III. Ștefan-cel-Mare și școala literară nouă

A trecut apoi mai bine de jumătate de veac, și numele lui Ștefan-Vodă nu s’a mai pomenit în scrise romănești. Bucovina intrase în stăpînirea Austriei, și măsurile de orînduire a mănăstirilor luate de Împăratul Iosif hotărîseră că în mănăstirea Putnei vor locui numai douăzeci și cinci de călugări, romîni și, de-acuma ‘nnainte, firește și ruteni.

La 1812 se întorcea însă în Moldova Gheorghe fiul protopopului Lazăr Asachi, după ce învățase în Roma multe lucruri și se încălzise de un foc patriotic pe care nu-l aveau mulți pe această vreme. Gheorghe Asachi era și un poet, un puternic și mîndru poet, care vorbi în versuri de lucruri pe care cetitorii le găsiseră pănă atunci numai în cărțile de istorie și de limbă ale Ardelenilor, din care se trăgea neamul mamei lui.

Dar din avîntul tinerețelor lui Asachi nu rămase decît hărnicia. El tipări un chip al lui Ștefan-cel-Mare după acela de la Putna, făcut din nou in zile tîrzii; el înfățișă într’un tablou pe Ștefan dînd în clipa morții sfaturi înțelepte fiului său; el cîntă și în romănește și în franțuzește — și foarte slab în amîndouă limbile — întîlnirea viteazului învins cu mamă-sa, neînvinsă, la Cetatea Neamțului, și atinse în Nuvelele sale istorice anumite împrejurări din viața Voevodului. Dar nu-l înțelese și nu-l înfățișă nici-odată după cuviință.

Tablourile lui Asachi sînt din 1833, poesia despre tăria de suflet a «Doamnei Elena» a fost tipărită în 1841 în revista lui Asachi, Spicuitorul, care ieșia în romănește și în franțuzește pentru ca să răspîndească și în străinătate numele întemeietorului ei. La 1837, Mihai Kogălniceanu, un om de o înnaltă și largă înțelegere, tipăria la Berlin o parte din Istoria Romînilor în franțuzește, care a fost însă cetită și de ai noștri. Peste trei ani, întors în țară, el începea să scoată la lumină izvoarele trecutului moldovenesc, în a sa Archivă romanească. După alți trei ani, Kogălniceanu se dovedia un mare cuvîntător, vestind de pe catedra sa de la Academia Mihăileană, — de unde fu aruncat jos îndată, de o Cîrmuire care nu putea face altfel —, evanghelia cea nouă de credință în neam. «Inima mi se bate cînd aud rostindu-se numele lui Alexandru-cel-Bun, lui Ștefan-cel-Mare, lui Mihai Viteazul… Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile, și izbînzile de la Racova și de la Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton și Salamina, pentru că sînt cîștigate de către Romîni… Baia, un sat ca toate satele pentru străini, pentru Romîni are mai mult preț decît Corintul, pentru că în Baia, avanul rigă al Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, Craiul Crailor, cum zicea Sixt al IV-lea [Papa], rînit de sabia moldoveană, fu pus în fugă și uită drumul patriei noastre!».

În asemenea cuvinte nu se mai vorbise de zilele vechi ale Romînilor, și, ținîndu-se samă de deosebirea timpurilor, ele pot fi puse alături, întru mărirea lui Ștefan, cu laudele bisericești ale călugărului Vartolomei din Putna. La 1845 începeau să se împartă cele d’intăiu coli din marea și, pentru acea epocă, măreața culegere a Letopisețelor, din care se alcătuia, de la un bătrîn povestitor la altul, povestea Moldovei luptătoare, chinuite și umilite: Ștefan părea că iese din mormînt, buciumîndu-și isprăvile pentru a-și îndemna urmașii, din rîndurile cumpănite ale Vornicului Ureche, înnainte-mergătorul marturilor trecutului.

Atunci Moldova văzu ce a fost, și fu cuprinsă de rușine și de jale. Pe cît îngăduia censura într’o țară stăpînită de Domn și de consulul rusesc, mai mare decît dînsul, toți cei ce-și simțiau chiemarea de a împărtăși prin scris frumos gînduri sănătoase și folositoare, se închinară înnaintea strălucirii moarte a veacurilor voinice: și Alecu Russo, care nu uită pe «voinicii ce dorm la Valea-Albă» și nu doria ca Ștefan să se întoarcă pe pămînt căci s’ar da înnapoi de mînie înnaintea celor ce nu mai aveau sufletul lui și nu-i mai vorbiau limba lucie ca un ascuțiș de sabie încercată; și Costachi Negruț (Negruzzi), și poetul tinerimii vioaie, încrezătoare și setoase de luptă, Vasile Alecsandri.

Într’un calendar din 1845—după ce ieșise în parte Letopisițile — Kogălniceanu sau Russo scrie, zugrăvind lupta lui Ștefan la Baia: «Romînul îi atribuie tot ce-i pare curios, mare, vitejesc și chiar neînțeles. Orice cetate, orice zid, orice val, orice șanț, întreabă-l cine l-a făcut: el îți va răspunde: Ștefan-cel-Mare. Orice pod, orice biserică, orice fîntînă, orice curte sau palat vechiu, el le va raporta eroului său. Orice bunătate, orice așezămînt ale căruia rămășițe mai trăgănează pînă astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înțelepte, Ștefan-Vodă le-a urzit. În sfirșit, acest Domn pentru Moldoveni resumă toate isprăvile și instituțiunile făcute în cinci veacuri, de atîția stăpînitori».