VIII. Spirit filosofic și modă poetică din Apus

În plină epocă fanariotă, începe, mai ales de la 1770 înainte, o altă perioadă de contact cu Apusul. Acest contact cu Apusul, care înviorase literatura românească înainte de epoca fanariotă, este, deci, reluat; reluat însă cu alte regiuni ale Apusului, în alt spirit, capabil de a produce și alte rezultate. Data aproximativă de 1770 este într-adevăr împotriva cronologiei obișnuite, dincolo de jumătatea secolului al XVIII-lea, însă, în viața societăților, cronologia este aproximativă.

Prin urmare cam pe la 1770—1780 se schimbau aproape toate înfățișările externe ale societății românești, și aceasta are o influență hotărâtoare și asupra literaturii. Iată motivul acestei schimbări.

Secolul al XVIII-lea este ocupat, pentru noi, în cea mai mare parte, de războaie împotriva turcilor pe care le poartă austriecii și rușii. Însăși prezența acestor armate creștine pe pământul țării putea să aducă schimbări, dar trebuie făcută o deosebire între caracterul armatelor creștine de la începutul secolului, armate austriece și rusești, și între caracterul acelorași armate pe urmă.

Pe la 1710—40 ele aparțin vechiului regim, care nu suferise încă nici o prefacere; e încă regalitatea concepută în stil Ludovic al XIV-lea, armate de mercenari, cu ofițeri crescuți în tradițiile de odinioară. În a doua jumătate a secolului, nuanța „civilă“ a celor care veneau împreună cu dânsele este alta.

Filosofia apuseană, a lui Voltaire, Rousseau și a enciclopediștilor pătrunsese pretutindeni. Xenopol credea mult în rolul ofițerilor ruși și vorbea mai mult de dânșii. Dar foarte mulți dintre acești ofițeri erau educați în vechiul sistem moscovit, nu aveau nici un fel de ideologie a lor și nu erau în stare să exercite nici un fel de influență asupra noastră. Gândiți-vă la un Suvorov, care a jucat un rol atât de mare în războiul de la 1789, sau la Potiomkin care se visa rege al Daciei întregi; nu poate fi vorba de intelectualismul aceluia care credea totuși că poate să domnească peste Moldova, Muntenia și Ardeal, punând toate trei regiunile la picioarele fostei sale iubite, împărăteasa Rusiei. Astfel de generali, chiar când primesc mode din Apus, nu pot fi socotiți ca inițiatori ai noștri în ale culturii.

Rolul pe care Xenopol socotea că l-ar fi avut ei trebuie scăzut.

Dar, chiar dacă generalii și administratorii erau așa, sistemul în Rusia Ecaterinei a II-a nu mai era cel de odinioară: și cele mai umile țări din vremea aceasta ne arată o anume dispoziție de spirit a „suveranilor filosofi“ din Europa occidentală și orientală, deopotrivă.

Chiar înainte de 1770, un Constantin Mavrocordat nu era mai încântat decât atunci când, din Paris, i se recunoșteau tendințele „filosofice“, când auzea pe cutare abate de la Paris vorbind de opera lui legislativă. Al doilea Mavrocordat, cu cele mai bune intenții, a eliberat, teoretic, juridic, dar nicidecum economic, căci aceasta nu era în mijloacele sale, pe țărani, el a interzis ca țăranii să fie considerați ca neliberi, ca „vecini“, cum ziceau moldovenii, ca șerbi, „rumâni“, cum se zicea în Munteania: nu mai existau pentru el decât locuitori rurali, care aveau aceleași drepturi la libertăți ca și boierii. Când greci trăind în Germania dedică vreo carte domnului din scaun, acesta plătește. Sub raportul cultural, fanarioții prețuiau aceste lucruri ca foarte mari izbânzi față de acea opinie publică occidentală care ea dădea certificatele de cultură și idealitate. Orișice stăpânitor, fie că este creștin, fie și sultanul din Turcia — ca acel Selim al III-lea care a încercat să schimbe total împărăția turcească, dar a fost omorât, planurile lui fiind reluate apoi de un Mahmud — era legat de această judecată „filosofică“ a Apusului. Prin anii 1750, anume turci, judecând puțintel cum judecau oamenii din Paris, doriseră un fel de participare a poporului la conducerile statului.

Prin urmare, când conștiința apuseană pătrunde în regiunile răsăritene, o ocupație militară capătă și ea alt sens decât înainte; oamenii administrează după alt model, în alt spirit. Și nu se poate domn care să vină de la Constantinopol, unde vechea influență italiană era înlocuită din ce în ce mai mult cu influența franceză — un Ioan Calimah putuse foarte bine să fie mare dragoman știind numai grecește și italienește, pe când după 1770 nu se poate fără a cunoaște limba franceză — și să nu aducă aceleași preocupații, aceleași tendințe. Cunoscătorul de limbă franceză citea firește cărțile franceze, jurnalele și revistele franceze pe care le cumpărau și domnii noștri, care aveau abonamente la revistele din Apus și comunicau, dacă nu înseși foile, extrase din ele, la Constantinopol, fiind chiar puși într-adins ca prin abonamentele acestea și prin delegați ai lor, bine plătiți, care stăteau de obicei la Viena și la Varșovia, italieni sau francezi, să informeze împărăția.

Războiul cel dintăi pe care Ecaterina îl poartă singură — al doilea va fi împreună cu austriecii — împotriva turcilor, de la 1769 până la 1774, cu consecințe care s-au vădit pe urmă, este absolut hotărâtor pentru noi. De atunci începe, în toate domeniile, o viață cu desăvârșire nouă. Cred că va veni timpul când se va putea scrie serios istoria dezvoltării spiritului public la noi și ea va trata după merit pe cei doi mari domni și reformatori care vin după 1774, după pacea ruso-turcă de la Cuciuc-Cainargi, și care, dacă nu au fost niște îndemnători în materie literară și nu s-au încunjurat de o curte de literatori care era greu de improvizat, dar prin acțiunea lor în domeniul politicii reprezintă același lucru pe care-l va reprezenta literatura care se produce îndată. Acești doi domni sunt Alexandru Ipsilanti la munteni, Grigore Alexandru Ghica în Moldova.

Ipsilanti, care nu domnise înainte, era dintr-o familie din Asia Mică. Ghica, nu numai că domnise, dar începuse în Moldova o operă reformatoare, stând în Muntenia numai câteva luni de zile până l-au prins rușii; dus la Petersburg, el se găsise acolo în plină prefacere filosofică. Străinii care i-au cunoscut au numai cuvinte pline de laudă pentru dânșii. Un scriitor italian, dintre reformatori, Panzini, vorbește despre Alexandru Ipsilanti și despre curtea lui așa cum încă din vremea lui Constantin Mavrocordat străinii care treceau prin Muntenia sau Moldova găseau pentru familia Mavrocordat laude de tot felul. Francezul Flachat, care a fost la noi sub Constantin Vodă, mai mult timp, om foarte curios, care se interesa de lucrurile de la Constantinopol și a adus de acolo meșteri turci, răsăriteni pentru genuri de industrie necunoscute în Occident, laudă pe găzduitorul lui în București atât de mult — și fără de interes — spunând despre dânsul că e un Petru cel Mare care n-a avut însă o împărăție la îndemână. Ei bine, ceea ce se spusese înainte pentru Constantin Mavrocordat este reluat acuma, cu mai multă convingere, de toată lumea care a cunoscut pe Alexandru Ipsilanti. [19]

Grigore Ghica, menit și el a isprăvi omorât de turci, însă în capitala lui moldovenească, la 1777, deși nu pentru pierderea Bucovinei, ci din cauza intrigilor țesute de boieri împotriva lui, reprezintă un tip cu desăvârșire superior de domn român.

Dar nu numai domnii se schimbă atunci, ci întreaga societate românească. Această societate se îndreaptă din nou către Apus, într-un fel de pornire instinctivă căreia nimic nu-i poate rezista.

Astfel și interesantul gest, isprăvit rău, al chiar copiilor lui Alexandru Ipsilanti, elevii ragusanului Raicevich, autorul vestitei cărți Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia (1788). Într-o bună dimineață se descopere că beizadelele nu mai sunt la curte: fugiseră, întovărășiți de nu știu cine din serviciul curții, și se duseseră în Ardeal, iar din Ardeal în Viena.

Când unul din ei, viitorul domn Constantin Ipsilanti, a fost întrebat despre rostul fugii — vodă trimisese imediat în urma lor — el a răspuns că dorește să cunoască Apusul și țările de libertate. Ce planuri nu se făceau atunci! Un refugiat, de origine svițerian, care fusese ofițer în armata austriacă, Francisc-Iosif Sulzer, care a scris o largă și pătimașă Geschichte des Transalpinischen Daziens, fusese chemat chiar de domnul muntean legiuitor pentru a înființa aici la noi o Facultate de drept.

Dar Apusul acesta nu mai este Apusul de odinioară, Apusul italian pe jumătate teologic, pe jumătate medical și cu un fel de vagă filosofie îmbinată în „iatrofilosofie“ pe care am întâlnit-o între 1660 și 1720 la acei medici care se întorceau din Padova și care acuma nu mai sunt deloc la modă. Ceea ce se caută în Apus este spiritul francez sau, cum se zice ceva mai târziu, „duhul franțuzesc“, care stăpânește și la Constantinopol, și la noi, și pretutindeni, până la curtea Ecaterinei. Perioada blândeții filosofice va fi urmată de aceea a înfăptuirilor revoluționare; și se va cânta și la noi Marseillaisa și Carmagnola sau Imnul lui Rhigas, care a stat o bucată de vreme în București în casa boierului Brâncoveanu și a avut și o tinerețe armonioasă aici. Ceea ce se caută înainte de toate este critica, negația, satira lui Voltaire, pe care mai ales îl caută grecii de la noi și-l imită. Am publicat versurile unui voltairian grec din București, care sunt cât se poate de interesante. Grecii, mult mai iubitori de lucruri noi decât românii, au prins imediat din aer curentul nou pe care l-am prins pe urmă și noi.

Căci spiritul acesta francez trebuia să-l prindem noi aici în țară, ai noștri neavând voie să circule. Până foarte târziu, pe la 1800, de câte ori pleca vreun tânăr în străinătate, de atâtea ori trebuia să-și ceară voie de la domn; și până după aceea domnul supraveghea pe studenți ca să vadă unde se duc și ce învață, ca să nu-i strice cumva societatea politică unde se duc și să nu ajungă la păreri pe care cârmuirea nu le îngăduia. Iar acei care îndrăzneau să plece fără de această permisiune, pățeau ca unul dintre cel dintăi studenți în medicină români, pe care vodă l-a adus înapoi și l-a bătut la falangă, adică la tălpile picioarelor, ca să se învețe a mai merge în locuri unde se poate prăpădi curăția politică a sufletului cuiva.

Rămânând, prin urmare, în țară, tinerii care doreau să învețe puteau să primească învățătură apuseană numai în anumite condiții, și anume prin preceptorii de familie. Mulți francezi au venit în această calitate la noi în secolul al XVIII-lea, la București și la Iași, mai târziu și în provincie. Unii nu făcuseră acasă nici un fel de ispravă, dar știau ceva gramatică: dl Brunot, în Istoria limbii franceze, arată însă că ortografia și gramatica nu erau la dispoziția oricui pe acea vreme. Dădeau lecții de danț, deprindeau cu moravuri sociale. Preceptorii aceștia nu erau, deci, totdeauna oameni distinși. Unii ceva mai buni, ca acel Jean Louis Carra, care a scris o mediocră Histoire de la Moldavie et de la Valachie, pe care a tipărit-o în Paris, punându-i un loc de publicare fictiv. Cei mai mulți căpătau o situație nesfârșit superioară meritelor lor.

Dar, dacă societatea românească sub influența domnilor și a preceptorilor acestora se transformă foarte repede, la greci această transformare se face mult mai ușor. Grecii erau și prin părțile noastre, în parte ca boieri, ei erau întrebuințați și la Constantinopol prin cancelariile turcești, dar foarte mulți din ei, elementele cele mai distinse capabile de a primi și de a exercita influențe, erau negustori, cu un spirit întreprinzător, mergând până la Philadelphia în America, având colonii în Marsilia, în Paris; iar Viena ajunsese și un fel de capitală spirituală a grecilor. Mai toate cărțile de școală pe care le întrebuințau copiii lor, traduse din franțuzește, s-au tipărit la Viena, unde, dealtfel, trăiau și români din Macedonia.

Acolo a apărut și o cronică bizantină, a lui Phrantzes. Erau atât de multe cărțile editate acolo, încât a trebuit odată să se numească și un censor al cărților grecești în Viena.

Negustorii greci puteau deci merge oriunde, fiii de boieri nu, și aceasta este o cauză pentru care grecii pe această latură a culturii apusene au mers înaintea noastră.

După ce cunoaștem aceste împrejurări, să vedem efectul lor asupra literaturii românești. Deodată trebuie făcută o deosebire.

Literatura aceasta nouă, în partea ei cea mai interesantă, cu mai multă pecete de noutate, este în legătură cu gradul de pătrundere al „duhului franțuzesc“. Lucrul acesta se observă însă mai mult în Moldova, și aceasta pentru că Moldova se găsea în legătură și cu Polonia — Rusia a ajuns vecină cu hotarul nostru mai târziu — și legăturile cu Varșovia nu erau cu totul de desprețuit. Polonia a pierit în acest secol, dar într-un moment de mare înflorire culturală.

Nenorocitul de Stanislav Poniatowski, ultimul rege, de care se râde pentru că nu avea autoritate și pentru că la începutul carierei lui, ca și Potiomkin, avuse favorurile Ecaterinei a II-a, era totuși un om foarte distins; el ținea un fel de Academie de palat, de formă franceză. Varșovia însăși era sub raportul literar — ca și sub cel artistic — un oraș francez, după cum și Viena, în ce privește limba de salon și a relațiilor internaționale, era franceză.

Astfel, Moldova, primind și din Polonia influența franceză, cuprinzând o clasă boierească mult mai vioaie decât cea din Muntenia, căci avea nu numai averea, dar și voia de a se cultiva, care nu se întâlnește în aceeași măsură la boierii munteni, Moldova s-a pătruns mai ușor de spiritul cel nou, pe când Muntenia, având legături mai strânse cu Constantinopolul, fiind în marginea ținuturilor slave de peste Dunăre, stăpânite de vlădici fanarioți, este mult mai orientală. Aceasta se vede din inspecția literaturii în aceste două țări românești.

În Muntenia de după 1768, se întâlnesc doar niște biete cronici, de felul aceleia a lui Dumitrachi Stolnicul,1 care este o înșirare fără nici un fel de logică, fără nici un fel de preocupație literară, a evenimentelor de război între ruși și turci. Se credea că Dumitrachi e un Varlaam; de curând dl I. C. Filitti a arătat că e vorba de un alt boier aparținând unei alte familii, tot așa de obscure.

Boierul acesta, care cunoștea Constantinopolul, întrebuințează cu grămada cuvintele turcești. A fost chiar un moment în dezvoltarea limbii și literaturii românești, în principatul muntean, în care influența turcească a fost covârșitoare. După ce, în vremea lui Brâncoveanu, moda de la Țarigrad pătrunsese din ce în ce felul de a fi, de a se îmbrăca, de a se pieptăna, de a umbla, de a mânca și de a petrece al bărbaților și femeilor, după ce fanarioții întăriseră încă această tendință, ca unii care erau trăiți atâta vreme la Constantinopol și trebuiau să se întoarcă înapoi acolo, atâția dintre ei având să și moară la turci, influența turcească începe să se exercite și asupra limbii înseși, aș zice chiar: asupra spiritului literar. Turcul este un cavaler, un om foarte nobil în legăturile lui, chiar cu aceia care nu fac parte din societatea turcească, el este fără îndoială un gentleman, cu toate acestea spiritul său e greoi.

Și el începe să se simtă în literatura munteană de pe vremea aceea, de pildă la acest Dumitrachi. Câte lucruri nu ar fi fost de spus, câte tragedii grozave ale războiului, câte suferințe ale poporului și ale țării, care dorea atunci să aibă un domn pământean — 1 Tipărită de V. Urechiă în Analele Academiei Române.

Alexandru Ipsilanti s-a impus țării mai târziu, dar la început țara voia pe un Ștefan Pârscoveanu — dar Dumitrachi nu le poate spune în forma lui bastardă, inferioară.

Dar iată cineva care nu poate fi pus alături de Dumitrachi Stolnicul, în ceea ce privește pregătirea lui, valoarea lui personală, talentul lui politic. Ienăchiță Văcărescu era un om care știa foarte multe lucruri, care cunoștea limba italiană și vorbea perfect grecește, turcește, ceea ce i-a permis să falsifice, pentru congresul de la Focșani, tratatele pe care le-am fi încheiat noi cu Poarta și care nu au existat niciodată. Adaug că, desigur, nu era străin de limba franceză. Aparținea unei familii foarte distinse, deși nu veche, cu toată pretinsa descălecare a strămoșului odată cu Radu Negru. Un domn, Nicolae Caragea, care avea o mulțime de fete sărace și le îmbia la toată lumea, a dat pe una dintre dânsele lui Văcărescu, care mai fusese însurat. Un om în situația lui excepțională, dacă ar fi vrut să călătorească, nu l-ar fi putut împiedica nimeni; dar o singură dată a mers el la Brașov, unde a avut cu Iosif al II-lea convorbirea care e redată în Istoria împăraților otomani. Astfel el nu putea ieși din tradiție, și de aceea ca scriitor lasă o impresie mai curând dezagreabilă, deși prin însușirile lui, dacă ar fi mers în Paris sau în altă parte a Apusului, ar fi putut da lucruri mult superioare acelora pe care le-a dat. Însăși ideea de a scrie o Istorie a împăraților otomani arată cât de mult societatea muntenească intrase în turcime, ceea ce face ca revoluția grecească de la 1821, cu atâtea consecințe pentru români, să trebuiască a fi considerată și sub alt raport decât cel obișnuit: ea ne-a scăpat de o mai deplină orientalizare. Chiar Alexandru Ipsilanti reprezintă, în dezvoltarea fanariotă, o formă foarte periculoasă, prin teoria lui că împărăția este una singură, că toate națiile trebuie să se confunde și să creeze acea singură nație răsăriteană care în cultură să aibă caracterul grecesc: turcii ar fi fost soldații, iar mintea acestei societăți ar fi fost a grecilor. Era un imperialism turcesc care ajunsese a se impune tuturora. Și în legătură cu acest imperialism trebuie să așezăm și cartea lui Ienăchiță Văcărescu.

Nimeni nu se gândise până atunci la noi să scrie o istorie a împărăției otomane, afară de Dimitrie Cantemir, care este însă un spirit internațional și face cartea lui nu pentru români, ci pentru apuseni: aceasta este deosebirea cea mare între el și Văcărescu.

Cartea lui Cantemir a apărut în toate limbile și a fost o mulțime de vreme izvorul de informație, cu privire la viața turcească, al întregului Apus, pe când Văcărescu face cartea lui pentru români, ca un fel de „istorie națională“. Și de aici caracterul curios al acestei istorii, care abia vorbește de noi și nu face decât să prelucreze, în același spirit greoi turcesc, izvoarele otomane pe care autorul le cunoștea. Iar, când vine momentul să vorbească el de vremea lui, ne aflăm în fața unui amestec bizar de compilație și de amintiri personale; aici se cuprinde călătoria lui la Brașov și legătura neașteptată cu împăratul-rege. Dar această legătură cu turcii, care ne pare curioasă, își are explicația: vorbind el de viața lui după biografia sultanilor, înțelegea prin aceasta că este un om din țara acestor sultani și că sufletește face parte integrantă din împărăția otomană.

Ienăchiță Văcărescu a făcut și o gramatică, a cărei origine și al cărei caracter nu ne sunt azi deplin lămurite; gramatica s-a tipărit în Viena, se pare că fiind cerută de anumite cercuri comerciale, care aveau nevoie de dânsa. [20] Încercări de gramatică se mai făcuseră, dar tot în legătură cu nevoi școlare; nu erau afirmații ale spiritului românesc, ci îndeplinirea unor nevoi. Ar fi interesant de comparat mai de aproape gramatica lui Dimitrie Eustatievici cu gramatica lui Văcărescu. Ea ar arăta și de unde și-a luat acesta din urmă schemele.

Deci, nu în sensul în care ardelenii se vor ocupa de limba românescă, ci pentru a răspunde unor nevoi practice și la un îndemn din afară, a scris Văcărescu aceste simple „Observații“ și, fiindcă înăuntru trebuia să deie și normele poeticii, cu câteva versuri ca pildă, el a făcut acele versuri, nu fiindcă avea de exprimat sentimentele banale pe care le-au exprimat și fiii lui, de care va fi vorba pe urmă, complimente la fereastra unei cuconițe, cu ajutorul strunelor lăutarilor, ci pentru a da modele. Sunt lucruri furate din poezia franceză de salon, trecută prin grecește, câteva grațioase, mai ales în ritm, unele dintr-ânsele ridicole.

O excepție, fiindcă e vorba de un moment dureros din viața lui, sunt acele versuri găsite pe o foaie liberă a unui registru de socoteli, în care se încearcă un imn către Maica Domnului ajutătoarea.

Așa este Ienăchiță Văcărescu, așa și copiii lui, Alexandru și Nicolae, pe care însă în omagiile versificate către cucoane și cuconițe nu-i mână nevoia de a exemplifica regula teoretică.

De obicei când este o adevărată literatiră poetică, începe unul, creează o formă, aruncă idei și după aceea un șir întreg de scriitori vine după dânsul. La noi nu; Ienăchiță Văcărescu și familia lui rămân un accident literar în legătură cu trecutul, în legătură cu această modă de Țarigrad care pusese stăpânire pe sufletul lor.

În Muntenia nu vom întâlni un element de originalitate literară decât mai târziu, pe vremea Revoluției franceze și tocmai împotriva boierimii, pe acel Zilot Românul, a cărui cronică nu este altceva decât o critică, aspră, amară, împotriva regimului politic al timpului, pe lângă o expunere capricioasă a evenimentelor. Și adăugăm că „Zilotul“, „zelosul“ e un pamfletar de felul acelor autori de versuri injurioase pe care boierii le găseau în stradă dimineața, lipite de ușă. Opuscul interesant pentru starea de spirit pe o care o cristalizează, dar în care nu se găsește nimic de o inspirație mai largă.

În Moldova e altceva. Aici literatura franceză este știută și bine știută. Mergând prin biblioteci de mănăstire, de episcopie, de casă boierească, m-am mirat nu o dată de câte cărți franceze și de ce cărți franceze am găsit acolo. Boierii aveau bune colecții, din care o parte au ajuns la mine. Foarte adeseori, în margine, boierul își făcea observațiile sale. Acestea sunt cărți citite, cărți răscolite, trecute de la unul la altul și aici e însemnătatea lor.

În unele cazuri, ici și colo, s-ar putea bănui că literatura franceză a fost cerută și dincoace în Țara Românească. Astfel, Chesarie episcopul de Râmnic, unul dintre ctitorii limbii românești din secolul al XVIII-lea, pe vremea traducerilor teologice, care avea legături cu un Hagi Constantin Pop, marele negustor român din Sibiu, și cu doctorul Molnar, profesor la Școala de medicină din Cluj, cerea, neapărat, să i se trimită Enciclopedia, și cum, în loc de Enciclopedie, i s-a trimis Ziarul Enciclopedic, el protestă, cerând ce a vrut el.

Dar în Moldova bibliotecile franceze sunt de o bogăție și de o alegere neașteptată. Și astăzi se păstrează la Stânca, lângă Iași, biblioteca Roznovanilor, cu o foarte frumoasă culegere de astfel de cărți franceze; bibliotecile acestea pot sta alături de cele din Ungaria și din Ardeal, ale nobililor și ale cărturarilor din orașe.

Sub influența acestor lecturi apar nu numai neașteptatul călugăr Amfilohie, episcop de Hotin, care a călătorit și prin Italia, înainte de a scrie, pe lângă o lucrare teologică, și o aritmetică, o geografie, dar poeții Costachi Conachi și Alecu Beldiman, care merită să fie puși în fața lui Ienăchiță Văcărescu pentru că reprezintă cealaltă formă a aceleiași direcții culturale, una vădit mai apuseană. Conachi ne apare puțintel ridicol, când nu ținem seama de împrejurările timpului, prin fizicul lui chiar, cu părul lung, barba răsfirată și enormul ișlic care-i acopere fruntea slabă; ceea ce știm despre viața lui obișnuită poate iarăși intra în același domeniu al ridicolului: cele două odăi de la țară, de la Țigănești, în marginea Tecuciului, joase, sub șindrilă, cu prispă, lipite cu lut, cum au rămas până acum câteva decenii măcar, trăsura cu care pleca boierul la Iași, având hățurile cu frânghie. Și, când ne amintim de versurile lui lungi și deșarte: Zori de ziuă se revarsă și eu ochii n-am închis.

Cum să-i închid dacă varsă șiroaie de foc aprins?

în care cântă pe aceea, vrednică de o soartă mai bună, căreia i-a purtat o lungă iubire devotată, care s-a terminat cu o căsătorie târzie, reaua impresie nu se schimbă, desigur. Dar sub acest veșmânt de împrumut, purtat așa de stângaci, era simțire și sinceritate. Ne-o revelează și o dramă pe care am descoperit-o întămplător pe vremea războiului, la Iași, unde, la Mitropolie, se păstrează dosarul unei judecăți a lui Conachi cu un boier care luase pe o fată a Zulniei, iubita lui Conachi, și o repudiase pentru motive dezonorante. Se pare că nu era fiica ei cu cel dintăi soț, ci cu însuși Conachi... Și acesta a purtat ani întregi, cu pasiune, un proces pentru înlăturarea acestor acuzații calomnioase. Ceea ce arată că, atunci când nu făcea alexandrine de modă franco-greacă, el era în stare să exprime cu energie sentimente adevărate.

Dealtfel, Conachi suferea, în afară de defectele pe care putea să le aibă un vers evident plicticos, și de sărăcia unei limbi reduse la formule de salon. Îi lipseau cuvintele poetice pline de frăgezime pe care poezia populară le-a avut totdeauna din belșug; și nu se poate spune cât de mult folosește cuvântul cel nou, cuvântul neîntrebuințat care nu a suferit uzura prin întrebuințarea în proză sau în viața socială de toate zilele.

Poezia lui Conachi este deci bătrâncioasă, pentru că bătrâncios este și ritmul și sunt și cuvintele înseși. Dar nu este fără interes cazul acesta al unui boier moldovean, dintr-o familie care avuse dese legături cu Apusul — un alt Conachi, un văr, a făcut studii la Viena, după ce învățase acasă, cu vreo trei-patru profesori, franceza, germana, greaca, dar, întors în țară, obosit de atâta învățătură, a murit nebun — și care îndrăznește să schimbe cu desăvârșire tonul de până atunci al poeziei românești cu mult mai mult decât Ienăchiță Văcărescu. Acesta era un poet de ocazie, un poet voit, pe când Conachi, care a tradus și, în proză, un roman francez, Mathilda, al doamnei Cottin, e un cititor harnic de franțuzește și un poet din instinct. Astfel trebuie să-l privim ca pe un inițiator stângaci, dacă voiți, dar totuși inițiator. Și am văzut, prin versurile culese din gura poporului, că el avea simț și pentru cântecul, veșnic viu și veșnic nou, al poporului.

În ce privește pe Beldiman, nu numai că el a tradus foartă multă literatură franceză, pentru plăcerea lui — pe urma altor traduceri, încă de pe la 1760, ca Manualul Francmasonilor, tălmăcit de un călugăr — că s-a îndreptat la Florian și la Florianul german care e Gessner, dar, când a fost să însemne împrejurări contemporane, el nu le-a pus într-o biată cronică de proză miloagă cum este a lui Zilot Românul, ci, inspirându-se probabil de la Henriada lui Voltaire — un lucru care nu s-a observat îndeajuns până acuma — a scris Jalnica tragedie asupra împrejurărilor din 1821, amestecâ nd tânguiri de felul lui Conachi cu un puternic sentiment de umor, care ne face și astăzi să surâdem, când ni se înfățișează năzdrăvăniile eroice ale grecilor din Iași.

Dar, peste inițierea aceasta înceată și necompletă la o nouă poezie, se pornește asupra noastră o influență încă mai adâncă a modelelor — și a altor modele — din Occident. Este vorba de școala ardeleană, de o parte, și, de altă parte, de Asachi, acest moldovean trăit prim multe țări, capabil de multe lucruri, spirit universal ca pe vremea Renașterii.

Ardealul literar românesc, de prin anii 1760 până prin 1820, timp de o jumătate de veac, nu poate fi înțeles nici deosebit în legătură cu viața literară și intelectuală din Principate. Trebuie să recunoaștem că în toată Ungaria din vremea aceea și în toată Austria vecină era în această epocă aceeași puternică tendință către erudiție, către filologie și istorie, pe care o regăsim și la cei trei șefi ai școlii ardelene: călugărașul Samuil Micu, boierul făgărășean Gheorghe Șincai și acel care vine mai târziu, cu o valoare științifică, filologică și istorică mai pronunțată, Petru Maior.

Tustrei fac parte din școala erudită germano-ungurească de pe acea vreme, școală și ea formată sub influența, depărtată și indirectă, a erudiției franceze, a spiritului benedictinilor francezi de la Saint Maur, trecuți prin Germania lui Leibnitz, care, pe la începutul secolului al XVIII-lea, încearcă să dezvolte nu istoria poporului german, ci istoria Sfântului Imperiu roman de nație germanică. Toți acești ardeleni sunt trecuți prin școlile Occidentului: din Ardealul lor, din școlile lor de la Blaj, de la Sâmbăta-Mare (Nagy-Szombáth), la Viena sau la Roma. Și în școlile acestea de piariști, de iezuiți, ei întâlneau înainte de toate erudiția. O erudiție răbdătoare, cu adunare și clasificare de documente, cu analiza critică a acestor documente.

Școala ardeleană a făcut aceasta, dar atât. Nu se poate, urmărind dezvoltarea ideii romănești, a simțului național la români, să nu ne închinăm înaintea acestor oameni crescuți în împejurări atât de grele, adevărați martiri ai unor osteneli consacrate înainte de toate deșteptării poporului lor. Ce vigoare mai susținută decât aceea a smeritului cleric care a fost părintele Samuil, pe care noi din Vechiul Regat îl putem aprecia cu atât mai mult, cu cât s-a gândit mai ales la noi! Istoria românilor a lui, care nu s-a tipărit complet nici până acum, cuprinde pagini inspirate de cronicile cele vechi, care privesc împrejurările din Moldova și din Muntenia, pe lângă atâtea amintiri de pe vremea când se hrănea el însuși așa de puțin la școala din Blaj, zilele de post de la seminar, cu hrana de apă, fasole și pâine uscată. Dar cine să nu considere cu admirație pe acel tragic luptător pentru drepturile neamului său care este Gheorghe Șincai, omul ieșit din marginile înguste ale spiritului unit, cum s-a format la Blaj!

Mândru de faptul că este boier de Făgăraș, din neamurile acelor munteni cu vechi diplome în lada lor, „Georgius Sincai de Sinka“ se lua la luptă cu toată lumea, bătându-se cu învățați maghiari și sași, și chiar, pentru alte motive, cu vlădica lui de la Blaj, totul într-o formă foarte crudă, aruncând furia săgeții în dreapta și în stânga, împotriva acelei societăți cu care el nu a voit să se împace.

A fost și un creator de școli, dar prin toată activitatea aceasta a lui el nu se coboară în Principate, pentru că legătura lui cu Principatele nu există decât pe masa istoricului. Este dincoace o altă școală, o altă influență, o altă lume... Și cine iarăși nu recunoaște folosul pe care, ca națiune, l-am avut din argumentația logicianului acestei generații care este Petru Maior? Acesta frământa adânc informațiile lui istorice. Pe când la părintele Samuil povestirea se preface în niște pagini populare în stil de Psaltire, care nici nu căuta să fie publicate, pe când informația așa de bogată se clasează la Șincai în volumele lui mari și groase, totul ordonat pe ani într-o descriere unde elementul polemic este numai furișat, intercalat, Petru Maior este creatorul teoriei originii românilor. Pestetot ce au încercat ceilalți, în gramatică, în interpretaț ie, în înșirarea istorică de cronologie, acesta ajunge, în Istoria începuturilor și chiar în Istoria bisericii românești, să creeze o teorie, care, construită de acest arhitect al amintirilor romane pentru poporul său, a intrat așa de întreg, nu numai în spiritul ardelean contemporan, dar și în al românilor din Principate, constituind astfel baza pentru cugetarea lui Mihail Kogălniceanu, lui Nicolae Bălcescu și a tuturor celor care în țările de dincolo de munți au căutat să-și lămurească problema istorică a neamului nostru.

Toate acestea sunt adevărate, dar ei se află în curentul acela occidental numai sub spiritul erudiției; nu i-ar fi trecut nimănuia dintre dânșii prin minte să culeagă povești, să scrie cântece, să-și însemne amintiri. Literatura lor este o literatură de idei și de luptă; curentul lor este închis între cei patru pereți ai unei biblioteci, și toate lucrurile acestea miroase a praf, se confundă în cenușiul acelei învățături mâncate de molii pe care a cunoscut-o și iubit-o secolul al XVIII-lea occidental. Îți pare rău că suflete așa de mari nu s-au lăsat libere pe drumurile cele mari ale literaturii.

Unul singur a scăpat din această încătușare, cineva pe care unii și-l închipuie că l-au descoperit abia acuma, pe când poemul lui a fost tipărit încă în vechea revistă ieșeană Buciumul român cu aproape un veac în urmă. Este vorba de Budai-Deleanu. Nu a fost niciodată necunoscut și niciodată neapreciat. Este dealtfel imposibil să se atingă cineva de dânsul, de Țiganiada lui, sau de cealaltă poemă, cu mai puțină importanță, Cei trei viteji, fără a vedea că aici e altă țesătură și alt spirit. Budai-Deleanu a cunoscut literatura italiană. Și iată de ce: Viena era un oraș francez, era capitala franceză a sud-estului Europei, dar și în același timp și o capitală italiană. Nu poate spune cineva îndeajuns cât de mult a trăit Italia în Viena acestui secol. Muzica vieneză era o muzică italiană, pe Mozart nu l-am putea înțelege altfel decât în această modă italiană, palatele din Viena sunt palate italiene, ridicate de arhitecți italieni; opera din Viena este a lui Metastasio, care acasă la dănsul nu a avut reputația de care s-a bucurat în Viena împăraților. Să nu uităm că pe vremea aceea Casa de Habsburg stăpânea Lombardia — încă nu Veneția — și Toscana.

Influența ei se exercită deci asupra unei jumătăți din Italia și asupra jumătății celei mai intelectuale din peninsulă. Între Milano, cu cât a rămas austriac, și între Viena, cu cât a păstrat italian, este o perfectă asemănare. Și, atuncea, a sta în societatea aceasta austriacă însemna că trebuie neapărat să te inițiezi în italienism, dar nu în italienism de Padova, ci în noul italienism, care este „filosofic“, care este satiră plină de suflu luptător.

Ceea ce ne place în Țiganiada lui Budai-Deleanu — legendă nu prea inspirată, trebuie să o spunem, partea istorică nu prea cu haz, expunere de la o bucată de vreme plictisitoare, incidente care nu dovedesc o mare imaginație, căci poetul român nu are geniul, creator în domeniul inspirației, al modelului, care e Ariosto — este altceva, și acesta luat din Italia. Acum în urmă dl Caracostea a căutat să arate ce a împrumutat Asachi de la literatura clasică.

Sigur, a împrumutat foarte mult, și, dacă mai caută cineva la el și alte influențe din literatura occidentală, sigur o să mai găsească.

Dar cu aceasta Asachi nu scade. Nici Asachi, nici, pentru același motiv, Budai-Deleanu, pentru că însemnătatea lor stă într-o nouă plămădire poetică a limbii românești, în încătușarea ei în ritmuri noi. Ceea ce este frumos, înainte de toate, la Budai-Deleanu este strămutarea formei lui Ariosto în biata românească ardeleană de pe vremea aceea, trecerea de la graiul popii din biserică la strofa zeilor.

Asachi, fiul unui preot din Liov, adus ca să fie protopop în Moldova, — Lazăr Asachievici — și al unei mame care se chema Neculau, fată a preotului din Herța, a făcut pentru traducerile părintelui său prefețele în care doctrina latinistă e exprimată cu mai multă elocvență decât de ardeleni. Plecat de tânăr, după dorința tatălui trăit în Austria, din Moldova la Viena, el învață și matematica și pictura. A fost un pictor foarte distins, un desenator de merit, mult mai bun decât acel Gheorghe Leca de la care pleacă această artă în Muntenia și care face și lucruri cu totul stângace și naive. A fost un litograf maestru, și câteva din tablourile lui cu subiecte istorice sunt mai bine tratate decât cele din Muntenia ale unui Papazoglu. De la Viena a trecut, pentru artă mai ales, în Italia, la Roma, unde a avut legături cu lumea cea mai cunoscută pe vremea aceea, schițând tablouri celebre din muzeele capitalei papilor și alte lucruri care în cea mai mare parte s-au pierdut pe urmă.  [21]

Când s-a întors de acolo, pentru a începe opera sa foarte importantă în domeniul școlii, iar, într-o măsură mult mai mică, și în domeniul politicii, el aducea cunoștințe cu totul noi. Deosebirea dintre Budai-Deleanu și Asachi este tocmai aceasta: Budai-Deleanu ia Italia prin Viena, Asachi ia Italia de acasă din Italia însăși, din Italia clasică, Italia lui Monti, superioară Franciei contemporane și care din instinct se duce drept la latini, pentru ca de acolo să capete o siguranță de ton pe care literatura franceză nu o are. Clasicismul italian de la începutul secolului al XIX-lea este cu totul altceva decât clasicismul contemporan francez, al lui Delille, al lui Lebrun; e o lecție de virtute privată și cetățenească și un admirabil element de educație. Teatrul italian e reprezentat atunci prin Alfieri, ale cărui tragedii au servit drept model tineretului italian, căci Italia s-a refăcut moral de pe urma acestui clasicism pornit nu din adormitoarele, corupătoarele saloane vieneze, ci de la cele mai vechi tradiții ale Italiei, mergând, peste Dante, Petrarca și Ariosto, înviați în sfârșit de zelul acestui piemontes, la antichitatea latină. Și, oricât s-ar scrie împotriva lui Asachi, ca poet, oricât ar fi unii de incapabili să-l înțeleagă, nu vor muri niciodată versurile prin care el afirmă legăturile noastre indestructibile cu Roma strămoșească.

Cine cunoaște ce însemnează în poezie topica, instinctul de a pune un cuvânt într-un anume loc, acela își va da seamă cât de măiastră e disciplina prin care vechea vorbire moldovenească de la începutul secolului al XIX-lea, stilul acesta lăbărțat de convorbire fanariotă, plin de cuvinte grecești și franțuzești rău asimilate, a fost silită de energia creatoare a lui Asachi să intre în acele legături sintactice care înseamnă disciplina română în cuvânt și frază.