Lecția a V -a Raționalismul, izvor al imperialismului

Ați văzut de unde a venit imperialismul lui Ludovic al XIV-lea, că această așa de interesantă personalitate istorică datorește tendințile sale de a întinde marginile teritoriului francez, nu unei singure cauze, ci mai multora : am încercat să stabilesc o legătură între Monarhia spaniolă a lui Filip al II-lea și între Monarhia franceză a lui Ludovic al XIV-lea, și cred că v-am dovedit că, tocmai din cauza acestei legături cu regele Spaniei, Ludovic al XIV-lea nu este pe linia regilor francezi. Linia aceasta avea alt caracter, și nu numai că ea este întreruptă prin Ludovic al XIV-lea, dar ea nu va mai fi niciodată, reluată. Nu mai vorbesc de regii francezi moderni, cari vin din altceva și în cari intră totuși ceva din spiritul Revoluției franceze, ci de cei doi urmași până la Revoluție, cel din urmă fiind martor al ei, Ludovic al XVI-lea și Ludovic al XV-lea, cari sunt pe linia deviată, deraiată a regalității franceze. Tendințilș acestea către o dominație europeană nu se întâlnesc la dânșii; ele au încetat cu Ludovic al XIV-'ea, poate tocmai din causă că influența spaniolă, care îndeamnă către un anume imperia.ism, dacă se exercită asupra lui Ludovic al XVI-lea, nu poate continua să se exercite asupra celorlalți.

Monarhia franceză este amestecată de acum într-o mulțime de războaie, care sunt mai mult de echilibru european. Echilibrul european nu putuse să domine politica lui Ludovic al XlV-lea, dar de la el înainte regii Franciei, ca și ceilalți suverani contemporani, se referă cu mai multă sau mai puțină sinceritate, la această doctrină, după care toate Statele așezate în anume hotare la 1648 trebuie să se păstreze în proporțiile fixate atunci.

Atunci, se pune întrebarea: dacă Ludovic al XV-lea, din lipsă de energie, din despreț față de ceia ce peniru alții putea să fie un obiect de ambiție, dacă Ludovic al XVI-lea, din cauza dificultăților pe care le oferă epoca sa de reforme, ca și din cauza tragediei care l-a prins așa de răpede și l-a dus la eșafod, mu reprezintă tendința imperialistă în secolul al XVIII-lea, acest secol are sau ba în el însuși elemente care să poată servi pe urmă ia forma specială de imperialism care se întâlnește de la o vreme în epoca Revoluției franceze și care se întrupează la capătul Revoluției în continuatorul și întregitorul, consolidatorul operei, care este Napoleon I-iu ?

Trebuie să răspundem că ten-dinț le imperialiste n-au lipsit secolului XVIII-lea, dar ele pleacă de aiurea. Nu vin din imitația imperialismului habsburgic, d.n Spania ca și din Imperiu, din tradiția creată de Carol Quintul și care a trecut la Ludovic al XIV-lea, ci dintr-un motiv de caracter general, ce se leagă de starea de spirit specială creată în Franța și din Franța întinsă în Europa, chiar cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Raționalismul, care ajunge a pune stăpânire pe spirite în această vreme, este acela cate, prin anumite consecinți ale lui, determină neputința de a se păstra în hotarele proprii a atâtora din suveranii Europei, în acest secol al „filosofiei”. Dar filosofia recomandă în rândul întâi reforme „binefăcătoare” claselor fundamentale ale societății, întemeiarea unui nou regim care să nu aibă nimic istoric și nimic religios, ea îndeamnă la prefaceri care erau de caracter material, pentru că este și un astfel de materialism în secolul al XVIII-lea.

Și, atunci, o altă întrebare se poate pune : cum totuși există tendințile acestea de întindere peste hotare, de anexare a provinciilor străine, într-un secol rare avea atâta de lucru în ce privește noua orânduire sprijinită pe motive materiale și dominată de concepția raționali stă care este caracteristică acestui timp ? Pentru aceasta, raționalismul trebuie urmărit de ia început, ca să vedem ce este în el însuși și ce piedeci întâlniște în calea sa.

Raționalismul pleacă de la Descartes, de la „Discursul asupra Metodei”, care a avut o influență așa de mare asupra jumătății a doua a secolului al XVII-lea. Descartes nu este un scriitor francez, ei este Francez ca spirit în ce privește partea aceia esențială din spiritul poporului francez care cuprinde logica, consecvența, urmărirea unor idei și continuarea unor acțiuni pe o anumită linie ; este ceva din burghesul francez, într-însul, deși el nu făcea parte din burghesie, ci dintr-o nobilime mai modestă de provincie, dar tipul poporului francez în epoca modernă este burghesul; Francezul se poate recunoaște într-msul, cum se poaț.e recunoaste în aniversarul lui mult superior, al cărui gând mprgra mult mai sus, care vedea multilateral și era însuflețit de puternice sentimente religioase, Pascal, spirit matematic cum o arată și invențiile lui în domeniul științific, dar tocmai prin spii-tul matematic este legătura între Pascal, și Descartes, cu deosebirea că Pascal, peste metoda matematică, vede în lumea care o întrece ceia ce este dincolo de ținta ultimă a acestei activități logice, fiind pentru el mult mai. important decât ceia ce a găsit în cale. Dar și unul și altul sunt reprezintanți tipici ai spiritului francez, care, chiar când este vorba de un escaladator de ceruri cum a fost Pascal, de un căutător de mistere insolubile, rămâne legat de nota fundamentală a rasei.

Dar, prin viața sa, Descartes, care a stat atâta vreme în Țările de Jos, care a fost poftit de Cristina de Suedia și și-a isprăvit zilele tocmai din cauza acestei călătorii obositoare față de vârsta și starea sa de sănătate, este reprezintantul spiritului european în ee privește o anumită tendință a lui în momentul când gândește, scrie și exercită influența așa de puternică asupra societății. El este un „mare European” și pregătirea lui latină, cunoștința limbii latine, întrebuințarea limbii latine sunt lucruri care arată că nu avem a face cu un gânditor aparținând unei singure națiuni și unui singur teritoriu, întrupând numai acea națiune și fiind legat exclusiv de acest teritoriu. Franța, pe care a servit-o ca ostaș, este pentru dânsul punctul de plecare, desigur și ceia ce i-o fi încălzit inima, i-o fi stârnit devotamentul, dar avem a face cu un om care cugetă pentru toată lumea, urmărind adevăruri abstracte care să aibă valoare pentru oricine, oriunde ar fi așezat și oricării rase i-ar aparținea și, în afară de aceasta, el nu consideră raționalismul lui ca un punct de vedere și un mijloc de exemplificare, de caracter numai filosofic și în afară de realitate, ci înțelege, ca toți oamenii timpului acelu'a, — Pascal poate mai puțin decât alții, din cauza vieții lui scurte, stării lui de sănătate, isolării lui voite din motive religioase în relație cu Port-Royal — să fie un mânuitor de realități. El a trăit în lume, a participat la viața lumii, a luptat alături de alții, a căutat să influențeze anumite personalități conducătoare din această vreme. De aici a ieșit nu numai „Discursul asupra Meto-dei“, dar o întreagă operă a că-rii influență a fost imensă. AVem a face cu cineva care se gândește la Om, care întrebuințează mijloace ce sunt la îndemâna oricărui om și țintește către scopuri care să fie în legătură cu luminarea umanității în genere. Prin aceasta el deschide un drum nou, care este în legătură și cu șirul de idei pe care le urmărim în cursul din acest an.

In secolul al XVII-lea, în care a trăit și a scris el, sunt două-trei tendinți. Una din ele e în legătură cu acea generalitate umană, cu acea gândire comună tuturor oamenilor, cu mijloace care nu sunt numai ale unora, ci ale tuturor, și cu scopurile care, odată atinse, pot să ajute la ceia ce se considera pe atunci ca drumul lung al progresului uman. Dar, pe lângă aceasta, mai sunt două alte ten-dinți, dintre care una va fi întreruptă o bucată de vreme, rămânând să învie mai târziu și să exercite o înrâurire mult mai puternică asupra spiritelor, de cum o exercitase la început. În Ludovic al XlV-lea este, pe lângă imitatorul lui Filip al II-lea, care și el nu e decât continuatorul împăraților bizantini printr-o lungă transmisie care pleacă din fundul evului mediu și chiar din epoca romană, Suveranul după Biblie, acela care reprezintă voința lui Dumnezeu, omul prin care lucrează Dumnezeu, după ce Dumnezeu a co-borît în sufletul lui anumite elemente, care nu sunt în sufletul altor oameni. Regii de acest tip continuă pe vechii regi din Iudeia și Israel, fiind unșii Domnului’ după teoria pe care o întâlnim în Bossuet, care cuprinde, în „Discursul despre Istoria un versală”, și anumite elemente în legătură cu dezvoltarea ideilor imperialiste: Dumnezeu lucrează asupra unei epoci, căci „omul se agită și Dumnezeu îl conduce11. Dar. pentru ca Dumnezeu să poată face dintr-o societate ceia ce vrea el, nu poate întrebuința pe toți regii unui timp, ci trebuie să se oprească asupra unuia care întrupează mai mult voința divină.

Marele realizator al voinții divine din secolul al XVII-lea este Ludovic al XlV-iea. Dacă el ia o provincie, fie și pe basa unor anumite pergamente și a unei anumite transmisiuni de drept, cei cari sunt cuceriți astfel pot să-l primească pentru că este voia lui Dumnezeu, ceia ce face el aparține părții rezervate Cesarului, numai cât: „Dați lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu și Cesarului ce este al Cesarului”, se transformă puțin : „Dați Cesarului și ceia ce d to-rați lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu n'are nevoie de partea care-i revine, decât numai atunci când ea se găsește în mâna Cesarului voit de el“. Dar tot odată mai este, la Ludovic al XlV-lea și ceva roman. Când e vorba de imperialism, desigur că în imperialismul de acum nu este nimic care să vie din Plutarh și din felul cum se înfățișa Istoria romană pe vremea iui Roi lin, dar pe vremea aceia felul cum se înțelegea Roma a contribuit foarte mult la această imposibilitate de a se rnărgeni un Suveran între hotarele moștenirii sale. Astfel și la Ludovic al XlV-lea, pe o vreme când Istoria romană era în program, e o influență a Cesarilor de odinioară. August nu este pomenit dese ori în scrisul timpului, dar cu toate acestea și August era întrupat în personalitatea așa de cuprinzătoare a lui Ludovic al XlV-lea.

Dar ceia ce domină e concepția universală, a Omului în sine și a Omului prin Om, cere iese din raționalism. Evul mediu a fost foarte dese ori atacat, pângărit și scăzut, considerat ca o epocă de ignoranță, și toată lumea ar fi trebuit să fie foarte bucuroasă când a văzut că se mântuie o vreme așa de fatală pentru închipuitul progres. al omenirii. Dar nu numai că acum se recunosc meritele lui, ci, ici și colo, meritele acestea sunt și recompensate. Evul mediu nu s-a oprit în secolul al XV-lea, chiar în ce privește Franța, iar în unele țări el a trecut și peste al XVilI-lea și peste epoca Revoluției și se continuă până în timpurile noastre.

Astăzi se vorbește de țări to-, talitare și de țări democratice. Așa-numitele țări democratice, dacă se uită cineva foarte atent la dânsele, arată un important element care vine din evul mediu. Anglia este o țară medievală și până acum, în fundamentele ei, în obișnuințile ei, și tocmai puterea Angliei vine din faptul că acest ev mediu, care avea mult mai multă vitalitate decât toate teoriile politice și sociale ale epocei noastre și decât toate formele de drept pe care pe urmă omenirea le-a împrumutat de la Romani, ba decât toate ilusiile contemporane, însuflețește și azi Anglia într-o stăpânire mondială caro nu are de loc caracter modern și contemporan. Legătura Dominioanelor cu Metropola sunt de un caracter care este cu totul neinteligibil pentru persoanele care n-au făcut studii de ev mediu. Dacă trece cineva de Paris, care e dominat de ideile Revoluției franceze, de ideile napoleoniene, pe care și adversarii regimului republican le au în fundul sufletelor lor, dacă trece cineva dincolo de această formă și de orașul care o cuprinde și exprimă mai bine, pentru a se duce în provincie, provincia trăiește și astăzi cum trăia pe la 1539 și în obișnuințile populației de acolo întâlnește lucruri foarte familiare istoricului care a umblat prin cronicile și documentele medievale. Nu este aici locul să vă înfățișez mai pe larg probele pe care se sprij'nă felul acesta de a vedea lucrurile.

Dar raționalismul este una și toate obișnuințile acestea din evul mediu, ca și toată autoritatea care vine din Roma de odinioară, ca și toate binecuvântările resultând din ungerea cu mirul sfânt, așa cum fusese unși odinioară Saul și David, toate sunt altceva. Raționalismul este în conflict cu ele toate; el trebuie să se lupte cu ele, ca să capete o biruință pe care și-a căpătat o și de unde au resultat, în secolul al XVIII-lea, anumite porniri către înlăturarea hotarelor, către constituirea unor State mai mari, fără să se întrebe totdeauna mărturia documentară și criteriul de Drept, ci numai prin faptul că dispune cineva în acel moment de mijloacele militare trebuitoare pentru a pune stăpânire pe o țară. Evul mediu cere probele scrise de care v-am vorbit, și, când Erederic al II-lea anexează Silesia, el începe prin a căuta documente spre a se sprijini pe aceste documente, cum făcuse Ludovic al XlV-lea când a căpătat Flandra în puterea dreptului de devoluțiune. Partea documentară, necesitatea documentării este fără îndoială un lucru moștenit din evul media, care e o epocă de pledoarii, de procese care nu-și capătă uneori niciodată sfârșitul. Dar, afară de recursul acesta la probele de Drept care vin dintr-un trecut așa de îndepărtat, la multe din Statele acestea ale secolului al XVIII-lea nu simte cineva că se găsește la o epocă așa de înaintată din dezvoltarea omenirii. Ungaria a rămas totdeauna pe o basă de Drept medieval, și până astăzi Dreptul unguresc este în legătură cu culegerea de principii a lui Verboczy, care e de la începutul secolului al XVI-lea și sunt feluri de a argumenta ungurești pe care cineva de aiurea nu le poate înțelege. Polonia a rămas supt foarte multe raporturi în legătură cu trecutul ei medieval, și multe neajunsuri ale Poloniei vin din faptul acesta că acolo evul mediu nu este mort; aristocrația polonă de toate categoriile este întipărită și până astăzi de o conștiință care. aparține epocei regelui Ioan-Albert sau cutărui altuia din înaintașii lui, cari au căutat să întindă prin anume legături feodale sfera de influență a regatului.

Tot așa în Austria Mariei-Teresei sunt doar mai multe provincii, care nu sunt legate prin altceva decât persoana aceleia care este regina Ungariei în Ungaria, regina Boemiei în Boe-mia, arhiducesă în Austria de sus și în Austria de jos, contesă în Tirol, etc. Fiecare din provinciile acestea are un trecut medieval deosebit și Suverana, sau Suveranul, trebuie să țină samă de toate aceste obișnuințe, și ce se hotărește în Dietele locale, aceasta are o valoare de Drept peste care nu se poate trece. Nu se găsește nimic comun, afară de anumite Consilii, afară de Curtea Mariei-Teresei, care germaniza și austriaciza, până și pe cel din urmă nobil ungur din Ardeal, când ajungea la. Curtea împărătesei, unde era operă italiană și unde se vorbia franțuzește, unde arhitecți și pictori și sculptori de pretutindeni erau chemați ca să facă locuințile frumoase de la Belvedere și de aiurea și fiecare, ori de unde ar fi venit, ajungea să iasă din tipul tradițional al provinciei sale, pentru ca să se creeze ceia ce se poate numi și pe vremea aceia „omul austriac”. desigur că Austria aceasta este un Stat medieval, medieval în forme deosebite după fiecare din provinciile care alcătuiesc acest Imperiu. Și Iosif al II-lea n-a reușit în ce privește urmărirea scopurilor sale tocmai prin faptul că el gândia raționalist, că la dânsul era luptă între cele două concepții. Văzând înainte de toate Omul, pentru dânsul Ungurul nu era Ungurul care să aibă toate amintirile trecutului și aspirațiile ce se desfac din el, cu atât mai puțin putea să deosebească Ungurul din Ungaria de jos, Ungurul din Ungaria de sus, Ungurul de la Buda sau Ungurul din Ardeal, care reprezinta și, pe o basă etnică deosebită, altă fisionomie ungurească ; pentru dânsul, Ungurul era un „om”, un „supus”, un unterthan, și el nu face decât să cultive pa oameni și pe unterthani. În ce privește mijloacele pe care le întrebuința, mijloacele centraliste și întrebuințarea limbii germane, nu trebuie să se creadă că el era naționalist german. Toată cultura lui era france-ă; toată direcția lui era „filosofică”, tot spiritul lui era universal, iar limba germană numai un instrument: pe lângă școala ortodoxă, unită, ungurească din Ardeal, el venia cu școală de limbă germană, care servia ca mijloc de legătură între deosebitele elemente ce se găsiau în Statele sale. Dar toți aceștia cărora el vroia să li impună o anumită formă care pleca din raționalism, nu o voiau. Dacă i-ar fi întrebat care formă li pare mai bună, în abstract ar fi recunoscut poate că este bine să se desființeze anumite privilegii care folosesc de multe ori unor oameni cari nu le merită, pentru că o generație nu este ca și generația precedentă, ar fi recunoscut că decât munca silnică a țăranului, care se ridică din când în când într-o cumplită rebeliune, e mai bine, după religia creștină, deși creștinii cei dintâi au avut sc avi și au recunoscut sclăvia, să se dea țăranilor libertatea. Filosofii din Paris și de aiurea îl aplaudau pentru măsurile pe care le lua. Dar, orice ar fi răspuns oamenii din Țările de Jos și cin Ungaria, din alte păr'i aia stă-pânir i sale, — cei mai zgomotoși au fost Ungurii și viitorii Belgieni, din Țările de Jos —, ei ar fi adăugat: „O fi așa. dar ținem la privilegiile noastre”. Un fel de a gândi care se întâlnește și astăzi în clasele populare din anumite regiuni. Nobilii din Țările de Jos spuneau : noul ni trebuie Constituția noastră medievală; prin urmare tot ceia ce împăratul cu intenții filantropice și umanitare a introdus, e un păcat față de aceste așezăminte care erau menite să nu se clintească niciodată. Și la Unguri este același lucru. 

Iată lupta dintre imperialismul raționalist și medievalismul acesta care a trecut prin atâtea veacuri și s-a lipit așa de strâns de sufletul omului. Căci oamenii iubesc înainte de toate, nu lucrurile care sunt bune prin ele înseși, ci lucrurile în care au ei o parte, chiar dacă partea aceasta ar fi o caricatură.

Dacă împăratul n-a biruit pretutindeni, ca în Țările-de-Jos, care au revenit la vechiul regim, ca în Ungaria, care s-a întors mai puțin la ceia ce fusese înainte, dar, din reformele lui Iosif al II-lea, multe i-au supraviețuit. Insă, dacă ar fi biruit pretutindeni evul mediu, noi n-am avea nicio formă de imperialism în secolul al XlX-lea. Din două motive: fiindcă evul mediu este local, el stă locului și iubește locul unde stă și, al doilea motiv, pentru că evul mediu se conduce de autoritate, pe când raționalismul nu cunoaște decât Omul care cugetă în același fel, omul supus unei logice stricte, unei raționări perfecte. Suveranul este stăpânul unui oarecare ținut, pe care ținut nu-l mai vede în bucăți ca odinioară Raționalismul cere să fie însă o formă rațională, care să se poată explica, să se poată apăra logic. Revoluția franceză a dărâmat atâta în calea ei, pentru ce? Pentru că lucrurile acestea de trecut nu puteau să aducă o îndreptățire. Pentru a o face ar fi trebuit odinioară să se scoată nu știu câte documente, nu știu câte manuscrise, ca să arăte că este cutare lucru fiindcă într-un anume moment s-a produs un eveniment, o Schimbare, și trăiește cineva în resultatul acelui eveniment sau acelei schimbări. Dar, în concepția raționalistă, aceasta n-are valoare, ci trebuie să se afle explicația plecând numai de la anumite principii de caracter general, care în epoca noastră, prin altă psihologie, au ajuns să nu mai fie așa de esențiale.

Ce fac deci acești Suverani cari sunt convinși cu toții că ei pot guverna orice fel de oameni ? Dacă au mijloacele materiale pentru a-și anexa o provincie, pentru a-și eăpăta un număr oarecare de ființe omenești, ei își simt o singură datorie: aceia de a-i trata uman, de a ajuta înaintarea lor, dezvoltarea lor materială, fericirea lor pe pământ: să aibă mai mulți boi, mai mulți cai, mai multe oi, casa lor să capete mai multe fereșii, etc. Maria-Teresa n-a fericit oare Ardealul, și Iosif al II-lea, după dânsa, în felul acesta ? Ce erau Românii aceștia ? Un număr de oameni înapoiați. Care era datoria Suveranului ? De a-i sili să-și facă noi case de cărămidă care să nu fie acoperite cu stuf ca înainte, de a li planta un număr de copaci roditori, de a li vinde anumite produse de fabrică pentru a înlocui cămășile și celelalte veșminte care se făceau până atunci în casă, de a li croi drumuri, de a li săpa canale, de a-i supune la forme administrative pregătite geometric, una din alta și pe o linie de ierarhie perfect sigură.

Dar, daci este așa, un Stat se poate întinde oriunde, în vecinătate, este un popor mai slab, un Stat mai șubred. Așa a și fost în anumite cazuri din secolul al XVIII-lea. Frederic al II-lea, pe lângă urmărirea „gloriei”, pe lângă titlurile ce avea asupra unor teritorii din Silesia de Nord, se simția un perfect organizator și ’ administrator, un fericitor de oameni. Silesia desigur că a progresat foarte mult pe vremea lui. înainte erau mai multe formații mărunte, răzlețe, într-o desordine abso’u-tă, ca niște rămășițe de ev mediu: a venit el și, de la o bucată de vreme, Silesienii, fiindcă nu se ivise încă adevărata conștiință națională, și, de altfel, ei știau și mai multe limbi, fiind foarte amestecați ca rasă, au fost foarte bucuroși că au un părinte cum este regele Prusiei. Tot așa, la sfârșitul carierei lui Frederic, în războiul pentru moștenirea Bavariei, disputată și de Austria, pe Frederic nu-l interesa că Bavaria este un teritoriu bine definit, că Bavares.i încă de pe vremea lui Tassilo, luptătorul contra lui Carol-cel-Mare, reprezintă o altă alcătuire istorică, având și o basă romanică, și că dinastia și instituț'ile pe care dinastia le-ă creat, le-a moștenit, le-a păstrat și desvol-tat, creiază o individualitate. Acestea toate nu au nicio valoare în concepția curentă a „Omului”.

Exact același lucru ca și, astăzi, în anexarea Austriei. Austria evident că este o țară de limbă germanică, dar, în ce privește caracterul populației, e foartș amestecată, omul alpin fiind amestecat cu foarte multe elemente venite din foarte multe locuri. Aici a fost, apoi, o altă dinastie, un catolicism fanatic; metropola aceia vienesă e mai aproape de Paris decât de un oraș din Europa centrală. Ce au a face acestea, tot după concepția raționalistă a secolului XVIII-lea, dacă străzile sunt mai bine curățite, dacă felinarele se înmulțesc, dacă este mai multă ordine. Astăzi ca și pe la 1770... Numai cât mi se pare că nu este exact același lucru, fiindcă fondul sufletesc a evoluat.

Dar cazul cel mai caracteristic pentru imperialismul venit din raționalism, îl oferă Polonia. Polonia era un teritoriu, pe teritoriul acesta erau oameni. Această Polonie, supt vechiul regim al liberului veto și al adunării, în diete, a mii și mii de nobili, cari petreceau supt corturi, mâncau, beau, făceau politică, strigau și se băteau între dânșii, Polonia, cu Confederații, Confederația de la Bar și celelalte grupări disidente, cu lupta dintre protestanți și catolici, cu dușmănia dintre diferitele provincii, supt regimul, ultim, al lui Stanislas Poniatowski, om inteligent și iubitor de cultură, care a dat Varșoviei un splendid palat și l-a împodobit cu opere de artă, supt regimul lui de Curte, imitat după cel de la Versailles, nu putea face fericirea provinciilor. Și, atunci, care era datoria lui Frederic al II-lea, cel mai bun administrator din toată Europa, care era datoria Mariei-Teresei, mamă pentru oricâți copi, — nu mai vorbesc de Ecaterina a II-a, binefăcătoare prin reforme „filosofice?” A împărți Polonia fără nici cel mai mic scrupul, doar Maria-Teresa, din punct de vedere religios, protestând, dar „a plâns și a luat”.

Același lucru care s-a făcut cu Polonia, era să se facă și cu țările noastre. Ocupație rusească, ocupație austriacă, fel de fel de planuri de reforme. Oltenia a stat un sfert de veac supt stăpânirea austriacă, și, când au plecat Austriecii, ei s-au mirat de ce Oltenii au fost foarte bucuroși să se întoarcă la Domnul sălbatec de la București, Nu trebuie să uităm însă că acest Constantin Mavrocordat înainte de era filosofiei a început cu reforme de cea mai nobilă inspirație, dar, pentru oamenii de la Viena, el era un înapoiat, un reprezentant al autorității tiranice a Sultanului. S-or fi mirat deci că Oltenii sunt așa de bucuroși să se întoarcă la „Domnul din București“- Doar li s-au făcut drumuri — la Arxavia, Via Carolina, după numele lui Carol al Vl-lea, — s-a adus atâția coloni bulgari, așezați la Râmnicul Vâlcii și în cutare sat, spre a înmulți populația, s-au creat atâtea mijloace de progres material, toate datorite nesfârșitei iubiri a împăratului pentru oamenii săi, pentru oricari reprezentanți ai umanității, cari se întâmplau a se găsi în cutare loc. Și asupra pieii noastre s-a exercitat deci imperialismul acesta raționalist care nu face deosebire între popoare, care ține samă numai de întinderea teritoriului, pentru ca asupra lui să se desfășure o operă de reforme mântuitoare pentru oricine.