II. Lupta de la Dumbrava-Roșie

În loc să aștepte pe păgîni, Ioan-Albert, sfătuit de trufia, de neastîmpărul, de lăcomia lui, pe de o parte, iar, pe de alta, de un foarte învățat Italian pripășit la Curtea lui, Ioan Buonaccorsi, ce-și zicea Callimachus — un mare făuritor de planuri zădarnice și costisitoare —, se hotări să se arunce el pe neprevestite asupra dușmanului veșnic al țerii sale. Alexandru Litvanul îi arătă, mai tărziu, în 1496, ce bine ar fi dacă s’ar căpăta îndărăt de la păgîni Chilia și Cetatea-Albă, gurile în mare ale negoțului Poloniei și Litvaniei, dacă astfel s’ar pune din nou înnaintea Tatarilor vechea graniță a Nistrului cu vadurile bine apărate. De pretutindeni veniau știri strașnice despre un nou avînt al Turcilor ce se pregătește pentru a sfărma cine știe ce puteri creștine. În Croația periseră peste 5.000 de Unguri, cărora li se tăiase nasurile pentru a sluji drept dovadă a sălbaticei isprăvi păgine; o sumedenie de oameni din această tară căzuseră în robie. La granița sîrbească se țeseau într’una vicleșuguri, și Pavel Chinezul putea s’o apere numai înfrîngînd sălbătăcia prin altă sălbătăcie. În munții Albaniei umbra lui Scanderbeg îndemna iarăși la luptă pe falnicii săi Arnăuți, cari se scuturau din robie. Venetienii, cari simtiau că ochii Sultanului apasă lacomi asupra orașelor lor din Morea, arătaseră, printr’o solie de cinste, încă de la suirea în Scaun a lui Ioan-Albert, ce sarcină ar fi mai potrivită pentru dînsul, și ei aveau galbeni buni și mulți, cari ispitiau. Din Roma venia, în sfîrșit, glasul de îmbărbătare, cuvintele de binecuvîntare ale Sfîntului Părinte.

Vladislav al Ungariei era învinuit de supușii săi că e prea slab, prea suferitor față de orice jignire. El plecase în 1494 la Leutschau ca să se întîlnească cu frații săi, să-și ierte unul altuia toate greșelile, să-și împartă tot ce mai aveau de împărțit, să-și unească, pentru pace ca și pentru războiu, regatele și stăpînirile și să fie buni frați în fruntea unor țeri surori, pentru binele Creștinătății răsăritene: cardinalul Frederic serbă liturghia de împăcare și iubire înnaintea vlăstarelor lui Casimir, al cărui suflet se însenină în sfîrsit. La întoarcerea de la această întîlnire, în care crescuse inima tuturor Iagellonilor, Domnii Răsăritului, de la Adriatică la Marea-Neagră, Vladislav merse în Ardeal, unde strînse birurile și lăsă toată grija unui singur om, Bartolomeiu Drágffy, din sîngele lui Dragoș Moldoveanul, un aspru Romîn din Maramureș, care știa să facă pace, trăgînd în țapă pe turburătorii ei; apoi el se întîlni în Banat cu cellalt Romîn de strajă la hotare, cu viteazul și cumplitul Pavel Chinezul, și el un Țepeș binefăcător. Îndată Bartolomeiu și Pavel trecură Dunărea, arzînd Semendria: ei culeseră o pradă cum nu se mai pomenise de mult și băgară groaza pănă și în Constantinopol. Pavel muri în toamnă, după întoarcere, cu aceiași mulțămire cu care murise Iancu-Vodă, — cel d’intăiu dintre Romînii cei mari ai veacului ce sta să se încheie acum,— cînd despresurase Belgradul. Pacea se învoi Turcilor în 1495 numai pe trei ani, deci pănă în 1497, cînd se mîntuia și pacea lui Albert.

În sfîrșit prădăciunea la care fusese supusă Țara-Romănească în 1493, amenințările Vidinenilor lui Malcoci în 1494, trezirea spre lupte a celor doi prooroci ai peirii, Malcoci tînărul și bătrînul Ali, care-și smulgea barba de mînie cînd nu-i ajungea sîngele vărsat, puseseră pe gînduri, și pe bietul Vlad Călugărul, care rîvnia iarăși către o călugărie liniștită, și pe Ștefan, care tresări simțind cum se apropie furtuna. Trimețînd la Turci în 1496, el cercetă cu solie în același timp pe Munteni, — de cari nu voise să știe atîta vreme, pentru că Domnul lor îl trădase și-l păgubise. Se zice că între cei doi Domni se făcu o înțelegere și că ei ar fi făgăduit Ungurilor 20.000 de oameni pentru războiul creștin. Și care putea să fie în adevăr cea mai sfîntă nădejde a bătrînului din Suceava decît să vadă iarăși fluturînd steagurile sale cu chipuri de sfinți creștini pe zidurile vechi ale Cetăței-Albe, în cuprinsul Chiliei înnălțate de dînsul, să întinerească o clipă luptînd cu vrăjmașii din tinerețele sale și apoi, văzîndu-și cu ochii mîntuirea, Domn creștin între Domnii creștini, biruitor între biruitori, să plece liniștit pe lumea pe care se duseseră strămoșii săi?

Ștefan va fi fost încunoștiințat din vreme de hotărîrea lui Ioan-Albert, care voia să dea înnapoi Moldovei, Poloniei, Creștinătății Chilia și Cetatea-Albă. Pe cînd se îndreptau spre tabăra din Lemberg magnații Poloniei Apusene și ai celei Răsăritene, Mazovienii, Silesienii, cavalerii Ordinului Teutonic, călugării înnarmați din Prusia, cu cari se ciocniseră în alte timpuri Moldovenii lui Alexandru-cel-Bun, Domnul se cobori spre Dunăre, și-l găsim în Curțile din Vasluiu,—lîngă locul celei mai vestite biruinți ce cîștigase asupra dușmanilor ce erau să simtă din nou puterea brațului său, — în zilele de 13 și 19 Mart 1497.

Craiul zăbovi însă. În loc să înceapă fulgerător un războiu de primăvară, el se puse în mișcare abia în Maiu, după ce trimesese un sol la Poartă ca să înșele pe Turci. La 19 ale lunii, el își făcu intrarea în Lemberg, unde se făceau pregătiri mari pentru acest drum de cucerire, ce putea să crească iarăși bogăția orășenilor de aici, vechi negustori prin Moldova. Abia la 1-iu Iunie se ridică de departe Hans von Tiefen, Marele-Maiestru al Teutonilor, cu șirurile grele ale cavalerilor săi purtători de cruce. Numai în cea de-a doua jumătate a lunii ostile se îndreptară spre Nistru.

Ștefan trimese înnaintea oaspetelui său dorit pe Vistierul cel nou Isac, un boier mai tînăr, care avea această dregătorie numai din anul 1491: acesta se întoarse cu o solie regală de lămuriri. Se spuse prin cei doi Trimeși, Creslau Kuroswanski și Nicolae Podlodowski, pe cari Ștefan nu-i mai văzuse pănă atunci, că mîntuitorii Moldovei se apropiau. El mulțămi Craiului că s’a gîndit la nevoile lui și-l sfătui să se grăbească a străbate prin valea Nistrului, din partea Tatarilor sau din partea lui, spre Dunărea-de-jos; cînd Polonii vor fi acolo, se va înfățișa și el în lagărul lor și vor lupta frățește luptă creștinească. Cu acest răspuns plecă Isac, a doua oară, și vechiul credincios al Domnului, Logofătul Tăutul, care se întorsese abia de la Constantinopol. unde va fi fost pentru același scop ca și solul leșesc. Trimeșii Regelui veniau plini de daruri, și oamenii domnești aduceau și ei daruri viitorului dezrobitor al cetăților de la Dunăre.

Cei din urmă ajunseră în tabără pe la sfîrșitul lui Iulie, cînd se vedeau acum rîpile înnalte ale Nistrului, la gura căruia, hăt în jos, Ienicerii păziau în Cetatea-Albă. Craiul se arătă foarte binevoitor pentru cei doi boieri fruntași ai Moldovei, dintre cari unul păstra pecetea și cellalt Vistieria țerii. Dar, întîrziind răspunsul — într’o cale ca aceasta sînt doar atîtea grijii —, el îi luă cu sine mai departe.

Nistrul trebuia trecut la Camenita, dacă era să se aleagă drumul prin Moldova, unde Ștefan făgăduise că va da hrană destulă prietenilor săi. Isac și Tăutul văzură cu mirare că oastea se oprește la satul Mihalcea, mult mai sus, și trece prin vadul de acolo, de unde se putea cobori drept la Sniatynul Pocuției, atingînd pe această cale, scurtă și sigură, Prutul.

Dar Pocuția era tocmai vechea pricină de vrajbă între Polonia și Moldova, care se chema că se luptă acum umăr lîngă umăr împotriva păgînilor.

Din vederea locurilor de aici, cetătilor ce-și schimbaseră stăpînul, satelor înfloritoare care secerau pentru alții grîiele de aur, nu puteau să răsară decît păreri de rău, porniri răzbunătoare, amintiri de mînie. Și, iarăși, dacă era un drum pe care Ștefan n’ar fi voit să-i treacă prietenul cu cele 50—80.000 de oameni, cu carele fără de număr, care se socotiau cu miile, cu tunurile zguduitoare ale căror guri largi făgăduiau sfărîmarea zidurilor vrăjmașe, — apoi acel drum era drumul Pocuției. Ce căuta prin Pocuția omul acesta pe care Ștefan îl cunoscuse în 1487 ca ușuratec și trufaș, gata să urmărească oricînd ceia ce nu putea să ajungă? Era poate un dușman, ale cărui asigurări, a cărui frăție războinică, a cărui iubire pentru Creștinătatea ce sufere nu erau decît minciuni, vicleșuguri ticăloase, momeli de trădător care vrea să răpească o țară, vrednică de cinste și recunostintă, fără a cheltui sînge și a înfrunta primejdii? Era tînărul leu leșesc numai o sălbatecă vulpe litvană, ca strămoșii săi păgîni? Dacă era așa, Moldova știa lațurile prin care se prind astfel de vietăți făcătoare de rău!

Răspunsul îl dădu Măria Sa Craiul, apărător și răzbunător al Crucii. Cînd ajunse la Coțmani, de unde începea Ținutul Sepenicului, alipit de mai multă vreme la Moldova, el puse în lanțuri pe soli și-i trimese înnapoi la Lemberg. Aceasta însemna războiul.

Ștefan îi află rostul de la prietenul său din Ardeal, Voevodul Bartolomeiu, sau Birtoc, ruda sa, precum și de la oameni cu priință din Polonia însăși, din Lituania, unde Alexandru era prea încurcat cu Tatarii și se temea prea mult de Muscal, ca să-și poată trimete la timp ostașii în tabăra regală. Taina era aceasta: Sigismund din Zips vedea pe un frate al său rege de două ori, în Boemia și în Ungaria, pe un al doilea, rege polon, pe un al treilea, cneaz litvan, pe un al patrulea căpetenie a Bisericii din Polonia, și i se părea că lui i se face o nedreptate. Dacă ar fi fost el la Dunărea-de-jos, ce strălucite slujbe n’ar fi putut aduce tuturor vecinilor săi și ce frumoasă n’ar fi fost această mare Împărăție iagellonică, legată prin jurăminte, care s’ar fi întins fără nici-o întrerupere de la hotarul Veneției pănă la granițele Moscoviei, zid de fier înnaintea Turcilor, Tatarilor, Muscalilor, înnaintea tuturor păgînilor și necredincioșilor? Deci, înnainte, pentru întemeiarea Scaunului lui «Sigismund Voevod, prin mila lui Dumnezeu Domn al țerii Moldovei». — Domn străin pentru scopuri străine!

Domnul cel adevărat și legiuit, Domnul romănesc al Moldovei, era în Suceava cînd îi sosi vestea. Deci nu era de ajuns că Leșii aceștia-i smulsese un jurămînt după altul, că-i plecase genunchii spre închinare în cortul de la Colomeia, ca-l lăsase singur în mijlocul Turcilor, că-l uitase, că se gîlceviau cu dînsul pentru o țară a cărei răscumpărare din datorie n’o puteau plăti, că-l pîriau pretutindeni ca prieten al păgînilor. că-i aruncau în sarcină orice jaf, orice pagubă făcută în țara lor, — acum voiau să-i răstoarne Scaunul Domniei, să-i iea în stăpînire țara, să-i dezrădăcineze legea, să sfarme viitorul neamului său și să-i arunce bătrînețele pe drumurile mari ale pribegiei? Se hotări deci la o luptă fără cruțare, care să rămîie ca o pildă veșnică pentru oricine s’ar încumeta să atingă neatîrnarea, să batjocurească mîndria Moldovei, să caute stîngerea neamului romănesc.

La vadul Prutului, lîngă Cernăuți, de unde plecase starostele, Polonii primiră de la o strajă, trimeasă anume pentru aceasta, o salutare de săgeți. Dar, cînd se trecu apa, nici un dușman nu stătea în față ca să taie drumul. Ștefan primi încă în Suceava, la 27 August, pe cei d’intăiu prinși căzuți în mîna străjerilor de la Prut; erau șese: trei plecară la Constantinopol, de unde se putea cere cu toată dreptatea un ajutor, acum cînd creștinii veniau cu astfel de gînduri în Moldova, — căci, mai presus de orice este și va fi totdeauna neamul! Ceilalți trei se suiră în spînzurători, cărora de acum înnainte, zi de zi, li aduseră hrană pîndarii din codru, vînătorii oaspeților celor răi. Apoi, în aceiași zi, lăsînd grija Sucevei lui Luca Arbore, Ștefan călări în grabă spre Roman. Aici era mai aproape de munți, prin păsurile cărora aștepta să-i vie Secuii, de cari nu se despărțise nici-odată, și Voevodul Birtoc însuși, cu toate puterile lui. Aici își chemă în tabără țeranii. Aici fură poftiți să alerge Turcii din cetățile dunărene, despre mîntuirea cărora prin Poloni fusese vorba pănă mai ieri.

Într’o Duminecă, la 24 Septembre, Leșii ajunseră la Suceava. Ce drum frumos în răcoarea munților, în blîndeța zimbitoare a celor d’intăiu zile de toamnă, în margenea satelor albe, care se înroșiau de flăcări și a bisericilor sfinte, din care se dădeau jos icoanele și se prădau odoarele; supt dealurile încă verzi, pe potecile codrilor plini de susur, de zuzăt, de șoapte! Sigismund Voevod venia cu noroc în țara roditoare, pașnică și proastă a Moldovei.

După două zile, cînd se orînduiră cele patru tabere și se așezară carele în jurul corturilor, tunurile începură să bată în cetate, tunuri cum nu se mai văzuse prin aceste părți, căci unul cerea patruzeci, iar altul cincizeci de cai ca să fie mișcate din loc. Cîteva ghiulele de-ale acestora să lovească în porțile de stejar, și ele se vor deschide pentru intrarea mîndră a noului stăpînitor de neam bun și de vestită viță! Dar zidurile se arătară mai tari decît cum se credea, și ele ținură bine la prubă; «Valachii» cari săgetau din dosul lor sau trăgeau cu sinețele, ba chiar împroșcau și ei din tunuri, mai mici, dar bine întrebuințate, erau oameni neînfrînți și foarte ageri, cu adevărat neadormiți, căci ei dregeau în ceasurile jerfite ale nopților pagubele pe care dușmanul le putea face ziua. În zădar deschideau Polonii poartă de intrare pentru Sigismund; Moldovenii o zidiau înnapoi pănă în revărsatul zorilor, grămădind pietre, cărămizi și lemne.

Așa trecură două săptămîni, și în tabăra așa de bucuroasă la început, așa de îmbătată de jafuri, foametea începu să-și arate chipul supt și sarbăd. În sus și în jos, dincoace și dincolo de Siretiu, țara era pustie; grînele secerate stăteau la loc bun, iar oamenii, afară de nevolnici, se aflau la Roman, între două ape, a Moldovei și a Siretiului, în apropierea muntelui, în jurul lui Vodă. Suceava nu se putea lua fără să se înfrunte zilele reci care se grăbiau; drumul înnainte era închis și de primejdia Moldovenilor și de a Turcilor. Înnapoi însă, cu toată rușinea, putea să se întoarcă cineva, bătut, fără să se lupte. Da, — însă numai cu voia lui Ștefan.

Această voie o ceru Birtoc Ardeleanul, care sosise cu cîteva mii de oameni, ca să împiedece o luare a Moldovei de către Poloni, pe care avea cine s’o oprească. Poate că el nici nu ceruse voia Craiului său, care totuși se luptase și el odată cu acest frate fără astîmpăr, fără măsură și statornicie care era Ioan-Albert. Dar Voevodul Ardealului nu doria să verse sînge creștinesc, căci între Ungaria și Polonia se făcuse în 1492 o legătură mai ales împotriva Turcilor, ci sosise ca să împiedece și pe alții de a-l vărsa.

El se înțelese de-a dreptul cu Regele polon: acesta trebuia să se ridice d’innaintea Sucevei fără nici-o întărziere și să se întoarcă înnapoi pe unde venise. Cererea se primi cu bucurie, și se spune că Ștefan, căruia-i plăcea batjocura care umilește pe cei prea încrezuți, ar fi dat dușmanului său sfatul cel bun de a merge tot pe drumul mare și de a nu se încurca prin pădurile, vestit de rele, ale Moldovei, unde i s’ar putea întîmpla ceva neplăcut din partea atîtor oameni fără căpătăiu ce locuiesc mai bine decît acasă în desișul fagilor Bucovinei.

Ioan-Albert nu fusese învățat îndestul prin isprava sa de pănă acum. Era zorit să ajungă în sfîrșit în țara sa primitoare, unde sînt petreceri potrivite pentru un om de vîrsta sa, unde e hrană și băutură din bielșug și cîntecele plutesc prin aierul greu de mirezme al odăilor de ospăț. Apucă de-a dreptul prin codri, ale căror poteci se suiau pe înnălțimi, care se rupeau apoi în coaste prăpăstuite. Se înnainta încet, cu atîta mulțime obosită și sigură de pace. Pănă în codrul Cozminului, dincoace de Cernăuți, lîngă rîpa Derehluiului, se cheltui o săptămînă în capăt.

Miercuri sara, oastea ajunse, cu Craiul bolnav, zguduit de frigurile mustrării de cuget și ale mîndriei rănite, în margenea dumbrăvii pe care el venia s’o boteze cu sîngele ostașilor săi: Dumbrava Roșie. Copacii fremătau în noapte ca o amenințare și trunchiurile prin care trecuse limba fierăstraielor se clătinau ca, odată, la Crasna sau la Sepenic, în zile de mare nenorocire pe care le uitaseră bătrînii și nu le pomeniseră tinerii. Cărările erau înguste și gloata multă: pănă la căderea nopții se putură strecura numai călării din Ținuturile Poloniei apusene, cari fură lăsați a străbate cele două leghi de pădure și a-și face iarăși tabără de cealaltă parte, la Cozmin, în vale. Regele, cu cei mai mulți dintre ai săi, petrecu noaptea — ultima noapte pentru multe mii de oameni și pentru atîția fruntași cari aveau acasă curți domnești, supuși și bogății de tot felul — în tabăra cea veche.

A doua zi, cînd Moldova serba pe Sfîntul Dumitru, trîmbițele dădură semnalul de plecare. Pe rînd intrară în codrul cuprins de neguri și înfiorat de un vînt rece ca fiorii morții tunurile greoaie, carele, straja, Craiul bolnav, dus într’un leagăn, călăreții Poloniei Răsăritene, cari știau mai bine ce sînt Moldovenii, oastea cu plată și gloata.

Ioan-Albert ajunsese acum la mijlocul drumului, cînd chiotul obișnuit al Moldovenilor se înnălță pe neprevestite, încremenind rîndurile polone. Un vînt de primejdie zgudui codrul, și în urma Regelui zidul de arbori căzu la pămînt, tăind poteca. În zborul nebun al săgeților, țerănimea, Curtenii, boierii, în frunte cu Domnul însuși, se aruncară asupra drumeților din coadă. Ei nu încercară măcar să se lupte, ci se închiseră în lagăr, ca într’un staul, pe care-l împresură lupii. Măcelul se săvîrși aici, fără învierșunare, cu rînduiala unei pedepse ce se îndeplinește.

Regele smulse atunci cea mai frumoasă parte din călărimea sa ca să scape pe cei cari muriau. Înnaintea călăreților greoi, în legăturile de oțel ale cărora se rupeau, scînteietoare, razele soarelui de amiazi, Moldovenii se dădură în lături, umplînd văzduhul limpede cu nenumărate săgeți. Nenorociții închiși în tabără se răpeziră atunci’ în pădure, unde găsiră alți nimicitori de vieți. Împlinindu-și sarcina lor mîntuitoare, călăreții intrară înnapoi în codru, care era singura cale spre tabăra cea nouă, spre șes, spre lumină și siguranță. Din toate părțile însă pîndia primejdia: mulțimile înnebunite părăsiră tunurile, carele, armele mai grele, cei din urmă călcau în picioare pe cei d’intăiu, pe cînd sprintenii luptători romîni, strecurîndu-se printre trunchiuri, aruncau laturile și învîrtiau securile și topoarele, fără cruțare. Codrul își pierduse drumul, înnăbușit de morți, de uriașe sfărîmături stropite cu sînge, și soarele, apuind asupra acestei grozăvii, părea că aprinde un rug din vechile vremuri sălbatece.

Regele se odihni — de o jalnică odihnă — la Cozmin, satul de lîngă pădure, și mai trecură cîteva zile pănă putu să ajungă iarăși la vadul Prutului de la Cernăuți, pe unde venise așa de fălos cu cîteva săptămîni în urmă. Polonii nu mai știau de unde să se păzească, atîtea brațe avea moartea pentru a-i ajunge. Ziua și noaptea, cete de călăreți se aruncau, chiuind de bucurie, ca vînătorul cînd descopere fiara, asupra bieților fugari, cari se dădeau în dosul carelor ce mai păstraseră. Întunerecul nopții era spintecat de miile de limbi de flacără ale buruienilor și miriștilor aprinse pe care vîntul le zoria din urmă, făcîndu-le să alerge spre dușmanul țerii, — al pămîntului și al oamenilor,— ca niște uriași șerpi roșii. Trecerea Prutului se făcu la 30 ale lui Octombre cu multă greutate, căci Moldovenii nu părăsiseră o clipă pe învinși, și rîul își primi și el partea lui de morți. Cu o zi înnainte, pe cellalt mal, puțin mai sus, Vornicul Boldur nimicise la Lențești pe toți Mazoviții, ce veniau să primească pe Regele lor învins, și muriră pănă la unul fără să-l vadă în toată strălucirea rușinii sale. Străbătînd Pocuția ca un fulger, Ioan-Albert ajunse la 12 Novembre în Lemberg.

Așa ieșiră Polonii din Moldova, și o astfel de ieșire ticăloasă să o aibă în vecii vecilor toți oamenii nedrepți și lacomi cari vor călca pămîntul muncit al țerii noastre ca să ni stîngă neamul! Adincurile codrilor și rîpelor să nu ajungă pentru a li cuprinde trupurile sfărîmate, și buruienile pustiului să se ridice pe mormintele lor! Căci pămîntul e al acelui care l-a lucrat din neam în neam, și a se atinge de dînsul, e cea mai neiertată faptă de hoție ce se poate săvîrși într’un ceas blestemat.

Polonia trăise un timp în liniște, nu numai fiindcă-și avea pacea cu Turcii, ci fiindcă Moldovenii îi erau prieteni. Dușmănia cu Moldovenii era un foc nestîns pentru Rusia și Podolia, Ținuturile mărginașe, și ea deschidea Turcilor și Tatarilor trecătoarea pănă în adîncul Regatului.

Așa se întîmplă după lupta din 1497, după încercarea nesocotită de a ucide pe bunul străjer de la hotare.

Malcoci-beg sosi în Maiu 1498, ca un strașnic oaspete, și in ziua de 13 Maiu orășenii din Lemberg, ale căror nopți erau luminate de focul ce înghiția satele și tîrgurile neîntărite, văzură cu ochi îngroziți raitele sălbatece ale celor 40.000 de Turci cari încunjurau cu poftele lor bogata cetate. Ca unii ce erau grăbiți să prade aiurea, ei se făcură nevăzuți chiar a doua zi.

Ștefan veni la sfîrșitul lui Iunie, pe o cale unde Turcii nu făcuseră încă pustiul. Liovenii îl văzură și pe dînsul sosind de spre Podhaecz și Buczacz.

Și amenințările lui se ridicară către dînșii. Apoi el se îndreptă spre Nistru, îl trecu iute, cu boierii și ceilalți călăreți ai săi, străbătu prădînd Ținutul Haliciului, se înfățișă iarăși ca stăpîn in Pocuția, unde în zădar venise Craiul în anul trecut, și se întoarse acasă fără nici-o pierdere. Oameni de-ai săi ajunseseră și la margenea Litvaniei, unde arseră cetatea Braclaw.

Polonia era așa de jos căzută cum nu se mai pomenise poate de două veacuri, din vremurile de mai înnaintea lui Casimir cel d’intăiu. Regele stătea în Cracovia și se încunjura de ziduri nouă, pe cînd de jur împrejur îi ardea țara și robii mergeau în șiruri nenorocite după caii jefuitorilor. În Litvania, care nu îndrăznise să se lupte în 1497, o parte din magnați se ridicase asupra cneazului Alexandru, și întreaga țară era în fierbere și risipă.

Atunci iată că la sfîrșitul lui Iulie veniră Tatarii în Podolia, ca un puhoiu de foc. Ioan-Albert ieși împotriva lor la 7 August abia, dar înnaintă așa de încet, cu ostași cari sfărmau ce mai rămăsese, încît năvălitorii se întoarseră cu prada întreagă.

Iulie fusese al Tatarilor. Novembre aduse pe Turci, al căror număr fu crescut de nemărgenita groază pănă la 70.000. Ei apucară drumul Haliciului și cuprinseră toate părțile vecine într’o lungă îmbrățișare de moarte. Gerul singur putu să-i gonească și să-i pedepsească pentru fărădelegile lor, — un ger grozav, care el însuși era pentru țară o mare nenorocire. 

Ioan-Albert trebui să se coboare la pace.

Ștefan i-o dădu bucuros. În sufletul său el rămăsese tot omul de la 1475, prietenul și apărătorul Creștinătății, mai presus de folosul căreia el punea numai nevoile de viață ale neamului său. În 1492, el nu voise să lase pe Tatari a-i străbate țara pentru a merge asupra Ungurilor și, după sfaturile sau de frica lui, Vlad Călugărul nu se înduplecă să plece, spuind că se teme de dușmanii de peste munți. Cu inima frîntă numai, chemase el, în 1497, 2.000 de Turci, pe cari-i întrebuință foarte puțin și-i trimese cît mai răpede îndărăt. În Maiu 1498 nu fusese el acela care trimesese pe Malcoci, ci acesta venise singur din cuibul Cetății-Albe, bucuros că dușmănia dintre Moldoveni și Poloni îi deschide drumul spre îmbogățirea prin jaf. Dacă Ștefan însuși înnaintase în Polonia, el înțelegea să-și răstoarcă astfel numai paguba ce i se făcuse în 1497, și trebuie să se ție în samă că el nu s’a mai întors înnapoi să prade; el voia apoi să se arate ca stăpîn în Pocuția, pe care Regele căutase a i-o smulge în anul trecut. De prădăciuni tătărești prea aproape de dînsul, firește că nu era bucuros de loc. Iar cu ce ochi privise deprinderea ce părea că-și făcuse Turcii de la Dunăre de a lovi într’una Polonia, dovedește cursa pe care o întinse celor din Novembre, cari, străbătînd Moldova in mijlocul iernii albe, fură ajunși din urmă de Leși neobișnuiți, cari aveau iuțeala Tatarilor și o vitejie ageră ce nu se întîlnia pe această vreme la supușii lui Ioan-Albert. Urmăritorii nu cruțară pe păgîni. Ei erau Moldovenii lui Ștefan, cari, puind pe dînșii haine străine, păstraseră toată hărnicia lor războinică.

Trei soli unguri, Trimeși ai Craiului Vladislav, sosiră în Polonia chiar din vara anului 1498, cînd Ștefan se afla încă pe pămîntul prădat al dușmanului, pentru ca să aducă o pace de obște, prin care s’ar fi putut pregăti viitoarele lupte împotriva păgînilor, de care în Apus se vorbia tot mai mult, cu cît corăbiile Turcilor turburau mai tare mările și amenințau porturile. Ungurii se speriaseră și ei de învierșunarea loviturilor pe care Turcii și Tatarii le îndreptau asupra Poloniei și, fără a se mai gîndi la înnăsprirea legăturilor cu această țară în 1497, și ei cerură ajutor Germanilor, la dieta de la Friburg, pentru toată Creștinătatea răsăriteană amenințată de o cumplită și grabnică peire.

Încă de la 20 Iulie se încheiați înțelegeri între Polonia și Moldova, pe care rămînea acum ca Ștefan să le întărească, apoi altele între Polonia și Ungaria, și tot așa între Litvania și Ungaria, — care țintiau deopotrivă la o luptă puternică și unită împotriva Turcilor, dușmanii tuturora.

În primăvara următoare veni pentru iscălirea învoielii hotărîtoare o altă solie ungurească, în fruntea căreia stătea Dominic, episcop de Oradea-Mare, poate acel care venise la Ștefan în 1475, atunci cînd era numai preposit de Alba, și Căpitanul Bosniei. Ștefan însuși, care nu răspinsese împăcarea ce nu fusese cerută de dînsul, alesese pentru a merge la Craiu și la Cneaz pe bătrînul pîrcălab Hărman și pe Ivanco Pisariul.

Pacea se făcu la 19 April 1499, — cu Ioan-Albert, ca și cu Alexandru Litvanul și cu Sigismund care se visase Domn în Moldova; ea trebuia să se întindă și asupra urmașilor tuturor părților. De o atîrnare a Moldovei față de Polonia ca pe vremea lui Casimir, nu se vorbește nimic, și nici-odată Ștefan n’a făcut o altă învoială de acest fel cu Ungaria. El era acum — afară de birul ce dădea Turcilor — un stăpînitor cu totul neatîrnat.

Pagubele se vor uita și de unii și de alții, spunea mai departe învoiala aceasta hotărîtoare. Prieteniile și dușmăniile se vor împărtăși. Unul va apăra pe cellalt. Fugarii și Domnișorii moldoveni nu se vor oploși în Polonia, dar Domnul poate intra orîcînd în această țară, cu voia de a se întoarce cînd va crede de cuviință. Negoțul va fi slobod — cum îngăduise, de altminteri, Regele încă de la 4 Ianuar, cînd pacea era pregătită în destul. Afacerile de hotare se vor judeca de căpitanii din Camenița, Hotin și Cernăuți. Polonii vor ajuta încă de pe acum pe Ștefan, dacă Turcii se vor ridica asupra lui. Iar, cînd va da Dumnezeu și vor porni creștinii asupra lor,—regele Ungariei pe Dunăre, cu Muntenii, regele Poloniei pe la Oblucița,— el, Ștefan, sau, fiind dînsul bolnav, fiul Bogdan ori vre-un boier de frunte își vor scoate oștile pentru același scop mare și sfint. Peste cîteva săptămîni, la 12 Iulie, Ștefan întăria această pace din Hîrlău, unde serbase în 1497 biruința lui asupra lui Ioan-Albert.