze Imperiul teritorial al Austriei în fața Imperiului revoluționar, cu nume național, dar cu tendințe internaționale, al lui Napoleon, care în 1804 luase titlul de împărat.

Dar aici, încă odată, aș vrea să insist asupra semnificației adevărate a titlului imperial al lui. El este Imperator Roman; nu s-a gândit în primul rând să-și zică „Empereur de France”, pentru că aceasta ar fi fost o mărgenire, deși siste.-nul acesta era francez. Titlul de Republique fransaise, s-a mai păstrat un timp, rămânând ca și această „republică france-să“ să fie înlăturată, rămânând numai el, „împăratul”.

încă de la 1803, înainte de a accepta votul Senatului din noua Constituție pentru ca să binevoiască a fi împărat, Bonaparte propusese nenorocitului rege din Neapole o alianță, ocupase teritorii în Abruzzi, în Apu-lia, în părțile de Sud ale Italiei, și viitorul Napoleon luase și cele două porturi, la Marea Tireniană și Marea Adriatică, ale Italiei centrale, Civita Vecchia și Ancona, către Dalmația, pe care regimul nou o anexează.

In zădar intervine somația Țarului Alexandru care urmează pe tatăl său asasinat, și cererea imperială de „evacuare”.

Dar, pe când războiul în Bavaria impunea acea pace din Pojon, un mare desastru maritim taie orice putință de a se încerca năvălirea în Anglia, la Trafalgar bătălia fiind câștigată de amiralul englez Nelson, care a și murit în cursul luptei. Pe continent însă sistemul rămâne, și el se dezvoltă, după a treia campanie a marelui conducător de oștiri, în 1805: bătălia de la Austerlitz și pacea de la Pojon.

Potrivit cu acest sistem împăratul e rege al Italiei, o Italie care putea fi întreagă, dar anumite combinații în ce privește Sudul au așezat pe Ioachim Murat, care ținea pe sora lui Bonaparte, Carolina; el vine de la Cleve și Berg, ducatele de la Rinul de jos, pe care le avuse în marele bâlciu de proprietăți teritoriale. Căci se începuse un mare sistem politic, unit cu o mulțime de combinații familiare și de prietenie, lumea întreagă având a fi alcătuită din regalități și feude.

Prusia a căpătat, în schimb, momentan, Hanovra, care nu era decât posesiunea de la origine a dinastiei care stăpânia în Anglia.

In Olanda a fost așezat fratele Louis, care nu voia decât să trăiască liniștit, dar acela care, din ordinul fratelui său, trebuise să ia pe frumoasa fată a Iosefinei, Hortansa, — fratele ei, Eugeniu era vice-rege în Italia, — s-a văzut câteva săptămâni în urmă, condamnat a fi un rege vasal, necontenit îndrumat și mustrat.

Surorile și ele și-au căpătat rostul, Elisa Baciocchi fiind piincesă de Piombino și Lucea, apoi Mare Ducesă de Toscana, în locul trecătorului „Etrusc”, șl Paulina, măritată cu Borghese, căpătând un alt principat italian, la Guastalla. Mareșalii șl înalții funcționari civili deveniau prinți în cutare sau cutare regiune, — nu prinți titulari, cl avându-și feudele lor, ca Bemadotte, Talleyrand și alții.

Aceasta era noua ordine de lucruri sprijinită pe cuceriri, pe usurpări. Pentru că se aplică un sistem pe care-l întâlnim și astăzi: pe lângă cucerirea prin războiu, anexarea prin simple amenințări, fără să se fi tras un singur foc de pușcă.