VII. Decăderea vechiului spirit. Traduceri religioase din grecește

După ceea ce dăduse Cantemir pe la 1700 în cugetarea românească aplicată la lucruri românești cu o energie și o strălucire fără pereche până atunci, s-ar fi putut aștepta cineva pentru secolul al XVIII-lea la o mișcare corespunzătoare. Mișcarea aceasta, de continuare a avântului din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și de la începutul celui următor, nu se întâlnește însă. Atunci, firește, se pune întrebarea de ce un Constantin Stolnicul în Muntenia și un Dimitrie Cantemir în Moldova apar, pentru ca apoi să nu mai fie decât stârpiciunea secolului celui nou, până târziu către sfârșitul lui, când lucrurile au luat altă înfățișare, alte curente lucrând asupra societății românești?

Răspunsul îl putem da generalizând problema: nu este vorba numai de români, ci de toată societatea, apuseană și răsăriteană.

Țara aceea care da impuls tuturor celorlalte, care exercită un fel de regalitate spirituală, deși adesea numai de modă, Franța nu va mai avea acea calmă tragedie a lui Corneille sau a lui Racine, ori îndrăzneața cenzură a patimilor și intereselor omenirii, avântul de cugetare, atingând și legăturile noastre cu Dumnezeu, al lui Pascal. În schimb tragediile pentru aplauze ale lui Voltaire, în care se exploatează toate pasiunile politice și sociale ale secolului. Sau poezia lui repede obosită, căreia-i urmează a unui Jean Baptiste Russeau, clară și rece, a unui Delille, foșnind din dantele pe un trup uscat și șubred. Ori pedanta copiere de Eneidă fără suflet care e Henriada. Toată literatura aceasta nu poate fi pusă alături de ceea ce a dat secolul precedent. Și, cu cât înaintează cineva în acest secol al XVIII-lea, decadența este mai vădită, până se ajunge la literatura științifică de foarte mare valoare, care și-a găsit expresia supremă în enciclopediștii propagandei „filosofice“, fără a vorbi de ce câștigă, efectiv, știința, dar care pe noi nu ne interesează aici. Poate tocmai fiindcă toată vitalitatea poporului francez sau a unei părți din poporul francez era atrasă pe domeniul literaturii științifice, și se făcea algebră, geometrie, astronomie, fizică, științe naturale, poate tocmai din cauza aceasta literatura pierde.

Prin urmare să nu ne mirăm că avem un secol sărac, aproape sterp și pentru noi.

În secolul al XVIII-lea individualitățile lipsesc. Poate că un Nicolae Mavrocordat, om foarte ambițios, de foarte înaltă cultură, fiul scriitorului Alexandru Exaporitul și el însuși autor al unei lucrări grecești de caracter filosofic în care se vede omul inițiat în rosturile antichității clasice, și pe lângă aceasta proprietarul unei biblioteci admirabile, ar fi vrut să se încunjoare cu oameni eminenți, cărora să le dea o situație potrivită cu meritele lor. Și gândul acesta-l va fi avut și fiul său Constantin, și vărul acestuia, Grigore Ghica, acel care a făcut mănăstirile Pantelimon și Frumoasa.

Cu toate acestea nici într-o țară, nici într-alta, un om distins, capabil de producție literară, nu se întâlnește. Dar, și dacă s-ar fi întâlnit, în ce împrejurări puteau ei să se cultive și care ar fi fost rezultatul acestei cultivări a lor? Fanarioții, care nu înseamnă greci, ci funcționari otomani, care pot fi și români, români care s-au făcut greci pentru ca să se împace cu turcii în vederea exploatării românului în folosul turcului — definiția este ceva cam lungă, dar adevărată — nu erau deci predicatorii unui crez străin, silnicii introducători ai unei culturi cotropitoare. Racovițeștii sunt doar, boieri din Țara de jos, cu ceva sânge cantacuzinesc după femei, Calmășeștii bucovineni. Primul Calmășul, părintele și strămoșul lor, era incapabil să scrie în altă limbă decât în moldoveneasca lui provincială și fiul lui Teodor Calimah, Ion, învață la Liov, intră la capuchehaie în Constantinopol, învață grecește mai bine decât putea învață în Moldova, pe lângă ceva italienește și franțuzește, este întrebuințat acolo ca mare dragoman, ca „terziman“ al împărăției turcești și astfel își deschide calea spre o domnie în Moldova. Numele se schimbă și el: din Calmășul se face Callimachi, în legătură cu poetul antichității elenice. Iată prin urmare un membru al unei mici familii moldovenești care ajunge, trecând prin Fanar, să ocupe scaunul Moldovei.

Acești fanarioți, dealtfel, nici nu sunt niște tirani. E adevărat că Nicolae Mavrocordat, la început, a greșit, necunoscând obiceiurile țării. Și în Muntenia și în Moldova primele lui domnii au fost scurte, căci apucase o cale care nu era aceea pe care o putea îngădui țara, ci aceea cu care era deprins la curtea sultanului, pe când la noi boierii aveau foarte multă latitudine de activitate din partea domnului, pentru că el trecea, și boierii rămâneau.

Aici în marginea Bucureștilor a tăiat pe câțiva boieri, ca boierul Brezoianu, iar mitropolitul Antim, vestitul mitropolit Antim, acel cu predicile frumoase, iubitor mare și artist al cărților, pe care le scotea și în tipografia lui, acela care a ridicat atât de sus prestigiul bisericii muntene, a fost trimis la Constantinopol și înecat pe drum.

Dar pe urmă, când s-au deprins fanarioții cu țara, nu au fost nici mai buni, nici mai răi decât alții; deseori se întâmpla să fie chiar mai buni; deși nu aveau rădăcini în țară, ei erau totuși responsabili pentru această țară înaintea sultanului, și, fiindcă este un principiu pentru secolul al XVIII-lea că mai înainte de toate să se asculte „săraca raia a împăratului“, atunci când era conflict între domn și această raia, totdeauna sultanul da dreptate raielei; doi domni au murit astfel, Grigore Alexandru Ghica, înjunghiat la Iași, și Hangerliu, străpuns de cuțit la București, fiindcă nu se interesaseră sau nu ajunseseră să se puie în legături cu „săraca raia a împăratului“.

Se spune deseori că fanarioții nu știau limba românească. Este o legendă ridiculă. Nicolae Mavrocordat a învățat românește, a cerut să cunoască trecutul Moldovei și a organizat un corp de cronici moldovene, așa după cum în Muntenia a organizat un corp de cronici muntene. Iar pentru Constantin Mavrocordat avem condica lui de hotărâri, mult mai dezvoltată decât așa-numitul Anatefter, culegerea de măsuri a lui Brâncoveanu — amândouă ni s-au păstrat, dar acum sunt la Moscova. Această condică este în românește, într-o excelentă limbă; nici un singur act grecesc.

Iar, când, odată, cine știe ce ispravnic a crezut că face plăcere domnului scriind grecește, acesta i-a poruncit ca moldovenește să scrie, nu grecește.

În ce privește clientela grecească a fanarioților, avem învățăturile lui Nicolae-Vodă către fiul său Constantin, în care-i spune că înainte de toate să nu-și aducă greci mulți cu dânsul. În bisericile noastre, nu este desigur numai un merit al fanarioților, ci rezultatul firesc al unei lungi evoluții, dar fără îndoială că și voința domnului secolului al XVIII-lea, că sub ei întăia oară, afară numai de paraclisul curții și când era vodă de față, s-a făcut slujba în românește. Pe vremea lui Brâncoveanu, psalmii, evanghelia erau în românește, dar tot ce privea slujba bisericească se făcea în limba slavonă. Tipăriturile din vremea lui Brâncoveanu sunt româno-slavone, liturghia fiind încă slavonă. Ce ar fi fost mai ușor pentru domnii fanarioți decât să poruncească introducerea limbii grecești?

Au fost destul de înțelegători ca să n-o facă — nici unul.

Prin urmare în această epocă, odată așa de criticată, au fost domni care nu erau tirani, care nu erau aspri și răi — nu aveau voie să fie răi, căci așa era tendința vremii — și domni care nu au sprijinit cultura grecească decât acolo unde au găsit-o.

Academia lui Șerban Cantacuzino avea, în adevăr, ca limbă de predare greceasca: nu se putea altfel, trebuia sau latinește, sau grecește. Nici vorbă de o prigonire a limbii românești.

Cu aceasta dispare însă una din scuzele care se aduceau pentru slăbiciunea literaturii noastre în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Această slăbiciune este, poate, și pentru că nici Polonia, nici Ardealul nu mai puteau sugera nimic, dar ea se compensează.

Pentru că niciodată viața unui popor ajuns la oarecare grad de dezvoltare nu se poate opri cu desăvârșire; ca apele pe care anumite împrejurări le împiedică de a mai curge la suprafața pământului și care se afundă în adâncuri, unindu-se acolo cu alte izvoare ascunse, pentru ca mai departe să iasă din nou deasupra cu puterea sporită, ea va țâșni iarăși la lumină, mai puternică.

Ce sunt, în acest timp, la suprafață, cronicile? Întăi cele muntene. Nu le mai avem, de la o bucată de vreme, după moartea lui Nicolae Mavrocordat. Istoria pe vremea lui Constantin Mavrocordat e alcătuită din niște panegirice. Domnii erau legați, nu atât de țară, cât de domnie, și, dacă am avea chiar o cronică a lucrurilor care se făceau pe pământul românesc în legătură cu domnii fanarioți din București, nu am mai avea sufletul românesc însuși.

Nu e nici simțul unei adevărate vieți în ce înseamnă străinii în limba lor străină, ci numai însemnări zilnice, „efemeride“, cum se făcuseră și la Constantinopol, ca ale lui Constantin sau Chesarie Daponte. În Moldova, cronica lui Amiras e un „panegiric“ al Ghiculeștilor, și ei mai au unul scris în grecește; cronica lui „Mustea“ e o însăilare dezlânată; a lui Ioniță Canta, a cărui condică de socoteli casnice am analizat-o dăunăzi, e migăleala timidă a unui biet boier care slujea servil pe domnul său; ce putea scrie un om ca acesta, cu tot numele lui așa de mare, în materie de viață politică a țării? Intrigile de atunci le înseamnă, cu un condei sfătos, iarăși un grec, scriind grecește, sub influență franceză, Constantin Caragea. Ienachi Kogălniceanu urmează supus evenimentele exterioare.

Cauza pentru care nu se mai întâlnesc opere însemnate în acest moment trebuie căutată de altfel și în întreruperea, afară de domeniul școlar, „științific“, a legăturilor noastre cu Apusul.

Aceasta în ce privește principatele, căci ce s-a petrecut în Ardeal are un alt caracter.

Legături nu se mai puteau întreține după ce tocmai ele deveniseră mai strânse. Viața lui Constantin Stolnicul este o dovadă de cât de mult eram legați de Occident, și ceea ce făcuse Stolnicul a fost continuat de o întreagă generație; cei care au învățat la Academia Domnească din București, aceia aveau simpatie pentru lumea occidentală și unul din ei, un Matei Crețulescu, în testamentul său, însemna că nepoții trebuie să i se ducă în străinătate pentru a culege anume învățături în trei limbi: în grecește desigur, dar, înainte de grecește, în latinește și în italienește. El însuși fusese la Viena și de acolo se întorsese cu o colecție de cărți, vreo două sute, în cea mai mare parte apusene. O mulțime de români în vremea aceasta au fost trimiși în Apus, români sau greci trăind alături de români, ca un Hrisoscoleo, ori ca Hrisant Notara, care va ajunge Patriarh de Ierusalim, și va fi un fel de ctitor religios și cultural al țărilor noastre, schimbând scrisori grecești, în cel mai bun stil elenic, cu Constantin Cantacuzino Stolnicul, cu Nicolae Mavrocordat și chiar cu străinii. Nu era de mirare să se vadă români în Italia, dar și până la Londra sau Oxford. La Veneția Constantin Mavrocordat a ținut bursieri de artă și limbă până l-a oprit bănuiala turcească. Un nepot al episcopului Grigorie Socoteanu a venit de la aceleași înalte școli din Vest. Legătura cu Apusul era foarte strânsă în acest moment și în acest domeniu, și se poate închipui marele folos ce ieșea din aceste legături necontenite.

În seceta cronicilor propriu-zise, întâlnim totuși o expunere largă a istoriei muntene mai ales prin anii 1750—60.

Este interesanta carte care se cheamă Genealogia Cantacuzinilor, scrisă în românește de cineva care a redactat grecește o lucrare tipărită tot în grecește cuprinzând situația principatului Țării Românești în acel moment și un raport făcut rușilor pe care-i servea. Sunt operele lui Mihai Cantacuzino, care a fost ban și a trecut apoi în Rusia pe vremea Ecaterinei, ajungând acolo general — și familia lui nu s-a mai desfăcut niciodată din acele părți. E acel care a făcut biserica lui, a „Măgureanului“, atât de des prefăcută. Genealogia e redactată și pe baza unor hârtii rămase tot de la Constantin Cantacuzino Stolnicul și pe care le-a avut Mihai la îndemână. Spiritul Stolnicului se păstra odată cu arhiva lăsată descendenților.

Dar contactul era redus la anumite persoane, în anumite hotare. Sultanului nu-i plăcea să-i meargă supușii în Apus. Domnului tot așa de puțin. Am spus că el nu era un tiran, dar era, firește, mai bucuros să facă o școală în țară — și s-au făcut școli foarte bune — decât să se trimită bursieri, ori să se îngăduie tineri pribegi în străinătate. Grigore Alexandru Ghica a pus școala, și moldovenească și munteană, pe baze noi, occidentale, cu un program care cuprindea retorica, logica, metafizica, cele trei elemente de căpetenie ale învățământului „european“: imediat după cunoașterea limbilor se trecea la urmărirea normelor gândului și la ceea ce putea să vadă o epocă fără îndrăzneală în domeniul care de fapt ne este închis nouă, al lucrurilor mai presus de aceea ce natura spune simțurilor noastre. Dar în Apus pornise mișcarea științifică, și această mișcare a ajuns până la noi, pentru ca pe la 1770 să schimbe complet caracterul școlii, odată de filologie, care devine acum înainte de toate școala de științe exacte. Ne „algebrizăm“ și noi. Înainte, boierii știau italienește și latinește, dacă învățau aceste limbi în casă. De la 1760 înainte, latina se predă la școală. În ce privește greceasca, valoarea acestui învățământ se poate vedea după sutele de scrisori grecești păstrate din epoca fanariotă: ele sunt scrise foarte bine de ai noștri, fără greșeli de limbă. Era altfel un învățământ încet, dar fundamental; nu era o scădere dacă studiile de gramatică se făceau după vestitul gramatic Teodor de Gaza din timpul Renașterii, sau după a lui Lascaris, un produs foarte ales al Renașterii grecești în Italia.

Dar oamenii din țară nu mai mergeau în străinătate, și nu mai sunt exilați care să trăiască, așa cum a fost cazul lui Neculce în Rusia, atâta vreme în alte țări.

În Ardeal abia se întemeiază, în acest timp, biete școli de catehism, care până la sfârșitul secolului al XVIII-lea aveau programe patriarhale, în care lucrul de căpetenie era, cum a fost și pentru școala noastră rurală până la 1860, să se știe unde se pune accentul și cum se pronunță cuvintele. Școala cea mare, de viitor, care va fi pătrunsă de idei și care le va răspândi, cea de la Blaj, începe a se forma numai pe la 1750. Când s-a făcut unirea cu Biserica din Roma, episcopul de Belgrad, de Alba-Iulia, Atanasie Anghel, trăind, cum îl învinuia lumea — și cu dreptate — pentru petrecerile lui la episcopie până la jocul cu țigăncile, nu era nici doctor, nici capabil de a se iniția în lucrurile dumnezeiești, cu atât mai puțin în lucrurile științei. A fost cândva o discuție aici, dacă lumina nouă ne-a venit din Ardeal sau din Principate. Faceți o comparație între un Atanasie Anghel și între un Constantin Cantacuzino Stolnicul sau Dimitrie Cantemir, pentru a reieși unde era pe la 1700 viața sufletească a poporului român. Ce a fost mai pe urmă se va vedea; dar pentru începutul secolului al XVIII-lea nu încape comparație.

Ioan Inocențiu Clain, deși vrednic de veșnică pomenire pentru alte merite, s-a făcut întăi episcop și apoi s-a apucat să învețe latinește. Episcopia fusese aruncată la Făgăraș, de acolo la Blaj, ca un lucru care trebuie ascuns; din episcopia blăjeană abia întemeiată într-un biet castel de pe vremea ungară a secolului al XVII-lea nu se putea face nimic. Când a fost scoc Inocențiu și a venit Petru Pavel Aron, acesta era însă un ascet, care nu mânca, nu bea, nu dormea și nu strângea bani, nu voia nici un rol politic, ci avea o singură grijă, aceea de a da ceva poporului său în domeniul culturii. Atunci numai s-au întemeiat școlile româno-latine din Blaj, care, la dreptul vorbind, consistau într-un seminar și în micul seminar al episcopiei, în care se învață ceva latinește și teologie. Cât timp a trebuit ca să se facă din școala aceasta altceva! Așa încât Ardealul, care încetul pe încetul culege istoria neamului și din cărțile latinești ale străinilor, dar și din traista călugărilor moldoveni ambulanți, nu exercită încă nici un fel de influență asupra noastră. Nu de acolo putea veni ceva, de la o nație tolerată, apăsată. Sfântă-i suferința ei, dar din suferința singură nu putea să iasă nimic.

În principate însă, această epocă, stearpă în ce privește poezia și istoriografia, este, mai ales în partea către 1770—80, foarte bogată în literatură religioasă. Secolul al XVIII-lea n-a fost, ca al XVI-lea și al XVII-lea, o vreme de modeste traduceri ale Sfintelor Scripturi pentru cine știe ce nevoi ale unei mănăstiri, fără nici un fel de acțiune unitară, fără nici un fel de țintă unică a tuturor celor care lucrau la aceeași muncă, dar fiecare în chilia lui. Nu, literatura religioasă românească din acest secol, mai ales de la o anumită dată înainte, ajunge a avea și preocupări teologice, ea caută ceea ce nu îndrăznise veacul precedent, lămurirea credinței, întrebuințând pentru aceasta și literatura bizantină.

Și, dacă este vorba să găsim sufletul omenesc exprimat în formule, o filosofie modernă, plină de cele mai frumoase expresii abstracte, poate să nu dea nimic, pe când se poate, iarăși, întâmpla să se găsească în forma religioasă, pe care fără dreptate o disprețuim, sforțările cele mai mari către înțelegerea însăși a spiritului uman. Din deceniu în deceniu, din secol în secol, rasa cea mai aplecată către abstracții, care este rasa grecească, trăind acum în marginile imperiului bizantin, din toată sforțarea ei a dat lucruri interesante și pentru noi. De această teologie grecească întăi s-au apropiat călugării noștri din secolul al XVIII-lea, nu în mănăstiri, până la revoluția cea mare pe care în rostul mănăstiresc a adus-o călugărul malorus Paisie, care, plecat din Rusia lui, fusese la Muntele Atos, pentru ca să se așeze aici la noi, prin părțile Râmnicului-Sărat, apoi la Dragomirna, la Secu și în sfârșit la Neamțul, unde a meritat să fie îngropat alături de Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun, și de pârcălabii vremii eroice. Până atunci însă lucrul cel mare nu se făcea în mănăstiri, ci înainte de toate la episcopii.

Episcopia unui Chesarie și unui Grigorie Olteanul joacă prin urmare un rol pe care nu-l avuse înainte, din zilele unui Teofil de Râmnic. Încă din vremea Brâncoveanului la episcopia Buzăului s-a lucrat foarte mult, tipărindu-se cărți în tipografia locală. Însă nu trebuie confundată această operă de tipografie a călugărilor și episcopilor din secolul al XVII-lea cu opera de traducători — care se face mai ales la Râmnic — în acest nou secol, împrumutând preocuparea teologică bizantină, pe care o deprindeau tălmăcitorii, acuma, din originalele grecești.

Nu mai este vorba de carte slavonă care să se traducă în românește, ci se merge de-a dreptul la textul prim: cultura noastră bisericească se întoarce la izvorul curat. Lucrul nu era ușor. Și, totuși, oameni care nu făcuseră nici un fel de școală au îndrăznit și au ajuns a face traduceri bune, creând o nouă epocă în istoria cărților tipărite, necesare serviciului divin. Un foarte învățat călugăr de la Cernica, Macarie, a mers până la a redacta și un dicționar, nepublicat și pierdut azi, în mai multe limbi, în care însă nu intra și limba românească.

Opera aceasta se făcea în momentul când în orașe istoricii nu erau în stare să dea, decât, adesea sub umila formulă a anonimatului, cronici care nu mai au nici frumusețe literară, nici sens politic, nemaifiind voia de a exprima cu putere o pasiune, precum pasiunea politică fusese exprimată cu atâta energie de un Constantin Căpitanul sau de un Radu Popescu, ori, în Moldova, de Costinești și de Neculce.

Care era folosul acestei opere de traduceri din episcopii? Marele folos sta în evoluția limbii literare. Limba aceasta literară era, încă din secolul al XVII-lea, capabilă de a exprima orișice, dar nu mersese până la putința de a crea perioada armonioasă, care înseamnă marele triumf al stilisticii antice. Propoziții cu subiect și predicat poate face orice neghiob care a terminat patru clase primare; nu este însă vorba de aceasta, ci de fraza complicată în care se cuprinde, nu o idee, ci un sistem întreg de idei. Perioada are acest avantaj pe care nu toată lumea îl înțelege. Fraza la Dimitrie Cantemir este o decalchiere latină fără armonie, în care te împiedici; fraza italiană a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul este foarte savantă, dar prezintă meandre pe care nu le putem urmări ușor, și sunt în ea lucruri care nu fac parte din organismul perioadei, care este o ființă vie, o arhitectură cu linii clare și elemente organice. Fraza aceasta armonioasă au făcut-o călugării din secolul al XVIII-lea. Ei aveau în față nu încurcata frază, copiată, pe fereastră, a slavilor, ci însuși admirabilul original grecesc și, în al doilea rând, ei nu ieșeau din nici o școală și nu porneau din nici o familie pe jumătate înstrăinată de popor, ci se ridicau din adâncul însuși al nației. Instinctul lor popular, mergând drept către splendoarea marii civilizații elenice, a fost în stare să producă fraza de care ne servim și astăzi.