I. Ștefan-cel-Mare la cronicari

Cărturarii n’au știut să vorbească după cuviință despre faptele lui Ștefan, căruia-i datoriau însă putința de a scrie în țara lor și pe limba lor. În puținul pe care l-au scris ei, cronicari ce înseamnă anii Domnilor, scriitori bisericești și, tîrziu de tot, cîntăreți, se află foarte puțin despre marele Voevod. Sufletele rătăciau aproape de pămînt în vremuri de întunerec și de neîncredere, în vremuri nerecunoscătoare și obosite, și scrisul nostru nu se putea ridica pănă la înnălțimea Lui.

Cînd, pe vremea lui Vasile Lupu, Vornicul Grigore Ureche prefăcu în romănește spusa săracă a vechilor letopisețe slavonești, el se pricepu numai să înnădească pe lîngă dînsa unele din veștile ce se cuprindeau în povestirile bogate și amănunțite ale trecutului altor neamuri. Despre locurile unde s’au fost dat luptele, despre cetățile de Scaun, despre bisericile înnălțate din porunca lui Ștefan aproape în fiecare oraș al Moldovei, el nu poate să spuie nimic. Ce pune el în scris, nu-l încălzește decît foarte rar și foarte slab, și cugetările lui sînt mai mult gînduri de morală bisericească. Abia la sfîrșit dă el drumul condeiului său greoiu și stîngaciu ca să spuie că Ștefan — al cărui chip adevărat îl putem desluși numai foarte neguros din zugrăveli de cărți sfinte, care dau totdeauna oameni frumoși cu ochii mari și plete lungi bălane —, că Ștefan era «om nu mare de stat», că era «mînios și degrabă vărsa sînge nevinovat», trimețînd din căldura ospețelor de-a dreptul la moarte fără nici-o judecată, el, bunul judecător. Încolo Ureche nu mai mărturisește despre eroul de la moartea căruia trecuseră ceva mai mult de o sută de ani, decît că avea acea vitejie măiestrită și îndărătnică pe care o vedem de alminterea și din desfășurarea războaielor lui.

Cîți au mai scris povestea trecutului moldovenesc s’au mulțămit să întregească după scriitorii străini: Leși și Unguri, izvodul bătrîn al lui Ureche. Numai Ioan Neculce, înjghebînd după alți cincizeci și mai bine de ani o istorie bătrînească a Moldovei mergînd pănă în zilele sale, culege cîte ceva din gura poporului despre cel mai mare dintre vechii Domni neatîrnați și mai lămurește cîte ceva și din partea lui: precum, despre darea Bugeacului de către Ștefan în mîna Turcilor (ceia ce s’a întîmplat numai în 1538), despre păharul de iasp și arcul cu vîrtej ce le-a dat mănăstirii Putna, unde au stat, în turnul de de-asupra porții, pănă la Cazacii prădalnici de supt Domnia lui Constantin Cantemir și pănă la egumenul doritor de petreceri, care, la o benchetuială cu oamenii domnești, a stricat la beție minunea de păhar, «ce era în chipul marmurei albe și a farfuriei». Tot el se face a ști că Regele Casimir ar fi dat lui Tăutu cîndva Ținutul pentru care Ștefan se lupta cu Polonii.

Dimitrie Cantemir, marele învățat de pe acest timp, nu înțelege și nu iubește pe acela către care trebuiau să se îndrepte cu deosebire ochii unui Domn moldovean ca dînsul, care doria să înnoiască pentru țara sa trecutul de liniște și de mîndrie. Istoricii din Ardeal, cari se iviră în a doua jumătate a veacului, nu coborîră nici-unul din ei asupra lui mai ales dragostea ce o aveau pentru neamul romănesc întreg, pe care voiau să-l înnalțe strălucitor, curățit de rugina trecătoare a clevetitorilor, în lumina prețuirii tuturora. Poeții de pe atunci erau deprinși a scrie, după modeluri franțuzești mai ales, mici flecării sunătoare și bine gătite, asupra iubirilor ușoare și legăturilor puțin trainice și adevărate dintre oameni. Trecutul nostru a fost mai totdeauna închis acestor cavaleri de ietac, mai lungi în bărbi decît în gînduri, și unul dintre dînșii, Matei Milo, a cutezat — în nepriceperea și ușurința lui — să apropie pe Alexandru-Vodă Moruzi, un Fanariot cu anul al Turcilor, de măreața umbră argintie a lui Ștefan străbunul.