II. Primul fond străin al literaturii românilor

După ce s-a arătat cum s-a alcătuit limba literară, poate să se prezinte evoluția subiectului însuși. Limba literară, ori dacă este veche — limba de caracter universal, răspândită în toate regiunile acestea ale Sud-Estului Europei, limba slavonă — ori dacă e cea nouă vulgară, trebuie să se aplice la un subiect; limba este o formă și această formă trebuie să se aplice unui fond. Prin urmare care este fondul la care se aplică ea?

În ce privește fondul, e de făcut o deosebire, care va fixa o margine între două împărțiri: anume fondul străin și fondul indigen.

Orice literatură se adresează, în momentul în care un popor începe abia să capete conștiința de el însuși și să-și pună mai clar, mai de aproape și mai adânc problemele care-l privesc pe dânsul, la modele care nu sunt ale lui — și sunt cazuri când, și într-o literatură dezvoltată, părăsește cineva fondul indigen pentru a se adresa unui fond străin, când părăsește legătura cu viața însăși a societății pentru a se îndrepta spre subiecte care vin de aiurea și sunt în legătură cu alte societăți. Dar pentru orișice societate începătoare lucrul acesta este firesc: o societate începătoare nu este în stare să-și caute ea înseși subiectele sale. „A te cunoaște pe tine însuți“ este un lucru foarte greu, cu toată recomandația lui Socrate și a tuturor celor care l-au urmat, pentru orișice individ și cu atât mai greu pentru o societate, care reprezintă un fenomen complex. Societatea căutându-și subiecte în literaturi străine se adresează mai ales la acelea care sunt legate mai strâns de dânsa, prin anumite legături, să zicem, de autoritate.

La noi, limba slavonă era întrebuințată în biserică și era întrebuințată în cancelarii; ferească Dumnezeu, niciodată, cum s-a crezut de învățați de dincolo de Dunăre, în relațiuni politice!

Niciodată boierii între dânșii, sau domnul cu boierii săi, nu au vorbit limba slavonă; niciodată slavona nu a servit drept limbă de întrebuințare în clasa de sus. Și, dacă relațiunile politice au fost făcute în limba slavonă, aceasta se datorește unui fapt pe care îl voi arăta acum. Limba slavonă o luasem de la vecinii noștri de dincolo de Dunăre. Nu putea fi însă vorba de un împrumut care ar arăta o recunoaștere de superioritate față de acești vecini așa cum au căutat să argumenteze, în anumite momente gingașe ale istoriei noastre, bulgarii, care simțeau nevoie să se afirme împotriva noastră; nu înseamnă că am primit cultura noastră de-a gata, făcută de dânșii, ceea ce ar arăta că nu am fost în stare să ne precizăm firea națională și că ne-am folosit de rezultatele unor osteneli culturale care au fost proprii ale lor. Aceasta este cu desăvârșire fals.

Am luat de la slavii de peste Dunăre fiindcă ei erau prezentatorii în formă slavonă ai culturii bizantine, care cultură bizantină fusese, înainte de aceasta, grecizată, și nu era de fapt decât vechea cultură romană, greco-romană, elino-romană, dacă voiți, vechea cultură mediteraneană, trecută de la întrebuințarea limbii latine la întrebuințarea limbii grecești, nu ca limbă superioară, ci fiindcă nu se mai știa, nu se mai întrebuința curent, în aceste regiuni ale Împărăției bizantine, limba latină. S-a trecut de la limba latină la limba grecească pentru că limba grecească era o limbă vulgară pe care o întrebuința poporul, iar nu pentru că era o limbă superioară pe care ar fi cerut-o ambiția statului. Și după aceea s-a trecut de la limba grecească la limba slavonă, pentru anumite regiuni, nu fiindcă limba slavonă era cerută de o conștiință națională deosebită și nu fiindcă s-ar fi socotit această limbă, cu totul nouă, superioară, pentru întrebuințarea literară, față de greceasca întrebuințată de atâta vreme și cuprinsă în monumente literare neimitabile pentru toate timpurile, dar fiindcă în anumite regiuni nu se înțelegea grecește. Și, tot astfel, atunci când s-a trecut la noi de la slavonă la limba românească, nu s-a trecut din cauza unei conștiințe naționale românești, nici din cauza unei convingeri de superioritate a acesteia față de cea dintâi, ci fiindcă nu se mai înțelegea limba slavonă. A fost, deci, al treilea pas de trecere de la o limbă oficială și administrativă, de la o limbă bisericească, imperială și patriarhală, la o modestă limbă de întrebuinț are curentă.

Prin urmare, când a fost să ne căutăm subiectele, a fost natural ca aceste subiecte să le găsim în acea literatură care avea o mai puternică influență asupra noastră din pricina limbii în care era înfățișată, limbă a statului și a bisericii.

Dar de ce limba slavonă avea această autoritate, care ne silea, ne impunea să o acceptăm? Din două motive. Unul de ordin politic, celălalt de ordinul cel mai practic cu putință. Întâi, fiindcă ideea imperială dincolo de Dunăre era îmbrăcată în stăpânitorii aceștia slavi. Noi aveam domni populari care se aflau așezați peste organizații de văi, cu juzi, cu cnezi; pe când, dincolo, ideea împărătească din Bizanț era înfățișată și prin domnitorii sârbi din neamul lui Ștefan Dușan și prin domnitorii bulgari de la Târnovo.

Fusese o vreme când era un singur țarat bulgăresc, dar, și când țaratul bulgăresc s-a sfărâmat în bucăți, tot era un stăpânitor la Vidin, unul la Târnovo și un al treilea pe malul Mării Negre. Și este știut că totdeauna forma pe care o îmbracă o societate politică mai dezvoltată influențează o societate politică mai puțin dezvoltată din vecinătatea ei. Într-un moment am avut în anumite domenii limba latină. În Muntenia, s-au dat, cel puțin pentru anumite legături internaționale, acte în latinește. Este o întrebare dacă pentru Moldova, la începutul dezvoltării principatului, nu s-a făcut uz de această limbă latină, deoarece încă de la cei dintâi domni o cancelarie trebuie să fi fost, și aceasta ar fi putut fi adusă, încă de la descălecare, din Maramureș, din lumea ungară, care nu întrebuința în cancelariile ei altă limbă decât aceasta. Mai târziu, curentul slavon a trecut de la noi în Ardeal și din cauza aceasta în bisericuța despre care am mai pomenit se găsește o inscripție slavonă, ceea ce nu poate fi altceva decât o influență slavonă venită din regiunile de la sud de Carpați. Și în regiunile de influență literară oficială, latină de la nordul Carpaților, tot pe la începutul secolului al XV-lea, în Maramureș, s-a găsit actul care privește anumite legături dintre elementele superioare românești de acolo, redactat în slavonește, ceea ce arată iarăși o influență slavonă venită de dincolo, din Moldova. Dar dacă limba latină a fost întrebuințată de un Vladislav sau Vlaicu-Vodă în Muntenia, dacă putem presupune că a fost întrebuințată într-un anumit moment și de cei dintăi domni moldovenești, datorită faptului că asupra noastră coroana regală ungurească, reprezentând o formă politică mai evoluată, putea să aibă o influență, tot astfel și coroana imperială din Balcani a trebuit să aibă asupra noastră o adâncă influență de autoritate.

Dar cancelariile nu se improvizau; ele se dezvoltă foarte greu, atuncea când nu e nimic înainte; dar, când e o cancelarie gata făcută în vecinătate, ea se împrumută. Și dincolo de Dunăre era la dispoziția noastră o cancelarie slavonă, care, aceasta, în timpurile din urmă fusese supusă chiar unei înnoiri; la sfârșitul secolului al XV-lea a fost în Serbia reforma gramaticală a lui Constantin Filosoful, care unei limbi mai înaintate i-a adus și o formă gramaticală mai precisă. Această limbă ne stătea la îndemână, și omul particular, ca și o societate, așa este: decât să caute a crea de la sine, preferă să ia lucrul făcut de-a gata de cineva care l-a precedat pe această cale.

Prin urmare, cele dintâi subiecte pe care am voit noi să le luăm au fost luate de la Bizanțul literar al vecinilor noștri, de la care, pentru motivele arătate, luasem și limba oficială, limba bisericească de care era legat totdeauna un caracter sacru. Până ajunge cineva a strămuta cuvântul lui Dumnezeu într-o limbă nouă, până atuncea trebuie să se petreacă o întreagă evoluție: se crede că trecerea aceasta la o limbă cu care nu este obișnuit Dumnezeu, ar putea să nu-i fie plăcută, că lui Dumnezeu nu i se pot înfățișa orice fel de miresme, ale oricărei tămâi. În popor astăzi încă mai există această credință care a contribuit foarte mult la rutenizarea unor anume sate din Bucovina; prejudecata limbii mai vechi și, deci, sacre.

Prin urmare, din aceasă culturță slavonă, bizantino-slavonă, ne-am luat subiectele.

Care sunt aceste subiecte? Întâi, e cartea care poate înlocui o întreagă literatură, cu care se poate sătura sufletul unei societăți încă simple, și, de câte ori o societate poate să întrebuințeze o carte pentru orișicine, este mai bucuroasă decât atuncea când fiecare își are cartea lui. Pentru o societate este o binefacere ca toți să se hrănească la același izvor literar, ca toți să întrebuințeze același fel de vorbă care duce deseori și la același fel de a cugeta și de a simți. Se creează în felul acesta un fel de uniune morală, de care societatea are cea mai mare nevoie. Astăzi trăim într-o epocă de individualism, deși individualitățile sunt mai mult aparente decât reale, căci se vede atât de bine cum prea de multe ori nu se face decât să se repete cuvinte învățate sau să se bâiguiască idei cuprinse în ultima carte citită; dar toată lumea are pretenția de a fi individualitate. Până și aceia care ne sfiim a ne afirma în felul acesta, încă mai păstrăm în fundul sufletului dorința de a găsi ceva care să ne deosebească de toți semenii noștri. În timpurile mai vechi însă nu era așa. Societățile omenești din evul mediu, în Apus și încă mai mult acelea din Răsărit, condamnă orice individualizare, ele vor, dimpotrivă, o cultură tipică. Un mare învățat german, mort acum vreo douăzeci de ani, Lamprecht, împarte chiar societățile umane, pe linia lor de dezvoltare, în epoci de individualism și epoci de tipism. În epoca individualismului, individul este oarecum constituitor de opinie publică, el este legea. În tipism, individul este dator, din rațiuni de bună-cuviință socială, să-și sacrifice individualul, pentru a fi așa cum este toată lumea. Ei bine, o carte care are avantajul de a „fasona“ pe fiecare cam în același fel, o carte care, pe lângă acestea , în ea însăși are însușiri superioare de frumusețe și, în sfârșit, dar nu cel din urmă motiv, ca însemnătate, o carte ce nu este de fapt decât rezumatul unei întregi literaturi, poate să satisfacă toate nevoile literare ale unei societăți începătoare. Această carte este Biblia.

Istoricul literar știe cum s-a făcut Biblia: ea este compusă din mai multe elemente legate împreună la o dată care se poate preciza și din cauza unei nevoi care poate fi definită. Biblia este o antologie și o crestomație a poporului evreiesc, stabilită din bucăți, care nu au aceeași dată, nu corespund aceluiași moment și nu au servit acelorași scopuri, ale unei literaturi ce se întinde pe mai multe secole, în momentul când s-au întors preoții la Ierusalim.

O literatură care s-a alcătuit în momentul când preoții s-au întors după captivitate și, întorcându-se, au avut nevoie de o carte, așa cum își închipuie societățile din timpurile noastre că au nevoie de o constituție. De fapt societatea poate trăi și fără de constituție și fără de „carte“, dar părerea, de atunci și de acuma, este că nu se poate fără de carte sau fără de o constituție. Biblie nu înseamnă, dealtfel, altceva, în grecește, decât carte. Această carte a fost făcută potrivit cu nevoile societății din acel moment, culegându-se din toată tradiția literară ceea ce putea să fie aprobat de preoți. Este ceva analog, dar făcut cu mult mai mult gust, de un caracter nesfârșit mai intim, fără nimic din rigiditatea, din înțepeneala administrativă și din formalismul care caracterizează, nu totdeau42 Nicolae Iorga na, dar foarte deseori Bizanțul, cu opera de pe vremea împăratului Constantin Porfirogenetul, în secolul al X-lea, în care există o întreagă și foarte vastă literatură bizantină privitoare la dezvoltarea Imperiului bizantin, însă fără legătură și răspândită în toate părțile. Constantin Porfirogenetul a vrut să creeze un manual al bunului bizantin, și manualul acesta a fost alcătuit cu bucăți extrase din toată această literatură, care în mare parte s-a pierdut, rămânând numai ceea ce compilatorii au pus în adunarea lor. Tot așa, un fel de manual religios și național al poporului evreiesc a fost și Biblia, și de aici rezultă interesul cel mare pe care o asemenea carte putea să-l deștepte.

Astfel ăs-a făcutî Cartea Regilor, sau, cum se zicea odinioară: Cartea Împăraților. Cine dorea, în societatea românească din secolul al XV-lea, să citească pagini în care să răsune ciocnirea armelor, în care scene teribile de tragedie să zguduie, în care să fie momente de înfrângere, în care să se simtă voința lui Dumnezeu intervenind la acțiunile omenești, nu avea nevoie de altceva: lua și citea Cartea Regilor. Dar, de altă parte, în această Biblie se cuprindeau elemente de poezie lirică, de multe ori poezia lirică cea mai nestăpânită, cea mai neîngâduită din punctul de vedere religios, mult mai înălțat și mult mai perfect, care este acela din timpul nostru. S-au trudit o mulțime de teologi, în toate timpurile, să explice „Cântarea Cântărilor“ în chip alegoric: ea nu este altceva decât o bucată erotică și toate sforțările celor mai curați la suflet dintre teologi, întrebuințând cele mai ingenioase explicații, nu vor putea răpi „Cântării Cântărilor“ acest caracter. Doritorul de așa ceva se ducea deci la această parte din Biblie. Dar era cineva, să zicem, în societatea românească de după 1400, care nu dorea nici evenimente războinice și nici strigăte de acestea de pasiune din pustia Arabiei, cum se întâlnesc în „Cântarea Cântărilor“, ci voia să audă despre legătura omului cu divinitatea, despre marea durere și marea speranță, despre așteptarea supremă, despre înfrângerea trupurilor din care se ridică strigătele deznădăjduite de ajutor; atunci se ducea la Psalmii lui David, acei Psalmi sub influența cărora s-au format toate societățile creștinești. Și noi trebuie să ținem seamă că suntem plăsmuiți sufletește sub influența Bibliei, cum sunt societăți plăsmuite și mai puternic sub influența ei, ca societatea engleză; nu poate înțelege cineva literatura engleză dacă nu cunoaște Biblia, dacă nu este străbătut el însuși de Biblie. Carlyle este un profet al lui Israel și toată poezia engleză contemporană, în toată partea sa misterioasă, ne trimite la Psalmi; întreaga atmosferă engleză, și în ce privește manifestările cele mai violente și în ce privește cea mai subtilă emanație sufletească, legate de divinitate, vine din Biblie. Psalmii pot prin urmare să hrănească ei singuri un suflet omenesc în ceasurile cele mai mari ca și în ceasurile cele mai desperate ale ființii noastre.

Dar sunt și amatori de înțelepciune pusă în formule, oameni care doresc o filosofie elementară în tonul minor, care este foarte deseori mai sensibil, mai general sensibil decât celalt. Atuncea se duc la ceea ce se numește Proverbele și înaintașii noștri, care întrebuinț au limba grecească sau limba slavonă, îndreptată după cea grecească, numeau Parimiile.

Însă oamenii aceștia aveau și lupte politice, erau amestecați în frământările societății contemporane, combăteau pentru un domn, sau, alt grup de boieri, pentru alt domn; oamenii aceștia stăteau cu glasul sau stăteau cu sabia asupra altora și aveau nemulțumiri, care se cereau hrănite și exprimate prin literatură. Ei bine, atuncea se duceau contemporanii lui Ștefan cel Mare sau ai lui Mircea cel Bătrân la altă parte, foarte bogată, de un ton foarte variat, fiindcă acei oameni care s-au exprimat prin această parte din Biblie nu aparțineau unui singur moment istoric ci unor momente istorice deosebite, altei conștiințe politice: atuncea se ducea spiritul combativ la profeți.

Când era vorba de luptă fără cruțare, Isaia, acela care ar putea fi socotit ca un Eschile al literaturii evreiești. Dar, când era nevoie de o notă de poezie mai adâncă, mai duioasă, Ieremia, care vorbește mai omenește, un fel de Sofocle evreiesc. Sau, când era în planul prozei simțirea lui, se adresa omul profeților celor mici, care argumentează, raționează, întocmai cum în literatura dramatică grecească se poate adresa cineva lui Euripide.

Biblia este o carte completă, aleasă, într-un moment și de mare exaltare națională, și de puternic sentiment al disciplinei levitice, de unul dintre popoarele din antichitate al cărui suflet fusese supus la foarte multe încercări și găsise în literatură termeni potriviți pentru exprimarea sentimentelor ieșite din aceste încercări. Și de aceea, îndată ce îndemnul husit s-a auzit în regiunile acelea de nord, preoții sau călugării s-au grăbit s-o traducă și s-o răspândească, într-o limbă care nu era încă deplin dezvoltată, care cu greu putea să redea nuanțe de sentiment și felurimi de idei ca acelea care se curpind în Biblie. Dar cărțile acestea, care nu erau aprobate de biserică, nefiind în slavonă, nu puteau să fie răspândite și de la un amvon de către vlădică, sau dinaintea ușii altarului, unde pontifică preotul, ci numai trimise, din mână în mână, ca manifestele comuniste din timpurile noastre. De aceea ele au mers pretutindeni și au fost fără îndoială citite, deși, totuși, nu foarte mult citite. Ajungă dovada, la care nu m-am gândit până astăzi, și nu a fost până acum prezentată de alții, că, dacă aceste cărți ar fi fost numai niște simple încercări literare, dacă nu ar fi pătruns până în adânc, prin manuscriptele acelea de care am vorbit, dacă nu ar fi existat în mult mai multe exemplare decât acelea care ni s-au păstrat, fiind la îndemână foarte multora din societatea de atunci, nu ni-am putea explica un lucru: sufletul oamenilor de atunci, așa cum acest suflet se oglindește, nu în operele pe care noi le numim literare, ci în manifestările lor practice, pe care domnii sau boierii le făceau sau în cuvintele pe care le rosteau în anumite împrejurări. Când Petru Rareș este învins de regele polon, acesta îi trimite un sol care-i spune că, de Pocuția, pentru care a năvălit pământul regal, nu mai poate fi vorba: s-au încercat puterile, el este cel învins, regele, învingătorul; țara pe care o pretinde voievodul trebuie să o părăsească. Petru Rareș, acela care a exprimat mai puternic, în toate varietățile și toate nuanțele lui, sufletul românesc din prima jumătate a secolului al XVI-lea — și Ștefan cel Mare va fi vorbit așa, însă cunoștința spuselor lui Ștefan cel Mare o avem în măsură mult mai mică decât pentru Petru Rareș, de la care s-au păstrat de o parte mai multe manifestări de acestea în cuvinte, de altă parte mai multe scrisori — Petru Rareș răspunde că nu are nimic de dat înapoi, fiindcă nu l-a bătut regele, ci l-a bătut Dumnezeu pentru păcatele lui. Acest strigăt este ieșit desigur dintr-o personalitate românească extraordinară, dar și dintr-un anumit fel de lectură. Nu din cuvinte slavone auzite în biserică se creează o conștiință capabilă de a se exprima în felul acesta: trebuie să fi ajuns înțeles cuvântul lui Dumnezeu din Biblie la Petru Rareș.

Sau, când Petru este izgonit, dus la Țarigrad, unde, după legendă, a trecut sultanul peste podul sub care el stătea, pentru că jurase în mod solemn că-l va avea sub copitele calului său, el a spus cuvintele acelea pe care le citam la Iași, în decembrie 1916, în momentele cele mai grele ale vieții noastre naționale, când anume optimiști de zile bune nu știau unde să se ascundă: „Vom fi ceea ce am fost și mai mult decât atâta“. De unde a scos această splendidă formulă literară, care face mai mult decât nu știu câte sute de pagini umplute de bâiguieli teologice sau enumerări istorice fără miez și fără coloarea împrejurărilor? Din frământarea acestui suflet puternic și hrănit cu anumită literatură. Și scrisoarea pe care o reproduc mai sus, scrisoarea boierilor lui Radu Șerban, strigătul acela de durere al unei țări umilite care se teme să nu vie încă mai rău decât ceea ce i se întâmplă în acel moment, acesta este strigătul unui suflet profund frământat de o mare literatură capabilă de a se ridica foarte adeseori la sublim, și, în același timp, să se coboare la ce este mai adânc și mai greu de exprimat în ființa morală a omului. Noi, astăzi — spun în paranteză — în momentul când suntem mai chinuiți sau mai bucuroși, nu găsim cuvinte și vorbim trivial, punem adesea o notă de comedie în tragediile vieții noastre, fiindcă avem în ureche răsunetul unei literaturi proaste, în loc să fim crescuți într-una din acele literaturi, care fac să tresară atât de puternic sufletul omenesc și-l învață cum să vorbească potrivit cu însemnătatea împrejurărilor.

Dar dacă Biblia cuprindea așa de mult teren în viața morală a oamenilor de atunci, dacă era capabilă chiar să acopere întreg acest teren, a fost totuși o concurență literară venită de aiurea, și aceasta era necesară, în căutarea de subiecte pentru literatură. Nu societatea românească produsese Biblia, numai cât Biblia, adoptată de toate societățile omenești, devenise cartea tuturor, cartea umanității. Dar, în afară de aceasta, avea cineva nevoie să însemne anumite momente istorice. Se dădea o luptă, era un domn biruitor, un domn învins, o țară în primejdie, o țară care scăpa de primejdie printr-o revoltă împotriva dușmanului biruitor. Pentru lucrurile acestea trebuia o notare: de la o bucată de vreme cel puțin, au simțit oamenii nevoia să aibă astfel de însemnări. Aici s-a ridicat o chestiune care, dacă nu ar fi fost prezentată în timpul din urmă cu oarecare aparat de erudiție, nu mi-ar plăcea să o discut înaintea d-voastră. Este vorba de originea cronicilor noastre, origine foarte modestă, în însemnări foarte simple, pe care le făceau în mănăstiri călugări fără de nici o pretenție și asupra cărora s-au făcut acum în urmă observații care sunt, de altminteri, foarte întemeiate, dar nu în contrazicere cu ceea ce s-a scris de către generația căreia-i aparțin.

Vechile noastre cronici sunt scrise în slavonește, fiindcă limba, forma chiar, erau gata; nu aveam decât să o luăm de la slavii de peste Dunăre, care ei înșii nu făceau altceva decât să repete ce făcuseră bizantinii. Pe de altă parte este foarte sigur că și din pomelnice s-au dezvoltat cronicile în forma aceasta foarte simplă a analelor. Într-o biserică întemeiată de cutare domn, era o datorie — care se observa față de oricare ctitor al oricărui lucru — de a se pomeni în liturghie numele acelora care contribuiseră la clădirea și împodobirea bisericii sau a mănăstirii. Numele acestora sunt scrise și se impune aceluia care păstrează pomelnicul datoria de a ține în curent, continuu, lista celor însemnați înăuntru. Biserica a fost întemeiată de un domn sau de un boier; familia acestora se duce mai departe, și astfel numele celor noi vin să se alăture la numele celor vechi. Sau, pe lăngă donatorii de la început, se adaugă donatori noi, și atunci se pun și aceștia. Dar iată, se întâmplă ca unul dintre ctitori, din aceia al căror nume se pomenește totdeauna la liturghie, a făcut o ispravă oarecare și atuncea călugă rul se simte îndemnat a scrie în margine: domnul cutare s-a bătut, în cutare loc, cu cutare dușman. Sau se poate întâmpla să fie mai mulți cu același nume, și atunci el pune în margine o poreclă sau un fapt caracteristic din viața acelora. Desigur acestea nu se spun la liturghie, ele nu sunt pentru Dumnezeu, ci pentru el, scriitorul. Pune de exemplu: „Iuga, căruia i s-a zis Ologul“.

Dar astfel pomelnicul începe să se dezvolte. Și avem atâtea alte cazuri caracteristice, cum este acela al pomelnicului bisericii lui Constantin Brâncoveanu din Făgăraș, care se păstrează până acum și pe care l-am tipărit eu pe vremuri. Biserica aceasta era făcută și ajutată de mai mulți ctitori și atunci călugărul s-a simțit dator să însemneze pentru ce figurează în pomelnic fiecare din ei, și spune: cutare a dat cutare rând de veșminte, cutare a dat o cruce și așa mai departe. Dintr-un pomelnic care trebuie să fie numai o simplă enumerare de nume au început să se desfacă note istorice.

Dar teoria aceea de care vă pomeneam spune: nu numai din pomelnic s-au desfăcut analele. Desigur că nu numai din pomelnic.

Când s-a ajuns la nevoia de a se spune mai mult decât simplul nume, când sunt pomenite și biruințele, cum este cazul pentru Ștefan-Vodă care s-a bătut cu ungurii la „Hindău“ — presupun: Hirlov, deci Hârlău — călugărul va putea mai târziu să-și spuie: din moment ce am însemnat bătălia, de ce nu aș însemna înseși condițiile luptei? Și atunci se înseamnă și acestea, foarte pe scurt, pe foile de hârtie.

Dar în bibliotecile acestea de mănăstiri erau deseori pribegi slavi care fugiseră din Peninsula Blacanică, și aceștia aduseseră în pribegie scurte însemnări analitice ale bulgarilor și mai ales ale sârbilor. Sunt astfel manuscripte de cronici sârbești care se continuă cu domnii noștri. Se copie acolo cronicile sârbești, dar paralel, iar, de la un timp aproape exclusiv, se adaugă faptele domnilor noștri, mergând astfel de la Mircea până la Gavril Movilă. Din astfel de manuscripte slavone se împrumută nu atât subiectul, cât felul de a trata subiectul. De fapt are cineva a face cu evenimente românești prezentate într-un fel care nu este specific românesc, ci general bizantino-slav și care acum devine bizantino-slavo-român.

A mai spus cineva că, pentru epoca lui Ștefan cel Mare măcar, însemnările acestea de cronică ar putea fi datorite voinței domnului.

Prin urmare nu ar fi vorba de un pomelnic evoluat, nu ar fi un împrumut de la analele slavone care s-ar găsi prin bibliotecile mănăstirilor și de unde putea să învețe călugărul nostru, oareșicum silit prin pregătirea aceea de material slavon a ajunge la conștiința unei literaturi mai înalte. Dar, dacă teoria aceasta că Ștefan cel Mare ar fi cerut să i se scrie istoria faptelor sale ar fi adevărată, bunul-simț răspunde foarte repede că aceste anale ar fi avut cu totul alt caracter, ar fi fost cu mult mai bogate decât sunt. Se poate crede că Ștefan cel Mare s-ar fi mulțumit, în ce privește biruința lui cea mai mare, cu astfel de însemnări ca acelea care privesc lupta de la 1475, nu în analele redactate la Putna pe vremea lui, ci într-un manuscript cu mult mai bogat decât acela, pe care I. Bogdan l-a numit Letopisețul de la Bistrița?

Mă întreb dacă în acele câteva zeci de rânduri era neapărat nevoie a se mărturisi că Isus Hristos este „Fiul lui Dumnezeu cel viu, care s-a născut din preacurata Fecioară spre mântuirea noastră“.

Și să se observe că numai pentru că sunt „limbi necredincioase“, pentru că sunt păgâni, îi bate Ștefan. Elementul personal lipsește cu totul și, de altfel, epoca proslăvirilor individuale prin cronici nu venise pe atunci nici în anume părți din Apus, unde, cu câtva timp înainte, Henric al V-lea englezul atribuie, ca și Ștefan moldoveanul, lui Dumnezeu singur și sfinților ocrotitori ai țării sale biruința.

Cineva care ar fi asistat la bătălie ar fi știut însă cu totul altceva decât aceste lucruri, care seamănă cu unele întrebări și răspunsuri de la examenele noastre.

Așa scrie un războinic, așa scrie un logofăt? Așa putea să înțeleagă un imperial ostaș, un cârmuitor cum era Ștefan cel Mare înfățișarea celei mai mari biruințe a lui? Dar să se compare numai cu scrisoarea de biruință, acum individuală, pe care a trimis-o Ștefan însuși, și care ni s-a păstrat în mai multe forme și în mai multe limbi și pe care am tipărit-o și în Scrisori domnești. Acolo Ștefan cel Mare spune: „Când am văzut noi așa oaste mare, ne-am ridicat vitejește, cu trupul nostru și cu armele noastre, și le-am stat împotrivă și, cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic, am învins strașnic pe acei dușmani ai noștri și ai Creștinătății întregi, și i-am sfărâmat, și i-am călcat în picioare...“ „I-am biruit și i-am călcat în picioare!“, acesta este Ștefan cel Mare. „Cu ajutorul lui Dumnezeu“, desigur, dar el, Ștefan, i-a „biruit și i-a călcat în picioare“.

Altfel scrie, e drept, același călugăr despre durerea cea mare, suferința supremă, răstignirea lui Ștefan cel Mare, când el a trebuit să părăsească câmpul de luptă în fața lui Mohamed al II-lea călare, expunându-și persoana lui împărătească ca să poată răzbi pe boierii Moldovei, părăsiți de țărani, căci boierii sunt și ei buni la ceva: știu să moară, atunci când îi părăsește țara. Loviți de turcii lui Mohamed, împroșcați de tunuri, au căzut cu toții până la unul; a doua zi și țara avea alți boieri: cei vechi pieriseră cu toții. Și gloria cea mai mare a lui Ștefan este aceasta, a bătăliei în care s-a îngropat boierimea țării, părăsită de toți.

Aici este ceva totuși: s-a mișcat și sufletul călugărului. Dar așa de puțin pentru o așa de mare durere a trecut până și în această chilie unde el migălea slova lui slavonă.

Dar puneți alături inscripția de la Războieni, aceea dictată de Ștefan cel Mare. Ce nu încape în câteva cuvinte numai! A venit Mohamed din „țara păgânilor“ și l-a biruit pe dânsul acolo, la Războieni, la Valea Albă: una din cele mai frumoase pagini de literatură. Căci aceasta este literatură. Aici nu mai este subiect de împrumut și nici formă copiată, ci subiectul este durerea unui popor întreg și forma aceea care se creează în însuși focul acestei dureri. Asemuiți aceste două lucruri și veți vedea că, dacă totuși călugărul a simțit mai mult înfrângerea decât biruința, el rămâne numai un călugăr.

A venit însă altă vreme. Subiectul străin a venit de data aceasta cu un suflet străin, cu un bun, harnic și luminos suflet străin. Este doamna lui Petru Rareș, Elena Ecaterina, fată de despot sârb, aceea care a clădit cele două biserici de la Botoșani și care a făcut și bisericuța din Suceava, care a împodobit, apoi, toate lăcașurile religioase din Moldova cu truda mâinilor sale și ale ucenicelor sale, care a sprijinit cu mândria ei împărătească pe soțul ei când se clătina sub loviturile de buzdugan ale lui Soliman cel Mare, aceea care scrie scrisori, care pune în frumoasă slavonă — ea, deprinsă cu scriptura sârbească — petiția de iertare a lui Petru Rareș. Ea nu a mai vrut anale de acestea căligărești, crescută fiind în tradiția bizantină; ei îi trebuiau pagini ca acelea pe care le-au dat Bizanțului un șir întreg de istoriografi de acolo. A găsit un călugăr, pe Macarie, acel Macarie, ctitorul de la Râșca, a cărui biografie, de fapt ca a oricărui alt monah, nu o voi da aici.

În Macarie, Elena Doamna a găsit un om știutor de slavonește, dar nu și un om care să poată iscodi din sufletul lui lucrurile care trebuiau însemnate. Atunci a făcut Macarie cronica Moldovei cea nouă, pentru înălțarea unui om, a unuia singur, cronica individului luptător și cârmuitor. Pentru aceasta a luat cronica lui Manase, o mare cronică bizantină, o istorie universală a lumii răsăritene, și ceea ce acesta atribuia împăraților bizantini a atribuit el lui Petru, schimbând doar numele proprii și uneori introducând unele amănunte mărunte, cărora nu le găsea o formă potrivită. Logofeții care redactau documentele aveau memoria plină de amintirea unor formule invariabile și cu ele ușor redactau un act de danie, sau de vânzare. Dar a scrie opere literare este altceva.

Vlaga martorului, a părtașului, a celui care a văzut sângele și lacrimile, lipsește. Priviți numai lupta de la Obertyn ori povestea zilelor nenorocite ale fugii din 1538. Ce este aici ca simbol istoric, ce este ca lucru pătruns de simțirea unui contemporan? Totul vechi, amestecat cu considerații generale de natură religioasă și profană, și, pe deasupra, totul este luat din Manase, bizantinul, citit în traducere slavonă; este copia credincioasă a lui Manase.

De îndată ce a văzut că pentru domn se poate scoate o expunere mai largă de acolo, din Manase, Macarie a luat de-a dreptul pasagii întregi din izvorul bizantin.

Cineva care a venit după Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, fiul femeii din Lăpușna, care însă avea ambiția părintească, iar nu amintirea stării umile a mamei sale, Alexandru-Vodă, care este desigur ucigătorul de boieri pe care îl cunoaștem dintr-o operă literară care va dura, și care, în același timp, este un foarte bun gospodar, un om foarte religios, ba chiar cu unele sentimente duioase, aproape lirice pentru nevasta lui, Ruxandra, fata lui Petru Rareș și a Elenei Ecaterina, căreia-i comanda prune uscate din Ardeal, el, ale cărui acte de cruzime trebuie, de altfel, puse pe socoteala bolii ce-l ducea spre orbire și a neastâmpărului boierilor din vremea lui — a vrut și el să aibă o mare cronică imperială bizantină. Dacă Petru Rareș este sprijinit în cele culturale și religioase de către Doamna Elena, tot așa Doamna Ruxandra se simte în dosul oricăror clădiri bisericești ca și a operei literare a lui Alexandru Lăpușneanu. Femeile au avut în trecutul țării noastre un foarte mare rol, pe care și-l arătau în alte domenii decât acela al schimbărilor de guvern, cum este în ziua de azi. Nepoata despoților sârbești, care moștenise de la mama ei aspirațiile imperiale, a făcut ca și pentru acest „Alexandru cel Nou“ să se scrie o astfel de cronică. Și s-a adresat călugărului Eftimie, pe care și acuma îl cred a fi fost egumen la Neamț dar și vlădică în Ardeal. [3]

Eftimie însă a imitat pe Macarie pentru a lăuda cu condei străin pe Alexandru cel Nou, cel Bun și cel Mare pentru prietenii săi și pentru oamenii pe care îi plătea. Subiectul este, și aici, un subiect de țară, dar el se pierde cu desăvârșire în înveșmântarea lui, el iese așa de puțin din mijlocul acestei retorici care îl cuprinde din toate părțile și-l copleșește.

Cu totul altfel sunt rândurile vii, colorate, de un stil biblic în care clocotește emoția, în care un anonim, cuprins, cu stilul lui, așa de caracteristic pentru această vreme, în compilația lui Grigore Ureche, povestește cum Petru, ajuns fugar, a luat drumul munților, a găsit prietenie la pescari și ciobani, adăpost la unguri și cum, la capăt, mântuitoare, i s-au deschis porțile cetății sale, a Ciceului.

Al doilea domeniu, prin urmare, în care se simte nevoia de a citi, de a exprima prin literatură, inspirându-se din literatura societății contemporane, este acesta al cronicilor. Întâi analele; pe urmă, de la influența aceasta sârbească a Brancoviceștilor, a femeilor venite din seria de stăpânitori balcanici, cu aspirații imperiale, Macarie și Eftimie.

Dar societatea aceasta mai cerea încă, pentru a se exprima deplin, tratarea unui subiect de imaginație. Este la orice oameni dorința de a găsi în literatură și subiecte care să atingă puțintel aventura. În orișice suflet omenesc este un colț rezervat lucrurilor extraordinare și minunate. Sufletul omenesc se satisface citind aventura sau creând-o; de cele mai multe ori este mai bine să o citești decât să o creezi, fiindcă, citită, aventura se prezintă bine, iar trăită, ea are de multe ori urmări neașteptate, necorespunzătoare cu speranța cui o pornește. Dar nu este suflet omenesc care să se mulțumească numai cu ceea ce este și nu trebuie socotită rău dorința aceasta după ceva mai presus decât existența și tot ce existența poate da. Într-un roman al celui mai mare scriitor olandez, Multatuli, se înfățișează o societate din cele înguste, strânsă, asfixiată, într-o margine de canal, cu cerul apăsător, cu aerul abia translucid, cu o mulțime de prejudecăți burgheze care apasă asupra vieții tuturora; fiecare vorbește, se închină, iubește și moare așa cum e datina acolo. Și eroul, un om smerit, fără nici o însușire deosebită, nu se poate împiedica de a striga odată din tot sufletul: „aer, aer, căci mă înăbuș“.

Ei bine, dorința aceasta a sufletului omenesc de a nu fi asfixiat de o viață coborâtă uneori de nevoile practice până la trivialitate ne duce spre căutarea aventurii. Fiecare epocă o caută. Și atuncea, iarăși, ne-am dus la străini și au apărut cele dintâi traduceri în românește ale marii cărți aventuroase din literatura universală, ale cărții de minuni care îndreaptă la lucruri foarte depărtate de sub alte ceruri, unde trăiesc alte nații, unde se săvârșesc, în domenii legendare, împrejurări pe care nu le poți întâlni în viață niciodată, povești de strașnice lupte și de mari nenorociri, de rătăciri prin regiuni prin care nu va fi călcat niciodată piciorul omenesc, pentru că ele nu au ființă pe lume, cu întâlnirea tuturor felurilor de ostași minunați și, alături de cale, a tot felul de monștri pe care în momentele cele mai avântate ale putinței sale de creare poate să-i deie închipuirea omenească.

De existența acestei literaturi nu se știa până acum câțiva ani.

Se zicea: literatura românească înseamnă: popa Coresi. De la el începe literatura românească. Numai cât Coresi nu stătea de traducea de dimineață până seară, ci publica și lucruri pe care el nu le-a înțeles niciodată. Acum de curând dl P. V. Haneș, care a făcut foarte bune studii de istoria literaturii, a observat un lucru: că, în traducerea lui Coresi, cuvântul „tecton“, care înseamnă meșter, este redat cu „acia“. Dl Drăganu adaugă că nu era vorba de „acel“, ci de „aciu“, care „aciu“ înseamnă exact același lucru ca și „tecton“ din grecește, trecut în slavonește fără schimbare, ca multe alte cuvinte grecești, în această limbă fabricată. Dl Haneș pune la îndoială adevărul acestei explicații a filologului ardelean, dar desigur că se înșeală: „acia“ nu înseamnă altceva decât „meșter“.

Prin urmare, nu Coresi, cum se credea odinioară, este creatorul literaturii românești.

Alexandria, povestea lui Alexandru cel Mare, pe care cărturarii au afurisit-o ca neautentică și stricătoare de minte, dar pe care poporul o citește până în momentul de față — și desigur că ediții noi trebuie să se fi scos din această Alexandrie și în anii din urmă — stă lângă Povestea Troii, Istoria Troadei. Nici una, nici alta nu prezintă o literatură românească de creație. Dar împrumutarea aceasta a subiectului străin, așa cum a fost împrumutat și anterior — cronica lui Manase — înseamnă fără îndoială ceva: înseamnă că, după exprimarea subiectelor străine în forma străină care se întrebuința în anale și în cronici, de data aceasta avem a face cu un lucru absolut deosebit: subiectul străin a trecut în românește.

O foarte frumoasă limbă românească o găsim în manuscriptele acestea de la începutul secolului al XVIII-lea ale Alexandriei. E aproape desăvârșita siguranță că traducerea Alexandriei, ba chiar și a Istoriei Troadei a fost făcută încă din secolul al XVI-lea. Dl Cartojan a cercetat Alexandria în legătură cu toate formele pe care le are în literaturile mai mari ale lumii. Eu însumi, într-o serie de lecțiuni la Paris, am reluat subiectul și am adăugit pe ici, pe colo câte ceva pe lângă ceea ce fusese fixat cu foarte multă muncă și pricepere de dl Cartojan, care s-a ocupat din nou de cărțile acestea populare românești, după cele două broșuri care sunt fără îndoială de la un capăt la altul un element de cunoștință nouă pe care trebuie să se bazeze orișicând explicația acestor cărți. Dar istoricul care este în rândul întâi istoric cercetează și alături de ceea ce poate interesa pe istoricul literar, și eu cred că am putut izbuti să fixez epoca în care s-a făcut traducerea acestor cărți de mare aventură, în care se vorbește de elenii cei vechi, de bătrânul Patrocle, de Hector, de Priam cu ochii lăcrămați, de Hecuba rătăcind în lume, roabă, cu durerea ei, de Alexandru luptând strașnic nu numai cu oamenii, ci și cu Por-împărat și cu furnicile din pustiile Indiei.

Și, aici, o paranteză. Un lucru foarte folositor ar fi a pune în legătură poveștile cu Alexandria.

Cum au venit poveștile? Se știe că poveștile indiene au ajuns în Bizanț și de acolo au trecut la noi, ca și în Apus, care le are întocmai ca și noi. Acum câtva timp citeam un volum de povești din Languedoc: nu sunt decât poveștile noastre, iar mai de curând într-o carte de citire portugheză am găsit una din povestirile noastre, dar absolut povestirea noastră cu Făt-Frumos care fură pe fata împăratului, cu împăratul care aleargă din urmă să-i ajungă, cu focul acela strașnic care-l arde din spate, și, după învățătura atotștiutorului său cal, aruncarea în urmă a pieptenelui care se face pădure etc. Toate aceste povești, pe care le întâlnești și în Languedoc, și în Portugalia, și la noi, sunt pornite din India.

Ce lung e drumul imaginației populare care se hrănea până atunci cu povești și care ajunge acum a se hrăni și din citirea Alexandriei!

Dar, dacă fiecare popor le spune altfel, totuși poți simți, departe, un original comun, pe care îl poți presupune chiar scris: începutul și sfârșitul, totdeauna aceleași, ale poveștii — „a fost odată ca niciodată, că, de n-ar fi, nu s-ar povesti“ — și gluma de la sfârșit, cu puricile care se potcovește și sare până la cer arată aceasta.

Nu este oare o operă personală a cuiva, putând fi scrisă, care încetul cu încetul își pierde, în valurile acestea nesfârșite ale expunerii orale, caracterul originar, potrivindu-se după sufletul poporului care o transmite?

Dar, întorcându-ne la Alexandria și la Istoria Troadei, dacă întăia e povestea isprăvilor lui Alexandru, iată Alexandru Lăpușneanul — e drept după alți Alexandri care au domnit în Moldova — iată, însă, după un singur alt Alexandru muntean (Aldea), pe Alexandru Mircea, contemporanul din București al Lăpușneanului. Dacă în Istoria Troadei este Elena cea frumoasă, doamnei lui Petru Rareș îi zice Elena Ecaterina, sau Doamna Elena. În Balcanii Brancoviceș tilor de multă vreme era tradusă și povestea lui Alexandru și povestea Troadei. Lucrurile acestea veneau uneori din Bizanț, dar pentru Serbia exista și alt drum, cum a arătat dl Cartojan: în forma pe care o avem noi, subiectul este prezentat așa cum l-au potrivit marii poeți apuseni care au cântat războiul Troadei, poetul francez glorios, sau acel italian Guido de Colonna care s-a luat după poetul francez, iar din Apus povestea eroică și dureroasă a venit prin Ragusa, cetatea de pe coastele Mării Adriatice care astăzi încă își păstrează cele două porți arhaice ale ei și care a rămas independentă la căderea Imperiului Bizantin, centrul dalmatin, unde viața italiană se îmbina cu viața slavă a Peninsulei Balcanice.

Și aceste două sârboaice, a lui Neagoe Basarab, de o parte, Milița, de care va fi vorba în capitolul următor — căci acolo vom avea a face nu numai cu împrumuturi pe care le transpunem în limba noastră, ci cu creații originale ale noastre — și Elena Ecaterina, a lui Petru Rareș, de cealaltă parte, acestea au adus revoluția literară de atunci, ele au adus poezia romantică și de aventură, și, când vorbim de Alexandru și Roxana, întâlnim pe Alexandru și Ruxandra, stăpânitorii din Moldova.

Dar nu este numai posibilitatea unei pătrunderi a literaturii acesteia în imaginația țărilor noastre, în forma generală, ca pentru Alexandria, sau în forma franceză a lui Benoît de St. Maure, devenită apoi populară prin Guido de Colonna; nu numai în acest chip avem dovada că au existat traduceri în românește ale literaturii de imaginație încă din secolul al XVI-lea. O literatură se împrumută de o societate când societatea aceea are nevoie de cuprinsul ideal al acestei literaturi și, odată primită, ea preface pe anumiți oameni din această societate așa cum este și literatura. De exemplu, bunicile noastre, ale celor din generația mea, erau persoane sentimentale care admirau aspectele răsăritului și apusului de soare, care miroseau toate florile din grădină — dar nu cunoșteau deosebirea dintre arborii din pădure — care găseau lacrimi pentru cazul de boală al unei pisici, capabil să îndurereze sufletele nobile, o întreagă „sensiblerie“, duioasă și ridicolă în același timp, care ne trimite la anumite romane franceze de pe vremea aceea ale dnei George Sand. Romanele acestea au contribuit ca să întărească starea de spirit a celor care căutaseră anume opera literară pentru că aveau de la început această stare de spirit.

Când în societatea noastră domnul nu a mai fost dorit ca un bun bătrân așezat, ca un Alexandru cel Bun, ca un Mircea cel Bătrân — bătrân nu pentru că era în vârstă, ci pentru că era „cel dintăi“, în dată — când societatea noastră a voit domni cu sabia fulgerândă, răpezindu-se călare în rândurile dușmanilor, când a dorit jertfa vieții lor și a tuturor pentru scopuri care depășesc posibilitățile umane, atunci a fost nevoie de o literatură care să hrănească această pornire sufletească, și astfel operele de imaginație au fost căutate și au prins. Cu tot îndemnul spre traduceri al doamnei Elena Ecaterina, fiica de despot sârb, Alexandria nu ar fi prins dacă nu ar fi răspuns nevoii societății. Și îndată ce societatea aceasta a gustat literatura Alexandriei, au răsărit tipuri ca al lui Mihai Viteazul. Gândiți-vă la Mihai în ziua de la Călugăreni: cu paloșul în mână intrând în rândurile oștirii turcești, expunându-și viața pentru glorie. Ceea ce-l interesează pe dânsul este momentul, este frumusețea gestului care zdrobește totul în cale chiar dacă la capătul acelei căi el va rămânea mort în mijlocul celor omorâți de dânsul. Pentru a avea pe Mihai Viteazul, trebuia Alexandria, și, pentru a avea Alexandria, trebuia starea de spirit cavalerească care începe să se formeze la noi în întăia jumătate a secolului al XVI-lea. Nu în vremea smeritului Matei Basarab, nu în vremea pomposului Vasile Lupu s-ar fi ajuns la aceste elemente de literatură universală, s-ar fi recurs la o literatură de aventuri. Ci s-ar fi luat ceea ce dorea vremea aceea: pravile, predici religioase, literatură juridică și morală, cum vom vedea pe urmă. Dar literatura romantică, de aventură, aceea care coboară pe pământ minunea secolelor neexistente, această literatură este din veacul al XVI-lea.