III. Domnia lui Petru-Vodă Aron, ucigașul lui Bogdan-Vodă

Va fi fost Ștefan în jurul mesei din Reuseni? Va fi străbătut cu sabia printre rîndurile ucigașilor? Va fi văzut atunci întăiași dată chipul omului ce era să-și răsplătească apoi păcatul prin mînile fiului, scăpat de la moarte, al lui Bogdan-Vodă? Ori va fi fost lăsat în cetatea Sucevei, de unde credincioși adevărați vor fi găsit mijlocul să-l strecoare pănă la granița munteană, unde-l aștepta o bună primire de la Vladislav Dan, prietenul lui Iancu-Vodă? Acestea nu se mai pot ști astăzi.

Deci el se întoarse în pribegia de unde venise, și scurtul său popas în Moldova îl ajută numai să cunoască împrejurările și oamenii, de cari era să se slujească pe urmă cu o atît de desăvîrșită măiestrie. Între cei d’intăiu boieri ai săi ca Domn al Moldovei se întîlnesc patru fruntași, cari iscăliseră jurămîntul lui Bogdan-Vodă către Guvernator, în Februar 1450, la Roman: Duma fiul lui Brae, adecă Brăescu, Oană al lui Julea, Costea Orăș și Costea al lui Dan.

Deocamdată boierii aceștia aveau să aleagă între Aron, care-și luă numele domnesc de Petru Voevod, și între Alexandru. Ucigașul lui Bogdan nu înțelegea de loc să fi ajutat numai copilului Domn; el voia pentru sine puterea spre care întindea brațe pline de sînge. Ocrotitul Polonilor trebui să fugă înnaintea lui Petru, precum fugise înnaintea lui Bogdan. Mica oștire de la Cameniță nu-i folosi mult, și vîntul iernei o risipi pe acasă, dar cuminția epitropului Costea pîrcălabul păstră lui Alexandru măcar două puternice cetăți, una în Moldova-de-sus, cealaltă la vărsarea Nistrului: Neamțul și Cetatea-Albă, pe care Petru nu era în stare să le supuie. Anul 1451 se încheie lăsînd Moldovei, din nou dezbinate, iarăși doi Domni, un fiu și un nepot al lui Alexandru-cel-Bun, un copil din flori și un moștenitor legiuit.

Dar Petru-și pierdu răpede sprijinitorii, și cîtva timp, doi ani întregi adecă, nu se mai auzi de Voevodul sîngeros încununat prin omor la Reuseni. Fruntașii țerii încunjurau la 27 Octombre 1452 pe Alexandru în Suceava, care întăria moșiile lui Costea, fiul lui Vrană. Polonii îl cam lăsase în părăsire, și ei se îngrijiau așa de puțin de hotarul apusean al țerii lor, încît în vara acestui an Podolia avu să îndure din partea Tatarilor o strașnică pradă, care rămase nerăzbunată. Ba încă Domnul Moldovei fu poftit în toamnă să vie la oastea castelanului și Palatinului de Cracovia, trimeși în Rusia în potriva Tatarilor: deci greutăți în loc de ajutor.

Alexandru se gîndi atunci la Iancu-Vodă, care nu mai avea acum îndatoriri fată de alt Domn moldovenesc. Din Vasluiu, la 12 August 1452, el întăria, pentru a măguli pe Guvernator, vechile drepturi de negoț ce aveau Brașovenii în tara lui. La 17 Februar ale anului următor, din Suceava, Alexandru se închina lui Iancu-Vodă, făcînd o învoială în toate asămănătoare cu aceia încheiată odinioară de Bogdan. De Paști în 1453 un nou ropot de Tătărime arse malul leșesc al Nistrului.

Cu o lună înnainte însă în Maiu, Constantinopolul ajungea în mîna Turcilor, crucea bisericilor împărătești cădea în noroiul plămădit cu sînge la picioarele păgînului învingător; Sultanul Mohammed al II-lea, om cu gînduri mari, cu mintea luminată, cu voința de fier, așezîndu-se în Curțile bogate ale urmașilor lui Constantin-cel-Mare, trîmbițà spre cele patru părți ale lumii creștine amenințările sale. Vechi Scaune crăiești se cutremurau de această mare lovitură de sabie. Marea ducea însă pe Turci pănă supt zidurile Cetății-Albe, pănă la gurile Dunării; bietul Alexandrei, care dădu Polonilor vestea grozavă a luării Țarigradului, îngheță de spaimă pe jilțul său. Iancu-Vodă nu mai era Guvernator al Ungariei, căci regele cel tînăr Ladislas fusese adus în țară, și grija cea mare era pentru Unguri întărirea Scaunului regal. În sfîrșit, Alexandrei împlinia în acest an 1453 cei cincisprezece ani cari dădeau voie unui Domn moldovenesc să domnească fără epitrop. Acum el era dator să se închine la rîndul său vărului Craiul de peste Nistru. Astfel, la 23 Septembre 1453, el făcea jurămîntul de credință, în forma obișnuită, lui Predbor Koniecpolski și Ioan Kmytha, cari veniseră anume pentru aceasta în cetatea Siretiului. Făgăduia să vie în Polonia chiar, pentru a se înfățișa Regelui la Camenița, la Sniatyn sau la Colomea.

Și acestea rămaseră cuvinte goale. Regele se însură cu deosebită pompă și lăsă grijile pe a doua zi, și apoi din zi în zi mai departe. Cînd el ieși iarăși în adunări și în fruntea oștilor, primejdii depărtate îl chemau în Prusia. Hotarul Nistrului și ruda de peste acest hotar erau uitate cu desăvîrșire.

Atunci Aron, care-și zicea Petru Voevod, ridică fruntea sa îndrăzneață. Se pare că omorîtorul fratelui său stia să umble neted cu oamenii de cari avea nevoie, pe cînd Alexandru, a cărui mamă trăia însă, sfătuindu-l în zădar, se vădi un desfrînat și un bețiv, care făcu să-i fugă de la Curte, setoși de a-și răzbuna necinstea, mulți boieri mari și mici. Astfel vedem de o dată pe unchiul Petru petrecînd în ziua de 25 August 1454 în inima Moldovei, de la viile Cotnarilor pănă la satul Băiceni, care era al lui Ioan Băiceanu, însemnat sfetnic domnesc. Lîngă dînsul stăteau oameni cari, în 1451, 1452 și 1453, sprijinise pe legiuitul moștenitor, pe copilul fără păcate, pe Veniaminul Polonilor: Oană Pîntece, Băiceanu, Duma Braevici, Costea Orăș, Hodco al Crețului, Micul Păharnicul, și unii dregători noi: Lazea Piticul, Ioan Vistierul, Toma Cîndea, Ignat Popescul, Ioan Bourean, Fedor posadnicul, Dragoș Păharnicul, Petru Iezereanul Comisul. Era socotit destul de tare, pentru ca, din unghiul de către Ardeal, lîngă Baia, călugării de la Moldavița să vie să-i ceară scutiri care se întindeau asupra Moldovei întregi.

Alexandru rămase strîns în Țara-de-jos. Nici de la unul, nici de la altul nu mai avem știri din acest an. Cetele lor de boieri și țerani se încăierau în întîlniri a căror amintire s’a pierdut. Iarna-i împăcă însă prin liniștea ei albă. În primăvară, și Petru și Alexandru, care rătăcise un timp pe la hotare, cerînd, din Bănila în Bucovina, ajutor Polonilor, scoaseră oști, și ele se întîlniră în ziua de 25 Mart, serbătoarea Bunei Vestiri, la Movile, poate prin părțile Vasluiului. Nepotul fugi înnaintea unchiului, și în Cetatea-Albă, unde se ascunse, în vederea Mării, boierii strecurară otravă în băutura Iui. Buna Vestire îi adusese înfrîngerea, Pastile-i dădură moartea.

În August găsim pe Petru-Vodă stînd în liniște la Suceava. În ființa lui netrebnică se cuprindea încă sîngele lui Alexandru-cel-Bun, căci de Ștefan uitase cei rmai mulți, și de aceia întreaga boierime a Moldovei se adună în jurul acelui în care singur mai trăia neamul vechilor Domni, întemeietorilor. El îi primi pe toți cu dragoste, știu să-i ierte, să-i împace, să-i dăruiască; aproape ca pe un tovarăș de Domnie, el luă pe lîngă sine pe Mitropolitul Teoctist, care datoria cîrja sa lui Alexandrei. Abia încap numele în mărturiile bogate care întăresc hrisoavele lui.

Polonii se gîndiseră întăiu să ridice în potriva lui, care otrăvise pentru dînsul, după ce tăiase pentru alții, pe «un Litvan», care trebuie să fie Berindei acela cu care a avut de lucru pe urmă Ștefan-cel-Mare.

Dar ei erau prea mult înlănțuiți de greutățile cu Prusia, și, dușmăniți de prinți litvani încă nesupuși, ei erau așa de puțin siguri de Podolia, în graniță cu Moldova, încît în 1456 regele se văzu silit a mai cere un jurămînt de credință de la dregătorii acelui Ținut. Petru nu putea să fie scos numai de străini; pentru a înteți pe cei de țară, ar fi trebuit un coborîtor al lui Alexandru-cel-Bun, și unul ca acela nu se afla în țerile Craiului. Era deci mai bine ca Petru, care trebuia să rămîie, să fie prieten.

Încă de la 6 Octombre 1455, deci, învingătorul veni la Hotin, unde se înțelese cu dregătorii Regelui, făgăduind supunere și asigurînd Marinkăi, care nu mai avea acum nici soț, nici copii, afară de o fată, Anastasia, numită așa după străbună-sa, veniturile cetăților adeseori înstrăinate: Siretiul, Volovătul, Hotinul. În Ianuar 1456 Petru întăria drepturile negustorilor din Lemberg. În ziua de Sîn-Petru, el întregia făgăduelile sale față de Casimir: va sfărîma orice legături va fi avînd cu alții, va asculta numai de acest rege, îi va da ajutor de călăreți împotriva Prusienilor, cu cari urmă lupta în depărtare, împotriva Tatarilor, cari, supt o căpetenie sau supt alta, veniau din timp în timp să-și culeagă hrana pe cîmpiile roditoare ale Podoliei. Va da Marinkăi Siretiul și Volovățul, și se va judeca pentru Țețina și Hotin. Va înzestra pe Domnița Anastasia. Va veni însuși în Polonia înnaintea regelui, dacă nu-l vor opri Tatarii sau alți dușmani.

Petru se închinase spre Răsărit; peste puțin el plecă genunchii cu fața spre Miazăzi. După ce, în 1454, corăbiile turcești brăzdaseră Marea-Neagră, în 1456, mărețul Sultan Mohammed, pe care, ca pe întregul său neam, îl ardea o nestinsă sete de aur, străbătea, prădînd Serbia. El porunci Domnului de la Dunărea-de-jos, care nu plătise pănă atunci bir ca Muntenii, să răspundă, în fiece an, Vistieriei sale împărătești 2.000 de galbeni venețieni, de ducați, căci altfel va fi rău de dînsul. Petru chemă pe toți boierii la Curte în Vasluiu, luă sfatul tuturora, și-i puse pe toți să iscălească o hîrtie de încuviințare, în care se furisase și încredințarea că și altă dată tara dăduse bir Turcilor, așa încît umilința de acum nu era nouă. Mihul Logofătul merse să caute pe Sultan în Serbia, și la 5 Octombre acesta punea, într’o amenințătoare țidulă, un soroc de trei luni pentru schimbarea făgăduielii lui în galbeni buni. Aceasta se făcu la Brusa, capitala din Asia a pămînturilor turcești, și, în schimb, se asigură Moldovei liniștea, iar negustorilor din Cetatea-Albă negoț slobod cu Adrianopol, Constantinopol și Brusa însăși. IV. LUPTA DINTRE ȘTEFAN ȘI PETRU ARON.

Această îndoită siguranță rușinoasă nu ținu însă multă vreme, și Aron Călugărul nu ajunse în Scaunul Moldovei vrîstă de argint a lui Alexandru-cel-Bun. Înnainte de a pleca să despresure Belgradul Sîrbesc, bătut cu furie de toate puterile lui Mohammed al II-lea, Iancu-Vodă se îngrijise să aibă în urma lui, pentru orice împrejurări, un prieten sigur, un «fiu» și «frate». Vladislav Dan i se va fi părut prea slab, prea șovăitor, prea greu de adus la războiul cu păgînii, prea gata de ceartă cînd i se atingeau drepturile în Făgăraș și Amlaș, stăpînirile ardelene legate de Domnia munteană, și, astfel, în locul lui el statornici pe unul din fiii ce stătuse la Turci în 1447, ai lui Vlad Dracul, pe care tot el, Iancu, îl ucisese pentru necredință. Și tînărul puiu al Dracului se chema Vlad, și avea și el vitejia îndrăcită, sireată a tatălui său. Iancu-l va fi cules cîndva, în călătoriile sale războinice prin Balcani: i se dădură cîțiva ostași; pribegi cu dor de țară și de moșiile, de „veniturile țerii se alcătuiră în ceată împrejurul lui. În April el trecu munții pe neașteptate, prinse pe Vlad, făcu pe fratele acestuia, Dan, să fugă, și strînse Domnia în ghiarele sale sîngerate, de uliu fără de milă.

Iancu-Vodă scăpă Belgradul din mîna Turcilor, dar muri, de oboseala vrîstei și a luptelor, la 11 

August. Dracul se închină atunci tînărului rege (Septembre), și făcu asigurări de prietenie văduvei eroului mort, fiului ei Ladislas—și el un Vlad vra să zică, Romîn după tată, dacă după mamă era Ungur —, care părea că va lua moștenirea de putere a părintelui său, și lui Mihai Szilágyi, unchiul lui Ladislas, căruia îi rămăsese în samă granița Dunării. Cu toate că Ladislas ar fi vrut să-l schimbe cu Dan Fugarul, cu toate că Sașii din Ardeal țineau la dînșii pe un popă răspopit ce se dădea drept fratele lui Vlad, al cărui nume îl purta și el, Domnul muntean nu se înstrăină de Unguri, în cari vedea pe apărătorii săi, firește împotriva Turcilor.

Dar firele vieții de Stat se încurcau tot mai mult în Țara Ungurească. Ladislas Hunyady făcu să se taie în bucăți comitele de Cilly, care fusese și dușmanul tatălui său. Despotul sîrbesc, un bătrîn de nouăzeci de ani, fu rînit la mînă, se răscumpără numai cu greu, și muri îndată. În sfîrșit, la jumătatea lunii lui Mart 1457, cel mai mare dintre feciorii Iancului-Vodă fu prins din porunca Regelui și pierdu capul, de securea călăului, ca trădător față de domnul și stăpînul său. Nimeni n’ar mai fi putut spune acolo ce mai era să urmeze.

Pănă a nu se auzi despre acest lucru, care l-ar fi oprit poate, Vlad Dracul, care se privia ca un om al Huniazilor încă, luă o hotărîre care era să aibă cele mai mari urmări în viata tuturor Romînilor. Petru Aron era de la închinarea sa în 1456 omul Turcilor, și Vlad avea în sufletul său o ne potolită ură împotriva paginilor, în cetățile cărora stătuse, cu coasa morții de-asupra capului, atunci cînd, în tinereță, el fusese zălog la Sultanul pentru credința părintelui său. Așa un vecin nu-i mai trebuia. El aruncă deci asupra lui, îndată ce primăvara deschise drumurile, pe Ștefan-Vodă cel nou și tînăr.

Petru-Vodă nu se grăbi să iasă înnaintea unui dușman pe care avea dreptul să-l desprețuiască. Totuși el chemă la dînsul în Suceava pe Muzilo de Buczacz, castelanul de Sniatyn, Colomea și Carapciu, cel mai mare dregător al Pocuției, și se înțelese cu dînsul pentru orice împrejurări. Un Moldovean cu numele de Leul prădase în Pocuția; Petru-l dădu lui Muzilo, căpătînd asigurarea că Regele nu va mai ridica plîngeri în această privință. Pentru împlinirea pagubelor, el statornicia o zi de cercetare, dacă pănă atunci nu va fi turburat de dușmanii ce-i avea acum: «Muntenii», Ungurii și «Togtocomanovicii» (vre-o ceată de Tatarî) și «dacă pănă atunci și pănă în acea zi va căpăta pacea și liniștea care sînt de nevoie pentru a se face dreptate». Hoții vor fi spînzurați, și, pentru siguranța hotarului, Moldova își va pune pîrcălabi sau starosti la Hotin și la Cernăuți, pe Prut. Petru se îngrijia să capete ajutor de la Muzilo împotriva oricărui dușman și să fie adăpostit, cînd soarta rea l-ar goni din țară, în castelele vecinului, ale căror venituri le-ar strînge el atunci. 

Apoi oștirea domnească porni asupra lui Ștefan, pribeagul cel îndrăzneț.

Acesta venia din părțile Putnei, de pe drumul cel mare care lega Buzăul muntean cu Bacăul moldovenesc, și pe care treceau necontenit, în margenea Siretiului, carele negustorilor armeni și nemți din Galiția, mare drum de negoț și drum bun de oaste. Merse tot din a stînga Siretiului pănă în Ținutul Roman, mai sus de cetatea unde năvălitorul de acum stătuse, cam pe aceiași vreme a anului, cu șepte ani în urmă, lîngă tatăl său. În dreptul satului Doljești, Siretiul face o încovoietură, un corn, și pe acolo, unde se întîlniau cele trei Ținuturi ale Romanului, Sucevei și Hîrlăului, se trecea, în Hreasca, pe malul stîng al apei printr’un vad. Ai lui Petru Aron, venind din Suceava, ținură aici vadul ca să oprească o trecere a dușmanului în părțile răsăritene ale Moldovei, dar Ștefan îi împrăștie și-și urmă drumul pe același țerm, mai aproape de păsurile Carpaților, care i-ar fi asigurat viața, dacă ar fi fost învins (12 April). El luă valea rîului Moldova în sus, și la Orbie, în Ținutul Neamțului, oamenii domnești încercară iarăși să-i taie drumul. Nici aceștia n’avură noroc. Ajungînd în sfîrșit sus, în Bucovina de astăzi, învingătorul coti la dreapta prin păduri, în părți unde acum, mulțămită biruinții lui Ștefan, sînt sămănate pretutindeni turnurile mănăstirilor. Petru-Vodă fugi înnaintea fiului omului trădat și omorît de dînsul, ca înnaintea vedeniei răsplătitoare a păcatului său. 

Clipa de rușine, durere și primejdie la care se gîndia abia cu două săptămîni în urmă, cînd încheia legătura cu Muzilo, sosise răpede. Polonii primiau un oaspete costisitor în țerile lor, deprinse a adăposti domnești pribegi.

Boierii cari-l slujise pănă acum se desfăcură de o dată de dînsul. Mitropolitul Teoctist lăsă în plata lui Dumnezeu pe prietenul fără noroc, și, luînd cu el mirul sfînt ce se turna pe creștetul Domnilor, după cum odinioară proorocul Samuil făcuse prin ungere cu mir din Saul, un rege al Iudeii, el ieși pănă la Siretiu înnaintea lui Ștefan. Aici, în locul zis Direptate pentru că aici se țineau poate judecățile cele mari de către Voevozii ieșiți la cîmp, supt cort, pentru ca să audă plîngerile oricăruia dintre supușii lor, el săvîrși între suliți, nu fără oarecare sfială, slujba ungerii Voevodului.

Ștefan era Domn acum, în puterea sîngelui său, care era al lui Alexandru-cel-Bun, în puterea biruinții ce cîștigase de două ori asupra unui ucigaș și hoț de Domnie, în puterea binecuvîntării rostite de cel d’intăiu preot al țerii. El se cobori de sigur îndată de cealaltă parte a Siretului, cercetînd, împăcînd și judecind pretutindeni, cîștigînd lesne pe fugarii îngroziți, ce veniau să i se închine tremurînd.

Venise ca Domn pașnic, în înțelesul lui Alexandru-cel-Bun, așezînd pacea pe roadele războiului, și gata să le apere cu armele.