II. Bogdan-Vodă, tatăl lui Ștefan-cel-Mare

Atunci veni rîndul copiilor din flori ai lui Alexandru-Vodă, pe care acesta nu-i recunoscuse nici-odată. Între aceștia trebuie să se numească un Domn pentru « două luni», căruia i se zicea Ciubăr și care ca Domn își va fi spus de sigur altfel. Veni apoi Bogdan.

De multă vreme el lipsia din Moldova. Adăpostul său în zilele de schimbări răpezi și primejdioase fusese Țara-Romănească, unde Vlad Dracul ținea pe o nepoată a fugarului. Aici el se însură luînd pe Oltea, al cărei nume nu e așa de obișnuit în vechime: această Oltea căpătă, credem în călugărie, după moartea soțului el, un alt nume, supt care o pomenește fiu-său în 1466, cînd ea nu mai era în viață: Maria. Fratele ei se chema Vlaicul, și, cînd Ștefan, singurul rod al acestei căsătorii, ajunseși el Domn al Moldovei, acest «unchiu» se învrednici a fi pîrcălab de Hotin, apoi de Orheiu, și unul dintre cel d’intăiu boieri ai țerii. El muri pe la 1480 abia, lăsînd un fiu Duma, și el pîrcălab de Hotin, și după moartea lui Ștefan. Acestea sînt rudele de pe mamă ale marelui Domn, și e păcat că se poate ști așa de puțin despre femeia care a dat vechii Moldove și neamului romănesc pe cel mai cuminte dintre vitejii lor.

Dar mintea poetică a poporului nu se mulțămește nici-o-dată cu un nume, scăpat singur din prăpastia de uitare a trecutului. Ea dă chip și glas acelora prin cari s’au făcut lucruri ce nu se pot întuneca. Astfel au ajuns oamenii să spună că Oltea, călugărița Maria, ar fi trăit încă în cea mai nenorocită clipă din viața de lupte și uriașe silinți a fiului său, atunci cînd Moldova toată era înnecată de valurile de Turcime biruitoare, în 1476, după frămîntarea ultimă de la Războieni. La un ceas de noapte, străjerii din Cetatea Neamțului ar fi auzit chemarea grăbită a unui drumeț sîngeros, care era Domnul lor, a cărui urmă se pierduse. Cu cîtă bucurie n’ar fi deschis ei porțile acelui care încercase cît poate un om pentru a înlătura peirea! Dar porțile ar fi fost ținute supt zăvoare la glasul neînduplecat al unei mame care aminti fugarului că «pasărea în cuibul său piere» și că nimic nu se cîștigă îndărăt în strînsoarea îngustă a zidurilor de cetate. Cu acest îndemn ar fi plecat Ștefan ca să-și facă o nouă oaste și să învingă, pe cînd minunata femeie păstra stînca Neamțului pentru fiul ei.

Cu prilejul năvălirii din 1447, Iancu-Vodă va fi cunoscut pe Bogdan. Pe atunci el nu se gîndia că acest tînăr putea fi întrebuințat ca să cîștige Moldova pentru dînsul. În 1448 cel mai puternic și mai vestit dintre Romînii timpului său fu învins de Turci în Serbia și, la întors, Despotul de acolo, Gheorghe Brancovici, îl ținu în prinsoare. Abia în 1449 putu Ioan să se gîndească, pentru a treia oară, la strîngerea mănunchiului romănesc pentru luptă. Ungurii răspingeau pacea pe care o înfățișase Turcii, și Iancu-Vodă încheia, în toamnă, cu regele Bosniei o legătură împotriva păgînilor. Dar tot în acest an Petru Moldoveanul își încheia rostul, și Polonii, cari nu mai erau legați astfel prin jurămintele față de dînsul, dădură drumul din Colomea Marinkăi și fiului ei Alexandru, căruia în Polonia i se zicea Olechno. Boierii, deprinși să aibă asupra lor un urmaș al vechiului neam domnesc, îl primiră cu bucurie, și cei mai de samă dintre sfetnicii lui Ilie și lui Ștefan se găsiau lîngă nepotul lor, ultimul coborîtor legiuit al lui Alexandru-cel-Bun: la Roman în Maiu, la Suceava în Iunie 1449. Legătura între copil și Poloni era așa de firească, așa de asigurată, încît nici nu mai fu vorba de a se face noi învoieli și jurăminte.

Dar Iancu-Vodă era din nou destul de puternic pentru ca să înlăture din Scaunul Moldovei o păpușă leșească. Bogdan veni pe la dînsul, și unul din păsurile de către Ardeal ale Moldovei lăsă să treacă, în toamna aceluiași an 1449, o mică ceată care venia să vîneze noroc pe plaiuri. Boierii lui Alexandru strînseră puteri pe care le trimeseră îndată împotriva năvălitorului, care tăgăduia nepotului său dreptul de a domni, cîtă vreme trăiește el, Bogdan, fiu al marelui Alexandru. Cele două cete se ciocniră într’o zi rece de Octombre, la 12 ale lunii, în preajma satului Tămășeni, lîngă apa Moldovei. Bogdan se dovedi, de la această întîie încercare, un cuceritor de biruințe. Pe cîmpul de luptă rămaseră doi însemnați boieri, tînărul Oancea, ginerele lui Iurghici și care fusese Logofăt încă supt Ștefan, și Costea, fiul lui Andronic, care slujise și pe Petru-Vodă.

Alexandru, primind vestea cea rea, rămase touși în țară. În zadar intrâ Bogdan la învoială cu starostele Cameniței și al întregei Podolii, stăpînul malului leșesc al Nistrului, făgăduindu-i un dar de «zloți turcești», adecă: galbeni de aur, poate venețieni, de vin obișnuit, de vin dulce zis de Malvasia, care se aducea cu cheltuieli și greutăți mari din Grecia îndepărtată, de stofe rare, camocate, coftirii, ce veniau din Răsărit, dacă el îl va îmbuna cu Craiul, făcînd prin sfaturile și măsurile sale să nu-l mai supere «Alexandru fiul lui Iliaș, nici Doamna mama lui, nici boierii, nici slugile lui» (2 Decembre). Plăpîndul Olechno rămase ocrotitul Regelui, și un mic ajutor polon, venit pe la Crăciun, îi dădu măcar cetățile de sus: Hotinul, în care cetate era pîrcălab un bătrîn și inimos boier cu numele de Castea, care luptase și pentru fratele cel mare, Roman, Neamțul și Suceava.

Bogdan se întoarse înnapoi în Roman. De aici. făcu jurămînt de supunere fiască și frățească față de guvernatorul unguresc, pe care-l va ajuta și cu oastea, primind în schimb, la nevoie, ca de la un părinte și frate, ajutor din partea lui. Alt Domn nu va căuta, și ei doi, făcătorul și făptura, vor avea aceiași prieteni și aceiași dușmani. Cu toată sprijinirea lui Alexandru de Poloni, el izbutise să cîștige pe cei mai mulți dintre boieri, cari erau mai bucuroși să aibă în fruntea lor un om isprăvit ca dînsul.

Credința lor avură prilej aceștia s’o dovedească în curînd. Încă din Martie 1450 Polonii se gătiau de o nouă intrare în Moldova, și Regele, care voia să trimeată în ajutorul lui Alexandrei pe nobilii din Rusia megieșită, li dădea asigurare că nu se va cere de obiceiu o asemenea neplăcută slujbă de la dinșii, cari apucase a fi iertați de greutățile și oboselile unui războiu cu Moldovenii șireți și îndărătnici. În Iunie se puseră în mișcare, mergînd însă încetinel, boierește și leseste, ostasii, mîndrii ostași călări, pedestrașii cu gloata și tunurile greoaie, avînd în fruntea lor pe Palatinul din Lemberg, castelanul de Sandomir și castelanul-căpitan al Podoliei. De Sîn-Pietru corturile se întinsese lîngă Camenița, pe cîmpia înflorită supt care scînteiau apele de oțel ale Nistrului. Atîta oaste polonă nu amenințase nici-odată Moldova.

Dar ostași ca aceștia nu se grăbesc spre cîmpuri de luptă primejdioase, unde nu se poate culege prada. Sărăcia noastră nu ispitia pe puternicii și bogații Poloni, pe oamenii de rînd cari-și vindeau pe bani priceperea războinică și vitejia. Ei cerură să mai fie odată încredințați că nu vor mai fi trimeși peste apa Nistrului, să li se dea plata ca oricărui lefegiu, cinci mărci de argint de fiecare suliță, și să fie chizeși pentru răspunderea acestor bani Regele însuși, ducele Mazoviei și, la nevoie, castelanii și Palatinul. Cînd li se învoi și aceasta, luntrile duseră pe războinicii cu simbrie sigură spre pămîntul Moldovei, care aștepta, tăcut și amenințător, cele ce erau să se întîmple.

Costea, epitropul lui Alexandrei, boierii ceilalți din moștenirea lui Ilie-Vodă, oameni din satele lor erau călăuzii străinului. În toiul verii, supt arsita crudă, drumeții dușmani înnaintau încet, cu pază, înfiorați înnaintea necunoscutului ce-i pîndia în zările de foc. Satele erau moarte și buciumele tăcuse pe dealuri.

Polonii și sprijinitorii romîni ai lui Alexandrei trecură și Prutul și se înfundară apoi în Ținutul de dealuri învălmășite ale Vasluiului, în margenea codrilor stăpîni, cari acoperiau culmele și mîncau cea mai mare parte din văile înguste. Oastea străbătu pănă la Lipovăț. astăzi un sat mai măricel, lîngă care pe la 1870 codrul stăpînia încă peste o mie trei sute de pogoane. Aici se zăriră dușmanii; ei socotiră numărul năvălitorilor și se pierdură iarăși pe dealuri, unde începu pretutindeni munca răzbunătoare a tăierii trunchiurilor.

Polonii vor fi fost lipsiți de apă și de hrană, căci Moldovenii obișnuiau să lase oaspeților ce veniau la dînsii cu armele în mîni un drum de dărîmături și cenușă, de fîntîni astupate și otrăvite. Nobilii ce abia se hotărîseră a trece Prutul nu voiau să-i apuce toamna în pustietățile pline de curse ale Moldovei, — și Septembre venise acum cu toanele sale. Smeriți, sosiră atunci, ca trimeși de Dumnezeu, boieri de la Bogdan, care fusese privit pănă acum ca o căpetenie de hoți și el însuși un hoț de Domnie. Stăpînul lor cerea numai să i se lase țara în samă, pănă ce moștenitorul legiuit va împlini măcar cincisprezece ani; pănă atunci el va plăti, pentru ținerea lui Alexandru-Vodă, și pentru a se cunoaște că Moldova e închinată Poloniei, un bir, care ni se pare uimitor de ridicat și care se va fi părut Leșilor strașnic de ispititor: 70.000 de galbeni turcești. Se putea ajunge astfel la o învoială, cu toate că porunca Regelui era să se așeze copilul în Scaunul părintelui și bunicului său. După șepte zile de dezbateri, amîndouă părțile se înțeleseră, cu toate stăruințele bătrînului Costea, care știa ce soartă așteaptă pe tovarășii săi de tabără.

Noaptea de 5 Septembre se petrecu în siguranța păcii, cu mîncare, băutură și veselie. În mijlocul petrecerii însă, veni Logofătul, scriitorul lui Bogdan, care trădase pentru a destăinui Polonilor ce strașnică primejdie-i amenință. Un Sfat de războiu se ținu în pripă, și Costea plecă în întunerec cu lucrurile, carele și micul Domn, care era în deosebi amenințat. El putu să treacă pădurea, prin frunzișul negru al căreia fîșiiau însă săgeți țintite de mîni nevăzute, împuținînd numărul drumeților, ce se strecurau cu inima scăzută. Polonii nu îndrăzniră să iea același drum: ei știau bine, de la Costea care-i scăpă astfel de la o moarte grozavă și rușinoasă, că pădurea întreagă, tăiată, stă să se dărîme asupra lor.

Ei porniră abia în zori, ocolind desișul. Cît drum se întindea de la Crasna, sătișorul lîngă o rîpă la care ajunseră, și zidurile apărătoare ale Cameniței, unde se putea petrece în voie cerînd lefi mai mari de la Craiul! Mulți vor fi avut aceste gînduri, cînd, la ridicarea ceței de de-asupra văii adîncite, se văzu venind, în tropotul mărunt al cailor de țară, Voevodul, lîngă care se strîngeau gloatele cu ciomege, coase și furci.

Polonii se temeau numai de pădurea Moldovenilor, unde înnălbise atîtea oase de cavaleri în războaiele vechi pe care ei le pierduseră. De stolul boierilor, Curtenilor și vitejilor, de mulțimea zgomotoasă a teranilor ce se îndemnau ca la o vînătoare de fiare, primejdioasă, dar dulce, ei nu se temură. Pedeștrii lor se împărțiră în opt cete, iar călărimea se strînse la un loc, pentru asalt. Boierii primiră ciocnirea, la care răspunseră, apoi, dîndu-se în lături, făcură loc țeranilor.

Atunci începu frămîntarea hotărîtoare. «Oastea Craiului», scrie cu durere un povestitor polon de pe acea vreme, Dlugosz, «pierdu mulți ostași». Pe rînd cei trei căpitani periră din fruntea ei, trei vestiți viteji ai Poloniei, și rîndurile se clătinau supt lovituri; din înnălțimea arborilor bătrîni săgețile se avîntau lacome asupra mulțimii obosite, care știa că dușmanul învins în această țară nu se mai întoarce acasă.

Dar Costea își scăpă prietenii. El aduse Romîni împotriva Romînilor. Aruncătorii săgeților fură vînați de pe ramuri cu alte săgeți. În ura lor veche, boierii se încleștară cu boierii. Văzînd că, data aceasta, cursa n’a oprit prada, Bogdan se făcu nevăzut cu aceiași răpeziciune cu care se ivise odată cu zorile. Umbrele serii îl înghițiră, și Costea, setos de lupte nouă, se înfundă și el în întunerec, pe drumul ce ducea către Bîrlad. Polonii rămaseră singuri, împuținați, obosiți, avînd în fața lor pădurile negre, din care se înnălțau gemete de mustrare în noaptea răcoroasă de Septembre. Ei plecară a doua zi, fără biruință, fără pradă, fără pace.

Încă de la începutul anului se întîlnește lîngă Bogdan fiul său Ștefan, numit astfel după unchiul lui, Alexandru-cel-Bun, mai de grabă decît după Ștefan-Vodă cel tînăr, care orbise pe fratele său. Peste sese ani acest fiu de Voevod era în stare să înceapă războiu fără epitrop, să biruiască și să întemeieze țara. Deci în 1450 el își învăța meșteșugul de viteaz; el își destindea aripile la vederea largului avînt de biruință al tatălui său. Bogdan nu va fi lăsat pe singurul său fiu între zidurile de cetate care adăpostiau pe femei, pe prunci și pe bolnavi, — căci pentru lupte nu erau bătrîni pe acea vreme. Îl va fi luat cu dînsul, ca să-l aibă supt ochi, ca să-i deprindă brațul și să-i oțelească sufletul. Poate și la Tămășani încă, el văzuse fugind înnaintea steagului său steagurile dușmane; la Crasna el va fi călărit pe deal, în lumina roșie a zorilor, spre văile albe de neguri, și pieptul lui va fi sorbit cu sete înviorătorul văzduh al dimineții reci, străbătută de un vînt prevestitor al morții. Și inima lui va fi bătut mai răpede de bucuria chiotelor de triumf ce-i răsunau împrejur, acoperind plîngerile învinșilor căzuți pe pajiște, roșie de frunzele moarte și de sîngele viu.

În curînd el văzu cum țara întreagă se supunea părintelui său. Alexandru era poate în Hotin, poate peste Nistru, sărmană jucărie a împrejurărilor grozave. Încă înnainte de a se măsura cu Polonii, la 2 Iulie, din Suceava, Bogdan întărise legăturile sale cu Iancu-Vodă, făgăduindu-i și aceia că nu va urmări dobîndirea înnapoi a Chiliei, cum încercase fratele său Petru. Guvernatorul prăda în Serbia, mai sigur decît orîcînd de norocul lui și de puterile regatului. În Rusia lăsată fără pază, pe cînd cavalerii de acolo rătăciau prin Moldova după dușmanul nevăzut, se lăsase stolul de lăcuste nesățioase al Tatarilor, cărora Bogdan li va fi dat poate de știre că pe malul stîng al Nistrului stăpînii nu sînt acasă. Bogdan trimese cete din oamenii săi ca să vadă dacă nu se poate prinde Marinka și puișorul de Domn de supt aripile ei.

Aceasta ceru iarăși ajutorul nepotului ei, Regele. Deocamdată i se dădură daruri și făgăduiala că ea va fi bine păzită de căpitanul de Lemberg. Apoi, din adunarea nobililor Poloniei, Regele însuși, ai cărui soli fusese rău primiți de Bogdan, se îndreptă spre Rusia. Dar trei castelani singuri plecară spre hotare. Bogdan îi întîmpină la Camenița cu cereri de pace, și Polonii erau gata să scadă birul la 50.000 de galbeni. Învoiala se dezbătea încă în această cetate, cînd se înfățișă în tabăra Polonilor un om, necunoscut pănă atunci tuturora, care arăta un drum nou, mai bun decît orice pace pentru acei ce erau jigniți de stăpînirea lui Bogdan.

Fugarul se chema Aron, un călugăr poate; el se dădea drept cel din urmă din fiii lui Alexandru-cel-Bun, dintre cari el va fi scos pe Bogdan, ca neadevărat. El cerea o ceată de ostasi, ca să înlăture prin omor pe Domnul din Suceava. Firește: nu pentru dînsul, care s’ar fi mulțămit cu o răsplată în bani sau în dregătorii, cu venituri în vreun colț de țară, — ci pentru Alexandru, Voevodul legiuit al Moldovei.

Reusenii sînt un sat lingă Suceava, unde astăzi se află o biserică de piatră, ridicată de Ștefan-cel-Mare, pentru pomenirea tatălui său ucis prin trădare. Acolo-și avea moșia o rudă a lui Bogdan, care va fi serbat o nuntă, un botez, și chemase pe Domn ca să-i cinstească petrecerea prin venirea lui. Petrecerea ținu pănă noaptea tîrziu, în zingănit de păhare și în chiote de bucurie, pe cînd străjile păziau în noaptea de Octombre (era o Vineri spre Sîmbătă, 15—16 Octombre 1451). De-odată casa fu încunjurată de un stol de o sută de călăreți, și Aron pătrunse în cămara unde stătea Bogdan. El puse mîna pe fratele său și, scoțîndu-l din casă, făcu să i se despartă capul de trunchiu, înroșind cu sîngele unei îndoite fără-de-legi, față de o rudă și față de un Domn, sfîrșitul ospățului de bucurie. Zorile de ziuă răsâriră asupra priveliștii ticălosului omor.