Lecția a VI-a Stări de spirit în societatea franceză a secolului al XVIII-lea

Înainte de a cerceta felul cum se considera doctrina care ar putea fi asimilată cu imperialismul din timpurile noastre în epoca Revoluției franceze și a cunoaște dacă Revoluția este un fenomen de caracter național sau universal și dacă, în acest cas, măsurile recomandate și luate în Franța erau de pus in aplicare Ia orice națiune și în orice țară, putând determina o politică de expansiune dincolo de margenile vechii Francii, aș vrea să revin însă, nu prea mult, în urmă pentru a mai însemna un lucru: dacă în secolul al XVIII-lea, când s-au purtat atâtea războaie între Marile Puteri europene și une ori în dauna acelora care nu faceau parte dintr-însele, a fost o opinie publică prielnică unei astfel de întinderi. De la un timp în secolul al XlX-lea guvernele sănt împinse oarecum în direcția aceasta a cuceririlor; se întâmplă chiar că un guvern, cum a fost al lui Napoleon I-iu, nu se poate menținea decât prin triumfuri cât de dese. S-a spus de Ludovic al XlV-lea, relativ la tapițeriile de la N6tre-Dame, că el trimetea steagurile biruinților pentru a împodobi biserica. Napoleon a îndeplinit aceiași funcțiune: se aștepta ca el să facă minunea din fiecare zi. Dictatorii și cuceritorii au totdeauna această osândă asupra lor, că sunt datori cu minuni în serie; se acceptă chiar mai curând o înfrângere făcută în împrejurări eroice decât o guvernare în condiții obișnuite, pentru că în înfrângerea eroică este totuși elementul dramatic pe care lumea îl așteaptă, pe când viața obișnuită este considerată ca un lucru pe care-l poate face oricine și prin urmare nu se plătește sa aibă cineva un dictator și să ridice pe jscut un cuceritor.

Deci ift timpurile noastre se întâmplă că un anume spirit public, o sete de cucerire, un avânt necontenit către glorie, silește orice Conducător de Stat, orice clasă guvernantă să facă o astfel de politică. Dar în secolul al XVIII-lea se poate constata la orice popor, și mai ales Ia țara care se găsește mai totdeauna în fruntea marilor schimbări și inițiativelor însemnate în această vreme, se întâlnește oare la Francezi tendința de a se trece hotarele, de a pătrunde în Spania, de a trece Rinul, de O'ataca Țările de Jos ?

Răspunsul la aceasta trebuie să fie că, în tot cursul secolului al XVIII-lea, manifestații de opinie publică în acest sens nu se întâlnesc. Poporul francez este ocupat de glumele zilnice, de manifestările, une ori spirituale, alte ori violente, brutale, de nemulțămire cu deosebitele regimuri; se fac deci poesii glumețe, se atacă poliția, se dă foc câte unei gherete, mult înainte de Revoluția franceză, care s-a produs în mare parte pentru că lumea era obișnuită cu anarhia din fiecare moment. Se întâlnește o pornire instinctivă împotriva oricării guvernări, chiar dacă guvernarea aceasta era relativ bună, dar marele curent de opinie publică tinzând către expansiune, către stăpânirea altor popoare, nu se poate întâlni.

De altminteri, când se vorbește de națiune în acest secol, ,.națiunea” are alt sens, decât acela în care o considerăm astăzi. „Națiune”, „popor”, înseamnă tot ce este în afară de guvernare, înseamnă clasele guvernate, cărora ar trebui, după socotința gânditorilor, să li se recunoască anumite drepturi. Pentru ca să existe tendința de a trece un hotar, de a lua în stăpânire o națiune vecină, trebuie să existe însă un sens al națiunii care dorește să se mărească, și cum nu există acest sens, nu poate exista nici tendința aceasta. n-are decât să cerceteze cineva cărțile de Istorie din această vreme, pentru ca să vadă cât de mult lipsește aqest element. Vechile Istorii ale Franciei nu cuprind altceva decât biografii regale, presintate într-o formă tradițională, cu o mulțime de legende, frământate cu atâtea prejudecăți. Aceste vechi Istorii ale Franciei sunt oarecum interesante. și cea din urmă dintre dânsele, scrisă târziu în timpul Revoluției franceze, de cineva caro era la închisoare și nu știa care era soarta qe-l aștepta* Anquetil, carte destul de răspândită și cetită cu simpatie, nu cuprinde nimic din elementul activ, ațâțător, provocant, care se întâlnește astăzi în cărțile acelea care produc cetitorilor o pornire peste hotare și peste drepturi1 e națiunilor vecine.

Istoria Universală a Iui Voltaire, care este fără îndoială o lucrare foarte interesantă, mai bine informată decât se crede, chiar cu unele elemente de originalitate, căci este vorba de China, de India, căutând a introduce elementul european care nu este francez și fenomenul asiatic, reprezintă lupta împotriva a ceia ceciede Voltaire că este superstiție, pornirea împotriva autorității care este socotită nedreaptă; sunt critici mai mult sau mai puțin întemeiate în această direcție, dar nu voroește un Francez, în numele poporului francez. Mai mult decât atâta, Voltaire, îndemnat de o princesă germană, s-a apucat să scrie Istoria Imperiului german, a Imperiului, pentru că pe dânsul națiunea germană nu-l interesează, cum nu l-a interesat nici națiunea franceză. Omul care a stat totdeauna în Paris, care n-a avut legături cu provincia, acela căruia cetirea cronicilor și documentelor i se va fi părut lucru apăsător pentru o inteligență vie, va vorbi, și acolo, de diferite evenimente războinice, de tratatele de pace încheiate la cutare vreme va schița anume biografii, dar ceia ce este națiunea germană nu vede. Cum tot trecutul francez nu-l îndeamnă pe o anumită linie de ofensivă, el nu se simte umilit de slăbiciunea militară a Franciei pe vremea lui Ludovic al XVlea, de incapacitatea generalilor cari se lasă bătuți. El, — și orice Francez de pe vremea aceia, — nu resimte ceia ce ar resimți cineva din timpurile noastre: un sentiment de gelo-sie pentru faptul că Frederic al II-lea este ceia ce este, că izbutește să câștige biruințe și contra Francezilor; el nu crede că Francezii sunt micșorați prin astfel de înfrângeri, care privesc pe generali, fiind datorite și unui anumit moment, lucruri care se pot repara, și, dacă nu, nu e nici o scădere pentru onoarea națiunii. .

Este foarte interesant Voltai-re și în altă privință. El a presintat în același timp și Viața lui Petru cel Mare și viața lui Carol aț XH-lea. În timpurile noastre, când legăturile dintre națiuni sunt foarte strânse, noi raportăm ceiace se petrece în străinătate către interesul nostru național: fără să fie în joc poporul nostru, ne gândim la ce s-a întâmplat în străinătate, căutând a ni da samă întru cât lucrul care s-a întâmplat poate fi favorabil sau nu intereselor noastre. Sentimentul acesta Voltaire nu-l putea avea. Am spus că el nu este atâta Fran-ces, cât Parisian, dintr-un sirat foarte restrâns, în care este cultul Omului în genere și prin urmare orice reprezintant al omului cu literă mare este interesant din punctul de vedere al său personal, și poate fi apreciat după eroismul pe care-l reprezintă. Carol al Xll-lea nu-l interesează pentru rostul lui suedes, ci pentru că este un erou, și am observat și în conferințile mele de la Paris despre Frederic al U-lea cultul contimporan al eroului, arătând că Frederic s-a bucurat de o așa de largă popularitate, pentru că el avea continuu atitudinea eroică, și ea nu venia la dânsul dintr-o pornire de temperament, ci era un lucru precuge-tat: va fi erou în cutare moment, și eroismul acesta s-a manifestat la dânsul, într-o clipă de înfrângere, prin aceia că se hotărîse să se sinucidă: „vivre et mourir en roi“, în scrisoarea versificată trimeasă opiniei publice prin Voltaire. 

Voltaire ar fi fost poate mal bucuros, fiind Francez de instinct, dacă nu altfel, dacă un rege al Franciei ar fi făcut așa ceva, dar, cum nu s-a găsit unul atunci și este un rege la Suediei, el își face datoria față de erou unde îl întâlnește.

Și tot așa față de Petru-cel-Mare, care și el este un erou, cu toată lepădarea de orice pompă exterioară a aceluia care se duce la Saardam și ciocănește cu barda, urmărind supremul scop al vieții sale: acela de a avea o flotă, pe care ar fi fost mulță-mit să și-o fi făcut singur. Când duce apoi lupta împotriva Turcilor și e învins la Prut, aceasta n-are a face: ajunge că a făcut actul eroic; faptul că l-au condus Turcii aproape ca pe un prisonier, aceasta nu scade eroul, cum Caro 1 al XH-lea n-a fost scăzut prin înfrângerea de la Pultava și retragerea la Ben-der.

Nu e vorba la Voltaire de o națiune, de un Stat, de un teritoriu, de un dușman care se presmtă față de poporul francez, ci de individualități eroice luate pe rând, așa cum au fost pe vremea Romei, Spartei, Tetei, și a cării contrafacere modernă este luată ca o apariție a unui șir nou de eroi, tot așa de autentici ca și eroii din antichitate.

In astfel de condiții popoarele nu cer nimic. Toată opera diplomației, toată isprava 'generalilor este marea lor distracție ; nu e un fenomen legat de interesul unei țări,.de viitorul unei națiuni și de o ideologie pe care un popor n‘o poate schimba ușor cu altul.

Așa fiind, de vreme ce am constatat această stare de spirit a unei societăți care nu do-ria întindere, care nu căuta con. curență cu nimeni, care nu era bucuroasă de înfrângerea și de zdrobirea nimănui, pe Voltaire îl interesa mult mâi mult ce făcea Ecaterina a Il-a în războaiele cu Turcii, — și-i trimetea complimente pentru că a izbutit să bată pe Sultan, dorind împărătesei lingușite să se instaleze la Constantinopol, deși în împrejurări pe care el nu le vedea îndată. Aceasta va explica și cea dintâi atitudine a revoluționarilor francezî.

Revoluția franceză este, în unele privința prea mult cunoscută, cunoscută cu prea multă abundență în ce privește detaliile, incidentele de stradă și spectacolele de eșafod, dar, ne de aită parte, este prea puțin cunoscută. Cunoaștem doar fenomene parisiene și în legătură cu o anumită clasă din Paris ; nici cu toată lumea parisia-nă, cu atât mai puțin cu lumea franceză. Erau mulți Francezi din Paris chiar, cari n-au fost niciodată în Piața Revoluției, devenită pe urmă Piața Concordiei, ca să vadă funcționând eșafodul; atâția nu fuseseră niciodată la un club. Cluburile și spectacolele sângeroase ale eșafodului erau pentru un anumit public: anumiți bărbați și anumite femei, caț;i nu aveau altă ocupație și se duceau acolo pentru a urla din tribune la Iacobini sau aiurea, fie și la cele trei Adunări ale Revoluției, ori să aplaude Ia arătarea de călău a capetelor tăiate; totdeauna aceiași oameni Și, în ce privește pe deputați, mai ales la cele dintâi două Adunări, și la Legislativă, deputații cari le frecventau erau reduși la număr. După ce Adunarea Constituantă s-a mutat de la Versailles la Paris, mulți nu mai veniau la ședințe; fiindcă nu-i interesau, nu atât de frică sau pentru a nu se compromite; discuția unor legi care treceau peste competența lor nu putea să-i reție. Când s-a hotărît soarta lui Ludovic al XVI-lea, numărul absenților era mare. Revoluția fran-cesă a fost făcută de o minoritate, si în cursul ei s-au săvârșit atâtea crime tocmai din cauză că guvernanții își dădeau samă că sunt o minoritate și că o mare majoritate, regalistă în-tâiu, republicană, dar în alt sens, De urmă, este împotriva lor. Nimic nu face pe om mai crud, mai turbat, decât frica, și oamenii au trăit o bucată de vreme într-o teribilă frică permanentă, și față de amenințările din afară, și față de cela ce puteau aștepta, și meritau să aștepte, din interior.

Revoluția franceză să nu ni-o închipuim deci ca manifestația puternică a unui popor, care, însuflețit de un sentiment reformist, dar pe o basă națională, ar fi urmărit îndeplinirea unei acțiuni bine chibzuite la început și pe care lumea deplin conștientă era hotărîtă s-o ducă până la capăt. Ar fi o mare greșeală. Dacă ar fi fost un fenomen național, determinat de un prisos militar sau un prisos sufletesc la poporul francez, aceasta ar fi determinat îndată mari acțiuni cuceritoare, dar aceasta nu s-a întâmplat. Revoluția franceză a plecat de la anumite cercuri, de la un număr foarte restrâns de oameni; erau provincii întregi care. nu numai că nu urmăriau ideile Revoluției, dar manifestau în chipul cel mai hotărît că toată afacerea aceasta nu interesează lumea de acolo. În cutare din aceste provincii, pe care Revoluția le-a suprimat apoi, după programul abatelui Siejy&s, anume clase nici n-au vrut să la parte la vot. Și, când li s-a cerut să voteze pentru primele A-dunâri, care ri’au dat resultat, când au votat întâia oară, au făcut ceia ce erau obișnuiți să facă, și, când, neizbutindu-se a se resolva chestiunea financiară în această Adunare premergătoare, a trebuit să se ajungă la Statele generale, pe care regele voise să le evite, având conștiința primejdiei care putea ieși de aici, au fost foarte mulți cari nu știau exact de ce este vorba, șl un număr foarte restrâns de meneurs, cari nu erau înțeleși între dânșii și nu veniau dintr-o agitație generală, au provocat Revoluția franceză.

Cum se poate crede că Montesquieu, biet magistrat de provincie, care interzicea rudelor sale tinere să cetească „Lettres Persanes” ale tinereței sale, un om așa de comod și simandicos, să fi fost un agitator revoluționar, sau ușuratecul Voltai-re, pe care îl satisfăcea propria lui ghidușie, să fi umblat cum umbla până ieri un agitator politic din loc în loc, scormonind toate nemulțămirile, pentru o acțiune subversivă 1 Cei mai nenorocit om din timpul Revoluției franceze ar fi fost Voltaire, dacă l-ar fi deranjat cineva din rosturile lui, prin urletul unei străzi pe care a desprețuit-o totdeauna și cu care n-a avut și nu putea să aibă niciun fel de contact. Sau Rousseau, un spirit așa de singular, urând pe toată lumea și veșnic nemulțâmit cu ei însuși, pierdut întT’o viață casnică umilitoare, asupra căreia biografii filosofului păstrează une ori tăcere, omul care rămăsese sufletește totdeauna în Geneva, al cârii organism politic era un lucru cu totul particular, cum nici n'a mai existat și nu se va putea niciodată reproduce în viitor, nu putea să aibă nici ambiția, nici mijloacele de a produce o schimbare de situații în țară străină. Nu era principial revoluționară nici atmosfera de la 1789 a unor aleși, cari niciodată în viața lor n-au fost vizat un astfel de rol și cari nu aduceau de acasă decât cereri de amănunte, în așa—numitele caiete, cu un cuprins adesea contrazicător.

Așa presintându-se lucrurile, asupra cărora am crezut de folos să mă întind, să uităm și legenda Revoluției franceze tn ea însăși șl legenda Revoluției franceze ca fenomen de energie națională, îndreptând societatea franceză contemporană către cucerirea Europei și către subjugarea altor națiuni. Așa ceva nu există. Un foarte vechiu discurs la Academia franceză al lui Mignet, care a scris o bună Istorie a Revoluției în linii generale, arată că a existat înainte de Adunarea Statelor Generale un singur program, al abatelui Sieyes. Tot ce s-a făcut, pănă și la împărțirea Franciei în departamente, pleacă de la acestălalt singuratec, foarte priceput în materie de argumentații filosofice, dar și el fără calități de agitator, vorbind slab și gata să se supere de câte ori nu se primia o propunere a lui, pentru ca mai mult timp să refuse de a participa la discuții. Nici acesta, un mare revoluționar activ. Gesturile lui Mirabeau erau aduse de acasă, cum discursurile îi erau pregătite adesea de secretarul lui.

Să nu creadă deci cineva că în această întâie fașă de dibuiri a putut Revoluția franceză să aibă un program de politică exterioară. Nu se simțiau nici vecinii amenințați prin aceia că s-a petrecut în Franța o schimbare de acestea care-i da un caracter constituțional în locul vechii forme tradiționale de până atunci. Războiul cu „Puterile” a venit târziu, în 1792 numai, și dintr-un anume motiv. Nu opinia publică l-a cerut, când Ludovic al XVI-lea sărmanul a venit într-un costum special, de mare șef de șotire, pentru ca să anunțe Adunării legislative un lucru pe care nu-l voia de loc. Pornirea ofensivă pleacă sau dintr-o anume filoso-fie politică pe care a ajuns a o cunoaște numai epoca noastră, sau dintr-o falsă interpretare a Istoriei, și nu existau nici una nici alta la 1789.

In ce privește clasa militară, ca iubia războiul, dar nu scopurile războiului, sensuL Era o distracție pe care un om de bună familie se simția dator să și-o caute de câteva ori în viață. Nu e același lucru ca în timpul Marelui Ră’zboiu, când o întreagă castă militară, în special la Berlin, a vrut războiul, și l-a avut. Pe vremea aceia armata însemna altceva decât armatele europene la 1914. Războiul revoluționar care a fost preconi-sat așa. de târziu a venit din anumite necesități de partid; cutare partid avea nevoie în momentul acela de războiu ; răz-‘ boiul întră în calculul făcut de acest partid pentru ca să se servească interesele sale și din nenorocire pentru el, nu le-a putut servi.

Numai în ideia raționalistă a Revoluției franceze’ era ceva care putea să ducă la o lungă serie de războaie și la consecințe pe care nimeni nu putea să le prevadă.