II. Panegiricul lui Ștefan-cel-Mare.

Dar în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfînt al iubirii pentru trecutul mare se cobori asupra unui călugăr care a fost cel d’intăiu cîntăret al lui Ștefan-cel-Mare.

El trăia în Putna chiar, în ctitoria lui Ștefan, care-și dormia somnul cel veșnic între zidurile ei. Aceste ziduri suferiseră multe, din anii îndepărtați cînd le înălțase spre nestinsă pomenire voința cucernică a biruitorului. Pe vremea lui chiar, frumoasa clădire arsese odată pănă la pămînt, în 1484, în primăvara anului cînd Sultanul răpi Moldovei — Ștefan va fi văzut în acest pojar nimicitor, care alesese mănăstirea lui printre toate celelalte, o prevestire — Chilia și Cetatea-Albă. Ea se înnălță însă peste cîtăva vreme tot așa de falnică, și daniile o împodobiră și o îmbogățiră pănă la moartea întemeietorului, care se odihni în cuprinsul ei. Peste ceva mai mult de un veac, cînd Moldova era supusă Turcilor și rău apărată de Domni cari se strecurau ca niște umbre trecătoare, hoți din Bîrgău, în Ardeal — să credem mai curînd Unguri decît Romîni —, se năpustiră asupra Putnei, din care luară tot ce se putea lua și încărca pe caii ce adusese cu dînșii: «argintul și sculele mănăstirei toate, carile au fost făcute de cei Domni bătrîni», scrie cu tînguire Domnul de atunci, tot un Ștefan, Tomșa al doilea. Venind cu Cazacii săi sălbateci în ajutorul lui Vasile Lupu, aruncat din Scaun de Logofătul său, — fiorosul tînăr Timus Hmilnițchi, ginerele Domnului Moldovei, se întări în Suceava, și ostașii săi nesățioși se răpeziră pănă la Putna, pe care o stricară cu totul, după ce o despoiaseră: Logofătul învingător, Gheorghe-Vodă Ștefan, începu din nou lucrul bisericii, pe care n’avu însă mulțămirea de a o vedea isprăvită, căci ea se sfinți abia supt Istrati Dabija, în 1661. Cînd, la sfîrșitul acestui veac, se începu pentru zeci de ani lupta cea mare dintre Turci și Lesi, aceștia din urmă se așezară în mănăstiri, în care ei vedeau numai cetăți de apărare și stăpînire: un Romîn trecut, de dorul Domniei, la Poloni, Davidel, porunci din mănăstirea Putnei, care avu să sufere nespus de mult pe urma unor astfel de oaspeți necredincioși și lacomi, pentru cari și crucea răsăriteană și mormîntul lui Stefan-cel-Mare erau de o potrivă un lucru de batjocură. Poate atunci se scormoni mormîntul lui Ștefan, care fu găsit mai tîrziu fără nici o podoabă pe fărîmăturile oaselor sale: Romîni și creștini de legea răsăriteană n’ar fi cutezat de sigur să tulbure, fie și pentru a căuta podoabe nouă icoanelor, pacea unui mormînt ca acesta.

Egumeni prea bucuroși de mese mari, ca Misail Chisăliță, cel ce strică la petreceri păharul lăsat de Ștefan-cel-Mare, scăpîndu-l din degetele sale slăbite de băutură, grăbiră pustiirea minunatului lăcaș de odinioară. Pe la 1750, turnul de la poartă se pleca spre pămînt, străbătut de crăpături adînci, zidul de prin prejur nu mai îndepărta pe nimeni, peste trapezăriile dărîmate și pivnițile umplute cu țerna părăsirii creșteau copaci vînjoși; biserica n’avea acoperămînt și răni de moarte îi crestau păreții; călugării se risipiseră mai toți, căutînd adăposturi mai sigure.

Atunci norocul aduse pe Scaunul de Mitropolit al Moldovei pe călugărul Iacov din Putna, un om sfînt. El cheltui pentru înnoirea desăvîrșită a Putnei toată agonisita vieții sale, și se făcu astfel al treilea ctitor al ei. Cînd un Domn care voia să aibă lîngă sine pe fratele său ca Mitropolit, îl sili să plece, Iacov se întoarse la Putna, de unde pornise, și fu îngropat, peste mulți ani de zile, aice.

Ajutorul de căpetenie al lui Iacov era un învățat călugăr, cunoscător și de slavonește, Vartolomei Măzăreanu. Îi plăceau de o potrivă cărțile bisericești și povestirea întîmplărilor viforoase ale Domnilor de de mult. Mai ales de cînd Iacov îl trimesese în Rusia ca să aducă de acolo tipărituri pentru mănăstirea amîndurora, Vartolomei își cheltuia vremea cu tălmăcirea unor tipărituri ca acestea, cu prescrierea de letopisețe și alcătuirea de condici ale hrisoavelor de danie și întărire păstrate prin deosebitele mănăstiri. Astfel ajunse el să stăpînească pe deplin limba înflorită a laudei sfinților și cunoștința unui timp pe care toate îl amintiau în Putna, cu toate dărîmăturile și înnoirile. 

Pe la 1762, Arhimandritul Vartolomei ajunse și egumen al Putnei, în locul lui Pahomie. În Rusia el auzise preoți și călugări meșteri în cuvîntare lăudînd înnaintea mulțimilor smerite, în ziua hramului, viața ctitorilor vrednici de pomenire. Astfel lăudă și el într’o zi de 2 Iulie, între 1762 și începerea războiului apropiat dintre Ruși, spre cari mergea inima lui de călugăr, și Turci, în cari vedea niște păgîni făcători de rău, — pe Ștefan-cel-Mare.

Cuvîntul, de o mare frumuseță, e foarte întins, și se împarte în trei părți, care laudă pe rînd vitejia, dreptatea și iubirea de Dumnezeu a lui Ștefan în vorbe ce se înșiră ca o cunună de mărgăritare pentru fruntea străbunului. El zugrăvește pe Sfîntul Moldovei așa cum a fost în adevăr, ca pe un viteaz fără trufie, «cu picioarele de-apururi pe piatra ajutorului de sus», ca pe un întemeietor, căci «însuși și pănă astăzi țara aceasta cu dreptele lui așezări se ține», ca pe un cinstitor al clerului, care «pleca armele petrahilului». Înfierînd mîndria zădarnică a neamurilor mari, suciturile de șarpe ale lingușitorilor oploșiți pe lîngă Domniile nouă, și alte păcate ale timpului, Vartolomei ajunge să se întrebe, cum se vor fi întrebat atîția cari auziau povestirile poporului despre Ștefan sau rămîneau gînditori asupra slovei letopisețelor: «Oare ne vom mai învrednici și noi a vă ave», voi, vremi ca acelea?

Lauda lui Ștefan-cel-Mare nu se potrivia cu simțirea sfioasă și cugetarea umilă a unor timpuri îngenunchiate, care cutezau să nădăjduiască mult mai puțin decît atîta. Ca tot ce nu era de nevoie în biserică sau pe lingă biserică, ea nu s’a tipărit, și ea se află numai în două manuscripte — dacă ele nu sînt chiar unul și același —, așa încît n’a avut nici-o răspîndire.