Introducere

Cred că întâia datorie pe care o am, de la această catedră, în afară de pomenirea cu cuvinte de recunoștință a predecesorului meu, pe care l-am sărbătorit cu toții, acum două zile, este să vă arăt care a fost rostul catedrei acesteia, care peste o lună și jumătate de zile va dispărea, pentru că eu sunt ultimul care sunt chemat la această Universitate să prezint în întregimea și în legăturile ei sintetice. Catedra va dispărea, după dorința Facultății, și aș adăugi: și după curentul vremii, care curent al vremii, în generațiile acestea noi, duce, de o parte, către generalizări, pe care eu le cred pripite când le începe cineva la douăzeci de ani — căci un teoretician de aceștia care schimbă la douăzeci de ani toată știința de până acum mi se pare puțintel fără simțul răspunderii, nesprijinindu-se așa cum trebuie, pe o lungă experiență analitică de o viață întreagă — iar, de altă parte, către erudiție, către erudiția cea mai exactă, cea mai precisă, cea mai folositoare, dar — îngăduiți-mi cuvântul — și, puțintel, cea mai uscată. Poate niciodată nu s-au întâlnit într-o generație (și cu aceasta închid parenteza) două tendințe așa de deosebite: de o parte, călăreții tuturor norilor, de altă parte, adunătorii tuturor nisipurilor. Nu este nevoie să vă spun că admir tot așa de puțin erudiția care nu merge către înțelegerea totalului, a ceea ce se numește ansamblu, cât de puțin prețuiesc și aceste rătăciri zadarnice în regiuni nu neexplorate până la acela care umblă pe acolo, dar neexplorabile, care nu vor fi niciodată explorate. În sfârșit, acesta este curentul timpului și potrivit cu acest curent al timpului, mai ales către erudiție, s-a manifestat dorința de a avea mai multe catedre de istoria literaturii române, catedre de erudiție, în locul catedrei complexe și comprehensive, care exista înainte. Nu se va mai putea face legătură de la cele mai vechi cărți scrise în românește până la Eminescu și până la operele generației de azi, în cuprinsul unui singur curs. Se va opri cineva la un anume moment, cu un profesor, și va începe de aici înainte, cu alt profesor. Mă închin și înaintea votului Facultății și înaintea dorinței vremii noastre. Dar nu e mai puțin adevărat că eu sunt chemat, în această lună și jumătate [1] , să înmormântez catedra unitară a literaturii românești, catedră de orientare și de directivă. Universitatea devine, în genere, o școală de erudiție, o școală de specialitate și mie, domnii mei, nici prin gând nu-mi trece să trec într-o direcție care nu este a mea și să intru în domenii pe care nu le înțeleg așa. Dar era de datoria mea să vă spun în câteva cuvinte, la începutul acestor prelegeri, care a fost rostul întemeierii acestei catedre, care a fost folosul pe care l-a adus, folos cu mult mai mic decât îl vedeau cei care o întemeiaseră și, după aceea, să trec, în chiar cea dintâi din aceste patrusprezece lecții, care vor alcătui o scurtă istorie a literaturii românești, pentru toată lumea — nici pentru filosofi, nici pentru erudiți, ci pentru toți românii care vor să cunoască istoria scrisului românesc — la însăși expunerea sintetică pe care o am în gând.

Catedra aceasta s-a întemeiat, sunt mulți ani de atunci, pentru cineva cu activitate multilaterală și nu totdeauna sprijinită pe cercetarea critică a izvoarelor. Nu este bine aici, în Universitate, să vorbim rău de predecesorii noștri, mai ales că oricine este, mai mult sau mai puțin, omul epocii sale și predecesorii noștri au trăit o epocă de multilateralitate, puțintel cam dezlânată, dar cu un sentiment admirabil de romantism, înaintea căruia trebuie să ne închinăm, fiindcă a fost de foarte mare folos societății românești și spiritului ei de moralitate. Au fost desigur exagerări, care s-au corectat, dar o idee trăiește în mare parte prin exagerările ei, aș zice chiar că, fără de exagerare, ideea însăși nu ar putea trăi. Pe vremea aceea catedra a fost întemeiată pentru Vasile Alexandrescu Ureche, sau, cum îl știți d-voastră, V. A. Urechiă, care a scris o istorie a literaturii române (Curs de literatură română, publicat în Ateneul român, 1860—1861, și separat), cu totul insuficientă sub raportul informației și al liniilor celor mari. Era vorba, mi se pare, pe vremea aceea și de confundarea istoriei românilor cu istoria literaturii românești, un lucru nu tocmai așa de rău cum se pare.

Eu nu înțeleg profesori de care să nu cunoască istoria românilor și nu înțeleg profesori de istoria românilor care nu ar cunoaște, în același timp și fundamental, istoria sufletului românesc, oglindit în, — după cum iarăși nu pot înțelege un istoric al artelor care nu cunoaște perfect viața societății în care s-au dezvoltat aceste arte (dl Focillon, pe care l-ați auzit ieri seară, este un strălucit exemplu de cum trebuie să fie un profesor de istoria artelor), și, iarăși, nu pot înțelege un profesor de istorie universală care nu ar fi capabil să ție curs, un an întreg de zile, de istoria artelor în cutare epocă, și nici un profesor de istoria literaturii universale care să nu fi trecut prin greaua disciplină a istoriei universale.

V. A. Urechiă a ținut catedra cu pregătire câtă era pentru vremea aceea, cu o bunăvoință care era nesfârșită și cu un talent așa cum i-l dăduse Dumnezeu. Aceasta a durat mai multă vreme. Catedra, mi se pare, dispăruse atuncea când dl Ovid Densușianu i-a dat toată strălucirea talentului său și toată soliditatea cunoștințelor sale variate. Catedra a trecut apoi la cineva care ani întregi de zile deprinsese să învețe pe elevii din școlile secundare și care, pe lângă foarte multe însușiri, avea una extrem de rară, cea mai rară din toate — cu durere trebuie să o spun: foarte rară în însăși generația d-voastră, și însușirea aceasta trebuie să căutați a o câștiga — însușirea bunului-simț. Bunul-simț plătește mai mult decât orișice erudiție, cade mai greu în cumpănă decât orișice talent.

Talentul dezordonat și erudiția egoistă, acestea nu servesc la nimic ca să conducă în viață; ci bunul-simț, pe care-l are orișice țăran, acesta este lucrul de preț și nu trebuie să fim inferiori oamenilor simpli pentru că am învățat, nu trebuie să ne pierdem fondul acesta de bun-simț pe care ei îl au. Căci bunul-simț aduce bunacuviință, aduce purtările frumoase. De aceea țăranul român, având bun-simț, are și „scaun la cap“ și, „având scaun la cap“, aceasta îi dă în același timp o perfectă logică, îi dă și felul acela frumos de a se înfățișa, care nu este decât altă latură a unui bun-simț.

Iată dar istoria acestei catedre. Sinteza care s-a făcut până acum de aici, rămâne să o faceți d-voastră de aici înainte singuri, din ceea ce vor putea să vă dea cele două catedre de erudiție care sunt pe pragul de a se întemeia și a căror sprijinire am luat-o asupra mea. Căci, întru cât mă ajută puterile mele, voi căuta să duc la bun capăt dorința Facultății de Litere.

Și acum să vă expun în două cuvinte care este tendința acestui curs, care aș dori să vă rămână. E o dorință personală, pe care să-mi îngăduiți să o am, ca, deși nu o să trec examene cu d-voastră, așa încât rezultatul acestui curs nu voi putea să-l văd în forma obișnuită a examenelor, în studiile de specialitate pe care sunteți chemați a le face și care vă vor fi foarte bine făcute, să păstrați oarecare amintiri de la mine, pentru a avea legătura dintre aceste studii prin lecțiunile pe care le încep.

Vreau să încerc, în afară de cadrele pe care le-am întrebuințat până acum, deci în niște cadre cu desăvârșire noi, marile legături, pe care nu le-am văzut nici eu așa de clar ca în momentul de față, ceea ce nu exclude posibilitatea ca după câtăva vreme să văd și mai clar — căci a te întrece este cea dintâi datorie; în orișice caz mult mai bine decât a te întrece alții — legăturile principale ale istoriei scrisului românesc. De aceea nu vă veți mira dacă, în aceste lecții, vor lipsi o mulțime de lucruri care se găsesc în Istoria mea a literaturii române, care vede chiar acum o a doua ediție ce se târăște cu greu de la un volum la celalt. Nu veți întâlni un capitol de literatură slavonă; se presupune cunoscut; în orice caz, nu eu voi fi acela care să vi-l prezint. Suntem pe cale de a avea o catedră în domenii care ne lipseau până acuma, și desigur o conferință de cultură slavonă la noi, în țara noastră, ar fi de foarte mare necesitate: ar scuti pe profesorii care vorbesc de sufletul românesc să se ocupe și de haina străină în care acest suflet românesc a fost îmbrăcat o bucată de vreme. Nu-mi trece prin minte să spun ceea ce se spune foarte adeseori, că sufletul națiunii nu se poate înfățișa decât în limba națională; ar fi cu totul greșit: poți să scrii în românește cu o orientare absolut străină și poți să scrii în limbă străină cu cel mai mare, cel mai adevărat și cel mai complex suflet românesc. S-a scris cândva la noi în latinește, în grecește, mai târziu în franțuzește, dar prin aceasta nu s-a schimbat ceva din sufletul celor care scriau. Țin să vă spun d-voastră care sunteți la o vârstă la care puteți fi foarte ușor ispitiți către forme de cultură străine, în credința că, dacă ați cuprins una dintre acestea, v-ați însușit și sufletul acelei culturi, că aceasta este o încercare absolut zădarnică. Vei învăța destul de bine franțuzește; limba franceză îți va fi oare și mijlocul de comunicație prin care se va strecura ceva din sufletul străin, deosebit, din sufletul atât de extraordinar de complex, sprijinit pe o cultură de secole, al poporului francez? Gândiți-vă la complexitatea uimitoare a dlui Focillon de ieri. Vă puteți trudi cât veți voi a învăța câte gramatici franceze sunt, puteți să frecventați tot soiul de saloane de păsări și maimuțe din București și cu toate acestea nu veți ajunge să o introduceți în sufletul d-voastră, plin de atâtea energii proaspete, care nu au nimic a face cu tot ce poate să fie într-un suflet ce a strâns atâta viață culturală, în curs de atâtea secole.

Numai că, în ceea ce privește slavona, nu se poate vorbi de mărturisiri de acestea ale sufletului românesc în formă slavonă.

Fiindcă aceasta era o cultură de împrumut: era cultura biblică trecută la Bizanț și de la Bizanț la slavii de dincolo de Dunăre.

Prin urmare ce originalitate se putea păstra în această cultură de limbă slavonă? În general slavii de dincolo de Dunăre ar avea toate motivele să fie ceva mai modești, de câte ori ridică titluri de acestea de înaintași ai culturii, de mai vechi în ale culturii, fiindcă nu este de fapt vorba de ceva care, la un moment dat, să fi pornit din sufletul lor național, ci de o adaptare — cât de greoaie! — după nevoile unui mediu încă nedeplin pregătit pentru exprimarea unor anumite noțiuni, a acestor gânduri care veneau din antichitatea biblică sau din lumea aceea a Bizanțului, ea însăși rezultată din reunirea, confundarea, strălucitoare de multe ori, a unor principii foarte deosebite între dânsele.

Nu, de cultură slavonă nu va fi vorba; nu ne putem pierde timpul în aceste câteva lecții, prin care se isprăvește o catedră, cu amănunte care privesc o cultură pe care d-voastră sunteți liberi să v-o faceți singuri.

Tot așa de puțin va fi vorba de istoria tipografiei la noi. O punem de obicei în cărțile noastre de istoria literaturii, pentru că proporțiile mari ale acestor cărți ne îngăduie luxul de a vorbi și de tipografie. Dar acestea nu sunt lucruri esențiale. Eu îmi pot închipui pe cineva care, cunoscând istoria literaturii noastre, nu ar ști momentul exact în care Macarie Muntenegreanul, venit din Veneția, a întemeiat cea dintâi tipografie în Țara Românească, ceea ce de fapt nu era o faptă românească. Se muta omul cu sacul lui de litere, cu scândurelele lui de presă, de acolo din Muntenegru, de unde cartea slavonă se putea vinde cu mai multă greutate, la noi, unde era un centru de desfacere pentru această carte; venea meșterul acolo unde i se deschideau drumuri mai largi pentru meseria lui. Trebuie să scădem din mândria noastră națională, în domenii unde am pus-o pe nedrept, pentru a o strămuta în alte domenii pe care nu le-am văzut până acum. Deci, nici de tipografie nu va fi vorba aici.

Nu va fi vorba nici de latura filologică a acestei literaturi mai vechi, care nu cade în specialitatea mea; totuși îmi atribui oarecare competență de diletant în acest domeniu, deși d-voastră sunteți liberi să mi-o refuzați și veți avea și autorități pe care să vă sprijiniți în aceasta.

Ci voi căuta să arăt cum am creat noi deosebitele elemente din care se alcătuiește forma literară a culturii noastre naționale, opera noastră de creațiune în aceste deosebite domenii.