III. Lupta din urmă pentru Pocuția

După pacea cu Moldova și unirea cu Vladislav, urmă, în Maiu 1499, întărirea legăturii cu Litvania. În Ungaria se aștepta să sosească soli ai Veneției, ai Papei, ai regelui Franciei pentru a face un singur mănunchiu al tuturor creștinilor împotriva păgînătății. Ioan al Moscovei vorbi și el, tot în 1499, de o astfel de luptă pentru Cruce. Anul 1500, care prevestia un veac nou, părea menit să înceapă cu un mare războiu de isgonire a Turcilor.

În pacea sa de la 1499 Ștefan nu lua îndatoriri zădarnice, ca să înșele pe creștini, cum, bună oară, cu doi ani în urmă, aceștia îl înșelase pe dînsul. Goana din anul 1498 îi făcuse iarăși poftă a lupta cu păgînii, și înnaintea ochilor săi se ivi din nou strălucitoarea ispită pe care i-o vrăjise și Ioan-Albert prin făgăduielile sale, a Chiliei și Cetății-Albe, curate, tari, bogate, supt umbra ocrotitoare a steagurilor moldovenești. Scrisorile pe care i le trimese Papa, și lui și vecinului Radu, îndemnurile Venețienilor, siguranța că nu-l va împiedeca nimeni dintre vecinii de aceiași lege, că Pocuția, pe care o cere el la sfîrșitul anului de la IoanAlbert, nu va fi lovită în lipsa lui, că Litvania, pe care umbla să o împace cu Muscalii, îi va fi cu prietenie în războiul cel nou, — toate acestea întăriau avîntul sufletului său, cel din urmă avînt de lupte pentru Creștinătate.

Turcii nu socotiau totdeauna bine cînd era vorba ca ei să iea bani. Un Trimes împărătesc veni la Ștefan ca să-i ceară birul cu două luni și jumătate înnainte; în loc de a i se da sacii de aspri, cari să facă «rămășița de 500 de galbeni», i se tăie nasul și i se scoaseră ochii,—un mijloc cumplit, dar nu tocmai rar, de a răspinge o cerere nedreaptă. Pe aceiași vreme, o ceată de Moldoveni, călăuzită de viteazul cel mare din acele zile, de învingătorul de la Lențești, Vornicul Boldur, se ivi supt zidurile cetăților de la Dunărea de jos, aruncînd săgeți aprinse. Focul nu se lipi de piatra întăriturilor, dar Moldovenii se întoarseră cu o pradă bogată din încercarea lor îndrăzneață.

Îndată Ștefan trimese doi Frînci de la Curtea sa ca soli la Venețieni și la Papa. Alți doi oameni domnești, boieri de frunte, avînd un frumos alaiu de șeptezeci de călăreți, împreună cu un însoțitor din partea Voevodului ardelean, veniră la Craiul unguresc în Ianuar 1500; ei stătură la el pănă în luna următoare, cerînd ajutor pentru primăvară. Un nou sol moldovean sosi în Veneția în Mart 1502, dar încă din Septembre 1501 Ștefan, lăsat numai cu puterile sale, făcuse pace cu Sultanul, și, cînd, în Decembre 1503, soli turcești veniau în Polonia pentru întărirea unei păci, care, precum ei singuri spuneau, se încheiase mai mult de frica Moldovenilor, ei apucară drumul prin Suceava. Cei patruzeci de oameni în haine de postav aurit, urmați de slujitori îmbrăcați în mătasă, se înfățișară, avînd în fruntea lor pe un Sinan-bei, văr cu Pașa Herțegovinei, a doua zi după Sfintul Ștefan, înnaintea Ștefanului moldovean.

Prin astfel de priveliști de cinste rămînea ca acesta să se mîngîie pentru cetățile ce nu mai erau să se întoarcă la dînsul, nici la urmașii din sîngele său. Birul, urcat la 4.000 de galbeni — al Țerii-Românești era de 8.000 și fiul de călugăr de acolo, evlaviosul întemeietor de biserici, Radu, trebuia să meargă la Constantinopol la fiecare trei ani ca să sărute mîna Împăratului păgîn, — nu mal suferi nici o întrerupere. Ba încă, Ștefan stătu la mijloc, împreună cu Munteanul acesta Radu, ca să se facă pacea din 1503 între creștinii din Răsărit și Sultan.

Din altă parte, pe cînd corăbiile Sultanului luau Veneției Coronul și Modonul și Apusul se pierdea în lupte lăuntrice, Ioan-Albert trimetea un sol la Turci și alt sol venia de la Baiazid: el stătu în Cracovia din Februar pănă în April 1500. Apoi, în Iunie și în August, două iurușuri tătărești, mai nimicitoare decît cele ce fusese săvîrșite pănă atunci, luară bietului Rege ori ce gust de a-și cerca norocul împotriva Craiului-Nou al lui Mohammed. 

Bătut, umilit, ținut de rău de toată lumea, el plăti mai scump decît orice vinovat, greșala sa din 1497. Omul puternic de odinioară, uriașul războinic, se cobori fără de vreme în mormînt, omorît de o rușine pe care n’o putea suferi. El muri în Prusia, unde plecase pentru a sili pe noul Mare-Maiestru, ales în locul celui ce murise la Lemberg în 1497, să i se închine, — la 17 Iunie 1501. Cu cîteva săptămîni înnainte, Ștefan, care nu dăduse Pocuția îndărăt și nu înțelegea să o deie, rămînînd să se judece pentru dînsa, — izbutise a face să se taie la Czichow, înnaintea oamenilor săi, capul lui Ilie fiul lui Petru Aron. Această faptă, fără păreche pănă atunci, era o nouă și strălucită dovadă despre puterea Domnului Moldovei, despre frica pe care o coborîse el în inimile unor vecini cari nu se coboriau ușor la măsuri ca acestea.

Urmașul lui Ioan-Albert fu Cneazul Alexandru. Acestuia îi era, ca rege polon, tot așa de dragă Pocuția, «bucata de pămînt» de care vorbește cu atîta dragoste Ștefan, ca și fratelui său. Cu tot amestecul de mijlocire al Ungurilor cari trimesese pentru aceasta, în 1500, pe Emeric Csobor, el ar fi pus pe Ștefan înnaintea unui războiu, dacă războiul cu Moscova nu l-ar fi oprit în loc cît mai trăi Moldoveanul.

Precum făcuse și la alegerea sa în Litvania, noul Craiu leșesc trimese la Ștefan un soi de cinste ca să-i vestească suirea sa în Scaunul părintesc. 

Ștefan făcu daruri omului regal și-l întovărăși la întoarcere cu un boier al său, care cerea și voia de trecere pentru diacul Șandru, ce mergea la Muscali, la cuscrul Ivan.

Regele nu îngădui pe Șandru să se ducă la Moscova. Prin alți Trimeși ai săi, Nicolae de Camenița, castelanul de Sandomir și căpitanul Cracoviei, el făcu aspre mustrări unui om care nu era deprins să le asculte și obișnuia a răspunde altfel decît prin solii la dînsele. După cuvintele Regelui, Ștefan ar fi întrebuințat timpul de nesiguranță ce se strecurase între moartea lui Ioan-Albert (17 Iunie) și alegerea, sosirea și încoronarea, abia tărziu, la 12 Decembre 1501, a lui Alexandru, pentru a face la hotare prădăciuni vrednice de un dușman și de un păgin. I se mai spuse că el, Domnul, ține fără drept în mînile sale Pocuția, atunci cînd pămîntul adevărat al Moldovei se oprește la Colacin; că el nu-și îndeplinește îndatoririle luate, atunci cînd de hatîrul lui s’a tăiat fără vinovăție capul lui Ilie-Vodă, că el ar cere în zădar să i se dea pribegii Ivașco și Ioan, cari nu fac rău nimănui și sînt pașnici locuitori ai Regatului. Mai departe, se făcu plîngerea că el smomește la dînsul oameni de pe pămînturile Craiului, că nu cere de la negustori numai vămile cuvenite, și mai ales că nu se gîndeste la bătrîneta lui înnaintată și la folosul ce ar avea fiul lui, Bogdan, începîndu-și, mîne-poimîne, Domnia ca un prieten al Polonilor, cari au fost totdeauna ocrotitorii siguri și de folos al Moldovei. 

Nu știm ce va fi răspuns Ștefan la aceste tînguiri aprige. În unele lucruri el va fi fost gata să îndrepte, dar de Pocuția nici nu voi să audă. El se arătă însă gata să se judece, așa cum se judecau în Moldova oamenii pentru cite o moșie: să-și «puie zi» amîndouă părțile înnaintea cuiva pe care Ștefan îl privia ca mai mare decît dînsul și decît Alexandru, înnaintea Craiului unguresc Vladislav; atunci să-și arăte fiecare «cărțile», documentele ce are, și oamenii lui Vladislav, în numele stăpînului lor, vor face judecata dreaptă și vor întări pentru totdeauna «bucata de pămînt» aceluia cu care se va găsi dreptatea. El alese sorocul de 29 Septembre, ziua Sfîntului Mihai la catolici. Apoi trimese știre la Buda despre cele întîmplate, cerînd ca mijlocitorii să vie la timp, de la Craiul care rîvnise și el moștenirea lui Ioan-Albert și cu care Moldova urmă să fie în legăturile cele mai strînse.

Una din părți lipsi la judecată, aceia care se aștepta să piardă. Ștefan privi pe Leși, după datina pîrilor pentru pămînt în Moldova, ca «rămași de judecată». Va să zică Pocuția îi era întărită lui. El se hotări să o iea cu adevărat în stăpînire, să-și așeze căpitanii în cetăți, să puie pietre cu bourul moldovenesc, «hotare neclătite», de-a lungul hotarelor și să strîngă veniturile. Căci pînă atunci el lucrase cu sfială în această tară nouă a sa, făcîndu-se că «o lasă pustie», pănă ce se va hotări într’un chip statornic asupra drepturilor fiecăruia. 

Împrejurările erau din cele mai potrivite pentru această măsură de asigurare. De mult încă Țarul Ivan pîndia Ținuturile mărginașe ale Litvaniei, pe care ar fi voit să le adauge la stăpînirile sale. El era un Domn drept-credincios, ortodox, și mulți dintre puternicii Litvaniei, cei mai mulți dintre locuitorii acestei țeri erau și ei de această lege, și simtiau aceasta cu atît mai tare, cu cît Alexandru prinsese a prigoni pentru ortodoxie, căutînd să cîștige țara sa pentru Scaunul din Roma. Nici soția lui, Elena, fata lui Ivan, nu scăpă de îndemnurile, une ori amenințătoare, al Regelui, care, între atîtea greutăți de pe lumea aceasta, mai găsia vreme pentru a urmări mîntuirea sufletului supușilor și familiei sale pe lumea cealaltă. Ivan se umplu de mînie cînd auzi ce-i sufere fata la Curtea ginerelui catolic. Ciocniri începură să se întîmple la hotare, vestind un războiu crîncen.

Ștefan ținea întăiu cu Ivan, care era de legea sa și care ridicase încă din 1498 pe Dimitrie, fiul fiului său și al Elenei din Moldova, la rangul de moștenitor al său. Soliile curgeau și acum necontenit de la Suceava la Moscova și de la Moscova la Suceava. În 1498—9, Țarul mijlocise, prin oamenii săi Bersen și Balița, ca să se încheie pacea, care ținea de atunci între cuscrul și ginerele său. Cînd dușmănia între Ruși și Litvani începu să se cunoască, și Ivan și Alexandru, unul în puterea înrudirii, cellalt în puterea legăturii din 1499, cerură ajutorul puternic al Moldoveanului, Ștefan încercă, la rîndul său, să împace pe cei doi prieteni cari nu se înțelegeau; diacul Șandru merse în 1502, împreună cu boierul Toader feciorul Isaii, la Moscova. I se răspunse aici că Alexandru e vinovatul, fiindcă nu lasă pe soția lui, Elena, și pe atîția alții să creadă și să se închine așa cum au apucat. Încercarea de împăciuire nu izbutise.

Mulți vor fi crezut că Ștefan se va da de partea lui Ivan, care începu peste puțin războiul, încă pe timpul verii. Cumintelui Domn i se va fi părut însă că toate aceste lucruri se petrec prea departe și că nu-l privesc de-a dreptul pe dînsul. Pe urmă, dacă interesul său cerea să se unească mai bine cu Muscalii, se întîmplâ la Curtea lui Ioan, un om pornit și sălbatec, ceva care împiedecă pentru totdeauna orice prietenie din inimă. Țarul avea o soție tînără, Sofia, din neamul împărătesc al Paleologilor din Constantinopol, și din această a doua căsătorie i se născuse un fiu, Vasile, pe care firește că mamă-sa doria să-l vadă Țar în locul lui Dimitrie, fiul fiului vitreg și al Moldovencii. Încă din 1499, Sofia izbutise a face pe soțul ei să-i ierte greșala de răzvrătire și planuri viclene de care se făcuse vinovată. Peste trei ani, tocmai în 1502, în luna lui April, mînia lui Ivan căzu de o dată asupra surorei și nepotului, cari pierdură în acea zi nenorocită, și pentru totdeauna, și iubirea Țarului, și libertatea, și viitorul de stăpînire pe care-l visaseră pănă atunci. Ei fură zdrobiți de această cădere neașteptată, și muriră înnainte de vreme: 

mama în 1505, iar fiul în 1509, — cîțîva ani abia după moartea părintelui și bunicului din Suceava, a cărui inimă sîngerase de durerea copiilor pe cari nu-i putuse apăra, nici ajuta.

Într’o nouă solie, de prin Maiu-Iunie 1502, a diacului Bohusz, Alexandru arătă lui Ștefan, ca să-l întoarcă spre dînsul, ce cinste se face la Moscova, Elenei și lui Dimitrie, și-i ceru cu stăruință ajutorul împotriva Muscalilor, fără să mai pomenească acum de acea Pocuție, începătoare de vrajbă.

Dar Ștefan nu era omul care să-și încurce țara în lungi și grele războaie ca să răzbune jignirile ce i s’ar fi adus lui ca om. Pe de o parte, el îndemnă încă odată la pace pe Alexandru, iar, pe de alta, prin același diac Constantin, el aminti Țarului datoria cea mare către Creștinătate, care e mai sfîntă decît aceia către legea pravoslavnică.

Pe atunci, după luarea de către Turci a cetăților venețiene din Morea, Apusul se îndemna iarăși pentru lupta de răscumpărare, și în Răsărit se primiau scrisori lungi, cu făgăduieli de toată frumuseța, de la Venețieni, de la Papa și de la Împăratul din Germania. Ungurii bătuseră pe Turci în Bosnia, și în același an, la 12 Maiu 1501, se vestia în adunarea din Pesta începerea războiului sfînt cu învinșii. În primăvara lui 1502, noii apărători ai graniței de miazăzi, Ioan Corvinul, fiul Craiului Matiaș, Căpitanul din Banat, Ioja de Som, care înlocuia pe Pavel Chinezul, și urmașul lui Birtoc Drágffy în Voevodatul Ardealului, Petru de Pösing, luau Vidinul — o mare biruință, care avu un răsunet pretutindeni —, apoi Cladova, în fața Severinului, care și acesta se afla pe atunci în mîna Ungurilor, și flăcările aprinse de călăreții lor se prelinseră pe zidurile Nicopolei: vechile cuiburi de pradă turcești plătiră astfel paguba pe care o făcuseră, atunci cînd din ele stăpîniau, amenințau și prădau frații Mihalogli și Balibeg fiul lui Malcoci, duși aiurea sau trecuti din această lume.

Ștefan scrise astfel lui Ivan, care-și strîngea toate puterile asupra Litvaniei, că «toți Craii și toți domnii creștini și toate țerile frîncești ale Apusului se unesc și se gătesc a sta împotriva păgînului, și ar fi bine ca și tu, în loc să te cerți cu creștinii, să te ridici cu dînșii asupra păgînimii».

Cuvintele acestea nu fură ascultate. În cursul verii, Muscalii loviră Smolenscul. Toate puterile Poloniei erau strînse la această graniță, și Regele însuși plecase în Litvania, din Maiu încă, lăsînd Regatul în sama fratelui său, cardinalul Frederic, un om slab de suflet și bolnav, care avea numai cîteva luni de trăit. Abia se încleștase războiul cu Ivan, și vechiul prieten al acestuia, Hanul din Crîm, Mengli-Ghirai, care nimicise cu totul puterile Hanului de la Volga, prietenul lui Alexandru, Seid-Ahmed, silindu-l a căuta un adăpost în Cetatea-Albă, apoi în Chiev, — se aruncă asupra Poloniei. Într’un singur avînt, Mengli-Ghirai pătrunse în Septembre pănă la Sandomir, fără să întîmpine un singur dușman, și se întoarse înnapoi tîrînd după dînsul la 40.000 de robi.

În Polonia era o nespusă groază. De jur împrejur stăteau numai dușmani, și mijloacele pentru a-i răspinge, pentru a-i împiedeca de a năvăli și păgubi lipsiau cu totul. Frica de Ștefan nu era cea mai slabă în sufletul acestor bieți oameni îngroziți. După Muscal, după Tatar, ei așteptau acum pe strașnicul Moldovean, ca să desăvîrșească peirea țerii lor. Încercarea cu Ivan în Litvania îi încredințase că Rutenii, de limbă rusească și de lege ortodoxă, nu sînt bucuroși de stăpînirea polonă și catolică. Ei vedeau numai trădători între aceștia, și bănuieli de același fel cădeau și asupra unor dregători de margene, despre cari se zvoniau lucruri rele. Se credea astfel, în Septembre 1502, că Ștefan are înțelegeri la Camenița și pănă la Lemberg, care și-ar deschide bucuros porțile înnaintea lui, și se luau ce măsuri se puteau lua, împiedecîndu-se, între altele, negustorii moldoveni de a veni in număr prea mare.

În sfirșit, lucrul de care se temuseră, se întîmplâ. În Octombre Moldovenii se revărsară asupra Pocuției. Dintru întăiu se auzi că Ștefan a întețit numai niște «dușmani» — erau acum așa de mulți, încît nu li se mai dădea de capăt și de nume! — asupra Regatului. Se vesti pe urmă că Ștefan însuși, cu Turci și Ruși, adecă Ruteni, vrea să puie mîna pe Haliciu, pe Buczacz, prădat de dînsul în 1498, pe Czerwona, pe Iaszlowiec și pe o cetate care i-ar fi fost în adevăr de mare folos, Camenita cea puternică. Regele era chemat să vie răpede înnapoi, lăsînd grija Muscalilor din Litvania, căci altfel el va pierde Podolia toată, malul cellalt al Nistrului, care se va preface și el în pămînt moldovenesc.

Dar aceste știri nu erau adevărate. Ștefan nu era, nici în tinereța sa, dintre aceia cari fac cuceriri ca să le dea apoi îndărăt. Era să pornească oare acum, în zilele sale albe, zboruri nebune asupra pămînturilor străine? Nu, el venise numai să-și iea toată țara sa a Pocuției: el așeză aici ca staroste pe Clucerul Hrincovici și ca vameș pe Chiracola, poate, Vistierul de odinioară. Granița o însemnă, cum știa el că-i scrie în zapise, mai jos de Haliciu, la o milă și jumătate depărtare. Vămile i se plătiră lui de acum înnainte. Țeranii de aici, Romîni și Ruși, fură poftiți, după obiceiul din Moldova, să-i vie în tabără la Colomea, unde stătea orînduind,— fiecare cu calul și armele sale; și îndată el avu numai din această cucerire a sa trei mii de ostași. La 2 Novembre 1502 sosi la Lemberg Trimesul domnesc Ilie Steclea ca să poftească pe negustori a-i veni iarăși în țară, în cea nouă ca și în cea veche, fără nici-o teamă și fără nici-o grijă, căci «el nu vrea să aibă războiu cu Craiul, ci și-a luat numai țara bunicului său, care i se smulsese mai de mult cu puterea».

Însă, iarăși, el era gata să se judece, dacă, precum se zicea în Moldova, Alexandru n’ar fi fost mulțămit cu «legea» d’intăiu, ci ar fi cerut «lege peste lege», care trebuia să se deie oricînd, după datină. Iarăși el trimese un sol la regele Vladislav ca să-i arăte că «și-a pus oamenii în acea țară», în «bucata de pămînt» de supt Haliciu. De la Unguri, cari nu ținură de rău pe prietenul lor, mai bun și mai folositor decît Polonii, sosi iarăși un judecător, anume Marcu Fîrtat. Sorocul asupra căruia se învoi Ștefan cu dînsul fu acela de 2 Novembre 1503, cînd trebuiau să vie din Polonia, de la Cardinal, care se plînsese amar lui Ștefan pentru călcarea păcii, Iacob de Buczacz, iar, de la Vladislav, Ștefan Telegdy, Francisc Balassa și Emeric Csobor. Însă iarăși, Trimesul polon nu sosi la vreme.