I. Crearea limbii literare

Cel dintâi capitol dintr-o istorie a literaturii românești înțeleasă în felul acesta sintetic trebuie să fie numit, are dreptul de a fi numit „capitolul creării instrumentului însuși de exprimare“, care este limba literară.

Cum s-a creat deci această limbă literară românească și când s-a creat?

Nu mai trăim în vremea în care lumea își închipuia că întrebuinț area limbii naționale rezultă dintr-o concepție clară, dintr-un act de voință: se dezvoltă sentimentul național și, dezvoltându-se, el intră în luptă cu formele străine, ceea ce duce la o impunere a limbii vorbite de toată lumea. Trebuie să ne gândim că, în timpurile mai vechi, nimeni nu avea respectul limbii vorbite de toată lumea. Este un fel de snobism înnăscut în această mizerabilă și admirabilă ființă umană, care ne face să desprețuim un lucru care este al tuturora, pe când, dimpotrivă, lucrul care este al tuturora ar trebui iubit mai presus de oricare, pentru că el este mijlocul de frăție omenească; dar sufletul omenesc suferă de acest defect.

Astfel, pretutindeni, limba națională era limba vulgului, era „le vulgaire“, „vulgare eloquium“ și se întrebuința când nu se putea face altfel. Se întrebuința de oameni care nu știau mai mult, pentru lucruri care nu aveau nici o valoare deosebită de exteriorizare; era un lucru intim, familiar, lucru de început și de încercare; era o concesie pe care o făceai slăbiciunii d-tale, sau mai ales slăbiciunii altora, care, dacă ai scris în limba în care trebuia, nu ar fi primit, nu ar fi înțeles ceea ce spui; un fel de haină de interior și de dimineață, un halat, o „pijama“, dacă voiți, pentru persoanele care întrebuințează acest caraghios veșmânt japonez, potrivit pentru amândouă sexele.

Deci a vorbi de formarea națiunii române, de crearea spiritului românesc ca una dintre condițiunile întrebuințării limbii românești, este a sacrifica pe cineva înzadar unor zei care au murit.

Totuși, în clasele cu mult mai puțină cultură și care nu aveau în jurul lor un mediu cultural — căci în timpul depărtat al formării celor dintâi alcătuiri ale statelor noastre nu exista un mediu cultural pentru ele — anumite necesități au provocat întrebuințarea limbii românești, care însă nu a produs monumente de literatură scrisă. Fiindcă nevoia de a scrie nu o simte toată lumea; „literatura“, forma frumoasă, este și satisfacerea unor nevoi practice, sau, în unele cazuri, o țâșnire nestăpânită dintr-un suflet prea plin, dar, nici într-un caz, nici într-altul, pentru a servi necesități de ordin practic, sau pentru a-ți descărca sufletul, nu alergi neapărat la condei, cum alergi uneori fără nici o utilitate practică și fără să ai nimic în sufletul dumitale. Toată literatura aceasta curentă de astăzi — jocul de rime dificile, încercarea de ritmuri dezagreabile, întrebuințarea de cuvinte științifice culese din dicționare, sărăcia aceasta sufletească de astăzi, plină de atâtea pretenții, poate să servească în acest domeniu de învățătură — literatura aceasta nu o citește nimeni, căci își fac o iluzie poeții care cred că-i citește cineva, numai fiindcă pretind că trebuie o revoluție literară pentru a exprima profunda mizerie a unor biete suflete sterpe, fără nici o legătură cu societatea și cu scopurile acelea înalte către care tinde omenirea.

Dar anumite necesități de acestea, de ordin practic, au trebuit totdeauna să creeze într-un moment o „literatură“, care nu este scrisă și care nu este proză. Proza este un produs târziu; cineva ar putea crede că se merge de la proză la poezie. Nu, se merge de la poezie la proză. De aceea și d-voastră trebuie să faceți astfel ca și sufletul d-voastră să treacă de la proza programelor școlare din nou la acea poezie din care se hrănește omul: izvorul curat, adânc, neștiut, din care pornește viața. Așa încât, am început cu poezia, cu poezia aceea care merge din clasă în clasă și din curte în curte.

Căci îi place oricui legătura armonioasă a cuvintelor și a silabelor; de fapt ce este poezia decât legătura armonioasă și misterioasă a silabelor? Câți nu au vrut să disece pe Eminescu, să afle tainele lui; dar tainele acestea, el însuși nu ar fi putut să le exprime; ele erau ceva format din adâncimea subconștientului său și în care se îngrămădise tot ce dăduseră atâtea generații. Căci noi purtăm în noi chemarea generațiilor de la care venim, și misterul acela poți oare să-l explici și să-l pui în formele raționale? Ce formidabilă și meschină eroare!

Se simțea deci nevoia de poezie în legătură cu unele rosturi practice ale poporului nostru; se simțea nevoie de puterea de armonie a silabelor, de puterea de rechemare a rimelor. Căci rima este un mijloc de rechemare, iar nu o floare pusă la ureche; ies de multe ori rime extraordinare, dar niciodată nu se gândește cineva, la începuturile unei poezii populare, să uimească prin bogăția rimei. Se folosea la sfârșitul versurilor orișice formă verbală sau adjectivală, fără prea multă alegere. După abuzul făcut de Alecsandri, este natural ca noi să nu mai facem așa. Alecsandri își făcea o plăcere deosebită din întrebuințarea diminutivelor; orice cuvânt, orice substantiv, orice adjectiv rima în diminutiv cu orice altă formă corespunzătoare. Numai că nu rimau de fapt substantivele, ci diminutivele. Și critica foarte aspră a unuia din oamenii cei mai subțiri ai literaturii franceze, Prosper Mérimée, vorbind despre poezia lui Alecsandri, spunea că, dacă această poezie ar fi adevărată, atunci poporul românesc ar fi un bătrân popor degenerat.

Și îi plăcea lui să creadă că suntem un popor cu mult mai serios, cu mult mai bărbătesc, mai roman, dacă vreți, decât ar fi reieșit din diminutivele acestea de gust levantin. Căci este ceva în Alecsandri dintr-o depărtată suflare de vânt levantin, de pe malul Bosforului, e ceva dintr-un Athanasie Cristopulo; nu se observă îndeajuns, dar este.

Care sunt aceste necesități de ordin practic din care trebuia să iasă poezia românească?

În vremea veche nu avem poezie românească scrisă, până în secolul al XVII-lea, când apar pentru întâia dată rânduri ritmate și rimate. Dar trebuie să socotim câteva secole înainte de bietele versuri de la stema țării sau înainte de încercarea, foarte complicată, a lui Dosoftei de a scrie psalmii în românește, psalmi ai lui care nu sunt deloc o traducere exactă; nu numai ca text nu este exactă traducerea, dar nici măcar sensul nu este exact. Și poate că tocmai aceasta îi face frumusețea: recunoști în psalmii lui Dosoftei o poezie populară și de aceea Dosoftei ar trebui să intre în orișice antologie, și, aș zice, potrivit cu timpul lui, căci ar părea altfel un blasfem să capete un loc pe care Alecsandri nu are dreptul să i-l dispute.

Dar trebuiau descoperite întâi ritmurile. Fiindcă lucrul esențial sunt ele, și, odată create, se găsesc și cuvintele. Nu cuvintele crează ritmul, ci ritmul crează cuvintele, și descoperirea cea mare nu este să le găsești pe dânsele, ci ritmul amplu, care rămâne în ureche.

Pe ritmul acesta poate face apoi cineva oricâtă poezie populară vrea. El este, de altfel, esențial și pentru alt motiv: fiindcă de la el trebuie să se plece. Cercetând nevoile esențiale ale poporului, repede ne dăm seama de necesitatea de a găsi ritmul potrivit cu aceste cerințe de ordin practic.

Am crezut și eu cândva, și am scris și o pagină care se citează deseori de persoane care nu au citit niciodată cartea din care e extrasă această pagină, în existența unui anumit păstor romantic; aceasta într-o vreme de romantism, pentru mine, când eram aproape de vârsta d-voastră, sau chiar într-o vârstă mai mică decât cel mai bătrân dintre d-voastră, când am scris Istoria literaturii românești în secolul al XVIII-lea. Am spus și eu atuncea că păstorul stă, se uită la stele și cântă. Numai cât păstorul nu cântă când se uită la stele. Când se uită la stele, le admiră, le numără, le cunoaște; după aceea, ca orișice om, sub zâmbetul stelelor și al lunii, adoarme, și are un somn bun, un somn ritmat dacă voiți, dar ritmat printr-o suflare adâncă, odihnită; în tot cazul, nu suflarea care produce poezia. În cea mai mare parte, ceea ce ne închipuim noi că este un mesagiu de iubire trimis prin văzduh către depărtata aleasă a inimii lui, nu e decât o întovărășire ritmată a nevoilor vieții păstorești. Merge ciobanul cu oile și le cântă; le strânge la mulsoare și le cântă. Desigur că, în anume momente, legate și ele de nevoi practice, deseori colective, nu individuale, se produce poezia populară. Își închipuie cineva un cioban mut?

Un cioban care nu are simțul armoniei când vorbește? Sunt cazuri, dar acesta nu este ciobanul tipic. A-și închipui cineva un cioban care stă numai într-o tindă și mulge înseamnă a cunoaște numai o parte a vieții păstorești, iar nu viața păstorească în întregime.

Cred că la acest capitol avem încă nevoie de foarte multe lămuriri, fiindcă lucrurile acestea le spun în cea mai mare parte oameni care trăiesc la orașe, nu acei care sunt amestecați în viața de toate zilele a ciobanilor.

Spunea dl Bianu, așa de frumos, că își amintește de vremea când păștea oile părintești. Ar fi bine să se gândească a ne spune, pe vremea aceea, când i-a venit să cânte, sau când le-a venit acelora cu care era împreună să cânte? Căci mi se pare că acest cântec nu l-a putut da dlui, care a plecat de tânăr la școală, ci pentru a cânta îți mai trebuie, pe lângă oi, și altceva: o anumită vârstă și ceea ce această vârstă aduce cu sine. În orice caz, într-un suflet copilăresc se poate naște într-o măsură mult mai mică ceea ce se poate naște într-un suflet de adolescent, care se îndreaptă către sentimente cât se poate de lăudabile când sunt curate, și cât se poate de rele atunci când sunt provocate de sentimentul netrebnic al „flirtului“, de care sunt vrednice numai sufletele omenești cele mai sterile în ce privește sentimentele adevărate: este a-ți bate joc de propriile tale sentimente, pentru ca, atunci când vei avea nevoie de dânsele, să nu le mai poți găsi pentru că le-ai veștejit în tândălelile acestea stupide și imorale.

Deci iată una din originile acestui cântec: nu se poate închipui viața păstorească fără un anumit cântec, fără trezirea ritmului, fără cuvintele care se perindă de la sine în acest ritm. Noi am dori să știm care sunt cele mai vechi dintre cântecele bătrânești.

Din nenorocire nu se poate, și iată de ce: nu se poate, fiindcă aceste cântece se țin în curent cu vremea. O vreme le-a creat, alta le-a transformat; unei vremi i-a plăcut într-un fel, altei vremi îi place în alt fel. Astfel se introduc mereu modificările necesare pentru ca să rămâie cântecul în curent cu nevoile vremii noi. S-au făcut în această direcție cercetări foarte interesante asupra poeziei spaniole contemporane. Dl Ramon Menéndez Pidal (Flor nueva de romances viejas, 1928), cel mai bun cunoscător al poeziei epice spaniole, și, pe alături de această poezie epică, al oricărei poezii de caracter popular din provinciile spaniole, a găsit o poezie foarte cunoscută a unui poet romantic spaniol trecută în poezia poporului și într-o formă mai bună decât aceea pe care o avea în original: anumite asprimi în silabe, anumite nesiguranțe de ritm au fost îndepărtate de popor.

Să zicem că poezia va trece mai departe și se va găsi cineva care va îndrepta ceea ce îndreptase cel dintâi: se poate întâmpla să strice forma poeziei și forma stricată va merge mai departe și va omorî forma cea bună, deși, din fericire, în materie de poezie nu se întâmplă același lucru care se întâmplă în materie de monedă: aici, moneda proastă gonește totdeauna moneda bună, dar în poezie nu totdeauna forma cea proastă gonește forma cea bună.

Acum se deschide o problemă asupra căreia voi trece foarte ușor, deși mă simt dator să o ating, pentru că a fost ridicată, aici chiar, de către cineva care cunoaște bine literatura aferentă, dar care, în concluziile sale, merge prea departe, în alt sens decât în sensul obișnuit.

S-a spus: ce este poezia populară? O întrebare care s-a repetat și în ceea ce privește costumul popular. Acum câtva timp, când a venit în București unul dintre cei mai buni cunoscători ai costumului popular din Peninsula Balcanică, răposatul profesor și învățat bulgar Șișmanov, spunea: toate costumele acestea, să zicem cele din Muscel, sunt costume de curte, care au căzut pe urmă în întrebuințarea poporului. Este foarte adevărat, atât de adevărat, încât întâlnești costumele cele mai frumoase, cele mai originale, cu mai mult aur și culoare roșie, mai bogate, tocmai în părțile acelea unde s-a întemeiat și s-a dezvoltat la început viața istorică a principatului muntean: în Argeș și în Muscel. Nu găsești dincoace în Vâlcea, unde nu a existat viață de curte, unde costumul popular este în alb și negru și în desemnuri extrem de simple, doar o ușoară sineleală în albastru-deschis; pe când dincolo sunt cele mai triumfătoare culori ce se pot închipui.

Tot așa, s-a zis: poezia populară a făcut-o un om, și, dacă a făcut-o un om, ea nu mai este poezie populară.

Dar nu se ține seamă de faptul că poezia vine din subconștient, din acel misterios, adânc și totdeauna incontrolabil subconștient al omului. Și nu e mai puțin adevărat că poporul trăiește neindividualizat. Noi ne individualizăm, ne creăm individualități, așa cum putem: unii mai modești: în felul de a purta părul, sau îmbrăcămintea; alții își închipuie că s-au individualizat în domenii superioare, fie chiar dacă această individualizare are valoare numai pentru ei singuri; dar poporul nu este individualizat: fiecare este popor; un om este popor. Așa încât poezia pe care o face unul dintre aceștia este populară, fiind corespunzătoare întregii colectiIstoria literaturii românești. Introducere sintetică 23 vități. Pe de altă parte poezia aceasta populară nu poate circula așa cum circulă produsele noastre literare: avem bani, dăm opera la tipar; există o instituție care își face păcatul cu noi și din cauza acestei instituții mergem cu produsul nostru literar la tipar; dar poezia populară trebuie să fie primită de toată acea masă pe care o reprezintă însuși creatorul, și numai astfel circulă. Așadar poezia populară este populară prin toată popularitatea celui care o produce, prin toată acceptarea celor care o transmit.

În felul acesta vă puteți închipui cât de adânc trebuie să ne închipuim existența unei poezii populare, adică a poeziei înseși, căci deosebirea aceasta a poeziei în populară și nepopulară se sprijină adesea pe o simplă aparență. Există o poezie, dar se poate întâmpla cineva care să o scrie și atuncea, dacă a scris-o cineva — de multe ori nu „scrie“, ci mai mult își încearcă doar condeiul — iat-o „cultivată“, pe manuscripte, pe „tartajul“ lor. Multe dintr-ânsele sunt absolut necuviincioase și desigur n-ar putea fi citite aici; altele sunt însă foarte cuviincioase; de pildă, Conachi și-a cercat odată condeiul și poetul tuturor oftărilor pentru cucoanele fanariote ale secolului al XVIII-lea a scris: Lunca strigă, lunca zbiară, Pentr-un pui de căprioară.

Vă puteți închipui d-voastră pe Conachi, cu ișlic și cu ciubuc și papuci, față în față cu un pui de căprioară! Nu se poate închipui.

Astfel deosebirea între poezia populară și poezia care n-ar fi populară e cu desăvârșire de suprafață, și, cu toate că de întrebuințare curentă, nu are nimic care să o legitimeze în adânc.

Dar mai este altceva decât ciobanul în cale și la lucru: oamenii joacă, dansează. Este la început o datorie religioasă, în afară de o manifestare instructivă. Căci fiecare, în anumite împrejurări, simțim că ne vine a juca și nu înțelegi în adevăr muzica dacă într-un anume moment nu simți tresărirea, pe care o stăpânești, a întregii tale ființe, chiar dacă nu ai învățat cândva danțul, și, iarăși, nu există poezie bine ritmată care, fără să-i cunoști melodia, să nu provoace un început de melodie în urechea cui este un om complet, căci sunt ființe necomplete care nu pot prinde o bucată de cântec, ceea ce e o infirmitate.

Poezie, cântec, adică muzică, și danț sunt lucruri legate împreună, și zeii din antichitate așa erau slăviți; în timpurile noastre aceasta nu se mai poate închipui. Vă închipuiți în mijlocul slujbei credincioș ii începând a sălta după cuvintele ritmate spuse de preot!

Decența noastră de astăzi ni-o interzice. Dar odinioară nu era așa; ar fi fost supremă indecență să continui, în asemenea momente, rămânerea în starea de încremenire paralizată, așa cum cere bunacuviință din timpurile noastre. Prin urmare era danțul. Totdeauna au fost danțuri și ele au o vechime imemorială: vom întâlni totdeauna aceste mișcări ritmice ale picioarelor și uneori și ale mâinilor, în felul cum, de pildă, fac astăzi țăranii noștri. Dar danțul cere cântec, și cântecul cere poezie. Danțul se cere punctat, și se punctează cu literatură. În dispoziția aceea cu totul specială pe care o provoacă danțul, sângele merge mai repede, mai bogat; în contactul acesta al mâinilor, al trupurilor, în atmosfera aceasta cu totul specială, fiecare, de la o bucată de vreme, nu mai vede pe toată lumea, ci un suflet prieten sau unul dușman, și pentru sufletul dușman aruncă înțepături, pentru sufletul prieten trimite zâmbete, care toate se cristalizează în literatură.

Așa încât poezia cea mai veche este în legătură cu necesitățile unei vieți practice, care cer neapărat, fără nici un fel de mândrie, fără nici un fel de prietenie sau aspirație către eternitate, creația literară.

Dar mai este și altceva: viața de curte. Viața de curte de astăzi este prinsă, de o parte, într-o anumită etichetă, de altă parte, în intrigă. Din aceasta se compune viața de curte în timpurile noastre: solemna etichetă în fața tuturor, intriga pentru intimi. Dar viața aceasta de curte nu era așa și odinioară. Odinioară erau ospețele cele mari. În a mea Istoria românilor prin călători, se poate vedea o sumedenie de banchete din acestea domnești. Ne descrie un francez pe la 1570, aici, în București, curtea lui Alexandru-Vodă, fiul lui Mircea. Într-un anume moment se aduce vin, și era o datorie pentru boieri să bea, de câte ori se ridica păharul, în sănătatea, întâi, a lui Dumnezeu, trei cuvinte românești, care ni-au fost păstrate în descrierea lui l’Escalopier, apoi în sănătatea împă ratului, adică a sultanului, și în unele cazuri, când era un trimis străin sau un călător venit din Occident, domnul făcea din ochi când spunea „împăratul“, ceea ce însemna că era vorba nu de împăratul din Constantinopol, ci de cel creștin de unde venea solul sau călătorul. Apoi se bea în sănătatea lui vodă și în sfârșit în sănătatea tuturor. Mesele acestea țineau ceasuri întregi și, până nu adormea toată lumea, nu încetau.

Dar pentru astfel de petreceri trebuie cântec: vechiul cântec bătrânesc, cântec bătrânesc pe care îl întâlnește cineva și în vremea lui Atila; când se întorcea în ringul lui panonic în secolul al V-lea, era întâmpinat de fete germane care cântau pe două rânduri, glorificându-l. În locul lui Atila, închipuiți-vă un domn de al nostru care se întoarce biruitor. În loc ca la primire să i se prezinte discursuri, era primit cu cântece. Când a intrat Mihai Viteazul în Ardeal — avem mărturii ungurești contemporane — mergeau alături cu dânsul lăutarii care „ziceau“. Își închipuie cineva că ziceau numai din vioară? Ziceau din vioară, dar, în același timp, cântau cântecul, poezia aceea, venită din Peninsula Balcanică la noi.

Să-mi dați voie să strecor cu această ocazie o explicație la care țin. Eu nu cred că sârbii au creat cântecul popular; i-au dat o formă strălucită, dar că l-au creat nu pot admite. Iată de ce: fiindcă de obicei cântecul popular se află în momente de mare triumf național, sau în clipa unei adânci suferințe naționale. Dar când s-a ivit cântecul popular sârbesc, balada sârbească? Nu în epoca de triumf a lui Ștefan Dușan, nici după adânca umilință din secolul al XV-lea; a doua zi după Cosovo nu era atmosfera trebuitoare pentru a se crea balade. În timpul din urmă s-au făcut analize foarte amănunțite și îngrijite asupra baladei sârbești și s-au descoperit părți luate de-a dreptul din chansons de geste ale francezilor. Așa încât migăloasa cercetare filologică dă dreptate îndrăzneței mele ipoteze. Un singur popor a creat cântecul acesta în epoca evului mediu: e poporul francez. De la francezi a mers cântecul în Italia, prin dinastia de Anjou, în Neapole și Sicilia, și de acolo a trecut pe coasta Peninsulei Balcanice, în Albania, unde a influențat viața sârbească. Așa încât de la luthierii depărtatului ev mediu până la alăutarii sau lăutarii de pe vremea lui Mircea cel Bătrân este o continuă dezvoltare.

Am ascultat întâi la curtea noastră cântece de sărbătoare slavone care au mers până în plin secolul al XVI-lea, căci la 1570 întâlnim încă astfel de cântăreți ambulanți la curtea lui Ștefan Báthory, rege al Poloniei. Apoi s-a cântat românește. S-a cântat sub Constantin Basarab, pe la 1650 „viersul fetei care și-a pierdut oile în munți“, care se cântă și azi în Polonia și care și azi răsună la lăutarii din Vălenii-de-Munte. În Viața lui Constantin-Vodă Cantemir de Dimitrie Cantemir, se poate vedea un pasagiu de care s-a ocupat și profesorul polon Wendkiewicz, în care se prezintă un mare rege polon, Ioan Sobieski, stând la o masă de acestea și, după ce băuse puțintel mai mult, cum n-avea la îndemână cântăreți, cântând, el, care știa românește:

Constantine, fugi bine,

Nici ai casă,

Nici masă,

Nice dragă jupăneasă.

Și Constantin Cantemir i-a răspuns că jupăneasa i-a murit de multă vreme, dar, în ce privește casa, a pregătit-o pentru oaspetele pe care îl aștepta. Fiul de răzeș din Fălciu a avut fără îndoială mai multă atitudine de curte, în felul lui Ludovic al XIV-lea, decât marele rege polon.

Dar până în acea epocă, foarte târzie, obiceiul se păstrează.

Întâi în slavonește s-a auzit cântecul, pe urmă, în a doua epocă, s-a auzit același cântec în românește, pe subiectele sărbătorești.

Literatura noastră a făcut, în dezvoltarea ei, până foarte aproape de noi, același lucru: pe subiecte străine a pus cuvinte românești și pe urmă a ajuns la ceea ce este de dorit să se ajungă din nou astăzi în domeniul literaturii mult mai înalte: pe cuvinte românești să se pună lucruri care, fiind românești, să se integreze în cultura generală a timpului. Așa se pune problema, iar nu ca în anumite foarte pretențioase reviste care sunt în mâna d-voastră a tuturora.

Nu te poți integra în cultura universală decât aducând o notă nouă în această cultură. Nimeni nu ne cere să împlinim funcțiunea de umili reprezentanți, într-o țară inferioară, ai unei glorioase culturi care încape foarte bine în marginile unui mare popor.

Va să zică, iată cum s-a produs poezia la noi: cântecul bătrânesc de curte, cântecul epic, alături de cântecul ciobănesc, țărănesc, însoțind actele vieții obișnuite, ale vieții țăranului.

Dar între aceste două trebuie să se mai adauge încă un izvor de poezie: sunt sărbători care cer neapărat cântec — acesta este domeniul religios — sunt superstiții care cer neapărat, și ele, cântec, căci nu poți să vrăjești pe nimeni cu un discurs în Parlament. Nu poți cu proza, ci trebuie poezia neînțeleasă, misterioasă, de cuvinte rare, legate, într-un chip neobișnuit, adică descântecul. Dar, de altă parte, sunt și sărbători și acte religioase în viața omului care nu se pot fără de cântec. La naștere, la botezul copilului nu se mai cântă la noi, dar, desigur, sunt popoare la care se cântă, popoare care întovărășesc fiecare moment al vieții cu un cântec. Nu se mai cântă la nunți, dar odinioară mergeau flăcăii călări, care ajungeau la mireasă spunând că sunt soli ai împăratului la curte străină și se vorbea și de o ciută care se află ascunsă în pădure și, dacă nu se dă, amenințau cu răzbunarea. S-ar mai putea găsi asemenea obiceiuri în care cântecul își are rostul lui. Am putut să văd cândva o astfel de nuntă, în secuime: treceam cu trenul și șoseaua era plină de asemenea flăcăi călări care făceau nunta ca în vremurile cele vechi, acum vreo douăzeci de ani. Pe lângă orațiile acestea de nuntă, sunt bocetele la îngropare — asemenea cu cele din Corsica — din care unele sunt foarte frumoase, și atâtea generații au simțit nevoie de ele. Pe urmă, la sărbătorile religioase, la Paști, la Crăciun, erau desigur iarăși cântece. Biserica a mâncat în mare parte cântecul popular, dar nu l-a putut mânca detot și pretutindeni, și nu se poate nici astăzi sărbătoare de iarnă fără să se audă acest cântec, care, lucru foarte curios, după cum l-am spus și cu alt prilej, l-am întâlnit și în Norvegia, cu desăvârșire la fel ca și la noi.

Dar viața se cere și îndreptată. Moșnegii, care au trăit-o, spun cuvinte care sunt bune de păstrat. Ritmul, pe care l-au găsit, ajută la aceasta.

Avem astfel și proverbele. Proverbele acestea, într-o formă ritmică, sunt foarte deseori rimate. De ex. „frate ca frate, dar brânza cu bani“, sau, cum se zice în Moldova: „mâța cu clopoței șoareci nu prinde“, cu mai mult simț al ritmului decât dovedesc muntenii spunând: „pisica cea cu clopoței nu prinde șoareci“. De unde vin proverbele? De ce s-au răspândit proverbele? Sunt ele un lucru care a răsărit la început, așa dintr-o dată, sau sunt rămășițele unor bucăți literare care au pătruns în sufletul poporului și s-au păstrat acolo cu forma ritmică pe care le-a atribuit-o un om la un anume moment? Eu sunt pentru ultima soluție.

Dealtfel, gândiți-vă la Grigore Alexandrescu și la alții: din fabulele lor, anumite fragmente au devenit populare.

Iată deci un ultim izvor de poezie. Acum ajung și la originea prozei. Și aici sunt într-o divergență de păreri, pe care din nenorocire nu o pot înlătura, cu o parte din cercetătorii limbii românești.

Noi avem, în afară de unele însemnări în marginea documentelor — documentul este slavon și, în margine, sunt însemnări românești, prea puține — în afară de anumite însemnări de pe dosul documentelor, unde se rezumă în câteva cuvinte cuprinsul actului, și alte însemnări, precum, de pildă, mențiunea în care se spune, cu privire la tratatul de pace încheiat între Ștefan cel Mare și Ioan Albert, regele polon, că au existat trei forme: o formă latină, o formă ruteană și una „valahă“. Ruteană, aceasta însemnează forma slavonă; prin urmare a trebuit să existe o ciornă în limba românească. Ciornele acestea în românește se văd foarte bine prin hârtiile lui Petru Șchiopul. Înainte însă de acestea existau și altfel de însemnări. În Socotelile Sibiului, la începutul secolului al XVI-lea, se vorbește iarăși de acte scrise în românește. Și încă de la 1521 avem scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, care dă știre brașovenilor de anumite mișcări ale turcilor: e scrisă într-o românească perfect gramaticală. Iată atâtea cazuri de întrebuințare a limbii românești în acte scrise până la 1550.

Dar mai este și altceva — și aceasta nu am spus-o până acum: când se făcea pe vremuri o vânzare, la noi, se redacta un zapis în care se arăta felul în care se înțelegea cumpărătorul cu vânzătorul; zapisul era în românește și cu acest zapis se duceau părțile la domnie, de unde se da actul slavon. Pentru epoca mai nouă, de la 1590—1600 înainte, zapisele sunt foarte multe; pentru epoca mai veche zapise private nu mai există, nu ni-au rămas decât actele publice slavone. Dar ce înseamnă aceasta: că pisarul își da osteneala să culeagă din auz, din ceea ce îi spuneau împricinații, care sunt condițiile vânzării? Cine și-ar putea închipui un pisar având această însușire? Oriunde este a se stabili un act definitiv, se cer alte acte după care să se poată lua scriitorul. Aici, în Facultate, de pildă, nimeni nu ar consimți să fie secretar dacă ar trebui, la înscrierea studenților, să întrebe pe fiecare unde s-a născut, cum i se numeau părinții și care îi este vârsta. Se cer acte și pe baza acestor acte mai vechi se scrie și actul nou. Sunt convins că în vremea aceea veche, când satele nu aveau logofeți de slavonește, zapisele se făceau în limbă vulgară și apoi părțile mergeau cu aceste zapise la logofătul domnesc. Numai cât, pentru vremea mai veche, înseși actele de proprietate s-au păstrat atât de rar și este adevărat că în vremea aceea hârtia se întrebuința cu mult mai puțin; ceea ce ar putea să fie o obiecție față de ipoteza mea, dar nu una care s-o poată înlătura.

Dar, pe lângă această presupunere, pe lângă faptul că, odată ce limba națională a fost întrebuințată în poezie, nu putea zăbovi prea mult momentul când se va ajunge la întrebuințarea ei în proză — experiența o putem face cu Franța, cu Italia, cu toate popoarele din Peninsula Balcanică — mai avem și așa-numitul Codice Voronețian, anume părțile de Scriptură din Voroneț, tipărite de răposatul Sbiera în mod foarte solemn, deși ele fuseseră descoperite de un modest diletant din București, profesorul Crețu, care avuse naivitatea să creadă că descoperirea i-ar da dreptul și la publicare.

Acest Codice Voronețian, împreună cu Psaltirea Șcheiană și cu Psaltirea Hurmuzachi, formează un grup de trei cărți întregi, la care se pot adăugi fragmente — și sunt sigur că încă nu s-a isprăvit cu descoperirea acestor fragmente, numai cât lumea nu-și dă totdeauna osteneala să caute în legăturile cărților, unde am găsit adevărate tezaure; acum mai de curând am aflat din ale lui Coresi o Psaltire slavo-română din care se păstrează numai câteva rânduri trunchiate. O cercetare adâncită, mai ales a locurilor ardelene, ar putea duce la bune rezultate și nu voi uita niciodată plăcerea pe care am avut-o găsind textul românesc și slavonesc, unul în roșu, altul în negru, într-un fragment care dădea îndată după 1500 încă o formă a uneia din cărțile sfinte. Dar toate aceste cărți și fragmente, care ni s-au păstrat, de fapt nu constituiesc o literatură. Ele reprezintă numai fabricarea instrumentului literar, fabricarea prozei românești. De aceea am dat primei lecțiuni caracterul acesta.

Eu cred că aceste traduceri în românește ale cărților religioase sunt în legătură cu mișcarea husită; nu cred nici acum că ar putea fi în altă legătură, cu vremea luteranismului. E sigur că nu avem a face cu lucrări pornite din îndemnul nostru. În privința aceasta dovadă foarte bună e faptul că se găsește Crezul cu purcederea Sfântului Duh din Tatăl și din Fiul, acel „filioque“ catolic — care, e drept, s-ar potrivi și pentru epoca luteranismului; acest „filioque“ arată că traducerile românești au fost lucrate nu numai în afară de ortodoxie, dar și în afară de conștiința deosebirilor dintre catolicism și ortodoxism, de voința de a face deosebire între crezul catolic și între crezul ortodox. Este vorba prin urmare de introducerea limbii vulgare după exemplul apusenilor, într-o vreme în care apusenii ar fi cerut acest lucru, și vremea aceasta nu poate fi decât vremea husită.

De ce cred eu — astăzi și cu argumente noi — că aceste traduceri sunt din epoca husită? Întâiul argument pe care-l pot aduce rezultă din citirea însăși a textelor: nu avem decât să punem alături limba din Codicele Voronețian, din Psaltirea Șcheiană și din Psaltirea Hurmuzachi cu scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, care este perfect databilă, pentru că e vorba acolo de o expediție a împăratului turcesc Soliman, din anul 1521: de o parte o limbă care se întrebuințează prima oară, de alta o limbă de întrebuințare curentă. Dar s-a spus: într-o parte avem limba unui colț pierdut de lume, pe când dincoace avem limba cu cuprinsul regiunii aceleia în care s-a creat limba românească literară. Da, aceasta ar fi adevărat pentru teritorii mult mai întinse și care nu ar avea o circulație interioară; dar poporul românesc este un popor de continuă circulație interioară, căci omul din munții Ardealului merge până la Nistru și dincolo de Nistru, până în fundul Dobrogei, această regiune alipită mai târziu la regatul României. Pe de altă parte, deosebirile sunt așa de mari, încât este imposibil să nu se simtă, și instinctiv, că este vorba de o limbă din altă epocă.

Dar nu este numai atâta. Husitismul ajunsese pretutindeni în vecinătatea noastră; era în Ungaria de nord, în Polonia. Mai mult: husitismul a intrat la noi în Moldova în cea dintâi jumătate a secolului al XV-lea: la Trotuș, s-a scris Sfânta Scriptură pe ungurește, de refugiați husiți, pentru care am și avut conflicte cu polonii, cari învinovățeau pe Alexandru cel Bun că adăpostește predicatori eretici. Influența aceasta husită, în urma lucrărilor dlui Macurek, un tânăr ceh care a stat la noi mai mult timp și care știe bine românește, capătă încă mai multă amploare: vedem o pătrundere și mai adâncă decât ni-am putut-o închipui până acuma.

Firește că, discutând limba, poate să ajungă cineva la alte concluzii decât ale mele, dar, după cum am arătat în altă parte, în expunerea mea despre istoria literaturii religioase, care a trecut apoi și în Istoria literaturii române, sunt acolo termeni în ce privește guvernarea și administrarea poporului care sunt anteriori epocii în care s-au organizat principatele noastre, anteriori desigur epocii lui Alexandru cel Bun în Moldova.

Cred că locul de alcătuire a cărților a fost în Maramureș. Acolo era marea mănăstire din Peri, stavropighia legată de Patriarhia din Constantinopol, încă la sfârșitul secolului al XV-lea. Acolo s-au făcut, după mine, cele dintâi traduceri ale Scripturii, din care o parte este cuprinsă în Codicele Voronețian și alta în cele două Psaltiri. Maramureșul nu era o regiune răzleață, ci stătea în cea mai strânsă legătură cu Moldova. S-a dovedit acum în urmă, prin descoperirea făcută de dl Petrov, profesor rus de la Universitatea din Petrograd, legătura strânsă a Maramureșului, confundarea aproape a acestei regiuni cu țara de peste munți. Precum undeva în ținutul Inidoarei, la o biserică de la începutul secolului al XV-lea, făcută de ctitori români din jurul regelui Sigismund, este o inscripție slavonă, arătând că regiunea era în strânsă legătură cu regatul muntean, tot așa s-a găsit un zapis slavon de la începutul secolului al XV-lea în Maramureș — regiune supusă stăpânirii ungare și unde ar fi fost firească întrebuințarea limbii latine — care e redactat în limba slavonă, întrebuințată așa cum era întrebuințată la noi, ceea ce înseamnă că într-adevăr era acea comunitate de viață între Maramureș și Moldova.

În sfârșit, un argument care mi se pare absolut decisiv: se află în Codicele Voronețian cuvintele „chesar“ și „crai“, și aceasta nu poate însemna decât Sigismund regele Ungariei, care era și împărat, o noțiune a puterii supreme care aparține începutului veacului al XV-lea.

Limba cărților acestora este, o repet, cu desăvârșire aspră, simțul stilului nu există deloc, traducerea este până într-atâta de nedibace încât, dacă se găsește un cuvânt de origine grecească pe care traducătorul nu l-a înțeles ce înseamnă, îl reproduce tocmai așa („estacti“ ș Õ sttha , tămâia).

Dar elaborarea limbii s-a făcut și altfel. Prea mult se crede că o limbă se dezvoltă numai prin scris; ea se dezvoltă și prin întrebuințarea ei curentă, și, cu cât o întrebuințează o clasă mai mult, folosește această limbă literară. Nu aș zice că limba românească de astăzi s-a format în Adunările Regulamentului Organic sau în cele dintâi parlamente românești, dar nu se poate spune cât de mult a folosit limba literară pe care o scriem și o vorbim astăzi de la dezbaterile acestea parlamentare, de la procesele de tribunal, de la toate aceste împrejurări în care limba nu se poate înfățișa oricum, ci trebuie să îmbrace oarecare decență. Și, iarăși, dacă școala noastră, literatura noastră au căpătat, de la o bucată de vreme, un trivial aspect pornografic, scârbos, aceasta se datorește faptului degenerării vieții politice și sociale de la noi: limbajul boieresc se cobora odinioară până la cârciumă; limbajul de cârciumă se ridică acum până la presa cea mai citită și este de găsit până și în discuțiile din Parlament.

Limba românească, instrumentul nostru literar, a trecut de la șovăirea naivă a celor dintâi traduceri la limba clară a lui Neacșu din Câmpulung și apoi la frumoasele scrisori din vremea lui Petru Șchiopul, ori la acea scrisoare minunată de pe la 1610—1620, pe care boierii munteni o trimiteau lui Radu Șerban, domnul lor pribeag. [2]

Această limbă s-a făcut pe câmpiile de luptă, în sfaturile domnești, în toată viața noastră națională necontenit mișcată. Și nu poate să existe un instrument de literatură, nu poate să existe literatură decât aceea care este ieșită din întregimea vieții naționale.